Floare albastră, Mihai Eminescu

Publicată în revista „Convorbiri literare" în 1873, Floare albastră este considerată o poezie-nucleu a
romantismului eminescian, deoarece asimilează şi tema geniului, reluată în poemul Luceafărul sub aspect
alegoric. Este o creaţie romantică deoarece se caracterizează prin exprimarea unor sentimente puternice, prin
refugiul în visare şi în imaginar, prin expresivitate şi amestecul de registre stilistice, prin folosirea antitezei
şi a unor teme şi motive specifice.
Viziunea despre lume este una romantică, deoarece prezintă două atitudini antitetice în faţa lumii: una
este a omului comun, care îşi doreşte împlinirea prin iubire, cealaltă a geniului, care urmăreşte împlinirea
prin cunoaştere absolută, cele două fiind incompatibile. În timp ce principiul feminin (omul comun) are
caracteristic planul terestru şi trăirea dionisiacă, principiul masculin este contemplativ, adeptul trăirii
apolinice, planul său fiind cosmic. Deşi idealul principiului masculin este cunoaşterea, cu timpul se
schimbă, reorientându-se asupra cunoaşterii erotice, care trece prin câteva etape: iubirea ca joc, asumarea
iubirii-pasiune, iubirea ca mister al vieţii şi ideal de iubire.
Temele poeziei sunt romantice: tema iubirii apare în corelaţie cu tema naturii, pentru că natura vibrează
la stările sufleteşti ale eului, dar combinaţia lor devine complexă prin implicarea temei condiţiei omului de
geniu. Motivele literare sunt, de asemenea, romantice: codrul, izvorul, noaptea, luna.
Lirismul este de măşti, deoarece eul liric împrumută, pe rând, cele două ipostaze, masculin - feminin.
Se adaugă şi mărci ale lirismului subiectiv, pronume şi verbe la persoana I şi II-a („eu”, „am râs”, „n-am
zis”, „te-ai dus”), adjectivul pronominal posesiv de persoana I („iubirea noastră”) şi dativul posesiv
(„albastra-mi”)
Titlul este un motiv romantic de largă circulaţie europeană, denumind aspiraţia spre fericirea prin
iubire, chemare a lumii concrete, nostalgie a iubirii ca mister al vieţii, unire a lumii calde, efemere, terestre
şi a lumii rece a ideilor, a cunoaşterii absolute. In creaţia eminesciană, albastrul este culoarea infinitului, a
marilor depărtări, a idealului, iar floarea simbolizează viaţa, fiinţa păstrătoarea dorinţelor dezvăluite cu
vrajă.
Structural, cele 14 strofe ale poeziei pot fi împărţite în patru secvenţe poetice: monologul liric al fetei
alternează cu cele două reflecţii ulterioare ale bărbatului. Compoziţia romantică se realizează prin
alternarea a două planuri antitetice, de fapt confruntarea a două moduri de existenţă şi ipostaze ale
cunoaşterii: lumea abstracţiei şi a cunoaşterii absolute, infinite - lumea iubirii concrete şi a cunoaşterii
terestre. Celor două lumi li se asociază doua ipostaze umane (masculin - feminin) sau portrete spirituale
(geniul - făptura terestră). În acelaşi timp, pot fi sesizate două planuri temporale: unul trecut, al poveştii de
iubire şi unul prezent al rememorării ei.
Prima secvenţă poetică (strofele I-III) înfăţişează lumea rece a ideilor, lumea lui. Monologul fetei
începe cu reproşul realizat prin adverbul „iar", plasat la începutul poeziei. Tonul adresării este familiar, într-
un aparent dialog, unde alternează propoziţii afirmative şi negative, interogative şi exclamative. Termenii
populari „încalţe", „nu căta" susţin adresarea familiară, iar cele două apelative, „sufletul vieţii mele" şi
„iubite", dispuse simetric la începutul şi la sfârşitul primei intervenţii a fetei, exprimă iubirea sinceră.
