Introducere în fiziologia sistemului endocrin

Noţiuni generale
Alături de sistemul nervos (SN), sistemul endocrin este un sistem de integrare şi control al
funcţiilor organismului.
Efectele sistemului endocrin se realizează prin hormoni, iar cele ale SN prin neurotransmiţători.
Termenul de hormon (grecescul hormaein) înseamnă a excita, a provoca sau a amesteca.
Glandele endocrine clasice sunt reprezentate de: hipofiză, tiroidă, paratiroide, suprarenale,
pancreas, gonade, placentă, dar există celule endocrine şi la nivelul altor structuri ale
organismului (rinichi, tub digestiv, etc).
Calea endocrină de smnalizare intercelulară implică secreţia hormonilor de către o celulă
secretorie, eliberarea în sânge în cantităţi mici, transportul sanguin, şi acţiunea asupar celulelor
ţintă aflate la distanţă cu apariţia unui răspuns specific.
Există hormoni ce intervin în comunicările intercelulare fără să fie secretate în fluxul sanguin,
ele ajungând la celula ţintă prin difuziune în spaţiul interstiţial (mecanisme paracrine, autocrine).
Calea autocrină reglează celula secretorie însăşi prin intermediul hormonului secretat de ea, iar
calea paracrină implică acţiunea asupra celulelor din vecinătate, cu receptori specifici pentru
hormon în cauză.
Hormonii acţionează astfel fie asupra întregului organism (STH, hormoni tiroidieni), fie asupra
unor organe/celule-ţintă (au receptori pentru hormon). Au nevoie de o perioadă de latenţă pentru
a produce un efect (secunde - zile), pot afecta orice celulă, la distanţă sau în apropiere, produc un
efect ce durează atâta timp cât rămân în sânge (până la câteva ore).
Reacţiile relizate prin sistemul endocrin sunt astfel lente, difuze, de lungă durată.
Neurotransmiţătorii spre deosebire de hormoni acţionează rapid (în câteva milisecunde) numai
asupra organelor inervate (celule musculare, glandulare) sau asupra altor celule nervoase, şi au
efect cu durată scurtă. Reacţiile realizate în acest fel sunt rapide, localizate, pe termen scurt.
Hormonii accelerează sau încetinesc reacţiile preexistente, dar nu se consumă în aceste reacţii.
Au rol similar enzimelor, dar se deosebesc de acestea prin următoarele:
- enzimele actionează acolo unde sunt produse sau imediat în apropiere
- enzimele cresc cantitativ în organele în care sunt produse, nu în sânge, pe când hormonii
cresc iniţial în sânge şi apoi în organele ţintă
 - enzimele au structură proteică, pe când hormonii pot avea diferite structuri
Efectele generale ale hormonilor:
1. efecte metabolice: stocarea şi mobilizarea glucidelor, lipidelor, proteinelor; menţinerea
echilibrului hidric, electrolitic, a homeostaziei mediului intern
2. efecte morfogenetice: dezvoltarea fizică şi psihică, reproducere, adaptarea la efort
3. modificarea activiăţii sistemului nervos: prelungirea reacţiilor sistemului nervos
vegetativ simpatic prin adrenalină; modificari comportamentale (ex. hormonii sexuali
determină comportamentul matern)

