Sunteți pe pagina 1din 4

Intre marile teme ale liricii eminesciene, elogiul iubirii si al naturii isi are rezervat un loc special, prin

lirismul si melancolia poeziilor, prin aspiratia eului catre absolut si perfectiune. Dragostea si natura sunt teme romantice, permanente in creatia lui Eminescu. Natura cunoaste la Eminescu doua ipostaze: una terestra si alta cosmica. Natura terestra se manifesta la Eminescu in rotirea vesnica a anotimpurilor. Natura este umana,ocrotitoare, calda, intima sau trista, rece, in deplina concordanta cu starile sufletesti ale poetului. G. Ibraileanu atrage atentia asupra faptului ca: "In privinta sentimentului naturii si al picturii ei, vom observa ca in prima faza Eminescu este mai obiectiv, mai dezinteresat. E drept, el nu are nici un pastel, nici o poezie consacrata numai naturii. Dar, cum am vazut, in poeziile lui de dragoste subiectiva, natura adesea-daca nu primeaza-e pe acelasi plan cu dragostea. Iar in poezia obiectiva, unde natura e un cadru, cadrul ia proportii intinse,ca de pilda in "Calin", partea finala. In faza a doua, natura e intotdeauna in functie de sentiment, si foarte adesea expresia starilor de suflet. In orice caz este cadrul strict necesar al vietii." M. Eminescu este insa unul din marii poeti ai evocarii spatiului cosmic. Mentionam cateva momente din literatura si cultura universala, avand in vedere ca si cosmicul ca si timpul sunt teme relevante in creatia eminesciana: "Imnul creatiunii din Rig-Veda" (in traducere de Mihail Eminescu),in literatura indiana; Lucretiu- "Despre natura lucrurilor" si Ovidiu-"Metamorfoze" in literatura latina; V.Hugo-"Crestinismul" in literatura franceza; Mihai Eminescu- "Rugaciunea unui dac", "Scrisoarea I", "Luceafarul" in literatura romana. Dragostea cunoaste dimensiuni de la suferinta, iubiri pierdute ("Si daca...", "Floare albastra", "Lacul", "Pe langa plopii fara sot...") si dragoste fara speranta ("De cate ori iubito", "Daca iubesti fara se speri", "Sara pe deal"), la dragoste implinita ("Calin, file de poveste", "Poveste teiului", "De ce te temi"). In evocarea dragostei, natura este bogat colorata, flori de tei, trandafiri rosii, nuferi galbeni, flori albastre, romanite, ceea ce confera imaginilor o nota luminoasa in care visul da mister dragostei. Uneori, se intuneca devenind leaganul somnului si al mortii. G. Calinescu situeaza natura-ca peisajin Moldova. Simbolul unor motive este revelator: teiul sfant- mireasma imbatatoare; singuratatea- plopul; copilaria- ciresul, nucul, marul; iubirea juvenila- liliacul; rusticitatea- salcamul. Apare, in poezia eminesciana, o vegetatie lacusta; rachita, nufarul. Fauna, in schimb, e saraca: calul(alb, negru), cerbul, ciuta, pasari, fluturi. Natura apare in ipostaza feminitatiiiubita, logodnica, mireasa, plansul apei. T. Vianu subliniaza faptul ca M. Eminescu, ca si Leopardi si Vigny, se refugiaza in natura si "aceasta nu ramane fara ecou la durerile lui". La Eminescu se intrepatrund motive si stari sufletesti precum: apa, codrul, teiul, izvorul, luna, stelele, floara albastra, cornul, luceferi, extazul, duiosia, luciditatea, exaltarea,

