SCHELETUL TRUNCHIULUI

Scheletul trunchiului este reprezentat de coloana vertebrală,coaste şi

stern.
Coloana vertebrală (sau rahisul) reprezintă axul osos al corpului.
Este alcătuit din piese osoase articulate între ele denumite vertebre şi se
sistematizează în 5 regiuni distincte: cervicală, toracală, lombară,
sacrală şi caudală. Dar, indiferent de regiunea căreia îi aparţine, datorită
planului comun de organizare, orice vertebră prezintă caracterele tipice
care o deosebesc de oricare alt os din organism. Vertebra „ideală", care
reuneşte caracterele morfologice ale tuturor vertebrelor este denumită
vertebră tip.
Vertebra tip este formată din corpul vertebrei şi arcul vertebral
sau neural.
a.Corpul vertebrei are o formă aproximativ cilindrică pe toată
lungimea rahisului. Prezintă 4 feţe din care 2 sunt extremităţile cranială şi
caudală (articulare) şi 2 dorsală şi ventral (nearticulare).
 Faţa dorsală a tuturor vertebrelor formează planşeul canalului
neural în care se adăposteşte măduva spinării, are o formă plană, 2
suprafeţe triunghiulare rugoase, convergente şi perforate de găurile
vasculare.
 Faţa ventrală este convexă în plan transversal şi prevăzută cu o
creastă vertebrală ventrală.
 Faţa articulară cranială poate fi plană sau convexă, în funcţie de
specie şi regiune. Se articulează cu faţa caudală a vertebrei
precedente. În regiunea toracală, conturul extremităţilor este şlefuit
de 2 suprafeţe articulare simetrice plasate la baza arcului neural
destinate articulării cu capul coastei.
 Faţa articulară caudală este aplatizată sau excavată şi se
articulează, de obicei, cu proeminenţa vertebrei următoare. În
regiunea toracală se observă feţele costale caudale dispuse simetric
pe contur. După aspectul feţelor articulare ale corpurilor vertebrelor
se disting vertebre de tip: amficelic (scobite sau aproape plane la
ambele capete); opistocelic (convexe cranial şi scobite caudal)
amficirţian (bombate la ambele capete); amfiplatin (ambele
extremităţi sunt plate); epihipic (cu capetele in formă de şa).
În general, la mamifere, vertebrele sunt de tip amfiplatin (cu
excepţia taurinelor şi cabalinelor unde vertebrele sunt de tip opistocelic
exagerat în special în regiunea cervicală. În regiunea coccigiană,
vertebrele sunt bombate la ambele capete (de tip amficirţian). La păsări, în
regiunea cervicală, vertebrele sunt de tip epihipic.
b.Arcul vertebral delimitează, împreună cu arcurile vertebrale
similare ale vertebrelor precedente, canalul rahidian. Arcul vertebral este
format din 2 lame osoase simetrice care se deprind de la nivelul marginilor
laterale ale feţei superioare, converg dorsal şi se unesc, între ele, pentru a
delimita plafonul tunelului neural.Canalul vertebral prezintă o apofiză de
înălţime variabilă dispusă pe linia mediană denumită apofiză spinoasă.
Prin articularea a 2 vertebre succesive incizurile intervetebrale sunt
transformate în găuri intervertebrale (sau de conjugare) şi reprezintă
orificiile prin care nervii rahidieni părăsesc canalul neural. Arcul vertebral
prezintă o serie de apofize şi formaţiuni articulare. Astfel, la baza apofizei
spinoase toate vertebrele prezintă câte 2 apofize articulare craniale
simetrice, mărginite de 2 suprafeţe orientate dorsal şi 2 apofize articulare
caudale simetrice, mărginite de 2 suprafeţe orientate ventral. De o parte şi
de alta a arcului vertebral se detaşează apofizele transverse a căror formă
şi dimensiune variază de la o regiune la alta.