Clasificare în funcţie de structură

Hormonii clasici pot fi încadraţi în 2 mari categorii: cei care au structura pe baza de aminoacizi
(aminoacizi şi derivaţii lor, peptide şi proteine) şi hormoni steroizi.
I. 1.Aminoacizi şi derivaţii lor – epinefrina, norepinefrina,dopamina. Hormonii tiroidieni
sunt aminoacizi dar din punct de vedere funcţional au puţine similarităţi cu hormonii din
această clasă, fiind mai degrabă similari hormonilor steroizi. Ei nu au un sistem de
reglare de tip feed-back prin ax de control, eliberarea lor fiind determinată de efectul final
al hormonilor (de ex. presiunea arteriala). Sunt stocaţi în granule secretorii numite
granule cromafinice, iar în sânge nu sunt legaţi de proteine datorită solubilităţii crescute
în apă. Acţionează prin intermediul receptorilor cuplaţi cu proteine G, cu producerea de
cAMP ca mesager secund intracelular.
2. Peptide şi proteine – insulina, hormonul de creştere, oxitocina, angiotensina,
hormonii paratiroidieni, etc. Sunt produşi şi apoi stocaţi intracelular în granule secretorii.
Conţinutul granulelor este eliberat pe căi iniţiate de stimuli externi sau direct, constitutiv.
Hormonii peptidici acţionează pe receptori de suprafaţă cuplaţi cu proteina G, ce
activează diferite căi de semnalizare (proteina G/cAMP, proteina G/DAG, proteina
G/IP3) sau pe receptori tirozin kinazici sau asociaţi cu tirozin kinaze.
II. II. Hormoni steroizi – cortizol, testoteron, estradiol. Ei au un precursor comun =
colesterolul, iar sinteza este reglată prin diferite căi enzimatice prezente în glandele
suprarenale şi gonade. Ei nu sunt stocaţi în granule secretorii ci sinteza lor este legata de
secreţie şi sunt transportaţi la organe ţintă legaţi de proteine specifice. Intra in celula prin
difuziune si se leaga de receptori prezenti in citosol sau nucleu care apoi translocheaza in
 nucleu unde interactioneaza cu secvente specifice ale ADN-ului numite elemente de
raspuns la steroizi (SRE) stimuland transcriptia unor gene adecvate. Hormonii tiroidieni
nu se aseamana structural cu hormonii steroizi dar interactioneaza cu receptori similari cu
cei ai hormonilor steroizi, intr-o maniera similara cu acestia. Singura diferenta este ca
receptorii pentru hormonii tiroidieni sunt localizati in nucleu iar dupa interactiunea cu
receptorii complexul interactioneaza cu elementele de raspuns la hormonii tiroidieni si
activeaza transcriptia unor gene specifice.
Sunt controverse privind acceptarea unei alte categorii de hormoni, eicosanoizii. Aceştia
sunt lipide sintetizate din lanţurile de acizi graşi ai fosfolipidelor membranare. Toate celulele
din organism cu excepţia eritrocitelor secretă eicosanoizi. Acţiunea lor este însă paracrină,
locală, afectează celulele din vecinătate. Din acest motiv nu sunt încadrati în unanimitate
între hormonii clasici. Se împart în două mari grupe: prostaglandine (PG) şi leucotriene (LT),
cu efecte variabile în funcţie de natura celulei ţintă. Sunt implicaţi în menţinerea presiunii
arteriale, reacţii imune, inflamatorii, reproducere, contracţia musculaturii netede, etc.
Caracteristici generale ale sistemelor hormonale – fiecare sistem hormonal prezintă: abilitatea
de a detecta dezechilibre ale balanţei homeostatice, mecanisme de cuplare care să activeze
sistemul secretor, aparatul secretor, hormonul, organeler ţintă, un sistem de detecţie care
recunoaşte efectul hormonului, mecanisme pentru îndepartarea hormonului din zona celulei ţintă
sau din sânge şi un aparat de sinteză a hormului în celula secretorie.
Natura chimică a hormonilor determină:
– Modul de sinteză, depozitare, secreţie
– Transportul sanguin
– T1/2 şi modul de epurare
– Mecanismul celular de acţiune
– Calea de administrare exogenă a hormonilor

