Scheletul la mamifere

La mamifere coloana vertebrală are 5 regiuni. Între corpurile vertebrelor (cu

excepția spațiului dintre atlas și axis) sunt repzente discuri intervertebrale. Toate
mamiferele, indiferent de lungimea gâtului, prezintă şapte vertebre cervicale. Primele
două vertebre - atlas şi axis - care au rolul de a realiza joncţiunea craniului la axul
vertebral şi de a favoriza mobilitatea capului.
Prima vertebră cervicală – atlasul - are o formă cu totul deosebită datorită
reducţiei corpului, care este reprezentat printr-un arc ventral, ornat de un tubercul ventral.
Faţa terminală cranială prezintă două cavităţi glenoide destinate articulării cu condilii
occipitalului, iar cea caudală are suprafeţele articulare uşor ondulate. Faţa dorsală a
corpului este concavă transversal şi prezintă o suprafaţă articulară destinată procesului
odontoid al axisului. Arcul dorsal prezintă median un rudiment al procesului spinos care
proemină sub formă de tubercul îngroşat şi rugos. Procesele transverse, unite cu
procesele articulare, formează aripile atlasului, care apar sub forma unor lame lăţite. În
apropierea marginii craniale, aripile sunt străbătute de găurile alare. La unele specii
(carnivore, leporide) gaura alară este transformată în incizură alară. Medial de gaura
alară se află gaura vertebrală laterală. Spre marginea caudală, baza aripii poate fi
străbătută de gaura transversală. Faţa ventrală a aripii atlasului prezintă o depresiune,
mai mult sau mai puţin evidentă - fosa atlasului.

Vertebra a doua cervicală – axisul – se caracterizează printr-un corp masiv,

având faţa terminală cranială transformată într-un proces odontoidian flancat de
suprafeţe articulare destinate articulării cu suprafeţele articulare caudale ale atlasului.
Faţa terminală caudală apare excavată de o cavitate cotiloidă adâncă. Procesul spinos
este evident şi are aspectul unei creste înalte alungită cranio-caudal. Apofizele
transverse, simple, dirijate caudal, sunt perforate la bază de gaura transversală.
Procesele articulare craniale lipsesc, iar cele caudale sunt dispuse pe extremitatea
caudală a procesului spinos, fiind despărţite de corpul vertebrei printr-o incizură
vertebrală caudală adâncă. Incizurile vertebrale craniale sunt transformate la ecvine,
rumegătoare şi suine în găuri vertebrale laterale. Faţa ventrală a corpului poate prezenta
sau nu o creastă vertebrală.
Vertebrele cervicale III – VII. Vertebrele III, IV şi V sunt asemănătoare şi
constituie tipul vertebrei cervicale. Corpul apare dezvoltat în lungime şi descreşte de la
vertebra a III-a la vertebra a VII-a. Faţa terminală cranială este reprezentată printr-un
veritabil cap articular, iar faţa terminală caudală este excavată de o cavitate cotiloidă.
Arcul neural este dezvoltat, procesul spinos, redus la primele vertebre, creşte în înălţime
în sens caudal. Procesele articulare, planiforme, sunt bine reprezentate şi orientate
dorso-medial la procesele craniale şi ventro-lateral la cele caudale. Procesele transverse
sunt dezvoltate şi înclinate ventral, putând fi unicuspide, bicuspide şi
tricuspide.Vertebrele VI şi VII prezintă o serie de elemente care le diferenţiază de celelalte
vertebre cervicale. Astfel, creasta ventrală a corpului vertebrei lipseşte sau este foarte
ştearsă, faţa ventrală a corpului vertebral fiind marcată de un jgheab larg delimitat de
două expansiuni dependente de procesele transverse. Vertebra a VII-a prezintă un corp
scurt, cu fovei costale caudale, procesul spinos înalt, procesele transverse unicuspide şi
lipsite de gaură transversală.
Vertebrele toracale. Vertebrele toracale se articulează cu coastele, cu care
participă alături de stern la formarea bazei osoase a toracelui. Corpul în general este
scurt, masiv şi cilindroid. Marginile dorso-laterale ale feţelor terminale prezintă fovei
costale (fovei costale craniale, respectiv fovei costale caudale). Feţele terminale pot fi de
tip opistocelic sau amficelic. Caracterul esenţial al vertebrelor toracale (numite şi dorsale)
îl constituie procesul spinos deosebit de dezvoltat. Procesele transverse, scurte şi dirijate
lateral, prezintă dorsal tuberculi mamilari (procese mamilare), iar la extremitatea liberă
faţete articulare (costotrasversală, destinată articulării tuberozităţii coastei). Procesele
articulare, craniale şi caudale, sunt reprezentate prin suprafeţe articulare mici, planiforme,
ataşate bazei lamelor arcului vertebral. Incizurile vertebrale craniale sunt şterse, iar cele
caudale sunt profunde, putând fi transformate în găuri vertebrale laterale. Numărul
vertebrelor toracale diferă în funcție de specie (18 la ecvine, 13 la rumegătoare și
carnivore, 14-17 la suine, 12 la leporide).

