II.

ORGANITE ENERGETICE: MITOCONDRIILE

Mitocondriile sunt organite specializate în producerea energiei necesare

activităţii celulelor eucariote. Sunt prezente în toate tipurile de celule cu
respiratie aerobă cu excepţia eritrocitului adult.
Numărul mitocondriilor depinde de intensitatea activităţii metabolice a
celulei: hepatocitele au 1000-3000 de mitocondrii, nefrocitele cca 300,
spermatozoizii 20-24. Pot să fie răspândite uniform în citoplasmă sau
concentrate în zone cu activitate intensă, unde este consum mare de energie.
Totalitatea mitocondriilor dintr-o celulă constituie condriomul.
Celulele au mitocondrii cu dimensiuni diferite, cele mai mari fiind în
celulele active: până la 7 µm lungime şi 0,5 µm grosime. La microscopul optic
apar sub formă de granule individualizate şi grupate: ca mărgelele pe aţă
(condriomite) sau filamente şi virgule (condrioconţi).
Ultrastructura mitocondriilor a fost pusă în evidenţă de Palade şi alţi
cercetători la microscopul electronic, în 1952. Mitocondriile au o membrană
externă netedă şi una internă rugoasă care urmăreşte conturul celei externe şi
prezintă din loc în loc pliuri sau invaginări denumite criste (creastă)
mitocondriale a căror număr, formă şi dimensiuni variază de la o celulă la alta.
Fiecare membrană are o grosime de 6 nm, iar între ele se delimitează un
compartiment extern cu lăţimea de cca 7-8 nm.
Membrana internă delimitează compartimentul intern sau matricea
mitocondrială şi permite trecerea spre interior cu ajutorul unor proteine din
membrană a unor aminoacizi, acizi graşi, molecule de ADP şi ATP, ioni de
calciu şi magneziu. Membrana internă prezintă proeminenţe de cca 10 nm
numite particule elementare formate din piesa bazală, intermediară şi
superioară. Aceste particule conţin enzima F1-ATP-aza, ce participă la sinteza
ATP-ului.
Matricea mitocondrială conţine acizi nucleici, un număr mare de enzime,
vitamine, granule de glicogen, lipide, ribozomi.
ADN-ul mitocondrial este o moleculă circulară, ce se sintetizează
independent de ADN-ul nuclear, replicarea acestuia făcându-se mai lent, iar
codul genetic diferă parţial de codul genetic nuclear. Datorită prezenţei
ribozomilor mitocondriali asemănători celor de la procariote, mitocondria este
capabilă să-şi sintetizeze unele enzime. DPV filogenetic se consideră că
mitocondriile au apărut prin transformarea unor bacterii care pătrunse în celula
animală şi-au pierdut virulenţa, şi-au structurat a doua membrană şi s-au
adaptat la celula gazdă, devenind un organit endo-simbiont.
Structura chimică a mitocondriilor cuprinde: 65-70% proteine, 25-28%
lipide, 0,5% ARN şi ADN, glucide, ioni, apă,vitamine. Dintre proteine 70% sunt
enzime,iar 30% sunt proteine structurale. Mitocondria se reînoieşte continuu, la
cca 20 de zile toate proteinele şi lipidele sunt înlocuite iar mitocondriile bătrâne,
uzate sunt fagocitate de lizozomi.
În mitocondrii au loc procese metabolice energetice şi secundar procese de
sinteză. Mitocondria este fabrica de energie a celulei, respectiv conţine
sistemele enzimatice aparţinând metabolismului celular aerob, dependent de
oxigen: ciclul acidului citric (Krebs), oxidarea acizilor graşi, fosforilarea oxidativă.
Energia rezultată este stocată sub formă de molecule macroergice de ATP, iar
prin hidroliza ATP-ului sub acţiunea ATP-azei se eliberează o cantitate de
energie de 8000-10 000 Kcal/mol, necesară proceselor metabolice.
Procesele de biosinteză au loc în mitocondrii datorită faptului că acestea
conţin ADN, ARN, ribozomi, enzimele necesare exprimării genelor
mitocondriale. De ex. au loc unele etape ale sintezei hemului şi a hormonilor
steroizi în ovar, testicul şi corticosuprarenală.
III.ORGANITE DE SINTEZĂ: ribozomii, reticulul endoplasmatic, complexul
Golgi.
RIBOZOMII numiţi şi granulele lui Palade sunt organite prezente în toate
celulele cu excepţia eritrocitelor. Ei pot fi liberi în citoplasmă, solitari sau grupaţi
în polizomi şi se pot ataşa de membranele reticulului endoplasmatic (formând
Ret. End. Granular), sau de faţa externă a membranei nucleare. În celule care
sintetizează proteine de export cum sunt celulele acinoase, limfocitul şi
plasmocitul, numărul ribozomilor este foarte mare şi sunt ataşaţi reticulului
endoplasmatic, iar în celulele care secretă hormoni steroizi din glandele
suprarenale şi gonade nr. ribozomilor este mic, ei fiind liberi în citoplasmă.
Ribozomii au aspectul unor granule sferice de 15-30 nm, cu constanţa de
sedimentare de 80 S la eucariote (unităţi Svedberg) şi 70 S la procariote. La
eucariote un ribozom este format din două subunităţi inegale:
- o subunitate mare, de formă sferoidală, cu diametrul de cca 30nm şi
constanţa de sedimentare de 60S;
- o subunitate mică, aplatizată cu constanţa de sedimentare de 40S;
Ribozomul de la procariote este asemănător cu ribozomul mitocondrial de
la eucariote. Când nu participă la sinteza de proteine şi când concentraţia ionilor
de magneziu din citoplasmă scade cele două subunităţi ribozomale sunt
separate.
În timpul biosintezei proteinelor ribozomii se dispun de-a lungul moleculei
de ARN mesager (ARNm), care are forma unui filament sinuos, gros de 2nm,
precum mărgelele pe aţă, formând un poliribozom. Numărul ribozomilor depinde
de mărimea moleculei proteice ce urmează a fi sintetizată, de exemplu 100 de
ribozomi pentru o moleculă de colagen şi numai 5 ribozomi pentru o moleculă
de globină din hemoglobină. ARNm se amplasează între cele două subunităţi
ribozomale şi transmite mesajul genetic privind tipul şi ordinea de asamblare a
aminoacizilor în structura primară a proteinei. După ce proteina a fost sintetizată
ribozomii se desprind şi se dispersează în citoplasmă.
În structura subunităţii mari intră 3 specii de ARNr şi 45 de proteine, iar în
structura subunităţii mici numai o singură specie de ARNr şi 33 de proteine.
Biogeneza ribozomilor începe în interiorul nucleului. Speciile de ARNr şi
proteinele ribozomale trec prin porii membranei nucleare în citoplasmă, cele
două subunităţi ribozomale se maturează şi se asociază formând ribozomul.
Funcţia ribozomilor este de a sintetiza proteinele:
- ribozomii ataşaţi membranelor RE sintetizează proteinele de export
(enzime, hormoni, anticorpi);
- ribozomii liberi sintetizează proteine de structură necesare pentru
duplicarea chimică a celulelor înainte de diviziune, pentru înlocuirea
organitelor uzate şi unele proteine speciale (proteine contractile, proteine
din mioglobină şi hemoglobină).