Transportul sanguin
Hormonii circula in sange sub doua forme: liberi sau legati de proteine transportoare. În
general, hormonii liposolubili circula legati de proteine plasmatice. Dintre hormonii cu
structura aminica, peptidica sau proteica, hormonul de crestere este transportat de o proteina
specifica. În cazul hormonilor steroidieni 90% sunt transportaţi de proteine şi 10% se gasesc
liberi in plasma si pot interactiona cu receptorul. Rolurile proteinelor transportoare sunt de a
pelungi T1/2 al hormonului, de a asigura concentraţii plasmatice suficiente de hormon, şi de
a funcţiona ca un “rezervor” pentru hormon.
Timpul de injumatatire (T1/2) şi modalităţtile de epurare
Concentratia in sange a hormonului circulant la un anumit moment reflecta: ritmul de
eliberare si viteza cu care este inactivat si indepartat din organism. Unii hormoni sunt rapid
degradati de enzime in celulele tinta. Majoritatea sunt indepartati din sange de catre rinichi
sau ficat, iar produsii lor de degradare sunt eliminati prin urina, sau, mai rar, pe cale
digestiva. Degradarea se poate realiza prin hidroliza, oxidare, reducere, aromatizare,
deiodinare, conjugare cu glicuronide, metilare si alte metode in functie de organ. Produsii
rezultati dupa degradare pot fi masurati in urina sau sânge Timpul in care nivelul plasmatic al
unui hormon scade la jumatate se numeste timp de injumatatire (T1/2) si poate varia de la
cateva minute la ore sau chiar o saptamana. Hormonii hidrosolubili au cel mai scurt timp de
injumatatire.
Durata de acţiune
Raspunsul la actiunea hormonului poate sa apara imediat sau in ore-zile (ex. h. steroizi). Unii
hormoni sunt secretati in forma inactiva si trebuie sa fie activati in organele tinta.
Durata de actiune a unui hormon este limitata: 10 secunde-cateva ore. Efectele pot sa dispara
rapid pe masura ce nivelul in sange scade sau pot sa persiste ore chiar si la niveluri circulante
extrem de scazute ale hormonului.
Receptori pentru hormoni
Actiunile hormonilor depind de celula asupra careia actioneaza si mai putin de hormon.
Astfel, vasopresina afecteaza tubii renali si musculatura neteda vasculara crescind
permeabilitatea tubilor renali colectori pentru apa (receptori V2) si inducind vasoconstrictie
(receptori V1). Exista o specificitate de actiune a hormonilor data de prezenta receptorilor
specifici in celule. Receptorii sunt structuri dinamice. Concentratii scazute persistente in
sange ale unui hormon determina formarea la nivelul celulelor tinta a unor receptori
suplimentari (up-regulation). Expunerea prelungita la concentratii crescute de hormon scade
numarul receptorilor pentru acel hormon (down –regulation). Acest ultim proces
desensibilizeaza celulele tinta, prevenind raspunsurile exagerate la niveluri crescute
pesistente de hormon. Receptorii pot fi de asemenea decuplati de la caile lor de semnalizare
 intracelulare, modificandu-se astfel sensibilitatea raspunsului. Hormonii influenteaza nu
numai numarul de receptori proprii dar si numarul de receptori ce raspund la alti hormoni. De
exemplu, progesteronul scade numarul de receptori pentru estrogen in uter, antagonizand
astfel actiunile estrogenilor. In acelasi timp, estrogenul face ca aceleasi celule sa exprime mai
multi receptori pentru progesteron, potentand astfel efectele progesteronului.
De altfel pot fi descrise 3 tipuri de interactiuni hormonale: permisivitate, sinergism,
antagonism.
Permisivitate = situatia in care un hormon nu isi poate exercita efectul fara ca alt hormon sa
fie prezent. (Ex. H tiroidieni au efect permisiv pentru dezvoltarea normala si la timp a
structurilor sistemului reproducator; fara prezenta lor, dezvoltarea sistemului reproducator
este intarziata)
Sinergism = mai multi hormoni produc acelasi efect la nivelul celulei tinta si efectele lor
combinate sunt amplificate. (Ex. Glucagonul si adrenalina produc glicogenoliza hepatica.
Atunci cand actioneaza impreuna, cantitatea de glucoza eliberata este 150% fata de ce ar
elibera fiecare hormon singur).
Antagonism = un hormon se opune actiunii altui hormon. De exemplu, insulina este
antagonizata de glucagon. Antagonistii pot intra in competitie la nivel de receptori, pot
actiona pe cai metabolice diferite sau, cum este cazul progesteronului, scad numarul
receptorilor (down-regulation) pentru hormonul antagonist.
Reglarea secreţiei hormonale
Reglarea este de tip feed-back; pe lângă capacitatea de a sintetiza si elibera hormoni celulele
endocrine pot sa sesizeze consecintele biologice ale secreţiei acestor hormoni. Exista feed-
back negativ, cea mai comună cale de reglare, şi feed-back pozitiv.

