DECEMBRE de George Bacovia

CONTEXTUL CREAȚIEI
Poezia a fost publicată în revista „Românul literar” în 1906, reluată în volumul „Plumb”,
publicat în 1916, fiind deci un poem antebelic. Bacovia este cel mai important poet
simbolist român, care anticipează modernismul prin: folosirea unui limbaj comun, prozaic,
expresivitatea produsă de notațiile scurte, aproape stenografice, conștiința absurdului,
capacitatea poetului de a exprima golul, vidul, care sufocă ființa umană.
UNIVERSUL POETIC
Lirica bacoviană este străbătută de laitmotive, precum:
agonia, cavoul (casa-sicriu), cetatea blestemată,
cadavrele, decorul macabru, bolnavul, plânsul, râsul
strident, tristețea, solitudinea, regretele, nevroza; dar și
motivele care țin de o „meteorologie catastrofică” (Mihail
Petroveanu): zăpada apocaliptică, ploaia, frigul, moina,
vântul.
TEME
Din punct de vedere tematic, poezia poate avea două interpretări: iubita și odaia
acesteia reprezintă un refugiu al poetului din fața unei naturi dezlănțuite, pe fondul
propriilor sale neliniști interioare (sugerate de metafora „simfonia” și imaginea
auditivă „vijelia”) sau versurile pot fi considerate o meditație asupra sensului vieții,
iubirea fiind doar un moment de lumină în cadrul dezastrului universal, sugerat mai
ales, de metafora cu valoare de simbol a „potopului” („Potop e-napoi și nainte”).
Astfel, prin forța de sugestie a imaginilor care conturează imaginea unui dezastru
universal („Și ningă...zăpada ne-ngroape”) și prin muzicalitatea limbajului (realizată
prin repetiții și tehnica refrenului), versurile se înscriu în estetica simbolistă.
 DECEMBRE – TEMĂ ȘI VIZIUNE
Te uită cum ninge decembre...
Spre geamuri, iubito, privește –
Mai spune s-aducă jăratec
Și focul s-aud cum trosnește.

Primele două versuri (incipitul) transcriu apelul adresat unei prezențe feminine
misterioase; iubita este invocată în numele unei naturi dezlănțuite, amenințate de dezordine.
Verbele „te uită” și „privește” accentuează faptul că ei i se conferă, înainte de toate, rolul de
a reflecta o lume aflată în declin. Geamul este limita dintre exterior și interior; transparent, el
oferă privirii spectacolul de afară.
 Și mână fotoliul spre sobă,
La horn s-ascult vijelia,
Sau zilele mele – totuna –
Aș vrea să le-nvăț simfonia.

Iarna este receptată atât cu ajutorul privirii, cât și cu ajutorul auzului. Cadrul interior este
caracterizat de intimitate, liniște, căldură, ca un ultim refugiu al umanității în fața unei naturi
apocaliptice. Între spațiul exterior și realitatea interioară se produce un paralelism subtil:
receptarea lucidă a realității exterioare pare să fie legată profund de imaginea propriului
destin – realitatea devine oglinda în care ființa umană își privește existența („Sau zilele mele
– totuna/ Aș vrea să le-nvăț simfonia”).
 Mai spune s-aducă și ceaiul,
Și vino și tu mai aproape, -
Citește-mi ceva de la poluri,
Și ningă...zăpada ne-ngroape.

Prezența lecturii este legată de condiția cu totul aparte a iubitei: iubita și odaia ei
reprezintă un simbol al stabilității, al echilibrului. Actul lecturii devine și el simbolic, prin
lectură lumea este oprită din curgerea ei nemiloasă. Paradoxal, însă, subiectul lecturii este
„ceva de la poluri”, iar zăpada este asociată în versul următor cu îngroparea („Citește-mi
ceva de la poluri,/ Și ningă...zăpada ne-ngroape”).
 Ce cald e aicea la tine,
Și toate din casă mi-s sfinte,-
Te uită cum ninge decembre...
Nu râde, citește nainte.

E ziuă și ce întuneric...
Mai spune s-aducă și lampa –
Te uită, zăpada-i cât gardul,
Și-a prins promoroacă și clampa.

Odaia își accentuează rolul protector, eul liric mărturisind convingerea în caracterul
sacru al acesteia („Și toate din casă mi-s sfinte”); ea devine o garanție a armoniei lumii.
 Eu nu mă mai duc azi acasă...
Potop e-napoi și nainte,
Te uită cum ninge decembre...
Nu râde...citește nainte.

Potopul se leagă în mod inevitabil de distrugere, fiind un simbol al regenerării lumii:

„Potopul nu distruge decât când formele sunt învechite și epuizate, dar el este urmat
întotdeauna de o nouă umanitate și de o nouă istorie” (Dicționarul de simboluri). Am putea
spune că potopul este invocat și din perspectiva semnificației sale: de moment declanșator al
regenerării lumii (argumentul 1: continuarea lecturii de către iubită, gest care în mod aproape
ritualic oprește căderea lumii, declinul ei; argumentul 2: titlul - „Decembre”- reprezintă
ultima lună a anului, echivalentă cu finalul unui ciclu temporal și, deci, cu un nou început).