RETICULUL ENDOPLASMATIC

Reticulul endoplasmatic este un organit prezent în toate celulele (excepție

eritrocitul matur) format dintr-un sistem de canalicule reprezentat de tuburi și
cisterne delimitate de membrane cu rol în activitățile de sinteză și excreție
celulară.
Este foarte dezvoltat în celulele secretorii și bine reprezentat în celulele
active în sinteze de proteine, lipide și glucide.
La început a fost evidențiat la microscopul optic sub forma unor granulații
bazofile în neuron (substanța tigroidă sau corpusculii Nissl), în hepatocit (corpii
Berg) și în pancreas (egastoplasmă). Este situat în citoplasma din jurul nucleului
și zona mijlocie a citoplasmei.
Tuburile și cisternele care alcătuiesc reticulul endoplasmatic au o
endomembrană groasă de cca 6 nm, iar lumenul sistemului canalicular variază
între 25 și 500 nm. În structura reticulului endoplasmatic intră cca 60% proteine
atât cele structurale cât și de export și cca 40% lipide, în special fosfolipide,
lecitine și cefaline.
Reticulul endoplasmatic formează în citoplasmă un sistem microcirculator
prin care sunt vehiculate numeroase substanțe, reprezintă suport pentru
celelalte organite citoplasmatice, contribuie la menținerea formei celulei și
realizează schimburi prin endomembrane cu citoplasma.
Unele porțiuni ale reticulului prezintă ribozomi atașați de membrane și
poartă numele de reticul endoplasmatic rugos sau granulos ( RER sau REG ) și
cuprinde mai multe cisterne. Zonele lipsite de ribozomi formează reticulul
endoplasmatic neted – REN și este format mai ales din tuburi. Între cele două
tipuri de reticul există continuitate, de asemenea sunt zone de legătură cu
elemente ale complexului Golgi.
Funcțiile specifice ale RER și REN.
RER-ul prezintă pe suprafața externă a endomembranelor ribozomi legați
prin subunitatea mare, care prezintă un canal prin care trec lanțurile de
macromolecule proteice în lumenul reticulului. RER-ul se continuă cu membrana
externă a nucleului și comunică cu spațiul perinuclear.
Rolul RER este dat de prezența ribozomilor atașați de membrană și
anume în sinteza de proteine structurale care intră în alcătuirea membranelor
celulare, precum și a proteinelor de export.
REN-ul participă la sinteza lipidelor și glucidelor, a acidului clorhidric (în
celulele parietale ale glandelor fundice din stomac), la sinteza hormonilor
steroizi, participă la fotorecepție în celulele pigmentare din retină, participă la
realizarea contracției musculare.
De asemenea REN-ul intervine în procesele de detoxifiere, metabolizând
substanțe toxice, reziduale, endo și extracelulare (sărurile biliare, colesterolul,
hormonii steroizi, hemoglobina, medicamente, etc).