Mecanisme de actiune

1. Mecanismul de acţiune al hormonilor steroizi

Fiind liposolubili, hormonii steroizi pot străbate membrana celulară. In citoplasma se fixeaza pe
receptori specifici carora le modifica conformatia. Se formeaza complexul hormon-receptor care
patrunde in nucleu, unde interactioneaza cu secvente specifice ale ADN-ului numite elemente de
raspuns la steroizi (SRE), si stimuleaza formarea de mARN, prin stimularea transcriptiei ADN.
mARN paraseste nucleul si migreaza spre ribozomi unde are loc sinteza de proteine, responsabile
de efectele hormonului.
E nevoie de o perioada de latenţă (ore-zile), necesară pentru transcripţia ADN, pentru sinteza
mARN şi sinteza de noi proteine.
Prin mecanism similar actioneaza şi hormonii tiroidieni.

Marieb E, Human Anatomy and Physiology, 2013

2. Mecanismul de acţiune prin mesageri secunzi (hormoni proteici) – cuplare cu proteine G

Hormonii cu structura proteica (mesageri de ordinul I) nu pot strabate membrana celulara. Se
fixeaza pe receptori specifici (stimulatori sau inhibitori) pe fata externa a membranei celulare,
cuplati cu o proteina G (stimulatoare Gs, sau inhibitoare Gi) situata pe fata interna a membranei
celulare. Proteina G are 3 subunitati: α (αs sau αi) fixata de membrana si care in repaus leaga
GDP, ɣ (fixeaza proteina G pe fata interna a membranei) si ß care este componenta de legatura.
Formarea complexului hormon-receptor duce la inlocuirea GDP din Gs-GDP sau Gi-GDP cu
GTP si separarea subunitatilor ß-ɣ, ca si si a complexului hormon-receptor. Acest mecanism
necesita prezenta Mg. Complexul α – GTP astfel format va activa adenilat ciclaza avand ca si
consecinta cresterea cAMP intracelular. Daca e vorba de o proteina Gi, adenilat ciclaza va fi
inhibata. Formarea cAMP determina activarea proteinkinazei A, cu fosforilarea consecutiva a
unor proteine sau enzime, avand ca si consecinta modificarea permeabilitatii membranare,
precum si a vitezei unor reactii metabolice. Se pot sintetiza noi proteine. cAMP e metabolizat de
fosfodiesteraza (durata scurta de actiune) in 5-AMP, inactiv. Fosfodiesteraza e inhibata de
metilxantine (cafeina, teofilina), care pot prelungi efectele cAMP.
Exemple de hormoni ce actioneaza pe aceasta cale: glucagon, ADH pe receptori V2, FSH, LH,
ACTH, TSH...
O alta posibilitate pentru hormonii care se leaga de receptori membranari este determinarea
cresterii intracelulare a altor mesageri secunzi, cum sunt IP3 (inozitol trifosfat) si DAG
(diacilglicerol).
Legarea hormonului de receptor duce, prin intermediul unei alte proteine, Gp, similare cu Gs, la
activarea fosfolipazei C, care transformă fosfatidil-inozitol – 4,5 –difosfatul din membrana
celulară în IP3 şi DAG. Efectul DAG e mult mai durabil ca al IP3.
IP3 determina cresterea concentratiei intracelulare a Ca2+ prin cresterea permeabilitatii
membranare si facilitarea iesirii Ca2+ din reticulul endoplasmatic. Calciul, ca mesager de ordinul
3, poate acţiona ca atare sau se poate lega de calmodulina şi să determine activarea de enzime
responsabile de diviziunile celulare si contractia fibrelor musculare netede.
DAG, liposolubil, ramane in membrana celulara, activeaza proteinkinaza C, ducand la
fosforilarea si activarea proteinelor de transport pentru schimbul Na/H. Creşte pH-ul celular,
semnal pentru sinteza de ADN, cu sinteza de noi proteine.
Costanzo L, Human Physiology, 2014

Costanzo L, Human Physiology, 2014

Costanzo L, Human Physiology, 2014
 Costanzo L, Human Physiology, 2014

3. Alte mecanisme de acţiune

Pentru anumiţi hormoni, cGMP poate acţiona ca mesager secund.

Anumiţi hormoni, ca de exemplu insulina, sau unii factori de crestere, acţionează fără a avea un
mesager secund intracelular. Astfel de hormoni /factori acţionează pe receptori tirozinkinazici
sau pe receptori cuplaţi cu tirozinkinaze.

