De demult...

OCTAVIAN GOGA

Particularităţile unei poezii ce reflectă prelungiri ale clasicismului şi ale romantismului, de la

sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea

Poezia de la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea nu poate fi încadrată într-un
curent literar, nu se subordonează unei singure formule estetice, ci reflectă o serie de prelungiri ale
romantismului şi ale clasicismului. George Coşbuc şi Octavian Goga sunt doi poeţi importanţi ai acestei
perioade, care ilustrează în operele lor cel mai bine tendinţele epocii. Astfel, poezia idilică şi optimistă a lui
Coşbuc este de factură clasicistă, în timp ce poezia mesianică şi profetică a lui Goga, în care jalea
metafizică, plânsul şi lacrima sunt simboluri ale colectivităţii asuprite, este de factură romantică.
Perioada în care debutează Octavian Goga se remarcă prin promovarea unor orientări literare,
sămănătorismul şi poporanismul, care pledează pentru tematica rurală, dar exagerează valoarea civilizaţiei
româneşti rurale.
Poezia De demult... de Octavian Goga face parte din volumul Ne cheamă pământul (1909) şi
caracterizează universul liricii lui, care depăşeşte prin autenticitate estetică, prin simplitate şi prin apropierea
de simbolism „impasul" poeziei vremii. Este o elegie caracterizată prin mesianism romantic, prin tonalitatea
tristă a imaginii satului stăpânit de jale, prin suferinţele unei colectivităţi asuprite şi prin sentimentul
înstrăinării. Se apropie de clasicism prin valoarea morală a portretului preotului, prin stilul epistolar şi prin
abordarea formulei lirismului obiectiv.
Elegia este o specie a genului liric, în care se exprimă sentimente de tristeţe profundă. Poezia De
demult... este o elegie inspirată din realităţile satului transilvănean de la începutul secolului al XX-lea, în
care vocea lirică exprimă jalea metafizică.
În opera sa, Octavian Goga a intenţionat să construiască o monografie lirică a satului transilvănean, cu
toate frământările lui, cu tot ce e zvârcolire în el, în care să vorbească în numele colectivităţii. Astfel,
viziunea despre lume este dictată de acest ideal conform căruia satul reprezintă unitatea organică a
sufletului poporului român. Lirism obiectiv
Discursul construit la persoana a treia, sub forma lirismului obiectiv, sugerează absenţa intimităţii şi
tendinţa de generalizare proprie clasicismului. Eul liric are capacitatea de disimulare, vorbind în numele
unei colectivităţi reprezentată simbolic de instanţe precum juzi, popa Istrate, jitarul Radu Roată, Ionuţ al
Floarii. Fluenţa şi armonia discursului valorifică ritmul inconfundabil al doinei şi al baladei populare.
Lirismul obiectiv, exprimat gramatical prin pronume şi verbe la persoana a IlI-a, se caracterizează
printr-o estompare a eului liric în spaţiul poetic, care înlocuieşte confesiunea din arta poetică, fără a se
diminua autenticitatea trăirii poetice. Dimpotrivă, vocea lirică exprimă în tonalitate mesianică „nu o
frântură din plânsul celor mulţi, ci chiar plânsul însuşi" (Mircea Popa), jalea metafizică.
Tema poeziei este naţională şi socială: imaginea satului stăpânit de jale, nefericirea tragică a unei
comunităţi exprimată într-o scrisoare.
Motivul central al textului este acela al scrisorii, care reprezintă, în text, forma de revoltă a celor mulţi
şi menţionează rolul asumat de preot ca exponent al conştiinţei satului. Al doilea motiv care polarizează
textul este portretul moral al preotului, care valorifică gândirea creştină familiară poetului.
Motive romantice precum noaptea, clopotul, strunga compun cadrul nocturn specific romantismului.
Titlul poeziei este format dintr-o construcţie adverbială De demult..., care sugerează evocarea,
rememorarea unor fapte şi a unor personalităţi. În acelaşi timp, adverbul narează, fiind şi un element
constitutiv al cronoropului.
Versul incipit „Tot mai rar s-aud în noapte clopotele de la strungă..." are rolul de a institui o
atmosferă de taină, întărită de regimul nocturn al imaginii poetice. Incipitul orientează lectura cititorului şi
asigură introducerea treptată în starea lirică. Atât titlul, cât şi incipitul fac parte din recuzita romantică.
Compoziţional, poezia are patru secvenţe, în care liricul se îmbină cu narativul, cu relatarea de
evenimente, aflate într-un raport de succesiune temporală. Prima secvenţa (versurile 2-4) aminteşte prin
subtemă, prin descriere şi prin portretul moral al preotului, de clasicismul românesc. Secvenţa a doua
(versurile 5 - 20) valorifică stilul epistolar, tot de factură clasicistă, dar aminteşte şi de romantism prin
componenta patriotică şi atitudinea revoltată. Secvenţa a treia (versurile 21 - 24) este o prelungire a celei de
a doua, iar a patra (versurile 25 - 34) este finalul „istorisirii”.
1
 Simetria textului poetic se realizează prin echilibrul compoziţional, prin amestecul de sobrietate şi
patetism exprimat, prin respectarea formulelor stilului epistolar.
Relaţiile de opoziţie între noapte şi zi („Tot mai rar s-aud în noapte clopotele de la strungă" şi „ La
fereastră-s zori de ziuă şi pătrund încet în casă") sau condiţia ţăranului în prezent şi în trecut („De pe când
în ţara asta numai noi eram stăpânii") se regăsesc în cea de-a doua secvenţă poetică.
Elementele de recurenţă în poezie sunt: tristeţea şi revolta.
Prima secvenţă (versurile 1-4) aminteşte prin subtemă şi prin portretul moral al preotului de
clasicismul românesc, în cadrul căruia a fost valorificată gândirea creştină. Versurile: „Patru inşi la popa-n
casă ţin azi sfat de vreme lungă. / într-un sfeşnic ard pe masă două lumânări de ceară, / Plin 'de grije,
