TEMA NATURII ŞI A IUBIRII

(în poezia eminesciană)

În legătură cu tema naturii, Garabet Ibrăileanu afirma că în poezia eminesciană

„natura adesea – dacă nu primează – e pe acelaşi plan cu dragostea”. Îmbinarea celor
două teme (iubirea şi natura) este o modalitate lirică preluată de Eminescu din poezia
folclorică,
Spre deosebire de predecesorii săi (I. Heliade Rădulescu, Vasile Cârlova, Vasile
Alecsandri), Eminescu nu a fost un simplu pastelist. Natura eminesciană are o valoare
intelectual - reflexivă, căci elementele sale componente devin suporturi simbolice ale
meditaţiei poetului.

Ipostaze ale naturii:

- spaţiu intim, familiar pentru cuplul de îndrăgostiţi, oferindu-le protecţie şi
posibilitatea de a se sustrage cotidianului, departe de agitaţia lumii şi de ochiul curios al
oamenilor (Ex. „Sara pe deal”).
- spaţiu al meditaţiei, cadrul perfect în care poetul se poate retrage pentru a
medita în linişte, natura devenind ea însăşi, uneori, subiect al meditaţiei, fiind
evidenţiată opoziţia dintre veşnicia naturii şi caracterul trecător al vieţii omului (Ex.
„Revedere”).
- spaţiu al morţii (Ex. elegia „Mai am un singur dor”).

Natura:
- terestră, cu elemente specifice spaţiului românesc: codrul, salcâmul, teiul, lacul,
marea, izvorul etc. (motive literare)
- cosmică: luna, steaua, luceafărul (motive lit.)
Natura (se remarcă o corespondenţă între felul în care e descrisă natura şi trăirile
eului liric):
- ocrotitoare, caldă, prietenoasă
- dezlănţuită, sălbatică, tristă (participând la frământările poetului)

Sub influenţa literaturii populare, Eminescu ilustrează în poezia sa legătura

strânsă dintre om şi natură, personifică elementele naturii, menite să sugereze stări
sufleteşti.
Consonanţa dintre natură şi iubire este evidenţiată de către Eminescu prin două
atitudini lirice distincte: când imaginează o dragoste fericită, poetul înfăţişează peisaje
familiare de basm, intime, ocrotitoare („Dorinţa”, „Lacul”, „Crăiasa din poveşti”,
„Sara pe deal” etc.); când, dimpotrivă, evocă dezamăgirea lui în iubire şi spulberarea
unui sentiment, odinioară puternic, proiectează un decor sumbru, încremenit, rece, cu
elemente naturale stinghere, lipsite de podoabe vegetale („Pe lângă plopii fără soţ”,
„La steaua ...”, „De ce nu-mi vii?..”, „Din valurile vremii ...” etc.).
luna este un element de recurenţă – un motiv literar care se repetă în poezia
eminesciană:
- în mitologie, imaginea acestui astru ceresc atotstăpânitor este legată de
1
elementul acvatic şi de cel feminin sau este corelată cu moartea şi cu naşterea („Lună
tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci / Şi gândirilor dând viaţă, suferinţele
întuneci; / Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară, / Şi câţi codri-ascund în
umbră strălucire de izvoară!”) - „Scrisoarea I”.
- luna a fost, aşa cum observa şi Eliade, primul ceasornic al universului. Ea l-a
învăţat pe om să măsoare timpul. Ceasornicului terestru care bate „lunga timpului
cărare” îi corespunde ceasornicul mut al cerului.
- razele lunii sunt asemenea unui reflector ce luminează o imensă scenă de teatru
în care fiecare actor îşi are propriul rol.
- lumina clarobscură, generată de lună, este generatoare de mister, atmosferă
preferată de romantici
- luna este martorul tăcut a tot ceea ce se întâmplă în pranul terestru, a aceloraşi
existenţe omeneşti în infinite variante.

Petru Mihai Gorcea identifică trei vârste ale iubirii în poezia eminesciană:
- vârsta dorinţei (sau a visului) de iubire. Este o etapă a idealismului erotic.
Făptură angelică, femeia iubită este invocată să coboare din sfere cereşti, este aşteptată,
este visată. (Ex. „De-aş avea”, „Amorul unei marmore”, „Sara pe deal”, „Povestea
magului călător în stele” etc.)
- utopia (iluzia) iubirii împlinite. Este vârsta unei iubiri fără de speranţă. Femeia
iubită există, este reală, nu doar visată, dar unirea prin iubire nu este posibilă. (Ex.
„Floare-albastră”, „Lacul”, „Crăiasa din poveşti”, „Sonete III” etc.)
- iubirea stinsă (Ex. „La steaua”, „De câte ori iubito...”, „Pe lângă plopii fără
soţ”, „Despărţire”, „Ce e amorul?”, „Luceafărul” etc.)

iubita
- ipostază angelică; apar în poezia eminesciană femeia înger, femeia crăiasă,
femeia stea, femeia cu faţa spiritualizată de iubire (Ex. de poezii: „Din valurile
vremii”, „Crăiasa din poveşti”, „Atât de fragedă” „Şi ca un înger dintre oameni / În
calea vieţii mele ieşi […] // Ş-o să-mi răsai ca o icoană / A pururi verginei Marii”).
- ipostază demonică; satira vizează femeia în poezii precum „Scrisoarea IV”
(iubirea femeii nu mai are nimic sfânt şi este doar o manifestare instinctuală: „Să
sfinţeşti cu mii de lacrimi un instinct atât de van / Ce se-abate şi la pasări de vreo două
ori pe an?”) „Scrisoarea V” („Nu uita că doamna are minte scurtă, haine lungi./(...)
Când vezi piatra ce nu simte nici durerea şi nici mila - /De ai inimă şi minte-feri în
lături, e Dalila!”), „Înger de pază” („Eşti demon, copilă, că numai c-o zare / Din
genele-ţi lunge, din ochiul tău mare / Făcuşi pe-al meu înger cu spaimă să zboare”).
La Eminescu, femeia demon este o ipostază a feminităţii, marcată de forţe
lăuntrice oculte care o fac să pară mai degrabă enigmatică decât înspăimântătoare.
În poezia „Venere şi Madonă”, poetul îşi retrage învinuirea, insinuând că oricât
ar fi de mare contrastul dintre ceea ce este femeia în aspectul ei demonic şi ceea ce vrea
să apară, ea rămâne o sfântă prin faptul că iubeşte („Suflete / de-ai fi chiar demon, tu
eşti sfântă prin iubire”).
Femeia poate fi asociată cu luna (inconsecvenţei luminii îi corespunde
instabilitatea ce caracterizează psihicul feminin) sau cu apa (psihologia femeii este
fluidă, se poate manifesta ca o apă limpede dar şi ca una tulbure).
2