sarcasmul, revolta. Floarea albastra, inmiresmata de tinerete si gratie, adresata invitatia vileana de iubire visatorului care uita de viata-i fugara, de cele mai inalte ganduri care-l abstrag, contrapunandu-i vraja codrului, luministul secret-un refugiu pentru saruturi. Tonul invitatiei la dragoste este inconfundabil in "Floare albastra". In poezia "Lasa-ti lumea" se identifica "labirintul iubirii", pe care poetul ar dori sa-l strabata alaturi de iubita, pe cararile intortocheate ale padurii batrane, sub scanteia astrelor. In "Dorinta" se sugereaza "o scufundare afara din timpul istoric", in sanul vesnic al pamantului "pentru a atinge o pace care este o foarte blanda figura a mortii" . Visul de dragoste se modeleaza aici dupa cantecul izvoarelor singuratice si dupa mangaietoarea cadenta a vantului, a sufletului: "Adormind de armonia codrului batut de ganduri", esenta misterioasa a vietii universale, strabatuta de un suflu invizibil-boare, suflet, gand: "Vom visa un vis ferice, ingana-ne-vor c-un cant, Singuratice izvoare, Blanda batere de vant". In poezia "Si daca..."sentimentul elegiac gaseste o efuziune de esenta predominant muzicala, "in care colocviul dintre inima si lucruri isi pastreaza intacta tainica lui intimitate". Iubita este aici in ramura care bate in geam, in plopii care se leagana, in stelele care licaresc in adancul apelor, in respiratia tacuta a norilor, urmariti de, vant pentru a descoperi luna deasupra lacului:"Si daca ramuri bat in geam /Si se cutremur plopii, /E ca in minte sa te am /Si-ncet sa te apropii". Rosa Del Conte adauga si alte aprecieri menite sa defineasca lirica eminesciana in dimensiunea ei fundamentala-natura si dragostea: "Aventura biografica este departe. Convorbirea se desfasoara intre inima si lucruri, dar intr-o atmosfera aluziva, de liricitate pura. "Si daca..." este un inceput care reia si continua o discutie tainica. Bataia ramurilor in geam, tremurul plopilor...si tu te reintorci. Stelele care lumineaza in adancul unui lac si spun: adu pace durerii tale. Nori impinsi de vant spre a descoperi chipul lunii: si tu care rasari din nou in acea lumina potolita". In poezia "Peste varfuri...", Eminescu va exprima dorul in "esenta lui cea mai pura-nazuinta catre implinire, pe care noi o cautam aici pe pamant, fara a ajunge vreodata la ea, caci a o atinge ar insemna Absolutul.". "Este-spunea Rosa Del Conte-aceeasi dorinta care il apleaca pe Dumnezeu asupra fapturii sale si care se numeste, si ea, iubire. Prin dragoste, dorinta ne permite sa intuim ca numai prin moarte vom atinge acea idee care ne framanta, asa cum ideea statuii il framanta pe artist pana nu ajunge sa o realizeze". In notele "cornului" din poezia eminesciana plange eterna trecere a universului. "Muzica ne mangaie plansul, relevandu-ne o noua masura a timpului si o noua figura a spatiului". Durerea iubirii poate deveni o forma a cunoasterii, ca experienta a timpului, spre o mai inalta revelatie a fiintei.

