Poezia floare albastra se incadreaza in romantism datorita alegerii antitezei ca principiu de constructie.

este usor de identificat, deoarece apar doua voci, vocea masculina (vocea indragostitului, alter ego,
ipostaza fictionala a poetului) si vocea feminina. Vocea masculină este o reprezentare particulară a
geniului romantic, incapabil să fie fericit si neputând să guste clipa de iubire, momentul pe care îl evocă
atât de frumos iubita, dar aspira spre idealul absolut al iubirii. in schimb, Omul comun ,fata, este intuitivă
și prețuiește iubirea si poate dărui fericirea. Poetul se refugiază în lumea cunoașterii iar iubita trăiește
clipa de fericire cu intensitate. El meditează în strofa a 4-a pe tema trecerii timpului, proiectează această
iubire în ideal, în timp ce ea rostește de la început reproșul și de asemenea îi aparține îndemnul de a se
refugia neapărat în universul natural. Dacă vocea masculină este preponderent gravă vocea feminină
este vie si caldă. prin urmare detașarii apolinice a poetului i se opune trairea dionisiaca a fetei, iar
universului lui abstract, lumea ei concreta.

". Ultimele doua strofe constituie moonologul liric al poetului, incarcat de profunde idei filozofice.
Uimirea poetuluipentru frumusetea si perfectiunea fetei este sugerata de o propozitie exclamativa: "Ca
un stalp eu stam in luna!", iar superlativul "Ce frumoasa, ce nebuna" sugereaza miracolul pe care il traise
poetul in visul sau pentru iubita ideala.
 Prima
secventa (primele 3 strofe) exprima monologul iubitei, care incepe prin situarea iubitului intr-o lume
superioara, o lume metafizica, el fiind "cufundat in stele/si in nori si-n ceruri nalte", semnificand un
portret al omului de geniu. Monologul ii ofera poeziei caracterul de egloga. A doua secventa (strofa a 4
a) este monologul liric al poetului in care se accentueaza superioritatea preocuparilor si a gandirii sale,
prevestind finalul poeziei. Iubita este "mititica" si, desi poetul recunoaste ca "ea spuse adevarul", se
desprinde o usoara ironie privind neputinta lui de a fi fericit cu acest fel de iubire, atitudine exprimata
de omul superior. A treia secventa, cea mai lunga (strofele de 5-12), continua monologul fetei, care isi
cheama iubitul in mijlocul naturii, care isi invita iubitul in lumea comuna, in cadrul terestru, accentuand
astfel, caracterul de egloga. Ultima secventa,..........................
O prima idee poetica relevanta pentru tema este reformarea cuplului adamic, mitic, regasita in a treia
secventa lirica. Monologul liric al iiubitei incepe printr o chemare a iubiitului in mijlocul naturii, ale carei
elemente speciifice liricii eminesciene- codrul, izvorul, vaile, stancile, prapastiile-sunt in armonie
desavarsita cu starile indragostitilor. Spre deosebire de alte idile eminesciene, aici femeia este aceea care
adreseaza chemarea la iubire; ea incearca atragerea barbatului in paradisul naturii, ca aspiratie spre
refacerea perfectiunii umane primordiale redate de mitul androginului. Refacerea iubirii paradisiace
necesita un spatiu protector, paradis terestru si un timp sacru.
Cadrul in care se petrec gesturile fundamentale ale existentei este rustic: "hai in codrul cu verdeata,/un-
izvoare plang in vale/stanca sta sa se pravale/in prapastia mareata."

O prima idee poetica relevanta pentru tema este reformarea cuplului adamic, mitic, regasita in a treia
secventa lirica. Monologul liric al iiubitei incepe printr o chemare a iubiitului in mijlocul naturii: "Hai in
codrul cu verdeata...". Refacerea cuplului adamic (iubirea paradisiaca) necesita un spatiu protector,
paradis terestru si un timp sacru. Cateogoria aproapelui se relizeeaza la nivelul imaginarului poetic din
elementele contingentului care compun un cadru ideal, un spatiu idilic. Cadrul natural se realizeaza prin
motive romantice frecvente in erotica eminesciana: codrul, izvoarele, valea, balta, luna etc. Natura de
inceput de lume, spatiu nealterat de prezenta umana, cu atibutele salbaticiei in viziunea romantica,
"Stanca sta sa se pravale/In prapastia mareata", asociaza imagini vizuale si auditive: " Und-izvoare plang
in vale." Natura ocrotitoare a cuplului adamic: "Acolo-n ochi de padure/[...]/Vom sedea in foi de mure"
are atributele spatiului sacru, prin sugestia centrului ("ochi de padure", "balta cea senina") si
componenta axiala, cu simbolul trestiei ("trestia cea lina"). Spre deosebire de alte idile eminesciene, aici
femeia este aceea care adreseaza chemarea la iubire; ea incearca atragerea barbatului in paradisul
naturii, ca aspiratie spre refacerea perfectiunii umane primordiale redate de mitul androginului.
O prima idee poetica relevanta pentru tema este reformarea cuplului adamic, mitic, regasita in a treia
secventa lirica. Monologul liric al iiubitei incepe printr o chemare a baiatului in mijlocul naturii, spatiu
necesar pentru nasterea idilei: "Hai in codrul cu verdeata..." . Cateogoria aproapelui se relizeeaza la
nivelul imaginarului poetic din elementele contingentului care compun un cadru ideal, un spatiu idilic.
Cadrul natural se realizeaza prin motive romantice frecvente in erotica eminesciana: codrul, izvoarele,
valea, balta, luna etc. Natura de inceput de lume, spatiu nealterat de prezenta umana, cu atibutele
salbaticiei in viziunea romantica, "Stanca sta sa se pravale/In prapastia mareata", asociaza imagini vizuale
si auditive: " Und-izvoare plang in vale." ." Cadrul protector al cuplului adamic: "Acolo-n ochi de
padure/[...]/Vom sedea in foi de mure" are atributele spatiului sacru, prin sugestia centrului ("ochi de
padure", "balta cea senina") si componenta axiala, cu simbolul trestiei ("trestia cea lina"). Chemarea la
iubire organizeaza secventa poetica gradat intr-un ritual erotic cu etapele: descrierea naturii umanizate,
invitatia in peisajul rustic si intim, conversatia ludic-erotica, "incercarea" iubirii pe un fir de romanita
(natura ca martor al iubirii), portretul fetei vazute ca o zeitate terestra, gesturile de tandrete, sarutul,
imbratisarea, intoarcerea in sat, despartirea.

