Ion Barbu

(1895-1961)

După un debut parnasian, ulterior renegat, după un ciclu pseudo-baladic și oriental, un

al treilea stadiu, ermetic, demonstrează la Ion Barbu, pe numele său adevărat Dan Barbilian,
structură complicată – poet și reputat matematician -, exarcerbarea fondului cerebral, de unde
tentația ridicării la „modul intelectual al Lirei”. Cel mai important volum de poezie al lui
Barbu este, fără îndoială, „Joc secund” (1930).
Temperament în continuă combustie, funiciar polemic, impetuos, contestatar, singura
consecvență a lui Barbu, care în intimitate este contemplativ si timid, după cum dezvăluie
Gerda Barbilian în „Amintiri” din 1975, este elenismul său, un elenism liber.
I.Viziunea:
-Se schițează tehnica apropiată științei, potrivit căreia poezia este o prelungire a „domeniului
divin al geometriei”, un univers de „perfecțiuni poliedrale”, cristalizatprin efortul voinței.
-Când i se spune modernist, poetul protestează. Modern totuși, prin personalism și tensiune,
el se consideră tipologic vorbind, un clasic: „Voi putea distruge legenda că am fost ori că
sunt modernist? (...) Toate preferințele mele merg către formularea clară și melodioasă,
către construcția solidă a clasicilor” (Fragment dintr-o scrisoare). Nu însă către un mod
clasic rezultat din „observații și date concrete” (Rânduri despre poezia elegiacă).
-Semnificative sunt nostalgiile meridionale, iubirea pentru o Heladă imaginară. De menționat
în raport cu acest elenism „neistoric”, admirația pentru Móreas, cunoscut scriitor de expresie
franceză.
-Poezia lui Barbu se caracterizează prin transcenderea din real în supratemporal, în „increatul
cosmic”, lansând priviri spre „existențele embrionare”, spre „existențele nubile” și „limburi”.
-Barbu poate anexa concretului palpabil dimensiuni ale unor existențe ideale, procedând ca
matematicianul, ca savantul care adaugă „cantităților date, cantitățile transcendente” (Într-o
scrisoare de la Gӧttingen către Tudor Vianu).
-Depășind stadiul detaliilor, se ajunge într-un tărâm spectral, inabordabil, altfel decât mental.
În ultimă instanță, universul este reprezentabil prin numere, prin semne.
-Pe scurt, reducția la geometrie, abstractizarea, stilizarea în linii expurgate, constituie modul
apropierii de esență, calea către idee.
-Matematica îi modifică filosofia, mai exact i-o fundamentează, înlesnindu-i, pe cale de
intelect, relații cu infinitul. Universul liric barbarian al ultimei etape e unul dedramatizat, pur
contemplativ.
-La urma urmei, o poezie eliberată de legăturile timpului și ale spațiului, având drept cadru
adevărat acel „topos atopos” al anticilor. (Comentariu despre Jean Moréas).
-Poezia este zona privilegiată, unde răsună actele lirei, este locul oricărei frumuseți
inteligibile: înțelegerea pură, „onoarea geometrilor”.
-Demonia formei pure urmează, la Ion Barbu, o traiectorie nu lipsită de sinuozități.
-Întrebare: Are el, într-adevăr, sentimentul echilibrului clasic? Preia poetul realmente ceva
din spiritul acestuia? Ce relații se pot stabili între declarațiile estetice, bunăoară între ideea de
„elenism neistoric”, abstract, intemporal, și interesul pentru Moréas? Raportarea poeziei la un
principiu intelectual e, teoretic vorbind, mai aproape de Mallarmé?
-Răspuns: Portetul lui Barbu include în propria-i substanță elemente disparate, poezia sa
învederând sistematic un „neîntrerupt efort de integrare”. Astfel, finalitatea este motivată de
lumea purificată până la a nu mai pglindi decât figura spiritului nostru, un act clar de
narcisism, fiind o caracterizare fundamentală.
-S-a vorbit în critică din epocă (E. Lovinescu, Pompiliu Constantinescu), de influența
suprarealismuluiîn plan ermetic. Poezia, preciza însuți Barbu, nu poate fi produsul
hazardului, dimpotrivă, e „operă de voință și discriminare”, introducând deliberat, obstinat, o
nouă ordine în univers. Starea „permanentă de revoluție”, invocată de suprarealiști, îi
repugnă.
II.Tematica:
-Poezia „pură”, intelectualizată a lui Ion Barbu, o poezie de cunoaștere oscilând între apolinic
ți dionisiac, se realizează stilistic și tematic corespunzător celor trei direcții și etape de
creație: parnasiană, baladic-orientală, ermetică.