Vertebrele lombare. În număr de şase-şapte, formează baza anatomică a

tavanului cavităţii abdominale. Se caracterizează printr-un corp masiv, alungit şi aplatizat
dorso-ventral. Extremităţile articulare sunt relativ plane la toate speciile. Procesele
spinoase, în general late şi scurte, sunt uşor înclinate cranial. Procesele transverse
(impropriu denumite procese costiforme) caracterizează vertebrele lombare fiind excesiv
de dezvoltate, orientate lateral sau latero-cranio-ventral. Proceselor articulare craniale,
care apar bine individualizate şi dezvoltate, le sunt ataşate procesele mamilare.
 Vertebrele sacrale. Particularitatea esenţială a vertebrelor sacrale constă în
sudarea acestora într-o singură piesă numită sacrum. Numărul vertebrelor participante
diferă în funcție de specie (5 la ecvine și bovine, 4 la ovine și leporide, 4-5 la suine, 3 la
carnivore). Sacrumul se articulează cu cele două palete iliace şi formează în mare parte
baza anatomică a tavanului cavităţii pelviene. Cu o formă relativ triunghiulară şi aplatizat
dorso-ventral, sacrumul prezintă o bază orientată cranial, un vârf, îndreptat caudal, două
feţe şi două margini. Baza sacrumului este reprezentată de faţa cranială a primei vertebre
sacrale. Faţa ventrală a primei vertebre reprezintă promontoriul. Procesele articulare
craniale ale primei vertebre, relativ bine detaşate, au o conformaţie în general
asemănătoare cu a proceselor omoloage din regiunea lombară. Procesele transverse ale
primei vertebre, bine detaşate formează aripile sacrumului fiind sculptate de suprafeţe
pentru articularea cu coaxalul.Vârful sacrumului reprezintă faţa caudală a ultimei vertebre
şi apare tapetată de o suprafaţă articulară plană pentru articularea cu corpul primei
vertebre coccigiene. Faţa dorsală este dominată la majoritatea speciilor de creasta
sacrată mediană rezultată prin sudarea completă sau incompletă a apofizelor spinoase.
Lateral de aceasta se observă o excavaţie sacrată laterală, la nivelul căreia se află găurile
suprasacrate. Medial fiecare gaură suprasacrată este limitată de creasta sacrată
intermediară, rezultată prin sudarea proceselor mamilo-articulare. Extremitatea liberă a
proceselor transverse circumscrie cresta sacrată laterală. Faţa ventrală (pelvină) este în
general netedă şi uşor concavă. De-o parte şi de alta corpurilor vertebrale se găsesc
găurile subsacrale, care descresc în mărime cranio-caudal. Canalul sacral apare aplatizat
dorso-ventral, micşorându-şi lumenul spre vârful sacrumului.

