COLOANA VERTEBRALĂ

 Coloana vertebrală aparține scheletului axial.

 Este situată în planul median, în partea posterioară a trunchiului, de la
baza craniului până la partea superioară a pliului interfesier și este
formată din piese osoase, numite vertebre, care se succed craniocaudal
 Termenul de vertebră provine din limba latină – “vertebra/vertebrae”
(care, la rândul său provine de la latinescul “vertere”- a se răsuci) şi
înseamnă de fapt articulaţie.
 Numele dat acestor oase scurte este deci sugestiv pentru mobilitatea
crescută conferită coloanei de ansamblul vetebrelor, deşi gradul de
mobilitate dintre două vertebre succesive este redus.
 Unitatea de acțiune o reprezintă mișcarea intersegmentară între două
vertebre adiacente, din insumarea cărora rezultă mișcarea globală a
întregii regiuni.
 Gradul de mobilitate al unei regiuni a coloanei este dependent de numărul
de vertebre ce alcătuiesc regiunea.
 Coloana vertebrală este alcătuită din 33-34 de vertebre, împărțite în:
• vertebre adevărate, independente, reprezentate de vertebrele
cervicale (7), vertebrele toracale (12) și vertebrele lombare (5).
• vertebre false, reprezentate de:
 vertebrele sacrale (5), sudate între ele – formează sacrumul
 vertebre coccigiene (4-5), sudate între ele – formează
coccisul.
 Astfel, coloana vertebrală are, de fapt, 26 de oase, 24 de vertebre libere,
sacrul și coccisul.
 Prima descriere a coloanei vertebrale aparține lui Galen (129-199 e.n.),
care a introdus și termenii sacrum și coccis, dar precizarea numărului
exact de vertebre îi aparține lui Vesalius, care a publicat ”De Humani
Corporis Fabrica” în 1543. Tratatul său, primul manual comprehensiv de
anatomie, a devenit imediat un adevărat ”best-seller”, ceea ce a dus la
apariția de ediții ”piratate”
 Vertebrele au:
• caractere generale
• caractere regionale
• caractere de tranziție.
CARACTERE GENERALE ALE VERTEBREI:
 Sunt acele caracteristici care ne fac să afirmăm că un os aparține grupului
vertebrelor.
 Suma acestor caracteristici definesc vertebra tip, care, de fapt, nu
există!
 De aceea, elementele vertebri tip se exemplifică pe vertebra toracală, cea
apropiată ca aspect.
 Corpul vertebral are forma unui segment de cilindru cu o faţă superioară,
o faţă inferioară și o circumferință, subîmpărțită în față posterioară și
față antero-laterală .
 Fețele corpului vertebral sunt aproape paralele, concave înspre centrul lor
și prezintă în centru țesut spongios, iar la periferie, un inel de țesut
compact.
 Circumferința corpului vertebral:
 Faţa posterioară a corpului vertebral limitează anterior orificiul
vertebral; ea este concavă în sens transversal şi prevăzută cu orificii,
prin care trec canalele venoase vertebrale.
 Fața antero-laterală este convexă în plan transversal și concavă în
sens vertical, având aspectul unui jgheab orizontal, aproape
circumferenţial.
 Cele două feţe, sup și inf ale corpului vertebral sunt în raport cu
discurile intervertebrale, prin care se articulează cu vertebrele supra
și subiacente.
- Arcul vertebral este fixat de corp prin două lame osoase, turtite
transversal, denumite pediculi vertebrali sau rădăcini ale arcului vertebral:
 Fiecare pedicul vertebral prezintă o incizură pe marginea superioară şi
alta, mai adâncă, pe marginea inferioară. Prin suprapunerea vertebrelor,
incizura inferioară a vertebrei supraiacente, împreună cu incizura
superioară a vertebrei subiacente, formează un orificiu (foramen), orificiu
intervertebral, prin care trec nervul spinal și rr spinale din aa segmentare
locale.
 Arcul vertebral prezintă un sistem apofizar format din: apofizele
(procese) articulare, apofizele (procese) transverse şi apofiza spinoasă
(proces spinos):
• Apofizele (procese) articulare sunt în număr de patru: două
superioare şi doua inferioare. Procesele articulare sînt prevăzute
cu o faţă articulară neteda, lucioasă. Feţele articulare superioare
 privesc spre posterior, pe când cele inferioare privesc spre
anterior. Ele servesc la articulaţia dintre arcurile vertebrale.
• Apofizele transverse (procese) , în număr de două, se găsesc în
regiunea anterolaterală a arcului vertebral și sunt îndreptată
lateral. Ele servesc pentru inserţia unor muşchi.
• Procesul spinos, situat posterior, la mijlocul arcului vertebral, este
orientat spre posterior și inferior și servește pentru inserţia
unor muşchi.
 Porţiunea arcului vertebral, cuprinsă între apofiza articulară şi apofiza
spinoasă, poartă numele de lamă vertebrală.

