Poezia „Floare albastră” de Mihai Eminescu a fost publicată la 1 aprilie 1873

în revista „Convorbiri literare. Formată din 14 strofe, poezia este o poezie a naturii
şi iubirii, alături de „Lacul” sau „Sara pe deal”.

Tema poeziei este iubirea şi soarta omului superior care nu se poate împlini
prin dragoste. Textul este,de asemenea, o meditaţie asupra posibilităţilor fericirii
şi cunoaşterii, asupra condiţiei existenţei (între concret şi absolut)

Titlul poeziei, utilizat ca motiv şi în creaţia lui Novalis, este un simbol al

nostalgiei infinitului, al dorului nemărginit, al iubirii duse dincolo de limitele
timpului. În folclorul românesc, floarea albastră este „floarea de nu-mă-uita”, din
această perspectivă titlul sugerând infinitul amintirilor, făcând legătura între clipă
şi eternitate.

Poezia aparţine etapei revoltei romantice şi reprezintă momentul trecerii

de la versul laborios şi greoi la muzicalitatea specifică operei lui Eminescu.

Textul are patru secvenţe în funcţie de vocea feminină şi cea masculină.

Poezia stabileşte o antiteză între două viziuni asupra lumii şi asupra dragostei:
fata reprezintă făptura comună ce trăieşte condusă de afecte într-o lume
concretă în timp ce bărbatul simbolizează omul de geniu, care se ghidează în
funcţie de raţiune şi preferă să se cufunde în gândirea filozofică şi să nu-şi trăiască
povestea de dragoste.
Diana

Este o poezie de interior,asemenea unei bijuterii fine, o adevărată broderie ,nu se remarcă prin
monumentalitate, ci printr-o cizelare fină a versului. Eminescu face din,, Diana” al cărei nume ei derivă,
posibil, din ,,Diviana" -cea strălucitoare- un personaj: o portretizează, o descrie în diverse ipostaze. În
mod surprinzător,în poezie, faptele ei sunt relatate la persoana a II-a, în fraze interogative: întrebări
adresate personajului,iar personajul devine astfel misterios, ipotetic, o halucinație mitologică. Eminescu
reușește să scrie despre o zeiță evitând să-i dea materialitate.

Adresarea directă ,formele verbale la persoana a doua intensifică ideea de dialog mimat.

În poezia,,Diana” eul liric imaginează un peisaj

nocturn:luna este astrul selenar care alături de celelalte
elemente ale cadrului natural, contribuie la realizarea
atmosferei de extaz,de mister, dă o strălucire halucinantă
izvorului,,tremurător”, răspândește glasul păsărilor care-i
duc departe gândurile şi norocul.De aici nedumerirea
poetului,,ce cauți?”de a o afla pe fata dornică de a umbla
în singurătatea codrului.Îi îndreaptă auzul spre
șoapta,jocul voios,erotic,,de-a sărutatul” al
frunzelor,simboluri ale fericirii și ale dragostei.Urmărind-
o,o întreabă cum de privește oglinda apei, poarta
veșniciei ce purifică, vindecă și întinerește în primăvara
pe care n-o vede,asemenea lui Endymion(păstorul sedus
de Selene în timp ce acesta dormea într-o peșteră).
Singurătatea unei ființe lângă glasul tainic de izvor este
poate dorința de integrare în infinit,în sacralitate,într-o
lume mitică,a irealului,cufundată în nemărginirea
codrului.Natura este personificată prin legănatul
frunzelor codrului,al trecerii timpului,iar zeița adoarme
pe,,verdele covor”,loc al tinereții veșnice.În peisajul
umbrelor,,moi”apariția zânei care plutește aparține
visului de iubire.Descrierea în nuanțe delicate este din
basme,,cu ochii mari,cu umeri goi...față dulce și
bălaie...mânuțe albe...trup înalt și mlădiet”-este idealul
de frumusețe feminină,gingașă,pură,nevinovată.Este un
portret fizic realizat prin epitete ce sugerează grație și
delicatețe.

