Floare albastra

de Mihai Eminescu

Poezia ‘Floare albastra’ , scrisa in 1872 si publicata in revista ‘Convorbiri literare’ in 1873,
este o capodopera a lirismului eminescian din etapa de tinerete, care anunta marile creatii
ulterioare, ce vor culmina cu ‘Luceafarul’.
Poezia se incadreaza in romantism prin mai multe trasaturi: temele predilecte, motivele literare,
atitudinea poetica, amestecul speciilor, dar si antiteza pe baza careia este construita poezia.In
‘Floare albastra’ sunt associate, in maniera romantica, mai multe specii literare: poem filosofic
si elegie. ‘Floare albastra’ isi are punctul de plecare in mitul romantical aspiratiei catre idealul
de fericire, de iubire pura, intalnit si la scriitorul romantic german Novalis. In cretia eminesciana,
albastru este culoarea infinitului, a idealului, iar floarea simbolizeaza viata,iubirea.
La romantici, tema iubirii apare in coleratie cu tema naturii, pentru ca natura vibreaza la starile
sufletesti ale poetului. ‘Floare albastra’ apartine acestei teme si reprezinta ipostaza iubirii
paradiziace.
Emblematic pentru tema iubirii si a naturii, cadrul natural feeric si protector pentru cuplul de
indragostiti se realizeaza prin motive romantice: codrul, izvoarele, prapastia, valea, luna.
Tema geniului este evidentiata prin opozitii. Eul liric imprumuta pe rand doua ipostaze
umane(masculin-feminin) sau portrete spirituale (geniul-faptura terestra), care se asociaza celor
doua lumi. Marcile eului liric sunt verbe si pronume la persoana I singular: ‚eu am ras’ si a II-a
‚te-ai cufundat’.
Titlul fixeaza simbolul central, un motiv romantic de circulatie europeana, ce sugereaza aspiratia
spre fericire prin iubire. In viziune romantica, se confrunta doua ipostaze ale cunoasterii: lumea
cunoasterii absolute, a geniului si lumea iubirii concrete,a cunoasterii terestre.Cele 14 strofe
alcatuiesc patru secvente poetice, prin alternanta a doua planuri, cosmic-terestru.
Prima secventa reprezinta monologul fetei care descrie lumea rece a geniului. Poezia incepe cu
reprosul realizat prin adverbul ‚iar’.Universul spiritual in care geniul este izolat se configureaza
prin enumerarea simbolurilor eternitatii-mortii.Aspiratia spre cunoastere absoluta este sugerata
de metafora: ‚rauri in soare/Gramadesti-n a ta gandire’.
Avertismentul final cuprinde un adevar: in lumea terestra, implinirea umana se realizeaza doar
prin iubire.
Cea de-a doua secventa poetica prezinta reactia indragostitului la reprosurile fetei.Desi cunoaste
adevarul din vorbele ei, se detaseaza cu o anumita ironie:’Ah! Ea spuse adevarul/Eu am ras,n-am
zis nimica’.

1
Secventa a III-a este cea mai ampla. Fata adreseaza barbatului chemarea la implinirea iubirii in
spatiul terestru, in cadrul naturii feerice.’Hai in codru cu verdeata...’.
Cadrul natural se realizeaza prin motive romantice:codrul,izvoarele,valea,balta,luna etc.
Idealul de iubire se proiecteaza intr-un paradis terestru. Caldura zilei de vara se afla in rezonanta
cu pasiubea chemarii, cu iubirea impartasita.
Cadrul obiectiv se incheie cu despartirea (‚Si sosind l-al portii prag’).
Ultima secventa contine a doua interventie a vocii lirice masculine si reprezinta meditatia
barbatului barbatului asupra iubirii trecute, pe care o proiecteaza de aceasta data in ideal si
amintire.
In ultima strofa, sfarsitul visului de iubire devine o cetritudine.Verbele la trecut sustin tonalitatea.
Constrastul dintre vis si realitate este sugerat de versul final:’Totusi este trist in lume!’
Figurile de stil si imaginile artistice sunt numeroase:epitetul (‚prapastia mareata’), personificarea,
(‚izvoare plang in vale’), repetitia (‚Floare-albastra! Floare-albastra!...’)
In concluzie, poezia ‚Floare albastra’ reprezinta o capodopera a creatiei eminesciene din etapa de
tinerete, care anticipeaza marile teme si idei poetice dezvoltate mai tarziu in poemul-sinteza
‚Luceafarul’.

524 de cuvinte