Page |1

Eseu Floare Albastră de Mihai Eminescu

Poemul „Floare albastră” este considerat un nucleual romantismului eminescian,
anuntând marile creații ulterioare și este publicat în 1873 în revista „Convorbiri literare”.

Viziunea romantică este dată de tematica abordată, de motivele literare, de atitudinea

poetică abordată, de asocierea speciilor literare (mediție filozofică, eglogă și elegie), de utilizarea
procedeului antitezei în structura poemului și în evidențierea ipostazelor cunoașterii,

Tema este iubirea corelată cu natura, dar poezia depășește cadrul unei idile surprinzând
ipostaza iubirii paradisiace și implicând condiția geniului care aspiră spre absolut.

„Floare albastră” își are punctul de plecare în mitul romantic al aspirației de către idealul
de fericire de iubire pură, întâlnit și la Novalis sau Leopardi. Motiv romantic de largă circulație
europeană, floare albastră simbolizează în romanul lui Novalis tendința spre infinit, năzuința de
a atinge îndepărtata patrie a poeziei (D. Popovici), iar în opara lui Leopardi voința lirică de a
naufragia în infinit.

Ca în lirismul măștilor, eul liric împrumută pe rând două ipostaze asociate și puse în
contrast în același timp celor două moduri de existeță și raportării la cunoașterem: principiul
masculin, omul geniu care aspiră spre cunoașterea absolută și ilustrează principiul apollinic, fiind
static, conteplativ, meditativ și principiul femini, femeia iubită asociat cunoașterii terestre și care
prin dinamism, grație rustică, mișcare iulustrează principiul dionisiac.

 Vladimir Streinu afirmă despre „Floare albastră” că: „În lumea lui Eminescu, Apollo nu
spânzură ca în mitologia greacă pe Marsyas ; zeul e ispitit de frumuseţea omului-muritor, cu care
doreşte să-şi îndoiască natura nemuritoare. Se vor despărţi în cele din urmă, fiindcă îi
desparte legea, dar nu fără a păstra fiecare în felul lui amintirea seducătoarei experienţe. Încât
mai semnificativă decât disocierea finală este încercarea zeului de a se umaniza prin iubire şi a
omului de a se zeifica prin aspiraţia la etern. La Eminescu poezia vieţii dă preţ poeziei morţii, şi
în această perspectivă, opera i se alcătuieşte diferit.”

Titlul pune în evidență simbolul central al poeziei și se referă la motivul romantic de largă
circulație europeană al “florii albastre”. Dacă mitul romantic se referă la aspirația către idealul de
fericire, la Eminesu se face trimitere la opoziția către lumea caldă, efemeră, terestră și lumea
rece, a ideilor, a cunoașterii absolute. În creația eminesciană, albastrul este culoarea infinitului, a
marilor depărtări, a idealului, iar floarea simbolizează viața, ființa păstrătoare a dorințelor,
dezvăluite de vrajă.

Poezia este structurată în jurul unei serii de opoziții: eternitate-moarte. efemeritate-viață,

masculin-femin, detașare apolinică-trăire dionisiacă, vis-realitate, trecut-prezent.

Compoziția poemului este romantică și se realizează prin alternarea a două planuri ce pun
în evideță confruntarea a două moduri de existeță și două ipostaze ale cunoașterii: lumea
 Page |2

abstractă a cunoașterii absolute, infinite, lumea iubirii concrete și a cunoașterii terestre. Acestor
două lumi le sunt asociate două ipostaze umane: masculin-feminin sau două portrete spirituale
geniu-om comun, care reprezintă de fapt diferitele contradicții ale eului liric prin raportare la
cunoaștere.

Textul este structurat în 4 secvențe lirice, iar simetria acestora este susținută de monologul
liric al fetei, care exprimă termeni antinomici, și de cele două reflexii ulterioare ale bărbatului.

Prima secvență lirică cuprinde monologul fetei care începe cu reproșul realizat prin
plasarea inițială a adevărului, care induce ideea că bărbatul are frecvent tendința de a se detașa de
realitatea exterioară. Tonul adresării este familiar, afectiv („sufletul vieții mele”, „iubitule”), iar
termenii populari („încalte”, „nu căta”) susțin apartenența fetei la planul terestru al lumii
comune, dar și iubirea sinceră.