În regiunea cervicală, apofizele transverse sunt lăţite, bicuspide şi
străbătute, la bază, de câte o gaură transversă transformată într-un
veritabil conduct. În regiunea toracală, apofizele transverse sunt şlefuite
de suprafeţele articulare pentru tuberculul costal.
În regiunea lombară, apofizele transverse sunt deosebit de
dezvoltate în sens lateral şi se detaşează atât de pe corp cât şi de pe arc,
fiind considerate ca o ,,coastă rudimentară" sudată la vertebra lombară
denumită apofiză costiformă.
Numărul vertebrelor este caracteristic pentru fiecare regiune a
coloanei vertebrale, astfel că formula vertebrală este caracteristică pentru
fiecare specie.
1.Vertebrele cervicale. Numărul vertebrelor cervicale este de 7 la
toate mamiferele domestice, indiferent de lungimea gâtului. Corpul
vertebrelor este dezvoltat în sens sagital şi prevăzut, pe faţa ventrală, cu o
creastă şi uneori se termină cu un tubercul. Arcul vertebral prezintă o
dezvoltare exagerată a apofizelor articulare . Apofizele spinoase
cervicale sunt reduse şi cresc în dimensiuni în sensul caudal. Apofizele
transverse sunt relativ dezvoltate, alungite cranio-caudal şi despărţite în 2
cuspide (sau tuberculi) unite printr-o creastă. Baza apofizelor transverse
este perforată de conductul transvers prin care trece artera vertebrală. La
toate vertebrele cervicale, cu excepţia primei vertebre, incizurile vertebrale
sunt extrem de largi şi adânci. Vertebrele cervicale (I-a denumită atlas şi a
II-a denumită axis), se diferenţiază net între ele dar şi faţă de restul
vertebrelor din regiunea gâtului, fiind adaptate pentru susţinerea craniului şi
mobilitatea poliaxială a capului. La păsări, vertebrele cervicale sunt în
număr variabil cu specia (14-găină; 15-raţă şi 18-gâscă), astfel încât,
regiunea cervicală are aspectul literei „S". Faţa terminală cranială a
vertebrelor este concavă în sens transversal şi convexă dorso-ventral. Faţa
terminală caudală este convexă transversal şi concavă dorso-ventral.
Apofizele transverse au aspectul unor tuberculi aşezaţi sub apofizele
articulare craniale, perforate de gaura transversă şi continuate caudal cu o
apofiză stiloidă.
 Atlasul este prima vertebră a regiunii cervicale, are o conformaţie
specifică în vederea articulării cu craniul. Corpul vertebrei este
modificat astfel încât se reduce la un arc ventral şi conferă vertebrei
un aspect aproximativ inelar. Apofizele transverse sunt lăţite şi
detaşate sub forma unor aripi. Faţa dorsală formează planşeul
canalului neural şi este excavată de apofiza odontoidă care ajunge
(de ex. la carnasiere) până la marginea cranială a atlasului.Arcul
dorsal este redus şi prezintă un tubercul delimitat, în planul anterior,
de 2 fosete reduse. Apofizele transverse (sau aripile atlasului) au
forma unor lame lăţite şi cu marginile libere, în general, îngroşate şi
tuberoase. Dimensiunile aripilor atlasului sunt direct proporţionale cu
dezvoltarea apofizei spinoase a axis-ului. Marginea cranială a aripii
atlasului este perforată de gaura alară care, de ex. la carnasiere,
este transformată într-o incizură. Gaura vertebrală laterală este
dispusă cranio-medial şi legată de gaura alară, printr-un conduct
alar. Gaura transversă este plasată caudal şi orientată vertical (la
câine) şi/sau orizontal (la pisică şi iepure).