Vertebrele coccigiene. Vertebrele coccigiene

constituie baza anatomică a cozii. Principala
caracteristică o constituie, în prima jumătate, reducţia
până la dispariţie a arcului neural şi respectiv în
totalitate în a doua jumătate a acesteia. Corpurile
vertebrale se încadrează în tipul amficiţian având
suprafeţele articulare cranială şi caudală convexe şi
sunt articulate prin discuri intervertebrale groase şi
biconcave. La ecvine sunt 17-21 vertebre coccigine, 18-
21 la bovine, 16-22 la ovine, 20-23 la suine, 18-22 la
canide, 20-24 la feline, 14-16 la leporide.
 COASTELE sunt oase alungite, perechi, care fac legătura între segmentul
toracal al coloanei vertebrale şi stern. Numărul perechilor de coste este egal cu numărul
vertebrelor toracale al speciei respective. La mamifere, fiecare coastă prezintă o porţiune
dorsală, osoasă, care constituie coasta propriu-zisă şi o porţiune ventrală, cartilaginoasă
– cartilajul costal, care realizează joncţiunea cu sternul. Privită în ansamblu, coasta apare
recurbată, având porţiunea dorsală orientată ventro-caudal, iar porţiunea ventrală cu o
direcţie ventro-cranială. Cele două porţiuni delimitează un unghi cu deschidere cranială
numit unghiul costo-condral sau genunchiul coastei. Coastele ale căror cartilaje se
articulează direct cu sternul se numesc sternale sau adevărate; cartilajele următoarelor
coaste se articulează succesiv, unul pe celălalt, realizând hipocondrul, aceste coaste fiind
numite coaste asternale. La unele specii, ultima sau ultimele două perechi de coste au
cartilajele rudimentare şi libere (fără raporturi articulare), acestea fiind numite coaste
flotante.

STERNUL. Piesă impară situată ventral pe linia mediană la distanţă de coloana

vertebrală, sternul este format dintr-o serie de piese osoase denumite sternebre,
articulate prin formaţiuni fibrocartila-ginoase. Descriptiv prezintă trei porţiuni. Manubriul
sternal, presternul sau apendicele traşelian reprezintă prima sternebră. El se poate
prelungi anterior cu o porţiune ce rămâne neosificată. Corpul sternului sau mezosternul
poate fi aplatizat dorso-ventral sau dintr-o parte în alta prezentând pe faţa ventrală o
creastă sternală (carena sternală). În spaţiul dintre două sternebre alăturate se
delimitează incizurile costale adânci pentru articularea cu cartlajele costale.
Apendicele xifoidian sau xifisternul reprezintă prelungirea caudală a corpului,
fiind în cea mai mare parte cartilaginos şi de aspectul unei palete mai mult sau mai puţin
lăţită.
 Oasele craniene la mamifere

- faţă dorsală, două feţe laterale, o faţă ventrală şi una aboro-dorsală (nucală).
- neurocraniul si splahnocraniul