CARACTERE REGIONALE ȘI DE TRANZIȚIE:

 Caracterele regionale deosebesc vertebrele din diferitele regiuni
topografice ale coloanei vertebrale.
 Caracterele de tranziție deosebesc vertebrele din cadrul aceleași regiuni
topografice ale coloanei. Sunt mai evidente la vertebrele de la
extremitățile regiunii respective, asigurând tranziția de la un tip de
vertebră regională la alt tip de vertebră regională.
 De fapt, nu există două vertebre identice, deoarece forma vertebrelor
depinde de acțiunea forțelor ce acționează asupra lor.
 Astfel, greutatea ce acționează asupra corpului vertebral este din ce în ce
mai mare, în sens cranio-caudal, determinând creșterea coprului vertebral
până la vertebra S2, de unde, prin articulațiile sacroiliace, forța este
distribuită spre membrele inf. Inferior de S2, dimensiunile corpului
vertebral scad, ultimele vertebre coccigiane fiind atrofiate.

1. Vertebre cervicale:
- Corpul vertebrei cervicale este cel mai mic, scund şi alungit transversal.
• Faţa lui superioară este concavă în plan frontal, prezantând la
extremităţile sale laterale câte o proeminență sagitală, numită
apofiza semilunară sau unciformă.
• Corespunzător, fața inferioară prezintă, lateral, incizuri semilunare.
 Procesul transvers cervical are două rădăcini una anterioară, de pe corpul
vertebrei şi alta posterioară, de pe pediculul vertebral.
 La baza procesului transvers ale vertebrelor cervicale se găsește gaura
transversală, prin care trec vasele vertebrale.
 Extremitatea laterală a procesului transvers cervicaleste bituberculată,
prezentândun tubercul ant și un tubercul posterior. Tuberculul anterior,
 împreună cu rădăcina anterioară a procesului transvers, reprezintă
vestigiul coastelor din regiunea cervicală .
 Apofizele transverse au forma unui jgheab (șanțul n spinal), înclinat
inferior şi lateral, pe care este situat nervul spinal cervical corespunzător,
ce trece posterior de vasele vertebrale
 Procesele articulare au fațete articulare plane, situate într-un plan
intermediar între cel frontal și cel transversal.
 Lamele arcului vertebral sunt înguste.
 Procesul spinos este scurt, bituberculat și are direcție aprox. orizontală.
Între cei 2 tuberculi trece lig nucal, făcând imposibilă palparea proceselor
spinoase cervicale
 Gaura vertebrală este triunghiulară (triunghi isoscel)

***Vertebrele cervicale de tranziție:

a) ATLAS (C1):
 Prima vertebră cervicală poartă numele titanului Atlas, osândit să
poarte veșnic pe umerii săi bolta cerească (în cazul vertebrei, craniul)
 Este o vertebră acentrică, corpul său fiind sudat la corpul axisului,
formând apofiza odontoidă a acestuia (”dintele axisului”).
 Este alcătuit din 2 mase laterale (echivalente proceselor articulare),
unite printr-un arc anterior, mai scurt (vestigiul corpului) și un arc
posterior, mai lung (echivalent lamelorvertebrale).
 Aceste elemente delimitează cea mai mare dintre găurile vertebrale,
dar care este subîmpărțită, de lig transvers al atlasului, în:
 compartiment ant, destinat dintelui axisului
 compartiment post, ce se continuă cu canalul vertebral.
 Arcul anterior, mai scurt și cu raza de curbură mai mică, prezintă:
 anterior și median, tuberculul ant (vestigiu al corpului vertebral)
 posterior și median, fața articulară pentru dintele axisului (fovea
dentis), concavă.
 Masele laterale prezintă:
 sup, față articulară superioară, elipsoidală, cu axul mare
convergent spre ant, pentru articularea cu condilii occipitali
 inf, o față articulară inferioară, plană, înclinată spre inf și lat,
pentru articularea cu axisul
 medial, o rugozitate pe care se inseră lig transvers al atlasului
 postero-lat, șanțul a vertebrale
  Arcul posterior prezintă:
 posterior și median, tuberculul post (vestigiu al procesului spinos,
atrofiat pentru a permite extensia capului)
 superior și lateral, șanțul a vertebrale pe care trec a
vertebralăși primul n spinal cervical (inf de arteră)
 Pr. transvers este unituberculat
 La aproximativ 3-15% din populație există o variantă anatomică ce
constă în osificare formațiunilor ligamentare, cu apariția unei punți
osoase ce acoperă șanțul a vertebrale, canal Dubreuil-
Chambardelle, numit și foramen arcuat sau ponticulus posticus (din
latină, mica punte posterioară).
 Prezența acestei variante poate determina împiedicarea
circulației normale prin a vertebrală ipsilaterală.