Familia receptorilor tirozinkinazici e formată din receptori care au un domeniu tirozinkinazic –

ce poate fosforila proteine, un domeniu ce leagă hormonul şi un domeniu carboxi terminal cu
multiple tirozine pentru autofosforilare.
Când hormonul se leagă de domeniul extracelular al receptorului, domeniile tirozinkinazice
fosforilează capetele C terminale ale reziduurilor de tirozină. Această fosforilare produce
locusuri de legare pentru proteinele cu domenii –SH2. Aceasta duce la activarea în cascadă a altor
proteine intracelulare, cu apariţia unei cascade kinazice (GRB2, SOS, Ras, raf-1, MEK, MAPK).
Se produce o amplificare a semnalului, până la activarea unor factori de transcripţie (fos, jun). În
cele din urmă proteinele fosforilate se leagă de ADN şi induc transcripţia genică.

Costanzo L, Human Physiology, 2014

Reglarea secreţiei de hormoni:

Trei tipuri de stimuli îşi pot exercita acţiunea asupra glandelor endocrine pentru a influenţa
sinteza şi eliberarea de hormoni (unele glande pot raspunde la stimulări prin mecanisme
multiple):
1. Stimuli umorali (dar nu hormoni) – ioni, nutrienţi, ce influenteaza direct secretia numitor
glande (Ca2+ pentru PTH, calcitonina; glucoza pentru insulina, glucagon)
2. Stimuli nervosi (in conditii de stres, sistemul nervos simpatic determina eliberarea de
adrenalina si noradrenalina din medulosuprarenala)
3. Stimuli hormonali (ax de control hipotalamo-hipofizo – glandular)

Modularea prin intermediul sistemului nervos

Sistemul nervos poate modifica atat factorii stimulatori (umorali, nervosi, hormonali) cat si
inhibitori ce afecteaza sistemul endocrin. Este un mecanism de siguranta, prin care sistemul
nervos realizeaza anumite ajustari pentru a mentine homeostazia organismului, prin surmontarea
mecanismelor endocrine normale de control.
Ex. in conditii de stres, glicemia creste prin activarea sistemului nervos simpatic si a
hipotalamusului, asigurand sursa energetica pentru celule in cazul in care e nevoie de o activitate
sustinuta.

Mecanismele de Feedback: frecvent negativ, dar poate fi si pozitiv. Reglare prin ax sau direct
prin efectul hormonului (ex calcemie, glicemie)

a. Bucle lungi de feedback – feedback-ul hormonului asupra axului hipotalamo-hipofizar.

b. Bucle scurte de feedback – feedback-ul adenohipofizei pe hipotalamus, pentru a inhiba

liberinele hipotalamice

c. Bucle ultra scurte de feedback - hormonii hipotalamici inhiba propria lor secretie, ex. GnRH

Feedback pozitiv: efectele estrogenilor asupra FSH si LH; pentru oxitocina in cursul travaliului.

Ritmuri de control: circadiene, ultradiene, infradiene

Ritmuri circadiene (cu perioada de repetare de 24 ore) – temperatura corporala, ritmul somn-
veghe, secretie de cortizol
Infradiene (sezoniere) ( cu perioada de repetare mai mare de 24 de ore, pot fi si cu perioada de o
sapt- o luna) – aparare imuna, ciclul menstrual, ...
Ultradiene (cu perioada sub 20-24 de ore): secreţii endocrine corelate cu digestia....

Neurohipofiza (lob posterior+ infundibul)

- comunicarea intre hipotalamus si lobul posterior al hipofizei se face prin intermediul