peana nouă moaie popa-n călimară" stilizează Cina cea de Taină. Preotul satului, care scrie în numele
juzilor, deci al colectivităţii, plângerea-scrisoare, este un factor de mobilizare a conştiinţelor şi un depozitar
al nădejdilor.
Secvenţa a doua (versurile 5 - 20) valorifică stilul epistolar, tot de factură clasicistă. Formula de
introducere: «Luminate împărate!», conţinutul şi formula de încheiere: „Scris-am eu, popa Istrate, în ziua
de Sfânt-Ilie. / Iar noi patru juzi cu toţii nu ştim slova şi scrisoarea, /Punem degetul pe cruce şi-ntărim şi
noi plânsoarea." amintesc de rigoarea formală impusă de curentul clasicist. Patru juzi se adresează autorită-
ţii statale supreme, împăratul, denunţând nedreptăţile, abuzurile, uciderea, cu sobrietate şi cumpătare, spre a-
i cere să le facă dreptate : „Ne-au luat păşunea domnii, fără lege şi-ntrebare...". Sfârşitul epistolei are
caracter profetic, aceasta fiind scrisă în ziua de Sfântul Ilie, prorocul pedepsitor, cel revoltat împotriva
stăpânirii.
Componenta patriotică şi atitudinea revolută a acestor figuri simbolice ale satului: „Şi,-nălţate
împărate, noi n-am vrea să facem moartei / Dar ne vrem moşia noastră, vrem şi pentru mort dreptate! De
pe când în ţara asta numai noi eram stăpânii..." aparţin romanusmului, iar tonalitatea de jale şi revoltă
conferă timbrul liric specific lui Octavian Goga.
Secvenţa a treia (versurile 21 - 24) este o prelungire a celei de a doua secvenţe, faţă de care aduce
elemente de opoziţie. Imaginarului nocturn îi ia locul cel diurn, casei, ca spaţiu al recluziunii i se opune
fereastra, simbol al deschiderii şi al perspectivei: „La fereastră-s zori de ziuă şi pătrund încet în casă". Versul
„O nădejde luminează feţele nemângâiete" este construit pe vechea concepţie romantici a credinţei în
izbăvire.
Secvenţa a patra (versurile 25 - 34) conţine ultimul episod din ceremonialul trimiterii mesajului la
împărat. Elementele tradiţionale: năframă, traista, toiagul, cuvintele care denumesc funcţii şi grade: căprar;
jitar, popa, împăratul, ritualul despărţirii redat cu ajutorul unor cuvinte şi structuri lingvistice precum: „cu
mâna tremurată", „le mijesc în gene stropii", „feţele nemângâiete", susţin tonalitatea mesianică şi contribuie
la reconstrucţia unei biografii afective a neamului românesc.
Gradaţia ascendentă a discursului epistolar, de factură clasicistă, se realizează prin mijloace lexicale
şi prozodice.
Limbajul poetic, extras din folclor, din istorie şi din religie, este profetic, evocator, solemn, cu accente
biblice şi arhaice „sfeşnic", „peana nouă", „l-au prăpădit", „slova", „A-ntărit scrisoarea popa: la tot colţul o
pecete." Forţa de expresie stă, printre altele, şi în nuanţele metaforice, subtile ale limbii vechi redescoperite
de Octavian Goga. Simplitatea şi sobrietatea stilului se îmbină armonios cu muzicalitatea şi savoarea
vorbirii populare: „El aşază-n sân răvaşul şi sărută mâna popii /Juzii strâng o dată mâna, le mijesc în gene
stropii".
Se observă, ca mijloace ale expresivităţii poetice, regimul special al verbelor, care, prin timpul prezent
narativ şi timpul prezent istoric, contribuie la crearea impresiei de generalizare şi propune o perspectivă
sincronică: timpul evenimentelor, timpul evocării şi timpul lecturii sunt în consonanţă. Verbele la timpul
perfect compus „au luat, au fost pus, au prăpădit, am trimis” au rol de evocare indicând o acţiune încheiată,
ale cărei ecouri sunt încă vii în sufletul poetului.
Amestecul de sobrietate şi patetism al stilului poetic propriu lui Goga se obţine prin utilizarea unor
propoziţii exclamative „Şi,-nălţate împărate, noi n-am vrea să facem moarte!", apoziţii în care numele
proprii au valoare de simbol „eu, popa Istrate"', „jitarul Radu Roată [...]/ Vechi căprar din cătănie",
inversiuni „Scris-am eu...", epitete „Luminate împărate", „cu mâna tremurată", metafore şi simboluri
„sclipirea dimineţii, care rumeneşte satul", noaptea, fereastra, zori de ziuă, dar şi dislocări sintactice
expresive: „Când, cu traista subsuoară şi to-iagu-n mâna dreaptă, /în sclipirea dimineţii, care rumeneşte
satul,/ Radu Roată pleacă-n lume, cu scrisoare la-mpăratul".
Poezia are 34 de versuri, organizate în 17 distihuri (strofe de câte două versuri). Versurile, cu
2
sonorităţi folclorice, de doină, sunt construite în metru de 16 silabe, cu rimă împerecheată şi ritm iambic,
specific tonului elegiac al textului.
Elegia De demult... a lui de Octavian Goga ilustrează modul particular, în care literatura română a topit
trăsăturile clasicismului şi ale romantismului. Neoromantică prin caracterul evocator, mesianic şi profetic,
prin profunzimea şi autenticitatea trăirilor, prin componenta patriotică şi revolută, prin tonul elegiac, prin
cultivarea imaginii poetului angajat, ea rămâne, însă, clasică prin viziunea morală şi monografică a satului
transilvănean, prin retorismul bazat pe exclamaţii şi gradaţie şi prin armonia discursului cu inflexiuni
folclorice.
Octavian Goga - De Demult
Tot mai rar s-aud în noapte clopotele de la Scris-am eu, popa Istrate, în ziua de Sfânt-Ilie.
strunga...
Patru insi la popa-n casa tin azi sfat de vreme Iar noi patru juzi cu totii nu stim slova si
lunga. scrisoarea,
Punem degetul pe cruce si-ntarim si noi
Într-un sfesnic ard pe masa doua lumânari de plânsoarea."
ceara, ..........................
Plin de grije, peana noua moaie popa-n calimara:
La fereastra-s zori de ziua si patrund încet în casa,
"Patru juzi din patru sate, de la Muras mai la vale, Juzii, treji de gânduri grele, stau cu coatele pe
Cu supunere se-nchina astazi înaltimii-tale, masa.