b) AXIS (C2):
 Numele său provine de la apofiza odontoidă (dintele axisului),
reprezentat de restul corpului atlasului, sudat la fața sup a axisului.
 Fața inf a corpului vertebral prezintă incizuri semilunare.
 Dintele axisului prezintă:
 ant., o față articulară convexă, pentru fovea dentis
 post., un șanț (față articulară?) pentru lig. transvers al atlasului
 sup., inserția ligamentului apical , care leagă dintele de marginea
anterioară a găurii occipitale mari.
 Fețele articulare superioare, plane, corespund fețelor articulare
inferioare ale atlasului
 Procesele transverse sunt unituberculate.

c) VERTEBRA C6:
 Are caracteristic tuberculul anterior al apofizei transverse, care este
foarte dezvoltat.
 El poartă numele de tubercul carotic Chassaignac, datorit raportului cu
artera carotidă comună, care poate fi palpată şi comprimată cu degetul pe
plan osos reprezentat de pr transvers.

d) VERTEBRA C7:
 Vertebra proeminentă, este mai voluminoasă decât celelalte vertebre ale
coloanei cervicale.
 Principala caracteristică este prezența unui proces spinos foarte lung,
unitubercular și înclinat mult spre inferior, primul care se palpează (!).
 Apofizele transverse ale vertebrei C7 sunt alungite, iar gaura
transversală poate lipsi, deoarece a vertebrală pătrunde în canalul
transversal la nivelul vertebrei C 6.
 Ocazional, gaura transversală poate lipsi și la vertebra C 6, dacă a
vertebrală pătrunde în canalul transversal la nivelul vertebrei C 5.

2. Vertebre toracale:
 Sunt cele mai apropiate de modelul vertebrei tip.
 Corpul vertebrei toracale este un segment de cilindru cu diametrele
aproape egale.
 Feţele laterale ale corpului vertebrei prezintă, în apropierea pediculilor
vertebrali, câte două mici hemifaţete articulare pentru capul coastelor:
una superioară, fața costală sup şi alta inferioară, fața costală inf.
 Văzut din profil, corpul vertebrelor toracale are forma unui trapez cu
baza mare orientată posterior și baza mică, anterior.
 Vertebra T6 este vertebra ”cheie de boltă” a curburii toracale și are cea
mai mare diferență între înălțimea anterioară și cea posterioară a corpului
vertebral.
 Hemifaţeta superioară priveşte superior şi lateral, iar cea inferioară,
inferior și laterl.
 Fațetele costale a două vertebre succesive (n-1 și n) formează o față
articulară în unghi diedru, ce se articulează cu capul coastei n.
 Creasta capului coastei este legată de discul intervertebral
corespunzător, prin lig capului coastei.
 Pediculii vertebrali sunt turtiţi transversal şi au incizura inferioară foarte
adâncă.
 Apofizele articulare ale vertebrelor toracale au direcţie verticală, fiind
situate în plan frontal. Fața articulară sup privește spre posterior, iar
cea inferioară, spre anterior.
 Procesul transvers, puternic, se desprinde de la extremitatea posterioară
a pediculului vertebral şi este îndreptat lateral şi posterior.
 Spre vârful său, anterior, procesul transvers prezintă o faţetă articulară
costală transversală, concavă, pentru articularea cu faţeta convexă de pe
tuberculul coastei cu același număr.
 Procesul spinos este alungit, prismatic triunghiular şi orientat oblic, cu
vârful în jos (ajunge în dreptul arcului vertebral al vertebrei subiacente.
 Gaura vertebrală este rotundă.

***Vertebrele toracale de tranziție:

a) VERTEBRA T1:
 are corpul vertebral ușor alungit transversal, prezentând superior o față
articulară costală întreagă pentru articulația cu capul primei coaste, iar
inferior are o față costală inferioară (hemifațetă) pentru capul coastei 2.

b) VERTEBRA T10:
 prezintă numai hemifațete articulare costale superioare.

c) VERTEBRELE T11, T12:

 prezintă câte o față costală întreagă pentru capul coastelor
corespunzătoare și nu prezintă fațete costale transversare, procesel
transv fiind atrofiate.
 vertebra T12 are procese articulare asemănătoare celor lombare,
convexe, pentru articulația cu vertebra L 1 și prezintă chiar și pr.
mamilare.

