Scară la cer

de Marin Sorescu
Analiza literară a textului

Poezia „Scară la cer“ face parte din volumul de poezii a lui Marin
Sorescu, intitulat sugestiv „Puntea“, deoarece aceste creații au fost dictate
soției sale în timp ce poetul se afla pe patul de suferință, înaintea morții.
Titlul este un element paratextual care deschide orizontul de așteptare
al cititorului, concentrând mesajul întregului text. Titlul este analitic, alcătuit
din două substantive comune, simple, legate prin prepoziția „la”. Este o
metaforă ce indică drumul ascendant ca o „scară” către trecerea în neființă.
Tema poeziei este: iminența morții, alături de resemnarea în fața ei.
Motive literare: „firul de păianjen” (simbolul vieții trecătoare și fragile),
„scara” (laitmotiv), „cer”, „suflet”, motivul morții, al înălțării.
Compoziție. Textul poetic este organizat în cinci strofe inegale ca
număr de versuri (trei, patru, unul, cinci, două).
Discursul liric se deschide cu imaginea unei pânze de păianjen,
considerată de poet un semn premonitoriu al propriei moarți, care se apropie
cu pași repezi. Astfel, într-un colț al camerei de spital, acesta observă cum, în
fiecare zi, pânza „se lasă tot mai jos”, de parcă divinitatea i-ar fi trimis „o
scară la cer, apropierea de moarte având loc încet, treptat.. Fiind din ce în ce
mai slăbit („Deși am slăbit îngrozitor de mult”) și împăcându-se cu ideea de
moarte ce-i bate la ușă, poetul devine „fantoma celui ce” a „fost”. El simte o
dorință nebună de a ajunge cât mai rapid la Dumnezeu și își îndeamnă
sufletul să părăsească trupul îngreunat: „- Suflete, ia-o tu înainte./ Pâs! Pâs!”.
Onomatopeea „Pâs! pâs!” descrie chemarea scării, care ar fi puntea către
tărâmul de dincolo.
Planurile poeziei: planul terestru (lumea de jos), planul celest (al lumii
de sus, al divinității) și planul intern (al emoției eului liric, al semnificațiilor și
simbolurilor).
Prozodie. Se remarcă prezența versului alb, lipsa ritmului constant și
măsura variabilă a versurilor.

1
 Argumentare – text liric

Textul liric este o creație literară în care autorul își exprimă ideile
gândurile și sentimentele în mod direct, prin intermediul eului liric și al
mijloacelor de expresivitate artistică, conturând o viziune subiectivă asupra
temei abordate.
Poezia „Scară la cer” de Marin Sorescu este un text liric, deoarece
întrunește particularitățile acestuia, atât la nivelul formei cât și al conținutului.
În primul rând, prezența eului liric este evidențiată prin mărcile
lexico-gramaticale specifice: verbe și pronume la persoana I („meu”, „-mi”,
„observ”, „ zic”,„sunt”, „ mă gândesc”) și la persoana a II-a („ia-o”, „ tu).
În al doilea rând, expresivitatea limbajului este realizată cu ajutorul
figurilor de stil și al imaginilor artistice. Eul liric își exprimă gândurile și
sentimentele intermediul figurilor de stil și al imaginilor artistice. Astfel,
metafora „scară la cer” reprezintă drumul pe care spiritul eului liric îl parcurge
în procesul trecerii în neființă. Legătura cu lumea celestă este sugerată de
metafora firului de păianjen. Aceste figure de stil crează imagini vizuale („Un
fir de păianjen/ Atârnă de tavan./. Exact deasupra patului meu”, „am slăbit
îngrozitor de mult”) și motorii („se lasă tot mai jos”, „Mi se aruncă de sus”)
deosebit de plastice.
Modurile de expunere folosite în text sunt descrierea și monologul
liric.
În concluzie, prezența eului liric, expresivitatea limbajului, folosirea
descrierii și a monologului liric ca moduri de expunere sunt argumente ce
demontrează că poezia „Scară la cer” de Marin Sorescu este un text liric.