O alta idee poetica sugestiva pentru tema fundamentală a poemului este imposibilitatea trairii iubirii.
Monologul fetei incepe cu reprosul adresat iubitului sau, realizat prin adverbul "iar", plasat la incepului
poeziei. Universul spiritual in care geniul este izolat, se configureaza prin enumeratia simbolurilor
eternitatii-mortii, in prima strofa "Iar te ai cufundat in stele/Si in nori si-n ceruri nalte?". El mediteaza
asupra unor ideoi superioare, semnificate prin catvea elemente ce simbolizeaza cultura, cunoasterea,
istoria, maretia, tainele si geneza universului, ca sugerare a inaltimii spirituale la care simte si gandeste
geniul: "campiile Asire", "intunecata mare", "Piramidele-nvechite". Iubita il cheama in lumea reala,
indemnandu-l sa abandoneze idealurile metafizice si oferindu-i fericirea terestra: "Nu cata in
departare/Fericirea ta iubite!". Desi poetul recunoaste ca "ea spuse adevarul", se desprinde o usoara
ironie privind neputinta lui de a fi fericit cu acest fel de iubire (terestra), atitudine exprimata cu
superioritatea omului de geniu: "Eu am ras, n am zis nimica. Moartea iubirii ("Si-a murit iubirea noastra")
sugereaza neputinta formarii cuplului, intrucat cei doi apartin unor lumi diferite. In penultimul vers,
repetitia motivului poetic cu valoare de simbol al iubirii absolute, "floare albastra", semnifica tanguirea,
tristetea, nefericirea poetului pentru imposibillitatea de a-si implini idealul, decat in vis.

Verbele la indicativ viitor ("vom sedea", "voi cerca", "voi fi rosie", "mi-oi desface") sau conjunctiv "sa-ti
astup" proiecteaza inn viitor visul de iubire, aspiratia spre fericire terestra. Idila este de fapt o reverie.
Uimirea poetului pentru frumusetea si perfectiunea fetei este sugerata de o propozitie exclamativa: "Ca
un stalp eu stam in luna!", iar superlativul "Ce frumoasa, ce nebuna" sugereaza miracolul pe care il traise
poetul in visul sau pentru iubita ideala. Cadrul obiectiv al idilei se incheie cu despartirea. In penultimul
vers, repetitia motivului poetic cu valoare de simbol al iubirii absolute, "floare albastra", semnifica
tanguirea, tristetea, nefericirea poetului pentru imposibillitatea de a-si implini idealul, decat in vis. Fiinta
poetica se afla acum in ipostaza daimonului, investit cu atributul cunoasterii daimonice, condamnat la
singuratate si la neputinta de regasire a paradisului pierdut. Trairea dionisiaca, simbolizata de ipostaza
feminina, este inlocuita de detasarea apolinica (ipostaza masculina) si de asumarea sentimentului de
tristete. Verbele la timpul trecut ("stam", "tea i dus","a murit" ) sustin decalajul temporal si tonalitatea
elegiaca. Contrastul din vis si realitate, ca si incompatibilitatea dintre cele doua lumi, care o clipa s au
intalnit in iubire pentru ca apoi sa se reaseze in limitele lor sunt sugerate de versul final, de o dulce
tristete: "Totusi este trist in lume!".

Ultima secventa poetica (strofele 13-15) este a doua interventie a vocii lirice din strofa a patra,
continuare a meditatiei barbatului asupra acestei iubiri trecute pe care o proiecteaza acum in ideal si
amintire.

Ultimele doua strofe constituie moonologul liric al poetului, incarcat de profunde idei filozofice. Uimirea
poetului pentru frumusetea si perfectiunea fetei este sugerata de o propozitie exclamativa: "Ca un stalp
eu stam in luna!", iar superlativul "Ce frumoasa, ce nebuna" sugereaza miracolul pe care il traise poetul
in visul sau pentru iubita ideala.
FLoarea albastra, inmiresmata de tinerete si de gratie, adreseaza invitatia vicleana la iubire visatorului
care uita de fiata fugara, in cele mai inalte ganduri care l abstrag, condrapunandu i vraja codrului,
luminisului secret, refugiu pentru schimbul de sarutari.