Revedere
Inspiratà din literatura populara, poezia este imbogatità cu idei
filosofice, astfel find o elegie filosofica a cârei idee
fundamentalà o constituie antiteza intre conditia umanã
trecatoare si eternitatea naturii. Tema romantica a conditiei
umane in raport cu timpul confera poeziei un ton elegiac.
Poezia este bazatã pe un dialog intre poet si codru, prin aceasta
facându-se distinctia dintre planul codrului si cel al naturii.
Motivul central este timpul care face legatura intre
cele doua planuri aflate in antitezà. Planui eului liric este marcat
de timpul individual care este ireversibil, trecator, lar planui
codrului este marcat de inpul universal care este
etern. Aceste doua planuri antitetice contureazà tema poeziei:
omul este o finta trecatoare, iar natura este vesnica, Poezia
exprima tristetea, melancolia eului liric pentru cà
viata umana este trecatoare si vorbeste despre admiratia
poetului fatã de vesnicia codrului.
Titul sugereazà bucuria reintâlirii codrului, considerat un vechi
prieten. Astfei codrul este personificat, ceea ce este sugerat
prin dialog si prin intrebarea din primele versuri.
„Codrule, codrutule, / Ce mai faci drâgutule?". De aici se
resimte dragostea fata de codru, dar si bucuria revederi,
concretizata prin diminutivele „codrufule", dràgutule". Ideea
timpului este sugeratà prin versurile: „Multà vreme au
trecut". ..Multà lume am imbiat", Indirect, aceasta este o
sugestie referitoare la timpul uman trecator.

Venetia
Prelucrare după sonetul ” Venedig”, din 1850 al unui poet
vienez Cajetan Cerri. ” Veneţia” devine tot mai mult sonet pur
eminescian , după douăzeci de metamorfoze care se întind de-a
lungul a zece ani. Tulburătorul mit al iubirii este reînviat în
evocarea frumoasei cetăţi Veneţia. Cetatea mirifică a dogilor,
oraş-insulă scăldat de strălucirea albastră a Adriaticei, tărîm
edenic destinat odinioară artelor şi culturii. Veneţia, tulburată
de zăngănitul armelor, devine un oraş mort, pe care Eminescu îl
aseamănă cu iubita moartă. „S-a stins viaţa falnicei Veneţii”,
versul ce deschide sonetul învăluie, în rostirea lui elegiacă, o
profundă durere, o trăire intensă. Veneţia, strania „cetate fără
maluri” imaginată de poet, ca un paradis al iubirii şi frumuseţii,
şi-a pierdut măreţia şi strălucirea. Grădinile şi palatele ei de
marmură albă sunt locuite doar de lumina albă a Lunii: „N-auzi
cîntări, nu vezi lumini de baluri”, ” Ca-n ţintirim tăcere e-n
cetate”. Adolescentul îndrăgostit, transformat într-o divinitate
marina, Okeanos ” mişcîndu-şi lumea lui de-albastre valuri” ar
vrea „miresei dulci” să-i dea „suflarea vieţii”. „În veci în floarea
tinereţii”,Okeanos trist cuprinde-n braţe cetatea, sărută blînd
portalurile de piatră, „plînge pe canaluri”, „izbeşte-n ziduri
vechi, sunînd din valuri”, miresei dulci i-ar da suflarea vieţii”.
Clopotul de la bazilica San Marco, ca un „preot rămas din a
vechimii zile”, marcînd sinistru „miezul nopţii” rosteşte sibilinic
adevărul evident că morţii nu învie niciodată, că zbuciumul
apelor iubitoare şi vii e zadarnic: „Rosteşte lin în clipe
cadenţate/ Nu-nvie morţii- e-n zadar- copile!”
Lacul
Poezia “Lacul” scrisă de Mihai Eminescu este o creaţie lirică, ce
tratează ca teme centrale natura și iubirea. Ca specie lirică,
aceasta poate fi considerată, un pastel cu elemente de idilă, în
care se îmbină sentimentul dragostei pentru fiinţa iubită, cu
admiraţia faţă de frumuseţile naturii.
Semnificaţia titlului. ”Titlul reprezintă cheia de interpretare a
textului” (Umberto Eco). Astfel, prin utilizarea substantivului
comun, simplu, lacul, deducem că se vor descrie, ca în orice
operă literară lirică, emoții, stări, sentimente de admirație față
de natură, a cărei componentă principală este” lacul codrilor
albastru, încărcat cu flori de nufăr”. În lac se reflectă tainic luna
și se poate observa barca ce ”tremură”, ”în cercuri albe”.
Acestea sunt componente ale tabloului, în care poetul își
imaginează o posibilă întâlnire romantică, cu ființa îndrăgită.
Natura este astfel, personificată și împărtășește trăirile,
emoţiile și stările de spirit ale poetului. Acest text liric
are ca titlu numele unui element al cadrului natural, lacul,
deoarece imaginea acestuia predomină în peisaj, în raport cu
celelalte elemente: luna, trestiile, luntrea, vântul, malurile,
codrul.
Din punct de vedere imagistic și simbolic, observăm utilizarea
în text a unor imagini vizuale concretizate în mare parte, la nivel
stilistic, în epitete cromatice (”Lacul albastru”, ”cercuri albe”,
”nuferi galbeni” ângânați de glas de ape”, Sunt prezente și
imaginile auditive: “vântu-n trestii lin foșnească”, “unduioasa
apă sune!” natura participând la sentimentele profunde de
iubire în eventualitatea împlinirii cuplului. Imaginilie dinamice
sunt concretizate la nivel morfologic în acest text liric, prin
verbe de mișcare la modul indicativ, timpul prezent (indicând o
acțiune reală: cutremură, trec, ascult, aștept, nu vine, sufăr )
dar și la modul conjunctiv, tumpul prezent, sugerând o acțiune
realizabilă, posibilă, dar nerealizată, încă în momentul vorbirii
(să sărim, să scape, să cadă).

