Floare albastră

Poemul este o specie a poeziei epice, de întindere relativ mare,

cu caracter eroic, filozofic, istoric, mitologic, legendar etc., în care se
povestesc fapte mărețe săvârșite de personaje însuflețite de sentimente
nobile.
„Simbolurile morții vor naște simbolurile eternității, cu limba
lor, când oraculară (prevestitoare), când hieratică (care se referă la
sacru), totdeauna solemnă, simbolurile vieții vor naște simboluri ale
temporalității.” (Vladimir Streinu).
În opinia mea, opera literară „Floare albastră” de Mihai
Eminescu intră în categoria romantică a acelui infinit nesațiu care
amestecă firul voluptății cu al durerii prin tema și viziunea lumii
prezentate în poem.
În primul rând, poezia lui Eminescu are la bază motivul
romantic al florii albastre, valorificat pentru ilustrarea sentimentului
iubirii sau pentru proiectarea dorinţei de iubire în infinit. Acest motiv
este asemănător celui folosit de poetul german Novalis, la care aceasta
este simbol al aspiraţiei spre infinit, „tendinţa spre infinit, năzuinţa de
a atinge îndepărtata patrie a poeziei”. La Eminescu „floarea albastră”
reprezintă metaforic viaţa, albastrul simbolizând infinitul, puritatea,
idealul, iar floarea simbolizează iubirea, iubita, astfel viaţa
însăşi. Titlul poeziei este motivul central, lait-motivul operei şi
semnifică aspiraţia eului liric spre perfecţiune, spre o iubire ideală,
absolută dar totodată sugerează şi imposibilitatea împlinirii
sentimentului, care cauzează tristeţe, nefericire pentru poet.
Compoziţia romantică este realizată prin alternarea celor două planuri,
cel al poetului şi cel al iubitei, planuri care reprezintă două moduri de
existenţă şi de cunoaştere, cea a cunoaşterii abstracte, infinite
respectiv cea a concretului, terestrului, trecătoare. Structural, poezia
este alcătuită din 4 secvenţe lirice construite simetric: două
monologuri adresate iubitei şi două monologuri meditative ale eului
liric. Primele trei strofe conţin monologul iubitei, care se adresează
iubitului cufundat în meditaţie. Aceste versuri conturează portretul
geniului preocupat de cunoaştere raţională, abstractă, de meditaţie
asupra veşniciei. Elementele acestui plan sunt stelele, norii,
„întunecata mare”, soare, câmpiile Asire, „piramidele-nvechite”,
elemente veşnice, ceea ce sugerează că tipul de cunoaştere al poetului
este etern.
În al doilea rând, a doua secvenţă lirică este strofa a IV-a, care
conţine monologul eului liric, în care se accentuează măreţia geniului,
superioritatea gândirii şi a preocupărilor sale. El nu poate fi fericit
trăind o iubire simplă, terestră, oferită de fată. Strofele 5-12 formează
a treia secvenţă lirică, cuprinzând cuvintele iubitei. Monologul fetei
conţine o chemare la iubire în planul terestru, în mijlocul naturii, ale
cărei elemente specifice: codrul, izvoarele, văile, stânca, prăpastia
alcătuiesc un cadru primitor pentru iubirea oferită de fată. Idealul de
iubire este proiectat într-un paradis terestru, unde căldura zilei de vară
este în armonie cu pasiunea iubirii: „Şi de-a soarelui căldură / Voi fi
roşie ca mărul”. Trecerea spre nocturn sugerează trecerea de la
peisajul intim la cel feeric, ceea ce accentuează intimitatea. Apar
momentele scenariului de iubire, care se desfăşoară într-un cadru
natural rustic şi intim. După chemare şi întâlnire, fata vorbeşte despre
gesturile de iubire: îşi desface părul, cere o sărutare; îndrăgostiţii se
îmbrăţişează şi îşi şoptesc cuvinte de iubire. Ultima secvenţă este
continuarea meditaţiei eului liric, a bărbatului asupra acestei iubirii,
care dispare, astfel trecutul este proiectat în lumea visului, a amintirii.
Frumuseţea, miracolul trăit de poet este frumos, dar trecător, ceea ce
este sugerat prin exclamaţia „Ce frumoasă, ce nebună / E albastra-mi,
dulce floare!” Ultima strofa exprimă regretul eului liric pentru iubirea
pierdută, unde iubita, iubirea este denumită metaforic „dulce minune”.

”Forța de creaţie, capacitatea productivă este atât de

mare încât nimic întâmplător nu se poate strecura în intervalul
dintre creaţie şi biografie. Tot ceea ce scrie este coherent cu ceea ce
trăieşte.” (Fr. Gundolf)
 În concluzie, pe baza argumentelor menționate putem spune că
opera literară „Floare albastră” de Mihai Eminescu intră în categoria
romantică a acelui infinit nesațiu care amestecă firul voluptății cu al
durerii prin tema și viziunea lumii prezentate în poem.