-Erosul însuși e, de asemenea, eternism, transparență, ritm cosmic.
-1.Direcția parnasiană aparține perioadei de creație cuprinsă între 1919-1920 și cuprinde
poezii precum: „Lava”, „Munții”, „Copacul”, „Banchizele” și „Umanizare”. Respectând acest
principiu al obiectivității parnasiene, conform căruia „poezia nu mai este strigătul intim al
fericirii sau durerii, ci pictura unui model obiectiv, evocarea unui aspect sau al unui
eveniment îndepărtat”, după cum afirmă Tudor Vianu, poeziile lui Ion Barbu descriu peisaje
mineralizate, evocă zeități mitologice sau surprind anumite procese de conștiință, ca în
„Panteism”. Cizelarea versului, perfecțiunea formală se reflectă în preferința pentru forma
fixă a sonetului. Aceleași poezii conțin și negarea modelului parnasian, pentru că descrierile
trimit la un plan profund, moral sau filozofic, iar codul poetic apelează frecvent la
reprezentări specifice științei
-2.Ciclul baladic-oriental cuprinde poeziile publicate între anii 1920-1924, precum: „După
melci”, „Riga Crypto și lapona Enigel”, „Domnișoara Hus”, „Isarlâk”, „Nastratin Hogea la
Isarlâk”. Majoritatea poeziilor aparținând acestei etape au caracter narativ, asemenea
baladelor și sunt adesea descriptive. Ele evocă o lume pitorească, a descântecelor, o lume de
inspirație autohtonă sau balcanică, cu ecouri din Anton Pann, adesea proiectată în fabulos.
„După melci” sau „Riga Crypto și lapona Enigel” răstoarnă conceptul tradițional de baladă,
realizându-se în viziunea modernă, ca poeme de cunoaștere și poeme alegorice.
-3.Ultima etapă, ermetică, este reprezentată de poezii precum: „Oul dogmatic”, „Ritmuri
pentru nunțile necesare”, „Uvedenrode” și, mai târziu, arta poetică „Din ceas dedus...” sau
„Timbru”.
III.Stilistică:
-Declarativ, în comenatriile barbariene, , Moréas apare ca un model („primul model
francez”); e beatificat. Practic, însă, nu-l urmează decât șa modul exterior.
-De natură formală, ca gramatică a textului, e și apropierea de Mallarmé, privind dislocarea
frazei, regruparea termenilor după norme strict individualizatoare. Nu trebuie omis procedeul
mallarméan al analogiilor, destinat să ridice progresiv de la concret la idee, principiul
intelectualizării, al cristalizării la o lumină rece.
-Pe scurt, o poezie de străluciri diamantine, izolată, de orice element de materialitate, de
unde senzația de rarefiere, de plutire în infinitatea unui spațiu în care legile gravitației
terestre tac. Prin analogii în intelect, se ajunge la metafore flotante, la universalii, astfel
că Barbu invocă: „Munți în Spirit, lucruri într-un Pod albastru” (Poarta). Cuvintele și-au
pierdut semnificațiile generale, cotidiene, poetul-american reținând stări de nuanță șiu
stări de rezonanță, valori simbol.
-Ambiția unor suprarealiști de a capta în vorbe „ceva din domeniul visurilor de noapte” duce
la fragmentarism, „înfățisând numai o parte din complexitates realității sentimentului”, după
cum afirmă autorul în interviul dat pentru revista „Viața literară”. Dar, deși respingerea
suprarealismului e categorică, G. Călinescu vorbea de un „folklor suprarealistic, din crae s-au
scos noțiunile în circulație, păstrându-se numai modurile.”
-Într-o pseudobaladă ca Riga Crypto și lapona Enigel predomină fondul solar, însă
paroxismul erotic din Domnișoara Hus șine de noaptea instinctelor, de răbufnirile cu fond
amorf, rostogolit, tenebros, ale acesteia. Existența fiind o continuă mișcare ondulatorie între
un pol și celălalt, între luciditate și somnie, între palpabil și ficțiune, poetul își potrivește
mijloacele pentru a traduce când geometria raporturilor pure, când căderea în adâncuri.
Rostirea orientează uneori spre lucid, spre incantație și fals-ceremonial. Somnului i se găsesc
virtuți transmigratorii, pulsații amintind de romantism, dar și de halucinantul Edgar Allan
Poe.
-Lumea cunoscută fiind doar punct de plecare, intră în nostalgia transorizonticului, un miraj
de natură orfică proiectând lucrurile în idealitatea timpului cosmic.
„Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste,
Intrată prin oglindă în mântuit azur,
Tăind pe înecarea cirezilor agreste,
În grupurile apei, un joc secund, mai pur.