 Axisul este cea de-a 2-a vertebră cervicală ce se caracterizează
printr-un corp foarte dezvoltat la care se adaugă, anterior, o
prelungire denumită apofiză odontoidă (semiconică la cal, aspect de
jgheab la rumegătoare şi conică la suine, carnivore şi leporide) şi
dorsal, la nivelul arcului vertebral, o apofiză spinoasă. Corpul
vertebrei prezintă 2 feţe: dorsală (aspră) şi ventrală (prevăzută cu o
creastă bine detaşată care se termină uneori cu un tubercul vertebral
ventral, tras caudal). Extremitatea cranială prezintă apofiza
odontoidă care se articulează cu arcul vertebral ventral al atlasului
Extremitatea caudală se articulează cu capul articular al vertebrei a
III-a cervicală şi apare mult excavată. La limita dintre corp şi arcul
vertebral se detaşează, simetric, apofizele transverse orientate
caudal şi perforate, la bază, de conductul transvers. Celelalte
 vertebre cervicale se aseamănă între ele, având corpul alungit şi o
apofiză spinoasă în descreştere.
2.Vertebrele toracale. La mamiferele domestice, vertebrele toracale
se aseamănă mult cu vertebra tip. Comparativ cu vertebrele din regiunea
cervicală, corpul vertebrei toracale este mai redus. Extremitatea cranială
este mai puţin proeminentă, iar extremitatea caudală mult mai puţin
excavată. La mamiferele mici, vertebrele toracale se încadrează în tipul
amfiplatin. Pe circumferinţa extremităţilor-cranială şi caudală sunt şlefuite
suprafeţe concave pentru articularea cu capul coastei denumite fovei
costale-cranială şi caudală. Feţele articulare caudale se micşorează treptat
spre ultima vertebră, astfel că, ultima vertebră toracală este lipsită de
aceste suprafeţe. Apofiza spinoasă este exagerat de dezvoltată (lăţită la
rumegătoare şi porc, aciculată la carnivore şi iepure), astfel că lungimea
acesteia creşte începând de la prima vertebră toracală şi până în dreptul
vertebrelor a III-a şi/sau a IV-a după care încep să scadă spre planul
posterior şi rămâne constantă la ultimele vertebre. Apofizele transverse
sunt scurte, dirijate lateral, prezintă-la extremitatea liberă-o suprafaţă
articulară costo-transversală. Numărul vertebrelor toracale: 7 la
galinacee, 9 la palmipede, 12 la iepure, 13 la rumegătoare și carnivore, 15-
17 la porc și 18 la cal. La păsări vertebrele toracale sunt sudate într-o
piesă unică.
3.Vertebrele lombare variază ca număr şi formă în funcţie de specie
şi modul de viaţă al animalelor. Conformaţia acestor vertebre este
determinată de mecanica regiunii lombare a coloanei vertebrale. Regiunea
lombară a coloanei vertebrale este mult mai mobilă decât celelalte regiuni
datorită creşterii în volum a apofizelor articulare craniale care se unesc la
toate speciile cu apofizele mamilare şi realizează apofizele mamilo
-articulare. Apofizele spinoase şi mamilo-articulare au orientare
cranială. Apofizele transverse sunt deosebit de dezvoltate, dirijate lateral,
extremităţile rotunjite la cal şi oaie, cu spine accesorii la bou, lăţite la
carnivore. Apofizele mamilare sunt excesiv de dezvoltate la iepure astfel
încât apar la fel de înalte ca şi apofiza spinoasă. Apofizele accesorii se
întâlnesc pe incizura vertebrală caudală numai la carnivore şi iepure.
Apofizele articulare craniale şi caudale sunt individualizate, dezvoltate şi
cu suprafeţe articulare orientate vertical. La rumegătoare şi porc, apofizele
articulare craniale au suprafeţele articulare orientate medial (concavo-
convexe, de jos în sus), având aspect de coarne de zimbru, iar apofizele
articulare caudale orientate lateral (convexo-conave, de jos în sus). Corpul
vertebrelor lombare este masiv, lung şi aplatizat dorso-ventral. Lungimea
corpului vertebrelor este determinată de necesitatea de alungire a regiunii.
