Floare albastra – Mihai Eminescu, 1872

Poezia ,,Floare albastra, scrisa in 1872 si publicata in revista ,,Convorbiri literare”in 1873,
este o capodopera a lirismului eminescian din etapa de tinerete, care anunta marile creatii
ulterioare, ce vor culmina cu ,,Luceafarul". Dezvoltare a unui motiv poetic european intr-o
viziune lirica proprie, ,,Floare albastra”poate fi considerata o poezie-nucleu a romantismului
eminescian.
Poezia se incadreaza in romantism prin mai multe trasaturi: temele predilecte (iubirea si
natura, conditia geniului, aspiratia spre absolut), motivele literare, atitudinea poetica,
amestecul speciilor, dar si antiteza pe baza careia este construita poezia.
Opera este o dezvoltare a unui motiv romantic de circulatie europeana, intr-o viziune
lirica proprie. ,,Floare albastra” isi are punctul de plecare in mitul romantic al aspiratiei catre
idealul de fericire, de iubire pura, intalnit si la scriitorul romantic german Novalis sau la poetul
italian Leopardi. In creatia eminesciana, albastrul este culoarea infinitului, a idealului, iar floarea
simbolizeaza viata, iubirea.De asemenea, poezia are o compozitie romantica, fiind structurata in
jurul unei serii de opozitii: masculin – feminin, vis – realitate, departe – aproape, trecut –
prezent.
La romantici, tema iubirii apare in corelatie cu tema naturii, pentru ca natura vibreaza la
starile sufletesti ale poetului. ,,Floare albastra”apartine acestei teme si reprezinta ipostaza
iubirii paradiziace, prezenta in ideile eminesciene din aceeasi perioada de creatie: ,,Sara pe
deal", ,,Dorinta", ,,Lacul". Emblematic pentru tema iubirii si a naturii, cadrul natural feeric
protector pentru cuplul de indragostiti se realizeaza prin motive romantice frcvente in lirica
eminesciana: codrul, izvoarele, prapastia, valea, luna.
Tema geniului este evidentiata prin antonimii. Ca in lirismul cu masti, eul liric imprumuta
pe rand doua ipostaze umane (masculin – feminin) sau portrete spirituale (geniu – faptura
terestra), care se asociaza celor doua lumi. Marcile eului liric sunt verbe si pronume personale
la persoana I singular: ,,eu am ras", si a II-a: ,,te-ai cufundat".
Titlul fixeaza simbolul central, un motiv romantic de circulatie europeana, ce sugereaza
aspiratie spre fericirea prin iubire. In viziunea romantica, se confrunta doua moduri de existenta
sau ipostaze ale cunoasterii: lumea cunoasterii absolute, infinite, a geniului si lumea iubirii
concrete, a cunoasterii terestre.
Cele paisprezece strofe alcatuiesc patru secvente poetice, prin alternanta a doua
planuri, cosmic – terestru, in dialogul celor doua voci lirice: geniul/vocea masculina si iubita.
Simetria celor patru secvente poetice este potentata de monologul liric al fetei, care
evidentiaza opozitia dinte cele doua lumi, a geniului si a omului comun.
 Prima secventa reprezinta monologul fetei care descrie lumea rece a geniului. Poezia
incepe cu reporsul realizat prin adverbul ,,iar” plasat la inceputul poeziei. Termenii populari
sustin adresarea familiara, iar cele doua apelative ,,sufletul vietii mele" si ,,iubire", dispuse
simetric la incepututl si la sfarsitul primei interventii a fetei, exprima iubirea sincera.
In prima strofa, universul spiritual reprezinta in care geniul este izolat se configureaza
prin enumerarea simbolurilor eternitatii – mortii: ,,Iar te-ai cufundat in stele/ Si in nori si-n
ceruri nalte?”. Domeniul cunoasterii guvernat de timpul infinit este definit prin intermediul
unor metafore cu valoare de simbol: ,,intunecata mare” - misterul genezei, ,,campiile asire” -
universul culturii si ,,Piramidele-nvechite/ Urca-n cer varful lor mare” - universul creatiei umane
proiectat cosmic.
Avertismenul final ,,Nu cata in departare/ Fericirea ta, iubite!”, desi este rostit pe un ton
sagalnic, cuprinde un adevar: in lumea terestra, implinirea umana se realizeaza doar prin iubire.
Meditatia barbatului din strofa a patra constituie cea de-a doua secventa poetica si
prezinta reactia indragostitului la reprosurile fetei.
Secventa a treia este cea mai ampla. De aceasta data, fata adreseaza barbatului
chemarea la implinirea iubirii in spatiul terestru, in cadrul naturii feerice: ,,Hai in codrul cu
verdeata...". Spre deosebire de alte idile eminesciene, aici femeia este cea care adreseaza
chemarea la iubire, ea incearca atragerea barbatului in paradisul naturii, ca aspiratie spre
refacerea cuplului adamic.
Cadrul natural se realizeaza prin motive romantice frecvente in lirima eminesciana:
codrul, izvoarele, valea, balta, luna. Natura de inceput de lume este, in viziunea romantica, un
spatiu nealterat de prezenta umana. Cadrul obiectiv al idilei se incheie cu despartirea, iar in
plan subiectiv se accentueaza lirismul.
Ultima secventa poetica contine a doua interventie a vocii lirice masculine ce apare in
strofa a patra si reprezinta meditatia barbatului asupra iubirii trecute, pe care o proiecteaza de
aceasta data in ideal si amintire: ,,Si te-ai dus, dulce minune/ Si-a murit iubirea noastra".
Daca in penultima strofa despartirea indragostitilor parte temporara, in ultima strofa,
separata, la nivel formal, printr-un sir de puncte de suspensie de restul poeziei, sfarsitul visului
de iubire devine o certitudine. Verbele la timpul trecut (,,te-ai dus", ,,a murit") sustin totalitatea
elegiaca. Contrastul dintre vis si realitate, dar si dintre cele doua lumi, care o clipa s-au intalnit
in iubire, pentru ca apoi sa se reaseze in limitele lor, este sugerat de repetitia din penultimul
vers (,,Floare-albastra! Floare-albastra!...") si mai ales de versul final: ,,Totusi este trist In
lume!".
Figurile de stil si imaginile artistice sunt numeroase: epitetul (,,prapastia
mareata", ,,trestia cea lina"), personificarea (,,izvoarele plang in vale"), comparatia (,,rosie ca
marul"), inversiunea (,,albastra-mi, dulce floare"), metafora (,,rauri in soare"), simbolul (,,floare
albastra"), repetitia (Floare-albastra! Floare-albastra!...").
 In concluzie, poezia ,,Floare albastra”reprezinta o capodopera a creatiei eminesciene din
etapa de tinerete, care anticipeaza marile teme si idei poetice dezvoltate mai tarziu in poemul-
sinteza ,,Luceafarul".