Inger de paza

Titlul operei („Înger de pază”) denumeste motivul literar

principal al poeziei:motivul îngerului. În poezia romantică, acest
motiv literar a fost adesea utilizat pentru a exprima frumuseta
si candoarea femeii iubite, ceea ce remarcăm si în textul de
fata. Femeia-înger este un element des întâlnit în lirica
romantică,aceasta reprezentând imaginea idealizată a iubitei,
caracterizată de inocenăți frumusete (atât interioară, câti
exterioară).În centrul operei de fata se află, bineîneles, tema
iubirii, fiind vorba despr contemplarea intensă a fiinei iubite de
către eul liric. Acesta vede iubirea în forma unei căi de
apropiere de divinitate, creând o relatie de identitate între
femeia dragă si imaginea unui înger. Aceasta dobândeste,
asadar, o natură divină, jucând rolul unui gardian al sufletului
eului liric, care vede dragostea în chipul unui refugiu.
Inger si demon

Poezia "Inger si demon" pune in lumina forta extraordinara a

iubirii de a apropia si inalta "sufletele". Nota definitorie a operei
lui Eminescu e data de "o antiteza, fiindca contine intrAZinsa
intreaga esenta a existentei, atat cat o putem cunoaste prin
prisma marilor cugetatori ai omenirii".Aceasta sinteza, realizata
ca o unitate concreta sufleteasca, este compusa, pe de o parte,
din simtimantul nemecniciei vietii, iar, pe de alta, in farmecul
cuceritor si infinit al iubirii. In "inger si demon" fiecare din
termenii cuplului reprezinta negatia violenta a celuilalt:

"Ea un inger ce se roaga - El un demon ce viseaza; Ea o inima de

aur - El un suflet apostat..."Astfel, iubirea care-i lega devine
sinonima cu dorul iesirii de sine. Poezia izvoraste dintr-o indoita
nevoie, un elan fie al vietii, fie al constiintei, afirmat in tot
absolutul ei si mereu in conflict cu el, din nevoia spirutului de a
patrunde acea taina care impiedica si dezminte valorile
afirmate.Dezvaluirile absolutului, al fortelor vietii biruitoare sau
a esentei relationale a lumii, sunt numai o fata a expresiei
eminesciene.