La mamiferele domestice craniul este mult alungit antero-posterior pentru că

masivul facial (sau partea viscerală) se dispune înaintea părţii neurale. Alungirea aparent
exagerată a masivului facial este determinată de importanţa pe care o au organele de
simţ, aparatul de prehensiune şi masticaţie la speciile de mamifere domestice. La oasele
capului se adaugă oasele complexului hioidian (aparatul de suport al limbii, faringelui şi
laringelui).
Oasele craniului
Craniul cuprinde oasele care contribuie la formarea cavităţii craniene: occipitalul,
parietalul, frontalul, sfenoidul, temporalul şi etmoidul. Oasele se dispun fie pereche
(temporale; parietale; frontale) şi formează pereţii laterali şi plafonul cutiei craniene fie
nepereche (occipital, sfenoid, etmoid) şi formează baza şi peretele posterior al cutiei
craniene.
 Occipitalul se dispune la extremitatea aborală a capului şi face legătura cu prima
vertebrală cervicală. Este un os impar, neregulat ca formă ce delimitează peretele
posterior şi o parte din podeaua cavităţii craniene.
Prezintă 2 feţe, externă (exocraniană) şi internă (endocraniană) şi un contur foarte
neregulat. În plan posterior prezintă gaura occipitală separată, printr-o fosă condiliană,
de 2 condili occipitali biconvecşi. În fundul fosei condiliene se află gaura nervului
hipoglos. Condilii occipitali sunt separaţi, printr-o incizură stilo-condiliană, de
apofizele stiloide (sau jugulare). Faţa endocraniană este acoperită de amprentele
circumvoluţiunilor cerebeloase, protuberanţa occipitală internă (opusă celei externe) şi
creasta sagitală internă.
Interparietalul este reprezentat de un os sudat de timpuriu la occipital şi dispus
înaintea protuberanţei occipitale interne.
Parietalul este un os par, lat şi de acoperire ce participă la formarea plafonului cutiei
cranine. Este format din 2 plăci osoase sudate pe linia mediană la nivelul suturii sagitale
şi situat lateral (la carnasiere). Prezintă 2 feţe: exocraniană - convexă şi netedă şi
endocraniană - concavă în ambele sensuri.
Frontalul este un os masiv, neregulat, situat pe faţa dorsală a capului osos, sudat,
pe linia de simetrie, cu congenerul şi delimitează craniul şi masivul facial. Prezintă 3
porţiuni: frontală, nazală şi orbito-temporală. Faţa exocraniană prezintă o suprafaţă
frontală de formă triunghiulară, netedă, de pe laturile căreia se detaşează procesul
orbital (sau zigomatic). Faţa endocraniană prezintă o lamă osoasă transversală care
se uneşte, în planul ventral cu etmoidul.
Etmoidul este un os impar plasat în porţiunea rostrală a craniului şi delimitează
peretele anterior al cavităţii craniene. Este format dintr-o lamă perpendiculară plasată
în planul median, o lamă cribiformă perpendiculară pe prima dispusă transversal şi 2
mase laterale ce alcătuiesc labirintul etmoidal. Lama perpendiculară se prelungeşte, în
sens rostral, cu septum-ul nazal şi, în sens aboral, pătrunde în cavitatea craniană prin
apofiza crista galli. Labirintul etmoidal este format din numeroase volute etmoidale
suprapuse, învelite şi protejate, la exterior, de o lamă osoasă extrem de fină denumită
lamă papiracee (sau orbitară). Volutele etmoidale sunt acoperite de o mucoasă de tip
olfactiv de la nivelul căreia, prelungirile celulelor senzoriale părăsesc etmoidul prin
orificiile lamei cribiforme pentru a ajunge la lobii olfactivi.
Sfenoidul este un os impar plasat la baza craniului în continuarea orală a porţiunii
bazilare a occipitalului. Este format din porţiunile: rostrală - denumită presfenoid, caudal
- denumită bazisfenoid şi mediană - denumită corpul sfenoidului. De pe corpul
sfenoidului se detaşează, în sens lateral, 2 perechi de aripi: una cu dispunere orală,
este mai dezvoltată şi aparţine presfenoidului, şi cealaltă mai redusă, cu dispunere
aborală şi aparţine bazisfenoidului. Faţa exocraniană este convexă în sens transversal şi
prezintă, de o parte şi de cealaltă a corpului sfenoidului câte o incizură pterigoidiană
care, se continuă, cu canalul pterigoidian ce se deschide în hiatul orbitar. În hiatul
orbitar se deschid 7 orificii: pterigoidian, alar, trochlear-pentru nervul trochlear,
optic, fisura orbitală, gaura rotundă-pentru nervul maxilar şi gaura etmoidală. Pe
faţa dorsală a bazisfenoidului se află o depresiune centrală denumită fosă hipofizară
(sau şaua turcească) perforată lateral de canalul cranio-faringian. De o parte şi de alta
se află 4 şanţuri sagitale paramediane: carotidian, cavernos, maxilar şi trochlear.
 Temporalul este un os par dispus pe părţile laterale ale cutiei craniene de o parte
şi de alta a bazioccipitalului şi este format din:
- porţiunea pietroasă-formează împreună cu porţiunea timpanică o piesă unică şi
piramidală care, datorită legăturii cu organul auditiv, este denumită porţiune auriculară;
- porţiunea solzoasă-contribuie la formarea pereţilor laterali ai craniului şi, prin
formaţiunile de la baza procesului zigomatic la realizarea articulaţiei temporo-
mandibulare.
- piramida temporalului-ocupă spaţiul delimitat de occipital, parietal, porţiunea
solzoasă a temporalului şi bazisfenoid şi are axul mare cu vârful orientat oblic, în
sensul dorso-caudal.
Oasele feţei.
Splanchnocraniul cuprinde oasele care contribuie la delimitarea cavităţilor nazală
şi bucală: nazalul, lacrimalul, maxilarul, incisivul, palatinul, pterigoidul, vomerul, corneţii
nazali, mandibula şi complexul hioidian.
Nazalul este un os de formă triunghiulară cu vârful orientat rostral, dispus pe faţa
dorsală a capului şi formează baza anatomică osoasă a regiunii nazale. Se sudează, în
planul median, cu simetricul şi formează creasta longitudinală internă. În planul aboral,
se sudează cu frontalul, printr-o margine convexă şi în planul lateral cu lacrimalul,
maxilarul şi incisivul. Extremitatea anterioară a nazalului are un aspect stiloid şi contribuie
la formarea incizurii nazo-incisive. Faţa internă este concavă în sens transversal şi
formează plafonul cavităţii nazale. În sens longitudinal, în treimea laterală a nazalului
se observă creasta etmoidală - locul de implantare a cornetului nazo-turbinal (sau
cornetul nazal dorsal).