Nadir latent! Poetul ridică însumarea

De harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi
Şi cântec istoveşte: ascuns, cum numai marea
Meduzele când plimbă sub clopotele verzi.”
-În termeni discursivi, de nuanță strict noțională, poemul acesta are un fond programatic. De
vreme ce metafora Joc secund devine titlu de volum – natura poeziei e de a fi în același timp,
sub apartenența jocului o construcție cu legi interne proprii, dar și univers secund, adică de al
doilea plan, iluzorie reflectare a realității prime într-o oglindă particularizantă, divers
reprezentațională. Citirea în oglindă (obiect cvasimagic), ridicarea din temporal (adică din
„ceas”) într-un „mântuit azur”, aceasta au atingeri cu lumea reflectată în ape, film oferind „un
joc secund, mai pur”. G. Călinescu sintetiza fenomenul astfel: „E un nadir latent, o oglindire
a zenitului în apă, o sublimare a vieții prin retorsiune”. Jocul tinde în latura lui gravă, să
sugereze, prin refracție, prin inițiere și intelectualizare, ceea ce se ascunde dincolo de
suprafețele clare: sensurile ermetice, acelea care se sustrag explicației logice. Transferul de la
concret (A) la noncontingent (B), apoi, ecoul de la acest noncontingent în conștiință (C), toate
acestea alcătuind un triunghi de solicitări diferențiate, ar constitui mecanica actului poetic,
rezumând relațiile dintre om, cosmos, și idee; relații înțelese ca sistem de analogii.
-Cu toate diferențele frapante, la Barbu sunt discernabile câteva atitudini eminsciene. Nu
elemente privind tehnica exterioară, nu trimiteri la Demiurg sau la Nilul albastru, ci oarecare
afinități ținând de tehnica interioară, de fondul psihic, solitar, acestea oferind posibilitatea
întâlnirii celor doi poeți într-un spațiu sideral hieratic, rarefuat, tărâm al muzicii sferelor.
-Dincolo de ordinea fragmentară din cosmosul cunoscut, la Barbu se remarcă perseverent
eminescianul dor nemărginit¸acesta, nostalgie a înaltului, stare ducând „mai sus de noi.. în
largul destinelor supreme...” (Cucerire). În viziunea eminesciană, viața era „o baltă de vise
rebele”, spațiu comun, de gravitație joasă, iar moartea integrare în astral (într-o „mare de
stele”), antinomic care la Barbu devine unduire multiplă, balans, între geologic si superastral.
-După Eminescu, poetul Jocului secund este, la noi, cel mai constant explorator de spații
pure de unde dramatica voință de a transgresa din temporal în etern și, în acest scop, apelul la
modalități combinate: de la imersiunea în somnul năuc (în vis), gata să„spargă a orei
îngrădire” (din Cucerire) până la visul în clar, de la halucinația acustică și vizuală până la
meditația în tensiune rece în „Catelul de gheață” al Gândirii (din Dezrobire).
-La un pol, acela al lumii contingente, se situează realitatea ordinară, plată, „temnița în ars,
nedemn pământ”, teluricul reprezentând un viu amestec de dur bazalt, de roci fierbinți, de
lavă , de sulf și zgură.
-Prin epurarea de oământescul „nedemn”, de „duhul mlaștinii”, Barbu aspiră ca romanticii,
spre esență, într-un efort prometeic de a pătrunde, „prin Târziu și Înalt”, în străvezia zonă a
sublimității:

„Hăt la cel
Vânat cer
Impacat la sori de ger,
Unde visul lumii ninge,
Unde sparge si se stinge,
Sub târzii vegheri de smalt...”

Idee

Om Cosmos
Concluzie:
-Așadar, poezia pură, hermesimul – direcția modernistă abordată la noi de Ion Barbu -
reprezintă „cea mai violentă reacție împotriva literaturii declamatorii”. În acest sens, Hugo
Friedrich afirmă că „lirica modernă constrânge limbajul la funcția paradoxală de a exprima
și de a ascunde sensul în același timp”.

Bibliografie:
http://poezii.romanianvoice.com/index.php
Constantin Ciopraga- “Personalitatea literaturii romane”, Ed. Institutul European, 1997
L. Paicu, M. Lupu, M. Lazăr-Eseul-Pregătire individuală pentru proba scrisă examenul de
BACALAUREAT

În Ritmuri pentru nunțile necesare, poem conceput ca o simfonie cosmică în trei etaje, de un
eremetism complicat, „nuntirea” ideală, în „azur”, pare a sugera, precum la Dante, în divina-i
Comedie, mai exact în secțiunea finală, același sens ascensional. De la Pământ, un tărâm
văzut ca Infern („An al Geei, închisoare”), trecând prin Purgatoriu („Ocolește roate
interioare,/ Roatele Venerii/ Inimii”), privind transcend intr-un imens spațiu de calm, dincolo
de bine și de rău („peste îngeri, șerpi și rai”), într-un Paradis astral hiperînalt, diafan, de o
lucire glacială. Drept preludiu al „nunților”, iată o invocație de apsect inițiatic sub semnul
cifrei trei, care este și simbolul geometric al triunghiului.