Universul spiritual în care geniul este izolat, se configurează prin enumeraţia simbolurilor cunoaşterii
absolute în prima strofă: „Iar te-ai cufundat în stele / Şi în nori şi-n ceruri nalte?", dovadă a depărtării
omului simplu de acest ideal. Aceeaşi aspiraţie spre cunoaştere absolută este sugerată de metafora „râuri în
soare / Grămădeşti-n a ta gândire" unde simbolul soarelui şi mişcarea ascensională definesc preocupările
geniului. Nici încercarea de a descifra misterele civilizaţiilor, ale existenţei pe pământ nu sunt încununate de
succes: „câmpiile asire", „întunecata mare",„piramidele-nvechite / Urcă-n cer vârful lor mare" rămân în
depărtare. Avertismentul final „Nu căta în depărtare / Fericirea ta, iubite!", deşi este rostit pe un ton
şăgalnic, cuprinde un adevăr: împlinirea umană se realizează doar prin iubire, aproape, în lumea terestră.
Izolarea, singurătatea, aspiraţia spre cunoaşterea absolută şi imposibilitatea fericirii terestre sunt atribute ale
geniului, sugerate aici pe un ton cald, dar îl îndepărtează de trăirea simplă a sentimentului.
A doua secvenţă poetică (strofa a patra) uneşte ambele planuri temporale ale poeziei: în trecut, reacţia
eului a fost de superioritate, dovadă a încrederii în idealul său de cunoaştere: „Eu am râs, n-am zis nimica".
În prezent, meditaţia bărbatului asupra sensului profund al unei iubiri rememorate este amară şi tardivă:
„Ah! ea spuse adevărul". Strofa conţine şi o referire la prima treaptă a cunoaşterii erotice, iubirea ca joc,
dovadă apelativul „mititica”.
A treia secvenţă poetică conţine strofele V-XII. Eul rememorează monologul fetei, ce continuă cu o
chemare la iubire în lumea ei, în planul terestru: „Hai în codrul cu verdeaţă,..". Refacerea cuplului
adamic (iubirea paradisiacă) necesită un spaţiu protector, un paradis terestru şi un timp sacru. Este descris un
cadru ideal, un spaţiu idilic, realizat prin motive romantice frecvente în erotica eminesciană: codrul,
1
izvoarele, valea, luna. Spaţiu nealterat de prezenţa umană, sălbatic apare în viziune romantică, „Stânca stă
să se prăvale / în prăpastia măreaţă", într-o combinaţie de imagini vizuale şi auditive: „Und-izvoare plâng
în vale". În strofa următoare, cadrul devine familiar, rural, dar îşi păstrează atributele ocrotitoare: „Acolo-n
ochi de pădure /[...]/ Vom şedea în foi de mure". Sacrul este prezent prin sugestia centrului („ochi de
pădure", „balta cea senină") şi a axei lumii, simbolizată de trestie. Astfel, idealul de iubire se proiectează
într-un paradis terestru. Abundenţa vegetaţiei şi regimul diurn se exprimă prin sugestia cromatică a verii:
verde, roşu, auriu. Căldura zilei de vară se află în rezonanţă cu pasiunea chemării, cu iubirea împărtăşită: „Şi
de-a soarelui căldură / Voi fi roşie ca mărul, /Mi-oi desface de-aur părul/Să-ţi astup cu dânsul gura".
Femeia este o apariţie de basm („de-aur părul"), şăgalnică („Ş-apoi cine treabă are?"), senzual-naivă
(„Eu pe-un fir de romaniţă / Voi cerca de mă iubeşti") şi cu gesturi gingaşe („Dulce netezindu-mi părul").
Chemarea la iubire este organizată gradat, într-un scenariu erotic specific eminescian, cu etapele
obişnuite: descrierea naturii umanizate, invitaţia în peisajul rustic şi intim, conversaţia ludic-erotică, jocul
erotic/ „încercarea" iubirii pe un fir de romaniţă (natura ca martor al iubirii), portretul fetei văzute ca o
zeitate terestră, gesturile de tandreţe, sărutul, îmbrăţişarea, întoarcerea în sat, despărţirea.
