MIHAI EMINESCU

FLOARE ALBASTRĂ

Poezia „Floare albastră“ este o meditație pe tema iubirii, o idilă plasată într-un cadru
feeric, în care visul romantic prefigurează un peisaj tipic eminescian. Publicată la 1 aprilie 1873 în
revista „Convorbiri literare“, „Floare albastră“ constituie, cum afirma Vladimir Streinu, „primul
mare semn al operei viitoare“, structurând viziunea poetică eminesciană pe două planuri
distincte, care se vor aprofunda în marile poeme următoare: un plan terestru, un spațiu
paradiziac, cu o natură protectoare, sublimă în primitivitatea ei, în care personajul feminin speră
să-și împlinească o iubire senzuală, plină de farmec, cu toate deliciile clipei trecătoare; un plan
înalt, cosmic, care deschide orizonturile idealității și ale visării, ale marilor aspirații romantice,
specifice poetului de geniu, care meditează asupra marilor enigme ale lumii. În poezia
eminesciană apare acum, pentru prima dată, în mod explicit, o lume a stelelor și a norilor, cu
„ceruri nalte” și „râuri în soare”, cu spații vaste în ordinea cosmică și terestră, „îndepărtata mare“,
„câmpiile asire“, cu axele de organizare pe verticala spațiului, de conexiune între cele două
planuri, „piramidele-nvechite“, cu „vârful lor mare“.
Acestora li se opun, într-o simetrie perfectă, toposuri ale izolării și ale intimității, figurate
prin metafore, epitete, comparații, „codrul cu verdeață“, „balta cea senină”, „ochiul de pădure“,
„prăpastia măreață”, „cărare-n bolți de frunze“, „trestia cea lină”, „voi fi roșie ca mărul”. Natura
devine astfel, cum spune G. Călinescu, „un leagăn de gingășii erotice“. De acum încolo, cei doi
protagoniști ai idilei eminesciene vor fi stăpâniți de aspirații diferite. El, vizionar, „este un idealist,
nici vorbă, un om cu mâini întinse spre fantasma femeii desăvârșite, pe care n- o va găsi niciodată, pentru
că dragostea este căutare, însă idealitatea lui nu e simbol cu aripi, ci o apariție concretă și tangibilă“.
Având aspirații desprinse din condiția de geniu, este orientat spre înălțimi astrale, simboluri ale
ascensiunii, stele, nori, ceruri nalte, piramide, râuri în soare. Ea, senzuală, inocentă, se
întrupează parcă direct din natura originară, dorind o dragoste a împlinirii totale, cu retrageri
într-o intimitate absolută, regăsită și în peisajul din jur, codrul cu verdeață, stânca ce stă să se
prăvale, prăpastia măreață. Însuși motivul central al poeziei, „floarea albastră”, anunțat încă din
titlu, preluat din „Heinrich von Ofterdingen”, de Novalis, reprezentant al romantismului german,
înseamnă conservarea clipei pe panta trecerii timpului, prelungirea ei dincolo de limitele umane
ale temporalității.
Floarea albastră este chiar simbolul eternului feminin, delicat, plin de tandrețe, ce se
împlinește prin dragoste. Fata îndrăgostită va fi „roșie ca mărul”, își va juca norocul în dragoste
pe un „fir de romaniță”, cei doi se vor întâlni în locuri pe unde nimeni nu a mai umblat, de o
frumusețe sălbatică, în „codrul cu verdeață”, unde „stânca stă să se prăvale”. Reintegrarea în
natură, cadrul ideal pentru iubirile eminesciene, se explică prin ritmurile ei unduitoare, liniștite,
prin capacitatea paradiziacă de conservare a timpului, implicit a ființelor umane, care găsesc
secreta cale de întoarcere în orizontul mitic, fabulos al naturii eterne.
Ca și în poemul „Luceafărul“, definitivat zece ani mai târziu, personajul feminin este cel
care, într-o primă secvență a poeziei, de trei strofe, dă glas aspirației erotice: „– Iar te-ai cufundat
în stele/ Și în nori și-n ceruri nalte?“, încercând o abstragere a partenerului din sferele celeste ale
meditației, o întoarcere către universul terestru, încărcat de simboluri paradiziace, alte ipostaze