Dupa cum apreciaza Perpessicius , de la drama sentimentala din adolescenta si pana la liedurile de iubire cu care s-a intors in coloanele de debut ale "Familiei" dupa 17 ani: "S-a dus amorul...", "Cand amintirile...", "Adio", "Ce e amorul?", "Pe langa plopii fara sot", "Si daca" - poezia de iubire a lui Eminescu a trecut prin toate treptele divinei comedii dantesti. Ea a cunoscut infernul si purgatoriul, si paradisul. Natura La Eminescu putem vorbi de o natura terestra, reprezentata prin motive cum ar fi teiul,copacul iubirii si al amintirii, salcamul ce exprima rusticitate, o coloana a infinitului ce proiecteaza iubirea terestra in planul cosmic. Plopul este copacul singuratatii, un pretext al lamentatiei poetului ( Pe langa plopii fara sot). Marul si ciresul sunt cele doua simboluri ce exprima candoarea si inocenta copilariei. Cel mai des intalnit motiv este insa cel al codrului. Padurea apare in viziunea poetica drept loc de refugiu, un confident,complice. Este un spatiu atemporal plin de mister, de vraja si semnifica totodata nostalgia copilariei dar si a iubirii pierdute, a sentimentelor de melancolie. Padurea se constituie in ipostaza feminitatii, a iubitei ce isi cheama iubitul (O, ramai,ramai la mine / Te iubesc atat de mult), are miscari tandre, in timp ce poetul reprezinta elementul masculin. Ca pictor al luminii, Eminescu surprinde peisajele in devenirea lor, in jocurile luminii sau ale apei. Cei doi astri antinomici, soarele si luna, aduc idei diferite : spirit, esenta, lumina, identificate in simbolul soarelui si suflet, materie, apa asociate imaginii lunii. Luna declanseaza in sufletul poetului fanezia, fundalul arhaic cu origine mitica, aducand o cunoastere extatica. Elementele primordiale ale vietii capata de asemenea ipostaze inedite . Focul inseamna pasiune, viata, purificare, dar in acelasi timp semnifica si durere si dezamagire. Apa semnifica geneza, oglindirea estetica a realitatii, precum si trecere- timp, continuitate dar si moarte. Aerul reprezinta libertate, transcendenta si zbor, iar pamantul constituie simbolul stabilitatii si, in acelasi timp, al perisabilitatii umane. Iubirea Iubirea la Eminescu reprezinta mai mult un ideal, o aspiratie in lirica de tinerete, mai tarziu transformandu-se intr-un sentiment dual, fericire dublata de rautate, pentru ca in final sa se ajunga la sentimentul iubirii pierdute, al dezamagirii profunde si al descurajarii totale. Intalnim astfel femeia in diferite ipostaze. Femeia de salon, corupta, meschina si rea (Scrisoarea V), care nu intelege aspiartiile barbatului, cocheta, adulterina. Femeia eros, ingenua, femeia copil, femeia indragostita, senzuala ispititoare ce conoteaza placerea. Elementul

feminin este puternic legat de planul teluric, spiritualul nu ii este accesibil si ii este aproape inutil. Nu apare mai deloc,fiind prezenta numai in inceputul poeziilor Luceafarul si Calin(file de poveste) iubirea domestica. In Dorinta , poetul imbina sentimentul dragostei pentru fiinta iubita cu admiratia fata de frumusetile naturii- codrul, izvoarele, florile etc. In aceasta poezie, natura apare ca o aspiratie, ca o dorinta, aceasta fiind si esenta poeziei eminesciene : tendinta catre fericire. Poetul surprinde laboratrul sufletului uman din care izvorasc sentimente de gingasie si puritate, in cadrul naturii care tainuieste si ocroteste. Poezie a dorului de dragoste, Sara pe deal este o idila ce contine neintrecute elemente de pastel. Sara pe deal este poemul dorului de dragoste, al visului pur, pe care-l imagineaza tanarul, aspirant la ideal. Manat de sentimente puternice, el isi traieste iubirea din vis si descopera armonia sufletelor si frumusetea universului. Versul sustine prin muzicalitatea lui interioara traiectoria sentimentului care izbucneste cu tarie, evolueaza cu febrilitate spre implinire si se relaxeaza prin proiectia dorului in voluptatea fanteziei. Poezia Lacul se nscrie n seria poeziilor lirice eminesciene, n care sentimentul iubirii se mbin armonios cu cel al naturii, elementele cadrului natural lacul, codrul, izvorul, luna - din aceast poezie fiind specifice poeziei eminesciene. Poetul traieste emotia unei idile posibile, terminata prin tristetea unui vis neimplinit. n finalul poeziei, ndrgostitul ajunge la o calm resemnare, poetul terminnd poezia aa cum a nceput-o, adic cu imaginea lacului albastru, ncrcat cu flori de nufr, pentru c pe Eminescu l-a fascinat ntotdeauna apa, i credea c atmosfera generat de ea este cadrul perfect pentru mplinirea visului de iubire. Pe langa plopii fara sot, elegie si romanta aduce, din strofa a V-a o atmosfera de religiozitate iubirea- stea ce s-ar fi aprins in fata dragostei devarate, eternizand-o si sculptand-o intr-o marmura devine speranta, incredere, noroc, tinerete.

S-ar putea să vă placă și