Trecerea de la regimul diurn la cel nocturn sugerează, în corespondenţa iubire - natură, trecerea de la
peisajul intim - rustic (senzualitate şi seducţie) la peisajul feeric, intim (sentiment împărtăşit): „Pe cărare-n
bolţi de frunze, /Apucând spre sat în vale,/ Ne-om da sărutări pe cale, / Dulci ca florile ascunse".
Vorbirea populară („mi-i da", „te-oi ţinea", „nime", „ş-apoi"), limbajul familiar, cu alternarea persoanei I
şi a II-a a verbelor şi a pronumelor, şi tonul şăgalnic dau chemării impresia de sinceritate şi prospeţime
tinerească: „Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?". Verbele la indicativ viitor („vom şedea", „voi cerca", „voi fi
roşie", „mi-oi desface") sau conjunctiv („să-ţi astup") proiectează în viitor visul de iubire, aspiraţia spre
fericire terestră. Idila este de fapt o reverie, o proiecţie a dorinţelor de împlinire prin iubire.
Spre deosebire de alte idile eminesciene, aici femeia este aceea care adresează chemarea la iubire; ea
încearcă atragerea bărbatului în paradisul naturii, ca aspiraţie spre refacerea cuplului adamic, a perfecţiunii
umane primordiale redate de mitul androginului. In schimb, fiinţa poetică se află în ipostaza geniului învestit
cu atributul cunoaşterii, condamnat la singurătate şi la neputinţa de regăsire a paradisului pierdut.
Ultima secvenţă poetică (strofele XIII-XV) este o continuare a meditaţiei bărbatului asupra acestei iubiri
trecute pe care o proiectează acum în ideal şi amintire. Cadrul obiectiv al idilei se încheie cu despărţirea, iar
în planul subiectiv, se accentuează lirismul.
Trăirea dionisiacă, simbolizată de ipostaza feminină, este înlocuită de detaşarea apolinică (ipostaza
masculină) şi de asumarea sentimentului de tristeţe. Verbele la timpul trecut („stăm", „te-ai dus", „a murit")
susţin decalajul temporal şi tonalitatea elegiacă. Contrastul dintre vis şi realitate, ca şi incompatibilitatea
dintre cele două lumi, care o clipă s-au întâlnit în iubire pentru ca apoi să se reaşeze în limitele lor, sunt
sugerate de versul final, de o dulce tristeţe: Totuşi este trist în lume!".
Nivelurile expresivităţii artistice sunt o dovadă a romantismului poeziei.
Nivelul stilistic se caracterizează printr-o diversitate de figuri de stil - epitetul: „prăpastia măreaţă",
„trestia cea lină"; personificarea: „izvoare plâng în vale"; comparaţia: „roşie ca mărul", „sărutări... dulci
ca florile ascunse"; inversiuni: „de-aur părul", „albastra-mi, dulce floare” ; metafora: „râuri în soare",
„dulce floare"; simbolul: „floare albastră", „ceruri nalte", „întunecata mare"; repetiţia: „Floare-albastră!
floare-albastră!...". Toate acestea dau o expresivitate deosebită poeziei, specifică romantismului.
La nivelul lexico-semantic, cele două câmpuri semantice antitetice ale poemului sunt cosmicul („stele"',
„nori", „ceruri nalte", „râuri de soare", depărtare") şi spaţiul terestru („codru", „izvoare", „vale", „pădure",
„baltă", „trestie", „foi de mure", „romaniţă", „bolţi de frunze", „sat", „al porţii prag"), corespunzătoare
ipostazelor masculină şi feminină. Registrele lingvistice surprind aceeaşi opoziţie, termenii populari
(„încalte", „nu căta", „vom şedea", „nime"), şi limbajul familiar care accentuează intimitatea („guriţă”,
„subsoară”, „gât”) fiind în antiteză cu limbajul cult („fericire”, „asire”, „piramide”).