Universul spiritual în care se izolează este configurat prin simboluri ale eternității-morții
(stele, nori, ceruri înalte). Cunoașterea absolută la care aspiră geniul este sugerată de metafora
„râuri în soare”, iar domeniul acesteia este definit prin următoarele atribute: misterul genezei
(„Întunecata mare”), universul de cultură, câmpiie asire, universul de creație umană, proiectat
cosmic(„Piramidele învechite”). Monologul fetei se încheie cu un avertisment („Nu căta în
depărtare/Fericirea ta, iubite!”) care, deși, este rostit pe un ton jucăuș, exprimă un adevăr general
valabil în lumea umană: „Împletirea omului se realizează doar prin iubire și doar în plan
terestru.”.

Secvența a doua curpinde meditația bărbatului asupra sensului profund al unei iubiri
rememorate, idee susținută de folosirea verbelor la trecut (am râs, n-am zis, spuse, zise). Notarea
unei stări de spirit se realizează și prin folosirea mărcilor gramatical ale eului liric: verbe și
pronume la persoana I, singular și de folosirea interjecției emoționale „ah!”.

A treia secvență poetică cuprinde monologul fetei care continuă cu o chemare la iubire îmi
plac terestru cadrul natural este specific romantic și oferă un spațiu protector un paradis terestru
și un timp sacru proprii c refacerii cuplului adamic: „codrul de verdeață”, „izvoare”, „stâncă”.
Natura ocrotitoare poartă atributele sălbăticiei în viziunea romantică și are atributele spațiului
scaru prin sugestia centrului („ochi de pădure”, „balta cea senină”) și prin prezența componentei
axiale („axis-mundi”) trestia care face legătura dintre planul terestru și planul cosmic.

Abundența vegetației, sugestiile cromatice ale verii ("a soarelui căldura") ca și elementele
din portretul fetei("roșie ca mărul","de aur părul")se află în rezonanță cu pasiunea chemării, cu
iubirea caldă, terestră, împărtășită. Imaginea femeii este angelică("de aur părul") fiind un
amestec de senzualitate și inocență. Chemarea la iubire se organizează într-un ritual care
cuprinde mai multe etape: invitația în peisajul intim, conversația jucăușă, probarea iubirii,
gesturile de tandrețe, sărutul, îmbrățișarea, întoarcerea în sat și despărțirea.
 Page |3

Trecera de la regimul diurn la cel nocturn („de-a soarelui căldură/ luna noaptea cea de
vară”) sugerează trecerea de la peiasajul intim la peisajul feeric cu accentuarea sentimentului
împărtășit. Registrul preponderent popular („mi-i da”, „mi-i ține” , „ne-om da”), alternarea
persoanei I și a II-a a pronumelor și a verbelor, precum și tonul jucăuș dau acestei chemări
impresia de sinceritate și prospețime tinerească. Verbele la viitor („voi șede”, „voi cerca”, „să
astup”) proiectează în viitor visul de iubire și sugerează faptul că idila este de fapt o reverie.

Femeia încearcă atragerea bărbatului în Paradisul terestru ca a aspirației spre refacerea

cuplului adamic, a perfecțiunii umane primordiale redate de mitul androginului. În schimb
bărbatul geniu se află în ipostaze daimonul lui capabil să atingă cunoașterea absolută dar
condamnat la singurătate în lumea ideilor pure.

Meditația bărbatului din secvența a patra proiectează iubirea în trecut, în amintire și în

ideal. Cadrul obiectiv al idilei se încheie cu despărțirea, iar în plan subiectiv se accentuează
lirismul. Trăirea dinonisiacă simbolizată de femeie este înlocuită de detașarea apolinică a
bărbatului și de asumarea sentimentului de tristețe. Verbele la trecut („stam”, „te-ai dus”, „a
murit”) dau verusurilor un ton elegiac, susțin decalajul temporal și redau detașarea bărbatului.

Planu trecut al trăirii este susținut de cuvinte precum „mitica”, „dulce”, iar planul prezent
al rememorării suprind o atitudine resemnată, o tristețe amară asupra sensului profund al iubirii
rememorate. Percepția bărbatului asupra femeii, înregistrează mai multe trepte ale cunoașterii
erotice, sugerate prin modificarea apelativelor „mititica”, iubirea ca joc „ce frumoasă, ce
nebună/E albastra-mi, dulce floare!”, asumarea iubirii-pasiune „dulce minune”, iubirea ca mister
al vieții și chemarea nostalgică din final „Floare albastră! Floare albastră!”, idealul de iubire.

