Poezia iubirii si a naturii

Atât de fragedă…
de Mihai Eminescu

Iubirea şi natura sunt două teme des întâlnite în opera eminesciană. De obicei le
regăsim în acelaşi text, fiind în strânsă legătură. Atunci când iubirea este împlinită, natura este
bogată şi feerică. Atunci când dimpotrivă, iubirea este neîmplinită, natura este neprimitoare,
săracă, abia schiţată ("Pe lângă plopii fără soţ…, " "S-a dus amorul…").
Poetul francez Chateaubriand descoperă sentimentul religios în mijlocul naturii;
romanticul nostru îi conferă iubirii atribute sacre, proiectându-şi ideile într-un cadru natural.
O iubire trăită în mijlocul naturii exprimă puritate şi dorinţa de refacere a cuplului primordial.
De aceea iubita nu are nume, deoarece împreună cu îndrăgostitul formează un cuplu originar,
care se poate substitui oricărei perechi de îndrăgostiţi, din orice loc şi timp.
Poezia "Atât de fragedă…" a apărut în revista Convorbiri literare, în 1879 şi aparţine
perioadei marilor clasici. Poemul se încadrează în lirismul subiectiv întrucât poetul îşi
transmite în mod direct trăirile, sentimentele, gândurile. Apar mărci ale eului liric (indici ai
subiectivităţii): verbele la persoana I singular („am înţeles”, „am zărit”, etc), pronume
personale sau adjective pronominale posesive de persoana I singular („mi”, „mei”).
Titlul se reia în prima strofă a poeziei, reprezentând un epitet cu formă de superlativ,
atribuit iubitei şi sugerează tinereţea acesteia. Tema poeziei o constituie iubirea, romanticii
manifestând o preferinţă pentru acest sentiment, ce poate fi asociat unor stări sufleteşti
contradictorii, aşa cum iubita poate apărea în ipostază angelică ori demonică, fiind venerată
sau, dimpotrivă, dispreţuită.
Este valorificat în poem motivul îngerului. Iubita îi apare îndrăgostitului „ca un
înger”, comparaţie ce sugerează trăsături fizice şi morale ale acesteia: chip angelic, puritate,
neprihănire.
În spirit romantic, este cultivat şi motivul visului, devenit laitmotiv prin repetarea lui în
poem. Visul reprezintă o soluţie, o modalitate de a evada din contingent, din lumea reală,
prozaică şi superficială. Din nefericire, acest „vis ferice de iubire” al îndrăgostitului, care-i
luminează viaţa şi-i umple sufletul de bucurie atât cât durează, se va destrăma, făcând loc
dejnădejdii („Pierdută vecinic pentru mine”), tristeţii, resemnării („E-ntunecoasa
renunţare”), dar şi unei firave speranţe („Unde te duci? Când o să vii?”)
Se regăseşte în poem şi motivul nopţii. Cadrul nocturn („Cât poţi cu-a farmecului
noapte”) preferat şi el de romantici, predispune la visare, la reverie. Un alt motiv literar
valorificat este cel al luminii („visul de lumină”), simbol al cunoaşterii, iubirea reprezentând
în viziunea eminesciană, o primă treaptă pe calea cunoaşterii. Aceeaşi simbolistică o are
lumina şi în poezia blagiană.
In centrul acesteia se situează portretul feminin cu atribute romantice. Aşa cum şi-o
imaginează poetul, de-a lungul întregii poezii, iubita este frumoasă, pură, inocentă, delicată şi
diafană ("abia atingi", "pluteşti ca visul", "vis ferice", "şoapte". Unele atribute provin din sfera
semantică a sacralităţii- "mireasa sufletului meu", "icoana a pururi verginei Marii", "coroana".
Datorită acestui aspect, sentimentul iubirii se apropie de sentimentul religios.
Structura Poemul este alcătuit din două secvenţe lirice: prima, în care este ilustrat visul
de iubire, cuprinde cinci strofe şi este dominată de entuziasm, însufleţire, bucurie, speranţă; a
doua secvenţă, ce cuprinde ultimele patru catrene, surprinde destrămarea visului de iubire,
fiind evocate acum stări de spirit precum dezamăgirea, tristeţea, resemnarea dar şi o urmă de
speranţă în final („E-ntunecoasa renunţare”, „Pierdută vecinic pentru mine” – resemnarea;
„Spăşi-voi visul de lumină” – va ispăşi vina, îndrăzneala de a visa la o iubire ideală, prin
suferinţă; „Unde te duci? Când o să vii?” – speranţa).
In primul episod se conturează portretul iubitei, iar sentimentul dominant este de iubire,
de admiraţie şi fericire. Al doilea episod conţine descrierea stărilor interioare prin care trece
eul liric în prezent ; sentimentul dominant este regretul.
În ultima parte a poeziei apar accente elegiace, predominând sentimentul de tristeţe,
melancolie; este conturată o atmosferă tipic romantică.