3. Vertebre lombare:
 Vertebrele lombare sunt mai late şi mai înalte decât clelalte vertebre
libere.
 Corpul vertebral, voluminos, are diametrul transversal mai mare decât
cel antero-posterior, fiind reniform, cu concavitatea orientată
posterior.
 Văzut din profil, corpul vertebrelor lombare are forma unui trapez cu
baza mare orientată anterior și baza mică, posterior.
 Vertebra L3 este vertebra ”cheie de boltă” a curburii lombare și are
cea mai mare diferență între înălțimea anterioară și cea posterioară a
corpului vertebral.
 procesele costale (asemănătoare celor transverse), bine dezvoltate,
sunt vestigiul coastelor din regiunea lombară și preiau rolul de inserție
musculară al proceselor transverse.
  procesele transverse sunt atrofiate, fiind denumite procese accesorii.
sunt situate postero-medial de pr transverse.
 procesele articulare au fețe articulare cilindrice: cele superioare sunt
concave, iar cele inferioare, convexe.
 Postero-lateral de procesul articular superior se găsește procesul
mamilar.
 Lamele arcului vertebral sunt cele mai înalte
 Procesul spinos, dreptunghiular, este lat și are direcție orizontală
 Gaura vertebrală este triunghiulară (triunghi echilateral).

***Vertebrele lombare de tranziție:

a) Vertebra L5:
 are corpul vertebral mai înalt anterior și participă prin fața anterioară,
împreună cu sacrul, la formarea unui unghi proemninent anterior –
promontorium.

4. Vertebre sacrale:
 Vertebrele sacrale sunt vertebre false, care, prin sinostozare (de la
pubertate până la 35 ani), formează un bloc osos de formă triunghiulară,
cu baza superior, numit sacrum .
 Termenul provine din limba latină (”os sacrum”) și a fost introdus de Galen,
care l-a preluat din greca veche (ἱερόν ὀστέον - hieron osteon = os sacru),
probabil pentru că susține viscerele animalului, ce erau oferite ca ofrandă
zeilor.
 Fiind un bloc de vertebre, la nivelul sacrului pot fi identificate elementele
vertebrei tip, precum și caractere regionale și de tranziție!
 Orientare:
• Se orientează cu baza superior și fața concavă spre anterior.
 Anatomie descriptivă:
 Fiind triunghiular, sacrul pătrunde ca o pană între cele două coxale.
 Sacrul prezintă:
• o faţă anterioară (față pelvină), concavă,
• o faţă posterioară, convexă şi accidentată, ,
• o bază, orientată superior şi anterior,
• două feţe laterale şi un vârf, orientat inferior.
 Fața anterioară (fața pelvină) este concavă și prezintă:
• median, corpurile vertebrelor sacrale, ale căror dimensiuni scad
cranio-caudal.
• patru creste transversale, ce separă corpurile vertebrale și se
datorează osificării discurilor intervertebrale.
• paramedian, la extremitatea crestelor transversale, se găsesc
găurile sacrale ant (echivalente găurilor. intervertebrale, care, la
sacrum sunt dedublate, în gaură ant și gaură post). Găurile sacrale
ant se continuă, lateral și inf, cu șanțuri pentru ramurile ventrale
ale nn spinali sacrali (sld 40!).
• lateral de găurile sacrale se găsește partea laterală, aripa sacrului,
formată prin sudarea pr costale sacrale.
 Fața anterioară (fața pelvină) este concavă și prezintă:
• median, corpurile vertebrelor sacrale, ale căror dimensiuni scad
cranio-caudal.
• patru creste transversale, ce separă corpurile vertebrale și se
datorează osificării discurilor intervertebrale.
• paramedian, la extremitatea crestelor transversale, se găsesc
găurile sacrale ant (echivalente găurilor. intervertebrale, care, la
sacrum sunt dedublate, în gaură ant și gaură post). Găurile sacrale
ant se continuă, lateral și inf, cu șanțuri pentru ramurile ventrale
ale nn spinali sacrali (sld 40!).
• lateral de găurile sacrale se găsește partea laterală, aripa sacrului,
formată prin sudarea pr costale sacrale.
 Feţele laterale ale sacrului sunt triunghiulare, mai late superior și înguste
inferior:
• În partea superioară a feței lat (coresp S 1-S 2), spre ant, se află
fața articulară auriculară (asemănătoare pavilionului urechii), ce
serveşte la articulaţia sacrului cu fața auriculară a coxalului.
• Posterior de fața auriculară se găsește tuberozitatea sacrului, pe
care se inseră puternicele lig sacroiliace post și fascicule din m
fesier mare .
 Feţele laterale ale sacrului sunt triunghiulare, mai late superior și înguste
inferior:
• În partea superioară a feței lat (coresp S 1-S 2), spre ant, se află
fața articulară auriculară (asemănătoare pavilionului urechii), ce
serveşte la articulaţia sacrului cu fața auriculară a coxalului.
 • Posterior de fața auriculară se găsește tuberozitatea sacrului, pe
care se inseră puternicele lig sacroiliace post și fascicule din m
fesier mare.
 Baza sacrului este orientată superior și anterior şi prezintă:
• în centru, fața sup a vertebrei S1, care se articulează cu fața inf
a vertebrei L5, formând un unghi proeminent anterior, promontoriu.
• posterior, orificul sup al canalului sacral, postero-lateral de care
se află pr articulare sup ale vertebrei S1.
• lateral, aripile sacrului, reprezentat de pr costal și pr transvers al
S1
 Vârful sacrului prezintă:
• fața inf a vertebrei S 5
• hiatusul sacral
• coarnele sacrului