celulelor neurosecretoare care se intind pe distanta scurta intre cele 2 structuri. Hormonii
(neurohormoni) produsi de corpii celulelor neurosecretoare (neuroni magnocelulari din
nucleii hipotlamici supraoptici si paraventriculari) sunt impachetati in vezicule,
transportati de-a lungul axonului fiind stocati in butonii terminali
- cand celulele neurosecretorii sunt stimulate, potentialul de actiune generat determina
eliberarea hormonilor stocati din butoniii terminali prin exocitoza Ca-dependenta, in
reteaua capilara din neurohipofiza
 - in acest fel sunt produsi si eliberati doi hormoni: hormonul antidiuretic (ADH,
vasopresina) si oxitocina
- scaderea eliberarii de ADH sau scaderea sensibilitatii la ADH produce diabetul insipid
caracterizat prin poliurie, polidipsie.
- Neurohipofiza este formata din tesut nervos (neuroectoderm) derivat din hipotalamus,
continand si pituicite, asemanatoare celulelor gliale, si fibre nervoase. Are rolul de a stoca
ADH-ul si oxitocina. Sub influenta neuronilor hipotalamici ADH-ul si oxitocina sunt
eliberati in capilarelele lobului posterior. Practic neurohipofiza este o proiectie a
hipotalamusului, ea nu produce proprii hormoni ci doar stocheaza si elibereaza oxitocina
si ADH-ul.

Efectele ADH: 2 efecte majore: reglarea echilibrului hidric al organismului; in doze mari –
efecte vasopresoare
ADH actioneaza pe 3 tipuri de receptori: V1A, V1B si V2 – toti sunt cuplati cu proteina G.
Receptorii V1A se gasesc in muschiul neted vascular, legarea ADH de acesti receptori duce
la activarea fosfolipazei C, IP3 ca mesager secund, cresterea Ca intracelular, contractia
fibrelor musculare netede din vasele de sange, vasoconstrictie, si, consecutiv, cresterea
rezistentei periferice si a presiunii arteriale.
Receptorii V1B se gasesc in hipofiza anterioara si, prin acelasi mecanism intracelular ca si
V1A determina creşterea secreţiei de ACTH in celulele corticotrope
Receptorii V2 se gasesc in celulele tubului colector renal, actioneaza prin cresterea cAMP, cu
cresterea consecutive a permeabilitatii tubului colector pentru apă, prin insertia AQ2 in
membrana apicală a celulelor tubulare

ADH mai determina:

Cresterea absorbtiei intestinale de apa

Scaderea pierderii de apa prin perspiratie (respiratie, piele)

Reglarea secretiei de ADH

ADH raspunde la 2 categorii de stimuli: osmotici, de volum

 1. Stimuli osmotici: creşterea presiunii osmotice a sangelui stimulează osmoreceptorii
hipotalamici, cu creşterea secreţiei de ADH. Acţionând pe receptori V2, ADH stimulează
reabsorbţia de apă, cu scăderea consecutivă a presiunii osmotice. In acelasi timp,
cresterea presiunii osmotice stimuleaza centrul setei, cu cresterea ingestiei de apa si
scaderea presiunii osmotice
2. Creşterea volumului sanguin stimulează voloreceptorii din atrii, vene mari, vase
pulmonare. Se declanseaza mai multe mecanisme: 1.distensia atriilor duce la creşterea
diurezei (reflex Gauer-Henry) aparut reflex la stimularea voloreceptorilor; informatiile
sunt transmise prin nervul X la nucleul tractului solitar si prin neuroni intercalari
inhibitori la hipotalamus, cu inhibarea secretiei de ADH. 2. Distensia atriilor duce la
eliberarea de FNA, care inhiba si el ADH-ul. 3. Cresterea volumului sanguin, prin
stimularea baroreceptorilor din zonele reflexogene, si transmiterea informatiilor prin
nervii IX si X pana la nucleul tractului solitar, duce la nivelul hipotalamusului la scaderea
sintezei de ADH

La scaderea volumului sanguin, receptorii din atrii nu mai sunt stimulati, si apare stimularea
secretiei de ADH. In acelasi timp, scaderea volemiei stimuleaza SRAA, duce la producerea de
AT-2, care va stimula central setei si va creste secretia de ADH
Nicotina – creşte eliberarea de ADH
Etanolul – inhibă ADH, creşte diureza
Stresul, durerea, somnul, cresc eliberarea de ADH