Versul final „Totuși este trist în lume!” sugerează contrastul dintre vis și realitate,
incompatibilitatea a două lumi care pentru o clipă sau întâlnit în iubire pentru ca apoi să se
reașeze în limitele lor. Totodată acest vers reflectă conștientizarea propriei condiții, asumarea
imposibilității fericirii, căci geniului, caracterizat prin izolare, solitudine, aspirația spre absolut,
îi este interzisă împlinirea fericirii terestre. Acest vers, ca și finalul poemului „Luceafărul” („Ci
că în lumea mea mă simt nemuritor și rece”) reflectă condiția geniului pe pământ, ilustrat chiar
de poet („Dacă geniul nu cunoaște moarte și numele lui scapă de noaptea uitării, aici pe pământ,
nici e capabil a ferici pe cineva, nici capabil a fi fericit”).

 Muzicalitatea tristă a poeziei, dată de măsură, ritm [trohaic] şi rimă [îmbrăţişată: 1-4, 2-
3], este în acord cu ideile exprimate, ceea ce se numeşte „armonie imitativă”. Deschiderea
vocalelor („mi-i, cu-a”), formele concentrate ale verbelor, predominanţa consoanei „m” (care
conferă un ton elegiac ultimei părţi din poezie) realizează simetria dintre formă şi conţinut. Se
remarcă inovațiile la nivelul rimei (folosirea de cuvinte rare “gândire”-“asire”; dispunerea în
rimăa unor părți de vorbire diferite: “dispare”-“floare”).

Limbajul poetic este deosebit de muzical, prin respectarea canoanelor versificaţiei şi prin

apelul la formele neaoşe ale verbelor. Unele cuvinte sunt utilizate atât ca adjectiv, cât şi ca
 Page |4

adverb, poetul dovedind ingeniozitate şi pricepere la manevrarea instrumentului lingvistic

(„Dulce netezindu-mi părul” – „dulce e adverb”, iar în „Şi te-ai dus, dulce minune”, „dulce” e
adjectiv). Varietatea figurilor de stil încarcă exprimarea, demonstrând faptul că poezia a fost
compusă în etapa de tinereţe a artistului.

Procedeul artistic pe care e construita poezia este antiteza romantica intre viata si moarte.
Antiteza e sustinuta pe de o parte de monologul dialogat prin care se realizeaza invitatia la iubire
intr-un cadru rustic, iar pe de alta parte prin meditatia din ultima strofa: "Totusi este trist in
lume". Repetitia "Floare albastra/ Floare albastra", din final, subliniaza intensitatea trairii
generata de contrastul dintre iluzie si realitate. Epitetele "frumoasa", "nebuna", "dulce", cuprinse
in versuri exclamative ("Ce frumoasa, ce nebuna/ E albastra-mi dulce floare!") exprima
exuberanta sentimentului de iubire specifica liricii de tinerete. Invitatia la iubire se realizeaza
intr-un cadru terestru: iubita este "rosie ca marul", iar parul ii este "de aur", comparatia si epitetul
metaforic sugerand promisiunea iubitei, o lume plina de farmec in implinirea dragostei.
Universul este caracteristic poeziei de dragoste eminesciene, motivele padurii, a satului, a trestiei
fiind prezente si in poeziile "Sara pe deal", "Dorinta", "Lacul". Epitetele din planul terestru sunt
ornante: "prapastia mareata", "bolta cea senina", "trestia cea lina".

Sintagmele care definesc universul spiritual al eului liric au valoare de metafore:

"intunecata mare" trimite la elementele genezei, "campiile Asire" fac referire la un intreg univers
de cultura, iar "piramidele-nvechite" la domeniul creatiei.

Toate acestea fac din poezia ,,Floare albastră" care cultivă forma de expresie a unui
„clasicism romantic" o adevărată capodoperă poeziei eminesciene. Poezia depaseste limitele unei
poezii de dragoste, implicand conditia omului de geniu. „Floare albastră" este nu numai o poezie
de dragoste, ci şi o meditație cu rezonanțe asupra aspirației către absolut în iubire, întrucat
Eminescu suprapune peste tema erotică, tema timpului, care este motivul fundamental al întregii
sale creații romanticer.