Testament

de Tudor Arghezi

Poezia “Testament” deschide primul voum de poezii a lui Arghezii “ Cuvinte

potrivite” (1927) si este o arta poetica. Poezia exprima atitudinea poetului fata de cuvant si
ceatia sa. Ideea ce se desprinde din poezie este aceea ca poezia este expresia spiritualitatii
unui popor si in realizarea ei, poetul depunde munca de artizan.
Titlul poeziei aminteste de « Testamentul » lui Ionachita Vacarescu : «  Urmasilor mei
vacaresti/ Las voua mostenire/ Cresterea limbei romanesti/ Si-a patriei cinstire ».Petul lasa
mostenire urmasilor o valoare spirituala, o carte de poezii.
«  Nu-ti voi lasa drept bunuri dupa moarte
Decat un nume adunat pe-o carte ».
Cuvantul cheie al intregii poezii este «  carte » simbol al civilizatiei.
Prima strofa exprima ideea legaturii dintre generatii care se face prin intermediul
operei, al creatiei literaturii nemuritoare. In creatia sa, poetul elogiaza munca strabunilor sai
robi care au trait in penumbra istoriei intr-o permanenta razvratire.
“ In seara razvratita care vine
De la strabunii mei pana la tine
Prin rapi si gropi adanci
Suite de batranii mei pe branci »
Versurile de mai sus exprima viata arsa si plina de chin a strabunilor. Poetul se
considera fiinta din fiinta acestor tarani, fiind pusa in evidenta de adjectivele posesive din
sintagmele : «  strabunii mei », «  batranii mei ».
Desi viata taranilor a fost plina de neajunsuri si greutati («  Prin rapi si gropi adanci/
Suite de batranii mei pe branci »), drumul lor a fost ascendent chiar daca a fost urcat cu mare
truda.
In definitia poetica cartea devine «  o treapta «  care trebuie nu numai urcata ci si
depasita de generatiile urmatoare.
« Si care, tanar, sa le urci te-asteapta
Cartea mea-i, fiule, o treapta »
Treapta noua creata de Arghezi prin cartea sa, este aceea a revolutionarii limbajului
poetic. Urmasii poetului au datoria de a-i cinsti opera inspirata din viata grea a taranilor.
Cartea poetului e «  hrisovul cel dintai » in care pulseaza viata celor multi si obiditi
care devin «  osemintele varsate-n mine »( metafora).
«Asaz-o cu credinta capatai
Ea e hrisovul vostru cel dintai
Al robilor cu saricile pline
De osemintele varsate-n mine »
Metafora din ultimul vers poate exprima ideea efemeritatii si perisabilitatii omului care
devine un morman de oase sau cenusa.
Convertirea instrumentelor agricole in insrumente ale scrierii, marile mutatii ale
civilizatiei din planul muncii fizice in planul muncii intelectuale s-a facut cu multa truda si in
timp indelungat.
“Ca sa schimbam, acum, intaia oara
Sapa-n condei si brazda-n calimara
Batranii au adunat, printre plavani
Sudoarea muncii sutelor de ani »
In viziunea poetului, poezia este un fenomen de distilare a cuvintelor, este esenta de
cuvinte extrase din limbajul comun. Poetul potriveste cuvintele pastrandu-le fragezimea

1
initiala, dar le obliga sa slujasca o idee.Lexicul trebuie supus unui proces continuu de
refacere, de prelucrare din partea poetului care va contribui la improspatarea expresivitatii
limbii :
« Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite
Eu am ivit cuvinte potrivite »
Framantand cu sarg limba comuna, Tudor Arghezi a initiat o estetica creatoare si un
nou limbaj poetic la care a ajuns ptrintr-o munca aborioasa : « Si, framantate mii de
saptamani/ Le-am prefacut in versuri si-n icoane,/ Facui din zdrente muguri si coroane ».
Nu cuvintele rare constituie limbajul poetic arghezian ci o rara intrebuintare si
potrivire a lor («  Facui din zdrente muguri si coroane »). « Veninul strans », truda, ocara,
intreaga experienta sociala a unei clase oropsite la care poetul isi afirma apartenenta prin
origine si aspiratii comune se preschimba «  in miere » adica in poezie. Poetul sacralizeaza
memoria strabunilor pentru a face din ea » Dumnezeu de piatra », « Hotar inalt », adica o
carte care atesta sentimentul responsabilitatii critice si constiinta datoriei implinite. Prin
creatia sa, poetul pote deveni nemuritor : «  Am luat cenusa mortilor din vatra/ Si am facut-o
Dumnezeu de piatra ».Piatra simbolizeaza aici eternitatea pe care poetul o dobandeste prin
creatia sa.
Nascuta din «  bube, mucegaiuri si noroi «  poezia trebuie sa aminteasca de izvoarele
sale. Apare aici estetica uratului intalnita de poetul francez Baudelaire si in volumul arghezian
«  Flori de mucigai ».
In viziunea poetului poezia poate fi si o floare a raului, a uratului, o metamorfoza
estetica a suferintei : «  Din bube mucegaiuri si noiroi/ Iscat-am frumuseti si preturi noi ».
In creatia sa poetica, Arghezi isi exprima mania si ura impotriva stapanului si a
domnitei care sufera «  in cartea mea ». In viziunea argheziana poezia e un manifest, «  un bici
rabdat » care se intoarce impotriva asupritorilor izbavind de suferinta destinul unui popor.
In conceptia poetului, poezia nu presupune doar inspiratie si talent («  slova de foc »)
ci si mestesug, procesul de distilare si orgnizare a cuvintelor, efortul migalos de artizan (slova
faurita).
« Slova de foc si slova faurita
Imperecheate-n carte se marita,
Ca fierul cald imbratisat in cleste
Robul a scris-o, Domnul o citeste,
Far-a cunoaste ca-n adancul ei
Zace mania bunilor mei”.
Cele doua metafore din versurile de mai sus (slova de foc si slova faurita) associate cu
comparatia, exprima incandescenta trairii actului creatiei poetice. Cu alte cuvinte poezia nu
inseamna numai cuvantul spontan fierbinte de viata ci si expresia elaborata obtinuta cu multa
truda. Poetul devine robul creatiei sale, al dorintei de bine si frumos, concentrand mania
strabunilor («  zace mania bunilor mei »).
Prezenta eului liric se intrevede din folosirea verbelor la persoana I si a II-a singular
(nu-ti voi lasa, sa urci, asaz-o, am ivit, sa schimbam, am prefacut, facui, am pus, iscat-am ) ;
pronume personale de persoana I si a II-a ( mine, tine, eu, ti) ; adjective posesive (mei, mea,
noastra, tale) ; substantive in vocativ (fiule).