Luminate împarate! Scriem carte cu-ntristare, O nadejde lumineaza fetele nemângâiete;

Ne-au luat pasunea domnii, fara lege si-ntrebare... A-ntarit scrisoarea popa: la tot coltul o pecete.

Semne-avem, si-n miezuine1 le-au fost pus de
mult batrânii,
De pe când în tara asta numai noi eram stapânii...
Nu mai sunt acum pe câmpuri, toate le-a sfarmat
dusmanul,
Si pe Ionut al Floarii ni l-au prapadit, sarmanul.
Ne mor vitele-n ograda si ni-e jale noua foarte
Si, -naltate împarate, noi n-am vrea sa facem
moarte!
Dar ne vrem mosia noastra, vrem si pentru mort
dreptate!
Ale înaltimii-tale slugi supuse si plecate,
Am trimis aceasta carte si, precum ca sa se stie,
Mos Istrate se ridica si, cu mâna tremurata,
Pune cartea în naframa, de trei ori împaturata...
Întolit de drum, jitarul Radu Roata se iveste,
Vechi caprar din catanie, stie carte pe nemteste.
El asaza-n sân ravasul si saruta mâna popii,
Juzii strâng o data mâna, le mijesc în gene stropii.
Stau cu popa-n pragul portii, ochii lor spre drum
se-ndreapta
Când, cu traista subsuoara si toiagu-n mâna
dreapta,
În sclipirea diminetii, care rumeneste satul,
Radu Roata pleaca-n lume, cu scrisoare la-
mparatul.