La nivel morfologic, verbul este valorizat stilistic: cele la prezentul etern redau lumea eternă a ideilor sau
veşnicia naturii (în descriere), iar cele la viitor proiectează aspiraţia spre iubire în reverie (în monologul
fetei); verbele la trecut redau detaşarea reflecţiei şi distanţarea temporală (în meditaţia bărbatului), la fel şi
prezentul gnomic.
Muzicalitatea aparte a poeziei este conferită de elementele de prozodie: măsura de 8 silabe, rima
îmbrăţişată, ritmul trohaic - sugerează starea idealistă, juvenilă.
În concluzie, dezvoltare a unui motiv romantic de circulaţie europeană într-o viziune lirică proprie,
abordând temele romantice ale iubirii, naturii şi geniului, prin idealizare şi prin viziunea poetică, poezia
„Floare albastră” este o ilustrare a romantismului eminescian.

2
- Iar te-ai cufundat în întunecime:
stele Grija noastră n-aib-o
Şi în nori şi-n ceruri nime,
nalte? Cui ce-i pasă că-mi
De nu m-ai uita eşti drag?
încalte,
Sufletul vieţii mele. Înc-o gură - şi
dispare... A fost odată ca-n
În zadar râuri în soare Ca un stâlp eu stam în povești,
Grămădeşti-n a ta lună! A fost ca niciodată,
gândire Ce frumoasă, ce Din rude mari
Şi câmpiile asire nebună
împărătești,
Şi întunecata mare; E al bastra-mi, dulce
floare! O prea frumoasă fată.
Piramidele-nvechite ..................
Urcă-n cer vârful lor ... Și era una la părinți
mare - Şi te-ai dus, dulce Și mândră-n toate
Nu căta în depărtare minune,
Fericirea ta, iubite! Şi de-a soarelui Ş-a murit iubirea cele,
căldură noastră - Cum e Fecioara între
Astfel zise mititica, Voi fi roşie ca mărul, Floare-albastră! sfinți
Dulce netezindu-mi Mi-oi desface de-aur floare-albastră!... Și luna între stele.
părul. părul, Totuşi este trist în
Ah! ea spuse Să-ţi astup cu dânsul lume!
adevărul; gura. Din umbra falnicelor
Eu am râs, n-am zis bolți
nimica. De mi-i da o sărutare, Ea pasul și-l îndreaptă
Nime-n lume n-a s-o Lângă fereastră, unde-
- Hai în codrul cu ştie,
n colț
verdeaţă, Căci va fi sub pălărie
Und-izvoare plâng în - Luceafărul așteaptă.
vale, Ş-apoi cine treabă
Stânca stă să se are! Privea în zare cum pe
prăvale
mări
În prăpastia măreaţă. Când prin crengi s-a
fi ivit Răsare și străluce,
Acolo-n ochi de Luna-n noaptea cea Pe mișcătoarele cărări
pădure, de vară, Corăbii negre duce.
Lângă balta cea Mi-i ţinea de
senină subsuoară,
Îl vede azi, îl vede
Şi sub trestia cea lină Te-oi ţinea de după
Vom şedea în foi de gât. mâni,
mure. Astfel dorința-i gata;
Pe cărare-n bolţi de El iar, privind de
Şi mi-i spune-atunci frunze, săptămâni,
poveşti Apucând spre sat în
Şi minciuni cu-a ta vale, Îi cade dragă fata.
guriţă, Ne-om da sărutări pe
Eu pe-un fir de cale, Cum ea pe coate-și
romaniţă Dulci ca florile răzima
Voi cerca de mă ascunse.
Visând ale ei tâmple
iubeşti.
Şi sosind l-al porţii De dorul lui și inima
prag, Și sufletu-i se împle.