Lacrimalul este cel mai redus os al feţei dispus la marginea orală a orbitei
contribuind la delimitarea acestei porţiuni a orbitei. Prezintă 2 feţe: externă şi internă şi o
circumferinţă. Faţa externă se împarte în 2 porţiuni: facială şi orbitară separate de o
creastă orbitară ce delimitează marginea orbitei. La nivelul porţiunii faciale se observă
un tubercul lacrimal. La nivelul porţiunii orbitale se găseşte o depresiune adâncă
denumită fosa sacului lacrimal în interiorul căreia se deschide, prin gaura lacrimală,
canalul lacrimal.
 Maxilarul este cel mai masiv dintre oasele feţei dispus ventro-lateral de osul nazal
şi participă la delimitarea cavităţilor nazală, orbitară şi bucală. Faţa externă (sau facială)
este uşor convexă, de formă triunghiulară şi vârful rostral. Prezintă o creastă facială
puternică care se termină în planul rostral cu un tubercul facial (sau spina maxilară)
deasupra căreia se află gaura infraorbitară (sau deschiderea canalului infraorbitar
dentar superior). Pe marginea ventrală a osului, se găsesc alveolele dentare. Înaintea
primei alvelole molare, marginea osului este lipsită de alveole şi formează diastema. În
spatele ultimei alveole dentare molare se află tuberozitatea maxilară. Faţa mediala (sau
nazală) formează peretele lateral al cavităţii nazale şi a sinusului maxilar. Aproape de
marginea dorsală se află o creastă maxilo-turbinală pe care se prinde cornetul nazal
ventral, iar deasupra ei, se deschide conductul osos lacrimal. Deasupra canalului
infraorbitar, în planul dorso-caudal se deschide hiatusul maxilar prin care, sinusul
maxilar comunică cu cavitatea nazală. De la marginea inferioară a feţei nazale se
detaşează procesul palatin care, prin sutura cu simetricul, contribuie la formarea
plafonului cavităţii bucale (baza anatomică osoasă a palatului dur) şi, în acelaşi timp,
a planşeului cavităţii nazale.
Incisivul se dispune la extremitatea orală a maxilarului, vizibil pe capul osos la
extremitatea orală, pe faţa ventrală şi dorsală a acestuia. Corpul osului este plasat rostral
şi emite 2 apofize: palatină şi nazală. Faţa labială este netedă, uşor concavă şi se
continuă pe apofiza palatină. Apofiza nazală a incisivului delimitează, împreună cu spina
nazală, incizura nazo-incisivă. Apofiza palatină completează, în sens rostral, plafonul
cavităţii bucale.
Zigomaticul este un os par relativ redus şi dispus pe părţile laterale ale capului
osos. Apare ca „o punte de legătură osoasă" între oasele feţei şi cele ale craniului,
participând la formarea planşeului orbitei şi arcadei zigomatice. Se articulează prin
sinartroză cu apofiza zigomatică a temporalului, cu oasele lacrimal şi maxilar. Faţa
externă prezintă 2 porţiuni-facială şi orbitală-despărţite de marginea infraorbitară prin
care osul participă la delimitarea orbitei. Extremitatea rostrală a osului este mai lată şi
prezintă deasupra marginii ventrale creasta facială.
Palatinul este un os ce se dispune pe faţa ventrală a capului osos în partea
posterioară a apofizelor palatine ale maxilarelor şi delimitează, la toate animalele,
deschiderile guturale. Apare răsucit şi prezintă 2 porţiuni: orizontală -plasată rostral şi
ventrală -plasată în spatele primei lame. Lama orizontală completează, în sens aboral,
palatul dur şi, prin sutura cu simetrica, delimitează, prin marginea aborală, orificiul gutural.
Lama perpendicular delimitează, în sens lateral, orificiile laterale.
Pterigoidul este un os redus ca dimensiune prezent sub forma unei lame sudate la