Poezia este structurată sub forma unui monolog adresat iubitei; apare adresarea directă
însă discursul rămâne unul interior şi nu unul rostit cu glas tare (pentru că totul se petrece la
nivelul imaginaţiei).
Observăm prezenţa unor elemente din trei planuri diferite: vegetal ( "fragedă" , "cireş" ,
"floare" ), mineral ( "reci" , "marmura") şi uman ("lacrimi", " gura"," brate", "soapte", "ochi").
G. Călinescu remarca armonizarea celor trei regnuri pe care le identifica în acest poem. Acest
amestec de regnuri este poetic deoarece imaginile care se creează converg către conturarea
unui portret al iubitei ideale, care este diafană, gingaşă, eterică. In realizarea acestui portret se
folosesc câteva perechi de contrarii : noapte-lumină, marmura(rece)-ochi fierbinţi, îngeri-
oameni, marmura-moale. Prezenţa acestei dualităţi exprimă complexitatea iubitei, dar şi
dificultatea de a o defini, de a o cunoaşte sau de a o asimila.
Portretul iubitei se realizează cu ajutorul imaginilor vizuale ("cu floarea albă de cireş",
"ca o icoană"), cinetice ("abia atingi covorul moale", "pluteşti ca visul", "să răsai") şi auditive
("mătasea sună", "calde şoapte"). De asemenea, observăm prezenţa imaginilor tactile :
"îmbrăţişări de braţe reci".
Prin această idealizare portretul iubitei capătă atribute sacre. Ea se apropie de o
fantasmă, de un vis. In acest context vag, suav, estompat, comparaţia cu marmura sugerează
răceala, aspiraţia spre perfecţiune, dar şi idealul intangibil.
Comparaţia din versurile : "Din încreţirea lungii rochii/ Răsai ca marmura în loc " arată
o idealizare, o mitizare a iubitei. Apariţia acesteia este neasteptată şi neobişnuită, sugerând
imaginea unei statui antice, simbol al frumuseţii, al purităţii şi al perfecţiunii.
In planul sentimentelor se observă o gradaţie ascendentă care urmează sensul
succesiunii : înger-vis de iubire-mireasă- mireasă a sufletului- "icoana a pururi verginei
Marii". Aceste metafore exprimă o metamorfoză a sentimentului care capătă treptat accente
noi, sublimându-se, esenţializându-se.
Cea de-a doua secvenţă începe cu adverbul "deodată" care marchează ruptura,
încheierea reveriei. Semnificaţia acestui adverb este atât temporală, exprimând o încheiere
bruscă, dar şi sufletească, sugerând o tresărire a celui trezit parcă din morţi, din reverie.
Bărbatul, privitorul, aşa cum se concretizează el în vocea lirică din poem, are atribute
romantice: este idealist, aspiră spre iubirea absolută şi trăieşte profund ; melancolia şi
pesimismul acestuia sunt relevate în a doua parte a poemului.
Discursul este realizat la persoana a II-a, singular deoarece i se adresează ei. Absenţa
răspunsului, precum şi absenţa portretului fizic ne sugerează că e vorba despre un discurs
interior, nu de mult rostit cu glas interior. Intrebarea finală, retorică, exprimă amărăciunea :
"Când o să vii ? "
 Apar în poem o serie de figuri de stil ce conferă textului o notă de expresivitate:
comparaţia („ca un înger”, „ca visul”, „ca marmura”, „ca o icoană / a pururi verginei Marii”),
epitetul („vis ferice”, „mireasă blândă”, „braţe reci”, „ochii fierbinţi”etc.), inversiunea
(„încreţirea lungii rochii”, „a farmecului noapte”, „calde şoapte”, „-ntunecoasa renunţare”
etc.), metafora („visul de lumină”). Apar de asemenea structuri interogative şi exclamative ce
marchează subiectivitatea dar şi funcţia expresivă (sau emotivă) a limbajului prin care sunt
exprimate trăiri, sentimente.
Influenţa romantismului se datorează următoarelor aspecte: atmosfera (melancolie,
visare), temă şi motive (iubirea, ipostaza angelică, visul, noaptea), cultivarea sensibilităţii, a
antitezei („ca marmora” / „ochii tăi fierbinţi”; „calde şoapte” / „braţe reci”; „renunţare” /
„dorinţi” etc.).
Poezia este o elegie deoarece exprimă sentimente de tristeţe, de regret ; de altfel,
romantismul din poemele sale meditative încărcate de melancolie îi conferă o dezvoltare
maximă. Această elegie, evidentă spre final, se prezintă încă din prima parte a poeziei. In a
doua parte se accentuează situaţia datorită idealizării sentimentului de iubire. Mihai Eminescu
a surprins o varietate a stărilor de tristeţe în poezii precum : " Melacolie", "Mai am un singur
dor", "O, mamă ! "