1
ale eternității, pe care, vom vedea, poetul le regretă, revelate în adevărul lor, abia în finalul
poeziei. Între cei doi protagoniști există o distanță ce definește coordonatele a două lumi: el, negând
în strofa următoare importanța chemării iubitei („Astfel zise mititica,/ Dulce netezindu-mi părul.”), se
îndreaptă către lucruri abstracte, încercând să pătrundă misterele adânci ale cosmosului, intră în
arhaitate, imaginând, prin simboluri relevante, „piramidele-nvechite“, „câmpiile asire“,
perioadele istorice trecute; ea aspiră la o poveste simplă de iubire, de un farmec desăvârșit.
Pentru fata îndrăgostită, reprezentând principiul feminin autentic, timpul trece repede și
de aceea își invită iubitul, în a treia secvență a poeziei, de opt strofe, să vină mai bine „în codrul cu
verdeață/ Und-izvoare plâng în vale,/ Stânca stă să se prăvale/ În prăpastia măreață“, într-o
singurătate de început de lume, refăcând cuplul adamic ca în grădinile raiului. Timpul, ca atare,
se relativizează în ambianța codrului, în acest spațiu sacru, dobândind reprezentări dimensionale
diferite pentru fiecare dintre cei doi: ea caută instinctiv căile originare ale eternității prin izolare în
natură, ceea ce îi conferă trăsături notabile de personaj romantic, de nimfă silvană; el crede că se
apropie de lume, de esența ei, prin adâncirea în misterele cosmice ale spațiului și ale timpului,
prin resuscitarea simțului istoric, prin invocarea „câmpiilor asire” și a piramidelor „învechite”.
Neconcordanța temporală a celor doi protagoniști îi determină să nu ajungă, în același timp, la
împlinire, la un punct ideal de comuniune erotică.
Cu toate acestea, pentru o clipă, aspectul ludic al iubirii, proiectată în spațiul dorinței și
al visului, învinge desincronizarea funciară a celor doi protagoniști: „De mi-i da o sărutare/
Nime-n lume n-a s-o știe,/ Căci va fi sub pălărie –/ Ș-apoi cine treabă are!“. Singuri în această
lume cu atribute de primordialitate, stabilind o conexiune dincolo de orice barieră temporală, ei
devin cuplul idilic paradiziac, într-un topos sacru, unde natura s-a cufundat în primordial, în
care efuziunile sentimentale dobândesc o deplină naturalețe: „Pe cărare-n bolți de frunze,/
Apucând spre sat în vale,/ Ne-om da sărutări pe cale,/ Dulci ca florile ascunse.“.
Mai mult poate decât în alte poezii, în care cadrul natural se învăluie într-o proiecție
onirică a unei povești de dragoste (în „Lacul“ sau „Povestea codrului“), în „Floare albastră“
întâlnim, în ultimele două strofe, o stingere treptată a chipului iubitei, o retragere misterioasă în
spațiul din care a apărut: „Înc-o gură – și dispare…/ Ca un stâlp eu stam în lună!/ Ce frumoasă,
ce nebună/ E albastra-mi, dulce floare!“. Clipa ultimă rămâne cel mai mult în mintea poetului,
persistă dureros, se eternizează, pentru că despărțirea este, până la urmă, în cadrul existenței
umane, o moarte simbolică: „Și te-ai dus, dulce minune,/ Ș-a murit iubirea noastră“.
Este astfel relevant că, în poezia „Floare albastră“, coexistă, în mod aproape paradoxal,
încă din anul 1873, cele două laturi ale proiecției în eternitate a ființei umane, care se vor
profila în universul poetic eminescian: infinitul mare, profunzimile cosmosului, la care aspiră
poetul, bogat ilustrat în textele maturității de creație, și infinitul mic, spre care îndeamnă
personajul feminin, prin retragere în natura eternă, prin pierderea în adâncurile ei neștiute,
mediul predilect din „Fiind băiet păduri cutreieram“, „Dorința“, „O, rămâi“. Cu această din
urmă poezie, „O, rămâi“, similitudinile sunt mai multe, chiar frapante, identificate atât în cele
două chemări aproape identice ca expresie și tonalitate, a pădurii și a iubitei, cât mai ales în
atitudinea poetului, care, într-o sublimă inconștiență a visului, a aspirațiilor, părăsește această
lume a cărei eternitate în ordine paradiziacă nu o percepe încă: „Astfel zise mititica,/ Dulce
netezindu-mi părul./ Ah! ea spuse adevărul;/ Eu am râs, n-am zis nimica.“ („Floare albastră“);
„Astfel zise lin pădurea,/ Bolți asupră-mi clătinând;/ Șuieram l-a ei chemare/ Ș-am ieșit în câmp

2
râzând.“ („O, rămâi“). În ambele ipostaze, poetul părăsește un spațiu paradiziac, etern, inclusiv
iubirea pură ce sălășluiește aici, regretul fiind o consecință firească, dar o reacție tardivă, care se
traduce printr-un sentiment de melancolie ineluctabilă: „Totuși este trist în lume!“.
Consider că expresia poetică urmează îndeaproape liniile sferei ideatice, „Floare
albastră“ fiind o demonstrație a subordonării perfecte a formei la conținut. Se remarcă, în
primul rând, influența versului popular, prin dialog și adresare directă, măsura de 7-8 silabe,
rima îmbrățișată și ritmul trohaic, semn al unui patos intens, năvalnic, fără convenții
protocolare, totodată semn al unei sincerități absolute. Personajele lirice își dezvăluie astfel un
statut de arhaitate, de ființe primordiale, care experimentează, sub aspect ludic, prin proiecție în
vis, puritatea aspirațiilor erotice, neconvertite printr-un limbaj pretențios, sofisticat. Dialogul
distribuie rolurile celor doi protagoniști în patru secvențe distincte și ilustrează mai ales
spațialitatea poeziei, cele două planuri, terestru și cosmic, într-un limbaj simplu, dar cu o
sintaxă aparte, ce îi dă o expresivitate aparte. Se conturează, încă de acum, rostirea lirică
simplă, cu puține, dar profunde podoabe stilistice, din marile poeme de mai târziu, din care se
vor desprinde însă marile viziuni romantice, imensitatea spațiilor cosmice și meditațiile
profunde asupra trecerii timpului și a destinului uman. Însăși această exemplaritate a
limbajului exprimă o tendință de esențializare a ființei umane, de regresie către prototipal,
către puritatea inițială.