Trecerea de la viata acvatica la viata terestra principalele modificari ale

sistemelor de organe

Amfibienii actuali sunt un grup monofiletic, o cladă, adică au o proveniență comună – ceea
ce se deduce din similaritatea esențelor anatomo-morfologice și fiziologice-moleculare. Când
te referi la detalii anatomo-morfologice desigur nu e vorba de aspecte morfologice externe
(că nu prea seamănă broaștele cu tritonii.. să nu mai zic de cecilieni), ci de aspecte precum
tipologia condililor occipitali (ai craniului), detalii morfo-structurale ale dinților, existența în
palatul cavității bucale a mușchilor care ridică ochiul din orbită, structura retinei, detalii ale
structurilor auditive șamd. Faptul că formele actuale sunt descendente ale unei singure linii
filetice nu exclude ca anumite linii filetice fosile să provină din altă filiație… adică “peștii”
să fi ieșit pe uscat în mai multe „variante”, la momente și locuri diferite. Ceea ce e evident
este că măcar odată vietățile astea au ieșit cu succes în mediul terestru.

Reducerea și dispariția plămânilor s-a derulat independent la mai multe finii filetice/ familii
de caudate… care au în general specii adaptate la mediul terestru din imediata vecinătate a
pâraielor de munte.

Speciile cu secreții tegumentare hiper-toxice (cu rol de protecție) au colorit strident – spre
exemplu negru cu galben – un fel de avertizare pentru prădători – așa cum se vede la
salamandra de pe la noi.

Amfibienii
-aparitia urechii medii,cu rol de amplificator al sunetelor ce isi pierd energia foarte repede in
aer;aparitia paleocerebelului ca si componenta nervoasa,cu rol in reglarea tonusului
muscular,sistem resipirator pulmonar ce extrage oxigenul din aer,adaptari la trecerea din mediul
acvatic la mediul terestru.

Pasari
-ca si componente nervoase,apar multiple modificari si anume:dezvoltarea maxima
a paleocerebelului cu rol in reglarea tonusului muscular,corpii striati foarte dezvoltati(rol
in reglarea tonusului),aparitia unor noi centrii nervosi mielencefalici cu acelasi
rol..;prezenta aripilor ce contribuie la forma aerodinamica,dilatari ale bronhiilor pline cu
aer ce patrund si in oase,cu rol de reducere a densitatii,termoreglare etc...toate
reprezinta adaptari la mediul aerian.
Mamifere
-aparitia scoartei cerebrale si anume neocortexul,corpusculii cvadrigemeni cu rol in
reflexele de orientare,substanta neagra si nucleul rosu cu rol in tonusul
muscular...nasterea puilor vii,fiind un avantaj enorm in ceea ce priveste dezvolatrea
creierului complex al acestora,aparitia pavilionului urechii,ce contribuie la receptionarea
sunetelor...etc,toate sunt adaptari la un mediu de viata variat,la care contribuie sistemul
nervos extraordinar de complex.
Au existat însă şi specii care au mers până la capăt, părăsind definitiv apele şi
adaptându-se complet uscatului, iar acestea au trebuit să inoveze, nu glumă. Oul cu
înveliş moale, hidratat, nu mai era potrivit pentru noul mediu, deoarece, expus aerului,
s-ar fi uscat şi nimic viu n-ar mai fi putut ieşi din el. Aşa ca a fost „inventat” oul cu coajă.
Tipic reptilelor şi păsărilor, acest aşa-numit ou amniotic reprezintă o strălucită soluţie
tehnică la problema deshidrătarii: coaja sa groasă (nu întotdeauna dură, uneori
pieloasă, dar, oricum, rezistentă) permite trecerea oxigenului, dar e o barieră eficienta
împotriva deshidratării. Adăpostit în ea, embrionul se hrăneşte dintr-un concentrat de
substanţe nutritive, până când este îndeajuns de dezvoltat pentru a se lipsi de oul
protector, începându-şi viaţa în mediul dur al uscatului planetei, unde va produce, la
rându-i, ouă, pui…

Ouă de piton, cu o coajă flexibilă,dar suficient de rezistentă pentru a apăra

embrionul, inclusiv de pericolul
deshidratării.

Păsările au perfecţionat oul amniotic, acesta dobândind o coajă groasă, ce

apără de deshidratare
embrionul.

