Rondelul este o poezie cu formă fixă, care începe cu un refren (de unul, două sau opt versuri), reluat

parţial sau
integral la mijloc şi la sfârşit, având numai două rime.

Teoretician al simbolismului românesc, Alexandru Macedonski este preocupat de muzicalitatea versurilor, de

efectele sonore ale cuvintelor, armonizând unitar temele majore ale liricii macedonskiene.

Prozodia poeziei Rondelul rozelor de august respectă trăsăturile specifice rondelului: din cele 13 versuri, primele
două se constituie în refren pentru strofa a doua, fiind poziţionate în finalul acesteia, iar primul vers este şi ultimul al
poeziei. Rima este încrucişată, fiind numai două rime („-u(â)nt” şi „-ele”).

Tema poeziei o constituie soarta nefericită a artistului de geniu, a creatorului aflat în conflict ideatic cu lumea
înconjurătoare, o lume superficială şi meschină, care nu poate şi nici nu vrea să-i înţeleagă superioritatea spirituală şi
aspiraţia spre ideal.

Începutul poeziei creează, într-un ton constatativ, o imagine concentrată şi accentuată a simţurilor umane, văzul şi
olfactivul: „Mai sunt încă roze, / (...) Şi tot parfumate ...” în care verbul „a fi”, aflat la prezent şi exprimând
„existenţa”, alături de conjuncţia „şi”, sugerează esenţa stării de calm şi linişte interioară, de optimism şi încredere,
de uitare de sine prin extazul vizual şi olfactiv.

Cuvântul-cheie este aici „cerul” care semnifică optimismul poetului, înălţarea spirituală spre un ideal neîmplinit,
exprimat prin verbul „credeam”, aflat la imperfect (acţiune neterminată). Aşadar, poetul îşi exprimă starea de visare,
de aspiraţie către un ideal iluzoriu, în care crezuse cândva, într-un timp trecut nedefinit, un timp al tinereţii .

Strofa a doua sugerează timpul visării, tinereţea entuziastă, încrezătoare şi optimistă a poetului („Pe-atunci eram
falnic avânt...”), care aspira către idealuri superioare, din chiar mijlocul muritorilor de rând („Priveam, dintre oameni,
spre stele). Poetul se consideră un geniu damnat la nefericire, prin setea de ideal, pe care societatea superficială şi
mechină este incapabilă să-l înţeleagă şi să-l accepte.

Ultima strofa începe printr-un cuvânt ce sugerează nefericirea omului de geniu „zadarnic” pus în antiteză cu „mereu”
din versul al treilea. Opoziţia semantică „zadarnic/mereu” conduce la ideea că poetul se identifică cu soarta omului
de geniu.

Poezia are evidente elemente simboliste, prin care Macedonski exprimă stări sufleteşti, apelând la toate simţurile
omului, pentru a putea fi receptat în profunzime eul poetic. Astfel, Macedonski foloseşte simbolul „roze” pentru a
sugera creaţia artistică superioară, olfactivul pentru a simboliza profunzimea aspiraţiei către perfecţiune, iar
muzicalitatea versurilor, care au accente cantabile, duc la ideea susţinută de poet că poezia este „însăşi inima
omului”, aşadar actul creaţiei trebuie perceput ca muzică şi imagine, „aceste două eterne şi principale sorginţi ale
ideii”.