***VARIAŢII NUMERICE:
 Lombalizare parţială S1 (fuziune incompletă a lamelor arcului vertebral S1)
 Creastă sacrală mediană cu 4 tuberculi
 Hiatus sacral neregulat
 Sinostozarea coccisului, cu osificarea ligamentelor cornucoccigiene
Creastă sacrală mediană cu 3 tuberculi, cu fuzionarea deficientă la nivelul
procesului spinos S3 Hiatus sacral în formă de „U” inversat
 Variaţii ale crestei sacrale mediane (nr. tuberculilor)
 Variaţii ale formei hiatusului sacral în “V” inversat, în “U” inversat,
neregulat, scurt, cu atrezie parţială sau totală

***Anomaliile sacrului - Spina bifida***

 Spina bifida este un defect congenital al coloanei vertebrale care constă
în lipsa sudurii complete a arcului vertebral din zona lombară sau sacrală,
în relaţie cu tulburări de dezvoltare ale tubului neural.
 Termenul este generic pentru mai multe afecțiuni cu gravitate diferită:
 spină bifidă ocultă - este cea mai uşoară formă
 spină bifidă manifestă
 meningocel
 mielomeningocel
5. Vertebre coccigiene:
 Vertebrele coccigiene (4-5) sunt vertebre false, rudimentare, din care a
rămas numai corpul, ce fuzioneză formând os mic, triunghiular, cu baza
situată sup și cu fața ant concavă.
 Prima vertebră coccigiană prezintă:
 două proeminenţe osoase verticale, coarnele coccisului, legate prin
ligamente de cele două coarne ale sacrului . Cu vârsta, aceste
ligamente se osifică.
 două proeminenţe osoase laterale, rudimente ale pr transverse,
numite de unii autori coarne lat ale coccisului.
 Pe marginea laterală a coccisului se inseră lig. sacrospinoase și
sacrotuberoase și fibre ale m fesier mare.
 Termenul provine din greca veche (κόκκυξ - cuc) și a fost introdus de
Herofilos, care a remarcat că seamănă cu un cioc de cuc.

***Variante ale coccisului:

 Au fost descrise patru tipuri, mai frecvent întâlnite, de coccis:
 tipul I, clasic, este cel mai frecvent întâlnit (la peste 50% din
cazuri)ț
 tipul II este curbat mult spre ant (8-30%)
 tipul III, cu angulare marcată Co 1 și Co 2, sau între Co 2 și Co 3
 tipul IV, subluxat anterior la nivelul articulației sacrococcigiene sau
la nivelul primei sau celei de-a doua articulații intercoccigiene

***Implicații clinice:
 Coccisul sinostozat la sacru sau tipurile de coccis cu vârful orientat mult
spre anterior micșorează diametrul antero-posterior al strâmtorii inf a
pelvisului, punând probleme la naștere.
 Durerea coccigiană, coccidinia, este rară, reprezentând mai puțin de 1%
din durerile de spate și este mult mai frecventă la femei decât la bărbați.