Extremităţile articulare (craniale şi caudale) ale vertebrelor lombare sunt
aproape amfiplatine. Creasta vertebrală ventrală este îngroşată, evidentă
numai la primele vertebre şi bine detaşată şi tăioasă. Numărul vertebrelor
lombare este de 6 la rumegătoare și cal, 6-7 la porc, 7 la carnivore și
leporide.
La păsări, vertebrele lombare şi sacrale (14) se sudează într-o
singură piesă osoasă denumită os lombo-sacral. Apofizele transverse
sunt individualizate,evidente şi adăpostesc, pe faţa ventrală, lojile renale.
4.Vertebrele sacrale. La speciile domestice, vertebrele sacrale (3 la
carnivore, 4 la porc, oaie și iepure, 5 la bou și cal) sunt sudate, între ele,
mai mult sau mai puţin şi formează o piesă unică denumită sacrum. Din
unirea găurilor vertebrale se formează un canal sacral ce comunică cu
exteriorul prin orificiile supra- şi sub-sacrale. Osul sacrum se articulează
cu centura pelvină cu care delimitează cavitatea pelvină. Are o formă
triunghiulară la majoritatea speciilor, cu vârful orientat înapoi şi uşor
aplatizat dorso-ventral. Extremitatea cranială (sau baza) reprezintă, de
fapt, prima vertebră sacrală. Apofizele transverse proemină foarte mult la
nivelul primei vertebre sacrale şi formează aripile sacrum-ului ce fac
legătura cu cele 2 coxale, prin 2 suprafeţe articulare corespondente.
Apofizele articulare craniale sunt evidente la prima vertebră.
Faţa dorsală a sacrum-ului prezintă, pe linia mediană, o creastă
sacrală mediană (sau spina sacrală) rezultată din sudarea apofizelor
spinoase. De o parte şi de alta a spinei sacrale se deschid găurile
suprasacrale care comunică cu canalul sacral şi reprezintă locul de
emergenţă a ramurilor dorsale ale nervilor rahidieni. Faţa articulară
cranială este eliptică, uşor convexă, flancată de apofizele transverse ale
primei vertebre sacrale, foarte dezvoltate la cal, bou, oaie şi îngroşate la
porc, formând aripile sacrale. Aceste aripi sunt şlefuite de câte o suprafaţă
auriculară pentru articulare orientate oblic-la animalele mari şi verticală la
porc şi carnivore, pentru articularea cu osul iliac. Faţa articulară caudală
este plană şi destinată articulării cu prima vertebră coccigienă. Arcul
vertebral şi apofizele articulare ale ultimei vertebre sacrale sunt bine
dezvoltate la carnasiere.
5.Vertebrele caudale sunt variabile numeric în funcţie de specie (17-
20 la cal, 18-21 la bou, 18-22 la oaie, 20-23 la porc, 20-22 la caine și
pisică, 7 la pasăre) şi constituie baza anatomică osoasă a regiunii cozii.
Au rol în echilibru (la carnasiere) datorită dezvoltării foarte mari. Vertebrele
caudale sunt mult mai reduse decât vertebrele din celelalte regiuni. La
toate speciile, primele vertebre caudale formează un arc neural dorsal, iar
la unele specii un rudiment de arc hemal (carnasiere). Începând cu
vertebra a IV-a caudală corpul vertebral se reduce, iar apofizele arcuale se
simplifică treptat până la completa lor dispariţie.

Coastele sunt oase alungite şi simetrice ce se articulează dorsal cu

coloana vertebrală şi ventral cu sternul formând împreună scheletul
toracelui. Coastele sunt recurbate în arc şi formate din 2 porţiuni: dorsală-
denumită coasta propriu-zisă şi ventrală mai scurtă denumită cartilajul
costal. Numărul perechilor de coaste este variabil cu specia şi egal cu
numărul vertebrelor din regiunea toracală a coloanei vertebrale .