Vom vorbi-n
3
Și cât de viu s-aprinde Alunecând pe-o rază, Ea trebui de el în
el Pătrunde-n casă și în Ca în cămara ta să somn
În orișicare sară, gând vin, Aminte să-și aducă
Spre umbra negrului Și viața-mi luminează!" Să te privesc de- Și dor de-al valurilor
castel aproape, domn
Când ea o să-i apară. El asculta tremurător, Am coborât cu-al meu De inim-o apucă
Se aprindea mai tare senin
* Și s-arunca fulgerător, Și m-am născut din – „Cobori în jos,
Și pas cu pas pe urma Se cufunda în mare; ape. luceafăr blând,
ei Alunecând pe-o rază,
Alunecă-n odaie, Și apa unde-au fost O, vin'! odorul meu Pătrunde-n casă și în
Țesând cu recile-i căzut nespus, gând
scântei În cercuri se rotește, Și lumea ta o lasă; Și viața-mi luminează!"
O mreajă de văpaie. Și din adânc Eu sunt luceafărul de
necunoscut sus, Cum el din cer o auzi,
Și când în pat se- Un mândru tânăr Iar tu să-mi fii mireasă. Se stinse cu durere,
ntinde drept crește. Iar ceru-ncepe a roti
Copila să se culce, Colo-n palate de În locul unde piere;
I-atinge mâinile pe Ușor el trece ca pe mărgean
piept, prag Te-oi duce veacuri În aer rumene văpăi
I-nchide geana dulce; Pe marginea ferestei multe, Se-ntind pe lumea-
Și ține-n mână un Și toată lumea-n ocean ntreagă,
Și din oglindă luminiș toiag De tine o s-asculte." Și din a chaosului văi
Pe trupu-i se revarsă, Încununat cu trestii. Un mândru chip se-
Pe ochii mari, bătând – „O, ești frumos, cum ncheagă;
închiși Părea un tânăr voevod numa-n vis
Pe fața ei întoarsă. Cu păr de aur moale, Un înger se arată, Pe negre vițele-i de
Un vânăt giulgi se- Dară pe calea ce-ai păr
Ea îl privea cu un ncheie nod deschis Coroana-i arde pare,
surâs, Pe umerele goale. N-oi merge niciodată; Venea plutind în
El tremura-n oglindă, adevăr
Căci o urma adânc în Iar umbra feței Străin la vorbă și la Scăldat în foc de
vis străvezii port, soare.
De suflet să se prindă. E albă ca de ceară - Lucești fără de viață,
Un mort frumos cu Căci eu sunt vie, tu Din negru giulgi se
Iar ea vorbind cu el în ochii vii ești mort, desfășor
somn, Ce scânteie-n afară. Și ochiul tău mă- Marmoreele brațe,
Oftând din greu ngheață." El vine trist și gânditor
suspină – „Din sfera mea venii Și palid e la față;
– „O, dulce-al nopții cu greu *
mele domn, Ca să-ți urmez Trecu o zi, trecură trei Dar ochii mari și
De ce nu vii tu? Vină! chemarea, Și iarăși, noaptea, vine minunați
Iar cerul este tatăl meu Luceafărul deasupra ei Lucesc adânc himeric,
Cobori în jos, luceafăr Și mumă-mea e Cu razele-i senine. Ca două patimi fără
blând, marea. saț

4
Și pline de-ntuneric.
– „Nu caut vorbe pe Un paj ce poartă pas – „Dacă nu știi, ți-aș
– „Din sfera mea venii ales, cu pas arăta
cu greu Nici știu cum aș începe A-mpărătesii rochii, Din bob în bob amorul,
Ca să te-ascult ș- - Băiat din flori și de Ci numai nu te mânia,
acuma, Deși vorbești pe pripas, Ci stai cu binișorul.
Și soarele e tatăl meu, înțeles, Dar îndrăzneț cu ochii,
Iar noaptea-mi este Eu nu te pot pricepe; Cum vânătoru-ntinde-
muma; Cu obrăjei ca doi n crâng
Dar dacă vrei cu bujori La păsărele lațul,
O, vin', odorul meu crezământ De rumeni, bată-i vina, Când ți-oi întinde
nespus, Să te-ndrăgesc pe Se furișează pânditor brațul stâng
Și lumea ta o lasă; tine, Privind la Cătălina. Să mă cuprinzi cu
Eu sunt luceafărul de Tu te coboară pe brațul;
sus, pământ, Dar ce frumoasă se
Iar tu să-mi fii mireasă. Fii muritor ca mine." făcu Și ochii tăi nemișcători
Și mândră, arz-o focul; Sub ochii mei rămâie...