Coloana vertebrală în ansamblu:

 Coloana vertebrală, alcătuită prin suprapunerea vertebrelor şi a
discurilor intervertebrale, aparţine scheletului axial şi este o
caracteristică a vertebratelor, fiind consecința apariției sistemului
nervos central (tubul neural induce diferențierea mezodermului
adiacent, cu formarea craniului și a coloanei vertebrale).
  Structura segmentară a coloanei vertebrale este ideală pentru a
îndeplini, simultan, funcțiile sale complexe.
 Coloana vertebrală umană este rezultatul evoluției filogenetice, un
compromis optimizat între nevoia esențială de stabilitate și protecție și
mobilitatea dorită sau necesară, reflectat în arhitectura extrem de
specializată a vertebrelor, a aparatului ligamentar și a articulațiilor
vertebrale.
 Lungimea medie a coloanei vertebrale este de 73 cm la bărbaţi ,
respectiv de 63 cm la femeie .
 Lăţimea maximă a coloanei vertebrale se află la nivelul bazei sacrului,
unde măsoară aproximativ 11 cm.
 Coloana aparţine unui ansamblu morfofuncţional, alcătuit din:
 33 sau 34 segmente osoase,
 344 suprafeţe articulare,
 24 discuri intervertebrale (după osificarea celor sacrale și
coccigiene!),
 365 ligamente, cu 730 puncte de inserţie,
 730 de muşchi cu acţiune directă asupra acestor elemente, la
toate acestea trebuind adăugate formaţiunile nervoase,
vasculare, etc.

CURBURILE COLOANEI VERTEBRALE:

 Datorită forțelor mecanice ce acționează pe coloană (acțiunea
mușchilor, gravitație), coloana vertebrală nu este rectilinie, ci prezintă
curburi dispuse în planul mediosagital și în planul frontal.
 Aceste curburi nu sunt doar o consecință a factorilor mecanici ci au și
implicații funcționale importante în creșterea rezistenței coloanei
vertebrale, atât în condiții statice cât și în dinamică.

1. Curburile coloanei vertebrale în plan sagital:

 În planul medio-sagital, coloana vertebrală dezvoltă patru curburi, două
cifoze și două lordoze, formate de diferența dintre înălțimea corpului
vertebral și a discului intervertebral, măsurate anterior și posterior.
 Cifozele sunt curburi care au convexitatea orientată posterior (concave
anterior), iar lordozele sunt curburi care au convexitatea orientată
anterior (concave posterior).
 • Termenul cifoză provine din greaca veche – de la ”κύφος” (în
transcriere fonetică - kiphos), ce se traduce prin „cocoșat” sau
”îndoit”.
• Termenul lordoză - provine din greaca veche – de la ”lordos”, ce se
traduce prin „aplecat înapoi”.
 Cifozele, respectiv curbura toracică și curbura pelviană, sunt curburi
primare, deoarece sunt prezente încă din primele etape ale dezvoltării
(curbarea antero-posterioară a discului embrionar):
• Cifoza toracică se întinde de la T2 la T12 și este determinată de
diferența dintre înălțimea corpului vertebral măsurată anterior și
posterior, înățimea măsurată posterior fiind mai mare.
 Cu alte cuvinte, văzut din profil, corpul vertebrelor toracale
are forma unui trapez cu baza mare orientată posterior și
baza mică, anterior.
 Vertebra T6 este vertebra ”cheie de boltă” a curburii
toracale și are cea mai mare diferență între înălțimea
anterioară și cea posterioară a corpului vertebral.
• Cifoza sacro-cocigiană (pelvină) se întinde de la articulația
lombosacrală până la vârful coccisului.
 Concavitatea curburii pelvine este orientată anterior și
inferior și este cauzată și de înălțimea posterioară mai mare
a corpului vertebrelor sacrale și coccigiene.
 Cele două curbe secundare sunt lordozele cervicală și lombară. Aceste
curbe sunt cunoscute sub numele de curburi secundare sau compensatorii
deoarece, chiar dacă pot fi detectate în timpul dezvoltării fetale, ele nu
devin evidente până în perioada postnatală:
• Lordoza cervicală începe târziu în viața intrauterină, dar devine
evidentă atunci când un sugar începe să-și ridice capul din
poziția predispusă (aproximativ la o lună după naștere).
 Acest lucru forțează coloana cervicală într-o curbă lordotică.
 Lordoza cervicală se accentuează și mai mult atunci când
copilul mic începe să stea în poziție verticală și își
stabilizează capul în timp ce privește în jur în poziția
așezat.
 Acest lucru se întâmplă la aproximativ 9 luni.
 La adult, lordoza cervicală este menținută de dimensiunile
mai mari ale porțiunii anterioare a discurilor
intervertebrale.
  ***IMPLICATII CLINICE: Deoarece această curbă este
datorată, în primul rând, discurilor intervertebrale flexibile,
tracțiunea regiunii cervicale reduce lordoza cervicală
(important pentru kinetoterapie!), în timp ce, asupra cifozei
toracice tracțiunea are efect redus, deoarece curba toracică
este creată în principal de forma vertebrelor.
• Lordoza lombară :
 Se datorează, în principal, acțiunii mușchilor erectori spinali,
prin urmare, lordoza lombară se dezvoltă la aproximativ 9-18
luni după naștere, când copilul începe să meargă.
 Lordoza lombară se extinde de la T12 la articulația
lombosacrală și este mai pronunțată la femeie decât la
bărbat.
 După copilărie, lordoza lombară este menținută printr-o
combinație a formei discurilor intervertebrale și a formei
corpurilor vertebrale. În regiunea lombară a coloanei
vertebrale, fiecare dintre aceste structuri este mai înaltă
anterior decât posterior.
 ***IMPLICATII CLINICE: Lordoza lombară este redusă
atunci când se aplică forțe de tracțiune asupra acesteia, dar
reducerea este mai mică decât cea constatată în timpul
tracțiunii regiunii cervicale.
 Cifozele și lordozele coloanei vertebrale, împreună cu discurile
intervertebrale, ajută la absorbția sarcinilor aplicate coloanei vertebrale.
 Aceste sarcini includ greutatea trunchiului, împreună cu sarcinile datorate
reacțiunii exercitate de sol și transmise prin intermediul membrelor
inferioare în timpul mersului, alergării și săriturilor.
 În plus, se adaugă eventualele încărcături datorate transportării de
greutăți cu membrele superioare, tracționării exercitate de mușchi asupra
coloanei vertebrale și de marea varietate de mișcări ale coloanei
vertebrală.
 Curburile coloanei vertebrale, datorate discurilor intervertebrale și
corpurilor vertebrale, disipează sarcinile crescute, care ar avea loc dacă
coloana vertebrală ar fi rectilinie.
 Curburile coloanei în plan frontal se numesc scolioze.
 Termenul provine de la termenul latinizat, care, la rândul său provine din
greaca veche – ”σκολίωσις” (în transcriere fonetică - skolíōsis), ce se
traduce prin „răsucire” sau ”torsiune”.
 O ușoară curbă laterală se găsește, în mod normal, în regiunea toracică
superioară.
 Convexitatea curbei este la dreapta la cei cu monodextrie dreaptă
(dreptaci), respectiv la stânga la cei cu monodextrie stângă (stângaci).
 Se asociază cu curburi compensatorii, în sens opus, superior, respectiv
inferior de scolioza principlă toracică, dextrogiră/levogiră.
 Scolioza principală se datorează utilizării preponderente a unuia dintre
membrelor superioare și, consecutiv, tonusului muscular asimetric.