Formula costală la diferite specii
Specia Perechi de coaste
număr total sternale asternale flotante
cal 18 8 10
bou 13 8 5
oaie 13 8 5
capră 13 8 5
porc 15-17 7 8-10
iepure 12 7 5
câine 13 9 4
pisică 13 9 4
nutrie 13 8 5
găină 7 4 1 2
curcă 7 4 1 2
raţă 9 6 1 2
gâscă 9 6 1 2
În funcţie de modalitatea de fixare pe stern, există 3 tipuri de coaste:
- sternale (sau adevărate)-se articulează, prin extremitatea distală,
direct cu sternul;
- asternale (sau false)-se sprijină pe stern, în mod indirect, prin
extremitatea ventrală (prevăzută cu cartilajul costal) şi pericondru;
- flotante (sau libere)-au extremitatea distală complet liberă şi sunt
lipsite de sprijin pe stern.
O coastă prezintă 1 corp şi 2 extremităţi-proximală şi distală.
Corpul coastelor este arcuit, alungit, curbat, turtit dintr-o parte în alta şi
prezintă 2 feţe: medială-concavă în sens dorso-ventral şi laterală-convexă.
Gradul de arcuire al coastelor este maxim la perechea a 8-a şi rămâne
constant până la perechea a 13-a. Extremitatea ventrală a coastei se
articulează sinartrodial cu cartilajul costal. Extremitatea superioară a
coastei are un gât scurt, tuberculul costal este şters iar suprafeţele
articulare de la ultimele coaste lipsesc.
Cartilajele costale sunt aproximativ cilindrice, uşor turtite, au lungimea şi
grosimea variabile şi se articulează sinartrodial, în planul dorsal cu coasta
şi în planul ventral cu sternul-la coastele sternale. Totalitatea cartilajelor
costale asternale formează un arc cartilaginos mobil denumit hipocondru
(sau arcadă hipocondrală).
La păsări, numărul perechilor de coaste variază între 7-la galinacee
şi 9-la palmipede. Coastele sunt alcătuite din 2 porţiuni distincte: dorsală şi
ventrală. Corpul costal este turtit latero-medial şi prezintă, la jumătatea
marginii caudale, o apofiză uncinee, sprijinită, pe faţa laterală a coastei
următoare. Primele 2 perechi de coaste sunt flotante, următoarele 4 (la
galinacee) sau 6 (la palmipede) perechi sunt sternale, iar ultima pereche
este asternală
Sternul se dispune în planul ventral al corpului, la jumătatea
anterioară a trunchiului. Apare ca o piesă osteo-cartilaginoasă formată din
sternebre articulate între ele prin cartilaje. De o parte şi de cealaltă,
marginile sternului sunt prevăzute cu incizuri costale destinate articulării
cu: cartilajele coastelor sternale, clavicula (la mamiferele cleidale) şi
caracoidul (la păsări). Numărul şi forma sternebrelor sunt variabile în
funcţie de specie: 6-la cal, 7-la rumegătoarele mari şi mici, 6-la suine, 5-7
la leporide, 8 la canide şi felinae (de natură osoasă şi cu aspect cilindric).
Sternul prezintă 3 porţiuni:
 manubriul sternal (sau presternul)-este reprezentat de prima
sternebră care se articulează cu cartilajele primei perechi de
coaste şi, în plan rostral, prezintă o apofiză cartilaginoasă
denumită apendice traheal sternal;
 corpul sternului (sau mezosternul)-are formă diferită în funcţie
de conformaţia sternebrelor, este aplatizat dorso-ventral sau
lateral, datorită prezenţei, pe faţa ventrală, a unei creste (sau
carene) sternale care îi conferă un aspect trifaciat (la leporide).
 apendicele xifoid (sau poststernul)-este reprezentat de o
apofiză cartilaginoasă de forma unei palete lăţită dorso-ventral,
cu marginile rotunjite, orientată caudal ce reprezintă baza
anatomică a regiunii epigastrice.