O, vin', în părul tău – „Tu-mi ceri chiar Ei Cătălin, acu-i acu De te înalț de subțiori
bălai nemurirea mea Ca să-ți încerci Te-nalță din călcâie;
S-anin cununi de stele, În schimb pe-o norocul.
Pe-a mele ceruri să sărutare, Când fața mea se
răsai Dar voi să știi Și-n treacăt o cuprinse pleacă-n jos,
Mai mândră decât asemenea lin În sus rămâi cu fața,
ele." Cât te iubesc de tare; Într-un ungher Să ne privim nesățios
degrabă. Și dulce toată viața;
– „O, ești frumos cum Da, mă voi naște din – „Da' ce vrei, mări
numa-n vis păcat, Cătălin? Și ca să-ți fie pe deplin
Un demon se arată, Primind o altă lege; Ia du-t' de-ți vezi de Iubirea cunoscută,
Dară pe calea ce-ai Cu vecinicia sunt treabă." Când sărutându-te
deschis legat, mă-nclin,
N-oi merge niciodată! Ci voi să mă dezlege." – „Ce voi? Aș vrea să Tu iarăși mă sărută."
Mă dor de crudul tău nu mai stai
amor Și se tot duce... S-a tot Pe gânduri totdeuna, Ea-l asculta pe copilaș
A pieptului meu dus. Să râzi mai bine și să- Uimită și distrasă,
coarde, De dragu-unei copile, mi dai Și rușinos și drăgălaș,
Și ochii mari și grei mă S-a rupt din locul lui de O gură, numai una." Mai nu vrea, mai se
dor, sus, lasă.
Privirea ta mă arde." Pierind mai multe zile. – „Dar nici nu știu
măcar ce-mi ceri, Și-i zise-ncet: - "Încă
– „Dar cum ai vrea să * Dă-mi pace, fugi de mic
mă cobor? În vremea asta departe - Te cunoșteam pe tine,
Au nu-nțelegi tu oare, Cătălin, O, de luceafărul din Și guraliv și de nimic,
Cum că eu sunt Viclean copil de casă, cer Te-ai potrivi cu mine...
nemuritor, Ce împle cupele cu vin M-a prins un dor de
Și tu ești muritoare?" Mesenilor la masă, moarte." Dar un luceafăr, răsărit

5
Din liniștea uitării, Vei pierde dorul de Uitării celei oarbe. toți,
Dă orizon nemărginit părinți S-ar naște iarăși
Singurătății mării; Și visul de luceferi." – „De greul negrei oameni.
vecinicii,
Și tainic genele le plec, * Părinte, mă dezleagă Ei numai doar
Căci mi le împle Porni luceafărul. Și lăudat pe veci să fii durează-n vânt
plânsul Creșteau Pe-a lumii scară- Deșerte idealuri -
Când ale apei valuri În cer a lui aripe, ntreagă; Când valuri află un
trec Și căi de mii de ani mormânt,
Călătorind spre treceau O, cere-mi, Doamne, Răsar în urmă valuri;
dânsul; În tot atâtea clipe. orice preț,
Dar dă-mi o altă Ei doar au stele cu
Lucește c-un amor Un cer de stele soarte, noroc
nespus dedesubt, Căci tu izvor ești de Și prigoniri de soarte,
Durerea să-mi alunge, Deasupra-i cer de vieți Noi nu avem nici timp,
Dar se înalță tot mai stele - Și dătător de moarte; nici loc,
sus, Părea un fulger Și nu cunoaștem
Ca să nu-l pot ajunge. nentrerupt Reia-mi al nemuririi moarte.