apofiza pterigoidă a sfenoidului şi lama perpendiculară a palatinului şi circumscrie
deschiderea guturală. Prezintă 2 feţe-laterală şi mediană care se sudează la creasta
pterigopalatină.
Vomerul este un os impar dispus pe linia mediană de la presfenoid până la
apofizele palatine ale osului incisiv, are forma unui jgheab aplatizat în sens transversal şi
delimitează porţiunea ventrală a septum-ului nazal. Marginea dorsală este prevăzută cu
un şanţ în care se sprijină septum-ul nazal iar cea rostrală vine în contact cu apofizele
palatine ale osului incisiv.
Corneţii nazali sunt formaţiuni osoase perechi de tip papiraceu prinse de pereţii
laterali ai cavităţilor nazale şi răsucite în sensul longitudinal în jurul propriului ax. În fiecare
cavitate nazală există câte 2 corneţi: dorsal (sau nazo-turbinal) şi ventral (sau maxilo-
turbinal).
Mandibula este un os impar, care se sudează, prin extremităţile sale orale, mai mult
sau mai puţin, în funcţie de specie, în planul oral. Fiecare extremitate apare ca un os turtit
în sens transversal ce prezintă, în planul rostral, un corp redus ce formează porţiunea
dură a planşeului cavităţii bucale. Acesta se prelungeşte posterior cu o ramură a
mandibulei prin care se articulează cu temporalul. Corpul mandibulei prezintă: o faţă
dorsală şi una ventrală, o margine orală şi una aborală. Ramurile mandibulare prezintă
fiecare câte două feţe,dintre care una este laterală şi una este medială. Faţa laterală a
mandibulei este netedă, uşor convexă şi se îngustează rostral într-o gaură mentonieră.
Faţa medială (sau linguală) este străbătută de o proeminenţă denumită linie miliană-
pentru inserţie musculară. La nivelul suturii cu simetrica se află o suprafaţă denumită linie
geniană-pentru inserţie musculară. Marginea dorsală este groasă, prezintă 6 alveole
dentare pentru premolarii şi molarii inferiori. Ramura recurbată a mandibulei are o
poziţie aproape verticală faţă de corp şi prezintă:
- faţa laterală-este reprezentată de o scobitură largă şi foarte adâncă denumită fosă
maseterică delimitată de o creastă maseterică;
- faţa medială-este excavată de fosa pterigoidă perforată de intrarea în canalul
mandibular, adăposteşte nervul şi vasele sanguine alveolo-mandibulare şi se
deschide, rostral, în dreptul diastemei, prin gaura mentonieră;
- margine anterioară-este subţire, concavă şi se continuă, în sens aboral, cu marginea
alveolară a porţiunii molare a corpului mandibulei;
- margine aborală-este mai groasă, convexă şi prezintă, în planul ventral, o curbură
maximă denumită unghi mandibular (la carnasiere are aspect de tubercul);
- extremitate liberă (sau superioară)-este bifurcată, prezintă un condil articular susţinut
de un gât (în partea posterioară) separat, printr-o incizură corono-condiliană de
apofiza coronoidă (plasată oral).
- apofiza condiliană a mandibulei este alungită, în sens transversal, cu o suprafaţa
articulară, eliptică şi convexă în toate sensurile formând articulaţia tempo-
mandibulară;.
- apofiza coronoidă-este foarte lungă şi dezvoltată, depăşind în plan dorsal, corpul
mandibulei şi reprezintă locul de inserţie musculară pentru muşchiul temporal.
-
 Complexul hioidian este alcătuit din piese osoase şi fibro-cartilaginoase articulate
între ele, destinate suspendării limbii, faringelui şi laringelui la faţa ventrală a capului osos
şi între ramurile mandibulei. Cuprinde: bazihioidul, procesul lingual (sau entoglosul),
tirohialele, keratohioidul, epihioidul, stilohioidul şi timpanohioidul.

Scheletul apendicular