Floare albastră

de Mihai Eminescu

Poezia ”Floare albastră” apare în ”Convorbiri literare”, la 1 aprilie 1873, precedată de

”Venere și Madonă”, ”Epigonii”, ”Mortua est” și ”Egipetul” și urmată de ”Împărat și
proletar”, ”Strigoii”.
Compoziția poemului permite sesizarea unui spațiu exterior, sesizabil, dat de decorul
natural bucolic, precum și unul interior, de idei și sentimente, mai greu accesibil, la care
ajungem după ce parcurgem întreaga lirică eminesciană.
Motivul ”florii albastre” și sensul versului ultim (”Totuși este trist în lume”) au fost
interpretate diferit. La Novalis, floarea albastră apare ca simbol al iubirii și al nostalgiei
infinitului. Floarea albastră, ca ideal de puritate, sugerând și infinitul, apare și la Leopardi. La
Eminescu, floarea albastră reprezintă metaforic, la modul ideal, abstract, viața, albastrul
simbolizând infinitul (marile depărtări ale mării și ale cerului) și floarea, la modul concret,
ființa păstrătoare a dorințelor dezvăluite cu vrajă.

Compoziția și structura poeziei

Poezia se structurează pe două idei: ideea cunoașterii infinite, absolute, cuprinsă în