Rătăcitor prin ele. nimb
Pătrunde trist cu raze Și focul din privire, Din sânul vecinicului
reci Și din a chaosului văi, Și pentru toate dă-mi ieri
Din lumea ce-l Jur împrejur de sine, în schimb Trăiește azi ce moare,
desparte... Vedea, ca-n ziua cea O oră de iubire... Un soare de s-ar
În veci îl voi iubi și-n de-ntâi, stinge-n cer
veci Cum izvorau lumine; Din chaos, Doamne,- S-aprinde iarăși soare;
Va rămânea departe... am apărut
Cum izvorând îl Și m-aș întoarce-n Părând pe veci a
De-aceea zilele îmi înconjor chaos... răsări,
sunt Ca niște mări, de-a- Și din repaos m-am Din urmă moartea-l
Pustii ca niște stepe, notul... născut. paște,
Dar nopțile-s de-un El zboară, gând purtat Mi-e sete de repaos." Căci toți se nasc spre
farmec sfânt de dor, a muri
Ce nu-l mai pot Pân' piere totul, totul; – „Hyperion, ce din Și mor spre a se naște.
pricepe." genuni
Căci unde-ajunge nu-i Răsai c-o-ntreagă Iar tu, Hyperion, rămâi
– „Tu ești copilă, asta hotar, lume, Oriunde ai apune...
e... Nici ochi spre a Nu cere semne și Cere-mi cuvântul meu
Hai ș-om fugi în lume, cunoaște, minuni de-ntâi -
Doar ni s-or pierde Și vremea-ncearcă în Care n-au chip și Să-ți dau
urmele zadar nume; înțelepciune?
Și nu ne-or ști de Din goluri a se naște. Vrei să dau glas acelei
nume, Tu vrei un om să te guri,
Căci amândoi vom fi Nu e nimic și totuși e socoți, Ca dup-a ei cântare
cuminți, O sete care-l soarbe, Cu ei să te asameni? Să se ia munții cu
Vom fi voioși și teferi, E un adânc asemene Dar piară oamenii cu

6
păduri mândri tei – „Cobori în jos,
Și insulele-n mare? Ședeau doi tineri luceafăr blând,
singuri Alunecând pe-o rază,
Vrei poate-n faptă să Pătrunde-n codru și în
arăți – „O, lasă-mi capul gând,
Dreptate și tărie? meu pe sân, Norocu-mi luminează!"
Ți-aș da pământul în Iubito, să se culce
bucăți Sub raza ochiului El tremură ca alte dăți
Să-l faci împărăție. senin În codri și pe dealuri,
Și negrăit de dulce; Călăuzind singurătăți
Îți dau catarg lângă De mișcătoare valuri;
catarg, Cu farmecul luminii
Oștiri spre a străbate reci Dar nu mai cade ca-n
Pământu-n lung și Gândirile străbate-mi, trecut
marea-n larg, Revarsă liniște de veci În mări din tot înaltul
Dar moartea nu se Pe noaptea mea de – „Ce-ți pasă ție, chip
poate... patimi. de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?
Și pentru cine vrei să Și de asupra mea
mori? rămâi Trăind în cercul vostru
Întoarce-te, te- Durerea mea de-o strâmt
ndreaptă curmă, Norocul vă petrece,
Spre-acel pământ Căci ești iubirea mea Ci eu în lumea mea
rătăcitor de-ntâi mă simt
Și vezi ce te așteaptă." Și visul meu din urmă." Nemuritor și rece."

* Hyperion vedea de
În locul lui menit din sus
cer Uimirea-n a lor față;
Hyperion se-ntoarse Abia un braț pe gât i-a
Și, ca și-n ziua cea de pus
ieri, Și ea l-a prins în
Lumina și-o revarsă. brațe...

Căci este sara-n Miroase florile-argintii

asfințit Și cad, o dulce ploaie,
Și noaptea o să- Pe creștetele-a doi
nceapă; copii
Răsare luna liniștit Cu plete lungi, bălaie.
Și tremurând din apă.

Ea, îmbătată de amor,

Și împle cu-ale ei Ridică ochii. Vede
scântei Luceafărul. Și-ncetișor
Cărările din crânguri. Dorințele-i încrede
Sub șirul lung de