Oxitocina (nonapeptid)
Efecte: contracţia musculaturii netede a uterului şi declanşarea contracţiilor uterine în timpul
naşterii. Sensibilitatea musculaturii uterine la ocitocina e crescută de estrogeni.
Produce contracţia celulelor mioepiteliale ale canalelor galactofore ale glandelor mamare, cu
ejecţia laptelui.
Oxitocina are o activitate intrinsecă antidiuretica şi vasopresoare.
La naştere, anumite celule fetale încep să producă oxitocină, ceea ce face ca placenta să elibereze
prostaglandine (PG), care, ca şi estrogenii, stimulează apariţia mai multor “gap junctions” în
muşchiul neted uterin.
Estrogenii, eliberaţi din placentă: stimulează celulele miometrului sa expună mai mulţi receptori
la oxitocina; promovează formarea de “gap junction” în celulele musculare netede uterine;
antagonizează acţiunea progesteronului asupra musculaturii uterine.
PG şi oxitocina stimulează puternic contracţiile musculaturii uterine.
Distensia cervicală crescândă stimulează hipotalamusul mamei şi determina eliberarea de
oxitocină din hipofiza posterioară.
Feed-back (+) ; distensia cervicală crescândă determină eliberarea crescută de oxitocină, cu
creşterea forţei contractile şi eliberarea tot mai mare de oxitocină.
Alte efecte: comportamentul social, sexual, parental si nutritional
 În nucleul arcuat: reglator al funcţiei de nutritie; injectarea experimentala de oxitocina
duce la scaderea aportului de hrana
 Nucleu hipotalamic ventromedial: creşterea consumului energetic al organismului
 Interacţiunea intre indivizi, mai ales cei de sexe diferite: “increderea intre persoane”;
identificare, protecţie, grija faţă de copii; rol în monogamie; empatie, încredere,
sincronizarea socială, conştientizarea şi înţelegerea emoţiilor proprii; regenerare
nervoasă; vindecarea plăgilor
Glanda Hormonul Clasa chimica Organ tinta Functia
endocrina eliberat pricipala
Hipotalamus Hormoni peptide adenohipofiza Regleaza
eliberatori si hormonii
inhibitori adenohipofizari
Neurohipofiza ADH peptid rinichi Reabsorbtia de
apa
Oxitocina Peptid Uter, glande Stimuleaza
mamare contractia
musculaturii
utetine si
eliberarea
laptelui
Adenohipofiza TSH Glicoproteina Tiroida Stimularea
tiroidei
ACTH Peptid Cortexul Stimuleaza
adrenal cortexul adrenal
FSH, LH Glicoproteine Gonde Productia
ovulului si
spermei,
productia
hormonilor
sexuali
Prolactina (PRL) Proteina Glande mamare Productia de
lapte
STH Proteina Tesuturi moi, Diviziunea
oase celulara, sinteza
proteica si
cresterea oaselor
Tiroida T4 si T3 Aminoacizi Toate tesuturile Cresc rata
iodati metabolismului,
regleaza
cresterea si
dezvoltarea
 Calcitonina Peptid Tesuturi moi, Reduc nivelul de
oase calciu in singe
Paratiroide Parathormon Peptid Oase, rinichi si Cresc nivelul de
(PTH) intestin calciu in singe
Corticosuprarenala Glucocorticoizii Steroizi Toate tesuturile Hiperglicemie,
stimuleaza
proteoliza
Mineralocorticoizii Steroizi Rinichi Reabsorbtia de
Na+ si secretia de
K+
Hormonii sexuali Steroizi Gonade, piele, Stimuleaza
muschi si oase organele
reproductive si
dau
caracteristicile
sexuale
Medulo Epinefrina si Aminoacizi Cord si alti Cresc in situatii
suprarenala norepinefrina modificati muschi de urgenta,
hiperglicemie,
impicati in
raspunsul “lupta
sau pleaca”
Pancreas Insulina Proteina Ficat, muschi, Hipoglicemie,
tesut adipos promoveaza
formarea
glicogenului
Glucagon Proteina Ficat, muschi, Hiperglicemie
tesut adipos
Testicule Androgeni Steroizi Gonde, piele, Stimuleaza
(testosteron) muschi si oase caracterisicile
sexuale
masculine
Ovare Estrogeni si Sterozi Gonde, piele, Stimuleaza
progesteron muschi si oase caracteristicile
 sexuale feminine
Timus Timozin Peptid Limfocite T stimuleaza
productia si
maturarea
limfocitelor T
Glanda pineala Melatonina Aminoacizi creier Controleaza
modificati ritmul circadian
si circanual,
posibil implicati
in maturizarea
organelor
sexuale