ROLURI:
 Din punct de vedere funcțional, coloana vertebrală are următoarele roluri:
 parținând scheletului axial, oferă sprijin pentru scheletul cutiei
toracice și al membrelor și inserții pentru mușchii posturali
 rol de protecţie - protejează conţinutul canalului vertebral,
respectiv meningele spinale, măduva spinării și rădăcinile nervilor
spinali
 rol static - oferă rezistenţă şi participa la susţinerea trunchiului și
capului
 rol dinamic - realizează mişcările trunchiului (flexie- extensie,
înclinare laterala, rotaţie și circumducție) și absoarbe stresul
mecanic al mersului, alergării și ridicării unei greutăți
1. Rol static:
 În ortostatism, coloana vertebrală reprezinta un ax de rezistenţă
solid, capabil să susţină capul, trunchiul şi membrele superioare.
 De asemenea, prin intermediul coloanei se transmite greutatea
trunchiului spre pelvis şi membrele inferioare.
 O dovadă a adaptării ei la acest rol este marea dezvoltare a
vertebrelor lombare şi prezenţa curburilor coloanei.
 Acestea au o valoare deosebita în statică, jucând două roluri
fundamentale:
 atenuează şocurile verticale (prin descompunerea și disiparea
forțelor la nivelul zonelor de joncțiune dintre curburi)
 cresc rezistenţa şi elasticitatea coloanei.
 Comparând două coloane, se constată că rezistenţa unei coloane cu
curburi este mai mare decât cea a unei coloane rectilinii după formula:

 Deci, coloana vertebrală cu patru curburi este de 17 ori mai rezistentă

decât o coloană rectilinie
  Colana nu este nici un moment în repaus. Chiar și în aparentă
inactivitate, asupra ei se exercită forțe exterioare – greutatea
corpului – și forte musculare, ce se epuizează în elementele elastice –
discuri, ligamente – ce se interpun între elementele de susținere –
vertebrele.
 Astfel echilibrul permenent al coloanei este asigurat pe de o parte de
elementele elastice, ce realizează echilibrul intrinsec și pe de alta
parte, de tonicitatea și contracția grupelor musculare, ce realizeaza
echilibrul extrinsec.
 A. Forța de compresie din greutatea corporală și contracția
musculară (săgețile drepte) ridică presiunea în nucleul pulpos.
 Acest lucru, la rândul său, crește tensiunea în inelul
fibros (săgețile curbate). Neumann, 2010
 În același timp, nucleul pulpos este comprimat cranio-
caudal de plăcile terminale și corpurile vertebrale.
 B. Creșterea tensiunii în inelul fibros inhibă expansiunea
radială a nucleului pulpos.
 Presiunea în creștere în nucleu este exercitată în sus și
în jos, împotriva plăcilor terminale vertebrale.
 C. Greutatea este parțial suportată de inelul fibros și nucleul
pulpos și este apoi transmis la vertebre vecine, prin plăcile
terminale.

PALPAREA COLOANEI VERTEBRALE:

 Procesele spinoase se pot explora cu usurință, mai ales în timpul
flectării trunchiului:
 tb post al atlasului nu se palpează
 procesul spinos al axisului este la 5-6 cm sub protuberanța
occipitală externă;
 pr spinoase C3-C6 se palpează cu mare dificultate din cauza lig
nucal
 procesul spinos C7 se exploreaza foarte ușor, fiind primul vizibil
la flexia coloanei cervicale. De la el începe numărarea pr
spinoase ale vertebrelor toracale și lombare, izolându-le între
două degete.
 procesul spinos T3 este la nivelul liniei care unește extemitățile
mediale ale spinelor scapulelor, când mb sup este în adducție
  procesul spinos T7 (8) este la nivelul liniei care unește vârful
celor două scapule, când mb sup este în adducție
 procesul spinos L3 aste la nivelul liniei orizontale care trece prin
ombilic
 procesul spinos L4 aste la nivelul liniei care unește porțiunile
cele mai înalte ale crestelor iliace.
 procesul spinos S2 este la nivelul liniei care unește spinele iliace
postero-superioare
 Creasta sacrata mediană se palpeaza cu usurință, iar în plica
interfesieră se palpeaza hiatusul sacrat, coarnele sacrumului și
coccisului.
 Vârful pr transvers al atlasului se poate palpa imediat
sub vârful mastoidei, înaintea marginii anterioare a m
SCM.
 Dacă subiectul execută mișcări de răsucire ale gâtului, se
pot palpa masele laterale ale atlasului și procesele
transverse ale axisului.
 Inferior de vârful pr transvers al atlasului se poate palpa vârful
pr transvers al axisului.
 Procesul transvers al vertebrei C6 și tuberculul carotic
Chassaignac se pot palpa în dreptul cartilajului cricoid, la
aproximativ 6 cm deasupra articulatiei sterno-claviculare.
 La cest nivel poate fi comprimată ACC.
 Arcul anterior cu tuberculul anterior al atlasului se pot palpa
prin tact faringian, după o prealabilă anestezie a vălului palatin.
Tot prin cavitatea bucală și faringe se simte și corpul axisului,
precum și corpul celei de a 3-a vertebre cervicale.
 Corpurile vertebrelor lombare pot fi palpate prin palparea
profundă a abdomenului.
 Imediat inf de ombilic (L3), poate fi comprimată aorta
abdominală (bifurcația sa este la marginea inf L4), în cazul
unor hemoragii la nivelul uterului sau la nivelul membrelor inf.
 Fața pelvină a sacrului și a coccisului pot fi palpate prin tușeu
rectal sau prin tușeu vaginal.

Testarea mobilității coloanei vertebrale:

 Testul separării degetelor - se plasează policele și indexul, sau policele și
mediusul pe două apofize spinoase vecine:
 Se masoară distanța dintre aceste repere, înainte și după flexia
trunchiului. In mod normal, diferența este de 3-4cm.
 Testul Schober măsoară flexia coloanei lombare
 Se efectueaza astfel:-se determina apofiza spinoasa a vertebrei
sacrale L5-S1(reper 1);-se masoara proximal l0 cm (reper 2).-se
executa apoi flexia trunchiului.
 In mod normal, distanța dintre cele doua repere crește cu 5cm.
 Testul Ott pentru flexia coloanei dorsale
 Se determină apofiza spinoasă a vertebrei cervicale C7 (reper 1).
 Se masoară distal 30 cm (reper 2).
 Se execută apoi flexia trunchiului. In mod normal, distanța dintre
cele două repere crește cu 5cm. Se va nota Ott = 30 / 35 cm
 Testul Stibor pentru flexia totală a coloanei
 Se determină apofizele spinoase ale vertebrelor L5 (reper 1) și C7
(reper 2).
 Se masoară distanța dintre cele două repere. Se executa apoi
flexia trunchiului.
 In mod normal, diferența dintre cele două repere crește cu 10 cm.