primele trei strofe, și a cunoașterii terestre, în strofele 5-13. Cele două ipostaze sunt despărțite
de reflecțiile poetului din strofa a patra, care poartă în ea germenele ideii din ultima strofă:
”Totuși este trist în lume”.
Monologul punctat de dialog se încadrează într-un timp trecut și în prezent (poetul evocă
o iubire pierdută), conturând două portrete spirituale ce reflectă două moduri de existență.
În primele trei strofe este reprezentat domeniul cunoașterii, de la elementele genezei
(”întunecata mare”) până la un întreg univers de cultură (”câmpiile Asire”) și creație
(”piramidele-nvechite”). În strofa a treia se sugerează și izolarea acestui vast spirit, care nu se
poate realiza în universul fericit al lumii pământești. Reflecțiile din strofa a patra presupun
consimțământul vremelnic al poetului la dulcea chemare a iubitei. Sentimentul este de înțelegere
și interiorizare a râsului și a tăcerii: ”Eu am râs, n-am zis nimica”, deschizând drum meditației
din ultima strofă: ”Totuși este trist în lume”. Concluzia este raportată la întreaga existență a
poetului, deși a răspuns la chemarea terestră, tentat de frumusețea trecătoare: ”Și te-ai dus
dulce minune, / Ș-a murit iubirea noastră – / Floare-albastră! floare-albastră!...”
Repetiția ”Floare-albastră! floare-albastră” subliniază intensitatea trăirii, generată de
constrastul dintre iluzie și realitate și accentuată de ”totuși”, care implică prezentul dincolo de
iluzie, cu un vag și fermecător sentiment de părere de rău. (Acest sentiment, în ”Luceafărul”,
este rece și disprețuitor”: ”Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor și rece”.)
În planul terestru, iubita – Floarea albastră – este vicleană, ademenitoare, promițându-i
o lume de bucurii și de farmec în împlinirea dragostei: ”Și de-a soarelui căldură / Voi fi roșie ca
mărul, / Mi-oi desface de-aur părul / Să-ți astup cu dânsul gura.” Cele trei epitete: ”frumoasă”,
”nebună”, ”dulce”, cuprinse în versuri exclamative (”Ce frumoasă, ce nebună / E albastra-mi,
dulce floare!”) exprimă exuberanța sentimentului, specifică liricii de tinerețe.
Invitația la iubire se realizează într-un cadru rustic; strofa ”Hai în codrul cu verdeață, /
Und-izvoare plâng în vale, / Stânca stă să se prăvale / În prăpastia măreață” ne trimite la
Alecsandri, dar și la universul caracteristic poeziei de dragoste eminesciene; pădurea, trestia,
satul sunt motive prezente în poeziile ”Sara pe deal”, ”Lacul”, ”Dorința”.
Folosirea timpului viitor: ”vom ședea”, ”voi cerca”, ”voi fi roșie”, ”ne-om da sărutări”
etc., combinat cu elementele de condițional: ”De mi-i da o sărutare”, reînvie ideea neîmplinirii
sau a amânării dragostei, sentiment cunoscut și în ”Sara pe deal”: ”Ore întregi spune-ți-voi cât
îmi ești dragă. // Ne-om răzima capetele unul de altul / Și surâzând vom adormi sub înaltul, /
Vechiul salcâm. – Astfel de noapte bogată, / Cine pe ea n-ar da viața lui toată?”
Viitorul folosit aici exprimă aceeași dragoste castă, angelică, hieratică, iar pauza pe
cezura ultimului vers, însoțită de interogație, exprimă fericirea și nostalgia, în același timp,
pentru că iubirea nu se poate realiza decât în vis.
Poezia ”Floare albastră” poartă deci, în structura ei, o antiteză între severitatea zeului
nemuritor și glasul cald al iubirii, ca simbol al vieții. Chemarea este patetică, întregită de
imaginea bogată în expresie (”Sufletul vieții mele”), ea presupunând dulceața și tristețea
experienței.
Limbajul poeziei este aproape direct și familiar: ”Cui ce-i pasă că-mi ești drag?”, ”Ș-
apoi cine treabă are!” dau poeziei un ton șăgalnic, pe alocuri, și intim. În aceeași structură se
cuprinde monologul dialogat, de fapt imaginar: ”Hai în codrul cu verdeață” sau ”Nu căta în
depărtare”, ”De nu m-ai uita încalte”. Pornind de la forme populare: ”Mi-oi desface” și ”Să-ți
astup”, se ajunge la efecte de ordin artistic rafinate, ca în inversiunile: ”de-aur părul”,
”albastra-mi, dulce floare”.
Epitetele din planul trăirii terestre sunt ornante: ”prăpastia măreață”, ”bolta cea
senină”, ”trestia cea lină”. Cuvântul ”dulce”: ”dulce netezindu-mi părul”, ”dulci ca florile
ascunse”, ”dulce floare”, ”dulce minune” aduce cu sine o muzicalitate, o tandrețe, o duioșie
specific eminesciană, trecând în registre diferite și schimbându-și valoarea stilistică și
gramaticală (adverb, adjectiv). Adverbul ”dulce” apropie iubita prin gest; senzația se purifică
prin relația adusă de comparația ”Dulci ca florile ascunse”, ceea ce implică taina sărutului.
Ideea este preluată în penultima strofă: ”Înc-o gură – și dispare...”, coborându-l parcă din nou
la gestul trăirii directe; de aici și exclamația, într-o structură familiară a superlativului: ”Ce
frumoasă, ce nebună / E albastra-mi, dulce floare!” Trăirea și taina trăirii duc la versul
nostalgic ”: ”Și te-ai dus, dulce minune”. Sentimentul se conturează în epitetul cu valoare de
simbol ”dulce minune”: apropierea dde ființa iubită este egală cu miracolul, epitetul devine
metaforă.
Sintagmele care definesc universul spiritual al poetului sunt: ”ceruri nalte”, ”întunecata
mare”, ”piramidele-nvechite”, cuprinzând epitete individuale cu valoare de simbol.
Un rol important în contextul poeziei îl are ”simbolismul fonetic”, în sensul că anumite
sunete trezesc în mintea cititorului relații sau reprezentări. Mai mult, se poate vorbi de un
adevărat motiv muzical sugerat de metrica poeziei și de ondularea vocalelor, sugestia realizând
paralele sau opoziții, adevărate antiteze pe calea muzicii: ”Iar te-ai cufundat în stele / Și în nori
și-n ceruri nalte? / De nu m-ai uita încalte, / Sufletul vieții mele”, sau ”Când prin crengi s-a fi
ivit / Luna-n noaptea cea de vară, / Mi-i ținea de subsuoară, / Te-oi ținea de după gât”.
Folosirea verbelor și a pronumelor în forma populară, ușor arhaică (”nu căta”,
”apucând spre sat”, ”grija noastră n-aib-o nime”) sugerează eternitatea sentimentului iubirii
cuprins în dimensiuni cunoscute în lirica eminesciană: dragostea se consumă într-un spațiu
natural, rustic și devine ”un fapt al serii și al nopții”. Astfel, Eminescu renunță parcă la
perspectiva nelimitată din prima parte a poeziei, propunând un spațiu artistic limitat și
echilibrat.
 ”Floare albastră” depășește tema unei poezii de dragoste, implicând condiția
creatorului; de aceea se poate spune că poezia este o sinteză a ceea ce a fost și ceea ce va deveni
lirica eminesciană.
Poemul ”Floare albastră” se înscrie în estetica romantică prin următoarele aspecte:
tematică și motive literare, motivul central al poeziei (”floare albastră”) cu valoare de simbol,
preluat de la poetul și filosoful german Novalis, precum și din filosofia și mistica indiană, și
semnificând iubirea ideală, năzuința de împlinire prin iubire a poetului, ipostaze ale eului liric
romantic, atitudini poetice, structura, antiteza ca procedeu de construcție, amestecul speciilor
lirice: meditație filosofică, egloga (idila cu dialog) și elegie.
Rima versurilor este îmbrățișată, ritmul este trohaic, specific poeziei populare, și măsura
este de 7-8 silabe.

Bibliografie: Manual de Limba și literatura română, clasa a XII-a, Editura Didactică și

Pedagogică, București, 1990, sub îngrijirea acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga