38.

OCTAVIAN GOGA- RUGĂCIUNE

• Rugăciune ars poetica lui Goga.

• Invocarea lui Dumnezeu pentru a fi ajutat în misiunea de poet mesianic.
• Dramatica luptă dintre ispitele egoismului poetic şi dorinţa de-a fi poet naţional.
• Limbajul arhaic, atmosfera biblică.

• Poezia Rugăciune-ars poetica lui Goga se găseşte în fruntea volumului de debut din
1905, cu titlul Poezii. În ea Goga îşi exprimă dorinţa să devină un poet naţional, un
exponent (képviselő) al durerilor şi răzvrătirilor neamului său.
Cele şase strofe de câte opt versuri ale poeziei formulează liric ceea ce Goga
declara patetic în faţa studenţilor de la Facultatea de Filologie din Bucureşti în 1932,
în Mărturisiri literare:
“Eu, graţie structurii mele sufleteşti, am crezut întotdeauna ca scriitorul trebuie
să fie un luptător, un deschizător de drumuri, un mare pedagog al neamului din care
face parte, un om care filtrează (átszüri) durerile poporului prin sufletul lui şi se
transformă într-o trâmbiţă de alarmă (vészjel). Am văzut în scriitor un element
dinamic, un răscolitor de mase, un revoltat. Am văzut în scriitor un semănător de
credinţe şi un semănător de biruinţe.”
Titlul poeziei sugerează greutatea misiunii de poet naţional, militant, mesianic. Poetul
imploră (könyorog) ajutorul lui Dumnezeu pentru a deveni “un luptător, un deschizător
de drumuri, un mare pedagog al neamului.”
• Poezia se deschide cu o invocaţie. Cu suf1etul răscolit de durere şi cu trupul
istovit (kimerült) de luptă, poetul cade neputincios (tehetetleniül) în genunchi, invocându-
1 pe Dumnezeu să-1 ajute în misiunea sa: “Eu în genunchi spre tine caut: Părinte—
orânduie-mi cărarea.”
În strofele următoare se conturează dramatica luptă din suf1etul poetului între nevoia
de-a cânta propriile probleme suf1eteşti şi dorinţa de-a deveni poet militant pentru
drepturile colectivităţii. El cere
ajutor să fie smuls (kivonva) din “valul lumii ispitelor” (kísértések) personale:
“În veci spre cei rămaşi în urmă
Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă!”
Rugăciunea devine tot mai fîerbinte, mai patetică. Disperarea şi dorinţa de
ajutor pcntru a-şi defîni menirea de poet este redată în .poezie cu ajutorul
gradaţiei. Poetul doreşte să se elibereze de pati-
‘mîle egoismului:
“Alungă patimile mele
Pe veci strigarea lor o frânge
Şi de durerea altor inimi
Invaţă-mă pe mine-a plânge.”
lîi ultima stroVa a poeziei se rezumă într-o frumoasă metaforă escnţa universului
poetic al Iui Goga: o lirică care exprimă durerea asupnrii naţionale şi sociale a
românilor ardeleni, o operă militantă, mesîanică “Căntarea pătimirii noastre”.
• Limbajul arliaic, popular, cu termeni de rugăciune, dă poeziei o atmosferă
solemnă (irnnep~lyes), biblică:
“Dă-mi tot arnarul,
Toată truda
Atâtor veacuri Vară leacun,
Dă-mi viforul în care urlă
Şi gem robiile de veacuri.
Poezia se înscrie alături de cele mai reuşite manifeste literare ale liricii
române: Epigonii lui Eminescu, Testamentul lui Arghezi, Eu BU strivesc corola de
minuni a lui Blaga, etc.