Floare albastră,

de Mihai Eminescu
1. Tema
Din punct de vedere tematic, poezia „Floare albastră” evidențiază
un scenariu erotic proiectat în mijlocul unui cadru natural fabulos,
luxuriant care devine un spațiu protector al perechii de îndră gostiți.
Eșecul se naște din confuzia bă rbatului în legă tură cu modalită țile
prin care omul poate atinge fericirea. Tră ind într-o altă sferă , acesta
nu dorește să se lase amă git de instinctualitate, întrucâ t el aspiră
că tre cunoaștere, că tre absolut, în timp ce femeia dorește o dragoste
senzuală , a clipei imediate. Astfel, în poemul eminescian eroul devine
prilej de meditație asupra condiției omului de geniu și a omului
comun.
2. Structura
Structural, opera este alcă tuită din patru secvențe poetice inegale în
care alternează două voci ale eului: cea a femeii, profund senzorială ,
caldă și cea a geniului, glacială , rațională .
Cea dintâ i secvență , corespunză toare primelor trei catrene se
constituie într-un reproș care tră dează intuiția femeii ce simte
îndepă rtarea bă rbatului, dar și profunzimea preocupă rilor sale. Ea îi
reproșează izolarea într-un univers rece, abstract, al gâ ndirii și al
contemplației figurat în text printr-o serie de elemente cosmice și
terestre fundamentale – cerurile, râ urile, marea, piramidele. Această
îndepă rtare constrastează cu atitudinea tandră , plină de că ldură a
fetei, exprimată prin metafora „sufletul vieții mele” și apelativul
„iubite”.
În cel de-al patrulea catren, este evidențiat constrastul dintre
tandrețea fetei – „Dulce netezindu-mi pă rul” și atitudinea indiferentă
a bă rbatului. Acesta nu conștientizează adevă rul spuselor fetei și de
aici se naște tristețea amară semnalată prin interjecția „Ah!”.
Cea mai amplă secvență , alcă tuită din opt catrene, este a treia care
evidențiază provocarea lansată de iubită , un act de seducție prin care
să -i arate o altă variantă existețială decâ t cea a lumii reci, a ideilor.
Astfel, ea-i propune o posibilitate sigură , reală de a fi fericit și
împlinit. Scenariul se desfă șoară în mijlocul unei naturi paradisiace,
zugră vite printr-o serie de motive literare recurente în lirica
eminesciană – codrul, izvorul, luna, trestia, balta. Se creează , în acest
 mod, imaginea unui cadru natural protector al perechii de
îndră gostiți, aflat în antiteză cu universul rece al geniului.
Apartenența fetei la lumea oamenilor comuni e susținută și de
simplitatea limbajului a că rui naturalețe e dată de termeni și
construcții populare – „nime”, „mi-i ținea”, „ne-om da”, „n-aib-o”.
Ideea de vis, de aspirație, e susținută de fromele literare și populare
de viitor ale verbelor prin care se construiește proiecția împlinirii
unei iubiri ideale. Chemarea în codru devine și mai ademenitoare,
dincolo de natura fabuloasă , prin portretul iubitei regă site aici în
ipostaza angelică tipică acestei perioade a liricii erotice eminesciene.
Chipul să u stă sub semnul ingenuită ții, fata fiind șă galnică (=jucă ușă ),
de o irezistibilă naturalețe și prospețime, oferindu-i bă rbatului o
alternativă existențială . Îl cheamă să se împlinească în lumea comună ,
a celor care viețuiesc sub semnul hazardului.
Ultima secvență , aduce cu sine imaginea îndră gostitului care privește
cum iubirea se nă ruie, cum se pierd toate șansele de împlinire în
planul lumii reale, el conștientizâ nd că de fapt în niciuna dintre cele
două lumi nu poate fi fericit: nici în aceea plină de că ldură , de
tandrețe și vitalitate, a oamenilor și nici în aceea rece, a ideilor, că reia
îi aparține. Astfel, se explică melancolia transmisă de finalul poemului
și sugerată de enumerația „Ce frumoasă , ce nebună ” ori de exclamația
retorică „Ș i te-ai dus, dulce minune”. Metafora florii albastre este
expresia gingă șiei și a feminită ții fetei, iar versul final al poeziei
tră dează mâ hnirea geniului nă rcută din conștientizarea faptului că
nu-și poate gă si fericirea într-o lume efemeră .
3. Titlul
Titlul, element paratextual, ce identiifică o creație, este un motiv
anticipativ, care valorifică motivul literar de largă circulație
europeană al florii albastre, simbol romantic al aspirației că tre un
ideal de puritate deplină . La Mihai Eminescu, după cum apreciază
criticul literar Tudor Vianu, simbolul reflectă iubirea pierdută , dorul,
atitudinea fundamentală a liricii erotice eminesciene, fiind, totodată , o
metaforă ce învă luie chipul diafan al iubitei.
4. Concluzie
Prin urmare, Floare albastră este o creație din care transpare
oscilația eminesciană ă între idea de viață și idea de moarte, un text
tipic romantic, atâ t prin utilizarea antitezei ca procedeu artistic
fundamental, fiind construită pe opoziția om de geniu – om comun,
astral – teluric, cunoaștere – tră ire, câ t și prin motivul literar al florii
albastre. Deopotrivă operă a iubirii și a naturii, poemul aduce în
prim-plan și tema timpului, fiind și o meditație asupra condiției
umane, o creație în care firul epic nu este decâ t un pretext pentru
exprimarea concepției eminesciene pe marginea acestor teme.