Dar, ca să se ajungă la ouă şi pui, trebuia mai întâi să aibă loc fecundarea, nu-i aşa?
Reproducerea pe uscat s-a dovedit şi din acest punct de vedere o provocare. În mediul
acvatic, animalele practicau predominant fecundaţia externă: ovulele şi spermatozoizii
erau eliberate în apă, unde spermatozoizii fecundau ovulele. (Aşa cum se întâmplă şi azi
la majoritatea peştilor şi a nevertebratelor acvatice). Dar pe uscat metoda asta n-avea
cum să funcţioneze. Era nevoie de o inovaţie. Şi aşa a apărut fecundarea internă, modul
universal de înmulţire în lumea vertebratelor terestre.

Respiraţia a fost, iarăşi, una dintre problemele cărora a trebuit să i se găsească o

rezolvare. Branhiile peştilor, care asigurau respiraţia pe baza oxigenului dizolvat în apă,
nu mai puteau funcţiona pe uscat; era nevoie de stucturi noi, specializate. Treptat, au
apărut plămânii, iar primele vertebrate capabile să respire astfel semănau, probabil
mult, în această privinţă, cu unele dintre cele câteva specii de peşti pulmonaţi actuali,
numiţi peşti dipneuşti sau dipnoi. Sunt cunoscute numai 6 specii în întreaga lume şi
trăiesc numai în emisfera sudică, în Australia, Africa şi America de Sud. Sunt peşti cu
plămâni, „dotări” anatomice ce le permit să respire aer atmosferic. În Devonian, treptat,
din peştii asemănători dipnoilor, capabili să-şi împartă viaţa între mediul acvatic şi cel
terestru s-au dezvoltat vertebratele care au trecut definitiv la respiraţia aeriană.
Pe vremea când primele tetrapode păşeau pe pământ…

Timp de decenii, oamenii d ştiinţă au crezut că trecerea la viaţa terestră a avut loc la
sfârşitul perioadei devoniene, acum 370-360 milioane de ani. Era un interval
surprinzător de scurt pentru o schimbare aşa de importantă, dar, în lipsa unor date mai
precise, lumea ştiinţifică se mulţumea cu atât. Însă descoperiri recente arată că, totuşi,
procesul a început cu mai multă vreme în urmă. În 2010, în Munţii Świętokrzyskie din
Polonia au fost descoperite urme ale paşilor unor tetrapode, unele dintre urme având şi
amprente de degete. Acolo unde se înalţă acum aceşti munţi, cândva se întindea marea,
iar urmele s-au păstrat în sedimente marine pietrificate. Vârsta acestor urme este de 395
de milioane de ani – cu 18 milioane de ani mai vechi decât cele mai vechi resturi
scheletice de tetrapode cunoscute până în prezent. Urmele au fost lăsate de un animal
capabil efectiv să păşească, adică să-şi împingă în faţă membrele, un tip de locomoţie de
care peştii tetrapodomorfi precum menţionatul Tiktaalik nu erau capabili.
Se estimează că animalul care a lăsat urmele descoperite în Polonia avea până la 2,5 m
lungime (ditamai tetrapodul ancestral!), iar descoperirea sugerează un scenariu în care
aceste tetrapode primitive ar fi trăit în zona intertidală (dintre linia fluxului şi cea a
refluxului), hrănindu-se cu organisme marine aruncate pe ţărm.

Una dintre marile probleme ale noii lumi pe care au cucerit-o verterbratele consta în
faptul că mediul acvatic, în general, era mult mai uniform decât cel terestru, care oferă o
varietate de habitate – tot atâtea provocări ce necesită soluţii adaptative.

Însă, cu toate dificultăţile, posibilităţile mediului terestru erau uriaşe, oportunităţile pe

care le oferea erau extraordinare: o mulţime de nişe ecologice noi aşteptau să fie ocupate
de specii care ar fi izbutit să se adapteze, realizând tranziţia de la acvatic la terestru.
Odată cu această tranziţie, posibilităţile de diversificare a animalelor s-au multiplicat
considerabil: s-au deschis mii de drumuri noi, ducând la apariţia claselor de vertebrate
terestre pe care le cunoaştem şi azi: reptilele şi descendenţii lor – păsările şi
mamiferele. Iar acestei reuşite îi datorăm şi noi, oamenii, cele mai evoluate tetrapode –
sau aşa ne place nouă să credem – faptul că ne aflăm acum aici şi discutăm despre
modul în care s-ar fi putut petrece Marea Tranziţie.
Tags: adaptareanimaleapabiologieevolutieterestruuscatvertebrate

EVZ.RO