Titlul poeziei este o sintagma antitetica, a caror valente

plaseaza semnificatiile la nivelul sacrului, al absolutului.Astfel,
acesta stabileste raportul de relationare intre cele doua
personaje, anonime ale textului "el" si "ea", avand atribuite
caracteristicile diferite ale principiului calauzitor in viata: al
binelui si al raului, "inger"-"demon". Demonismul asumat de
poet nu are alta semnificatie decat aceea a unei opozitii
simetrice, asteptate si banale.
Poezia debuteaza in stilul romantic eminescian, dezvaluind
cititorilor spatiul in care are loc intalnirea dintre cei doi.

Calin
Textul liric, Călin file din poveste, are temă natura. Eul liric
expune un cadru silvestru tomnatic în care pătrunde noaptea.
Peisajul este unul feeric în care cerul și natura se contopesc.
Pădurea își deschide adâncurile pentru a pătrunde luna, care
are rolul de a lumina codrul și de a contura o imagine de
reverie. De asemenea, în pădure se află și izvoare care conferă
viață pădurii. Cititorul pătrunde în inima naturii care pulsează
într-un joc ludic.
La nivel stilistic, discursul liric este construit printr-o suită de
figuri de stil menite să contureze sentimentele eului liric. Prin
epitetul frunze uscate este conturat peisajul de toamnă și
totodată trecerea timpului. De asemenea prin personificarea
pădurea lin suspină este expusă natura ca o formă vie, care
așteaptă cu nerabdare sosirea lunii, care este regina nopții.
Emoția pe care textul liric o generează este una de admirație
pentru natură. Pădurea reprezintă un centru sacru în care omul
se regăsește pe sine.

Poezia „Somnoroase păsărele…” este alcătuită din patru

strofe cu rimă încrucișată, iar măsura este de opt silabe, cu
excepția versului patru.
Folosirea punctelor de suspensie din titlul sugerează o
comunicare întreruptă, poetul dorind să mai adauge ceva.
Natura surprinsă este formată din elemente personificate,
care acționează opus: izvoarele suspină, codrul negru tace,
dorm și florile-n grădină. Acestea se află în deplină armonie cu
cele însuflețite – lebăda, păsările, precum și cu ființa umană.
Prima strofă debutează prin reluarea titlului Somnoroase
păsărele și pregătirile micilor viețuitoare pentru trecerea de la
starea de veghe la cea de somn. Venirea nopții trimite
zburătoarele la casele lor: Pe la cuiburi se adună,/Se ascund în
rămurele.
Izvoarele sunt singurele care nu urmează exemplul celor din
jur, ele își continuă activitatea Doar izvoarele suspină, în timp
ce codrul negru tace și Dorm și florile-n grădină.
În strofa a treia este prezentat lacul, unde grațioasa lebădă
merge Între trestii să se culce. Construcția Fie-ți îngerii
aproape, prin folosirea pronumelui personal la persoana a
doua singular, sugerează că opera este de fapt un cântec de
leagăn pentru ființa dragă.
Frumusețea nopții este împletită cu strălucirea și farmecul
lunii, astru care domnește odată cu lăsarea cortinei negre,
oferind mister și magie pământului.
Toate cele patru strofe se încheie cu o formulă specifică celei
de-a treia parte a zilei: Noapte bună!, Dormi în pace!, Somnul
dulce!.
Formula Noapte bună! este al patrulea vers atât din prima cât
și din ultima strofă. Poate nu întâmplător s-a ales această
formulă amabilă pentru încheierea poeziei, poetul ajutându-
se de frumoasele cuvinte Noapte bună! ca să încheie cântecul
de leagăn și dialogul cu persoana iubită într-un mod plăcut.