COMPLEXUL GOLGI

Complexul Golgi este un organit comun cu excepția eritrocitului adult,

descoperit în 1898 de Camillo Golgi în neuronii piriformi din cerebel. În neuroni
este situat perinuclear, iar în celulele secretorii exocrine între nucleu și polul
apical al celulei.
Cuprinde trei elemente componente:
a. pachete de saci turtiți sau cisterne așezate în stivă;
b. microvezicule;
c. macrovezicule.
a. Sacii golgieni reprezintă componenta majoră a complexului Golgian. Are
aspectul unei stive formate din 3-15 saci (cisterne)

IV.ORGANITELE DE DIGESTIE: lizozomii, peroxizomii.

Digestia celulară cuprinde totalitatea proceselor prin care se realizează
degradarea biochimică a moleculelor pătrunse în citoplasmă prin endocitoză, a
organitelor uzate, a fragmentelor de celulă sau chiar a structurilor celulare.
Digestia celulară este produsă de două tipuri de organite: lizozomii şi
peroxizomii.
 LIZOZOMII
Lizozomii sunt organite cu funcţie litică, care catabolizează produşii
biologici prin hidroliză, de aceea se mai numesc şi corpi litici. Sunt prezenţi în
toate celulele, cu excepţia hematiilor mature, fiind mai numeroşi în celulele
capabile de fagocitoză cum sunt granulocitele, monocitele şi macrofagele. Au
formă sferică sau ovoidală, cu dimensiuni de 0,2-0,5 µm şi sunt formaţi dintr-o
membrană lizozomală de natură lipoproteică şi o matrice lizozomală fin
granulară, omogenă.
În lizozomi au fost identificate peste 50 de enzime, capabile să hidrolizeze
diferite substraturi (acizi nucleici, proteine simple şi complexe, glicoproteine,
hexoze, glicolipide, lipoproteine, compuşi sulfaţi), în mediu slab acid -ph 4-6, de
aceea sunt numite hidrolaze acide. Lizozomii prezintă heterogenitate
enzimatică, însă enzimele acţionează numai asupra produşilor biologici care se
ataşează şi pătrund în interiorul lizozomului. Sistemul lizozomal este format din:
lizozomi primari, secundari şi terţiari.
Lizozomii primari au talie mică sunt lizozomii tineri, cu set incomplet de
enzime, neimplicaţi încă în procesele de digestie enzimatică intracelulară.
Lizozomii secundari sunt heterogeni, au talie mare şi se formează prin
unirea lizozomilor primari cu produşi endocelulari sau exocelulari. Lizozomii
secundari sunt de mai multe feluri:
- heterofagozomii se formează prin unirea lizozomilor primari cu fagozomii
care rezultă după endocitoza (fagocitoză sau pinocitoză) unui produs
extracelular;
- autofagozomii sunt lizozomi de talie mare care rezultă prin unirea
lizozomilor primari cu produşi endocelulari cum sunt organitele celulare
alterate sau îmbătrânite;
- crinofagozomii sunt lizozomi secundari specifici celulelor glandulare,
implicaţi în digestia produselor de secreţie aflaţi în exces.
Lizozomii terţiari sau corpii reziduali se formează din lizozomii
secundari în care s-a produs o digestie incompletă. Sunt mai numeroşi în
celulele îmbătrânite sau ca urmare a absenţei unor enzime (datorată unor cauze
genetice) şi determină acumularea unor cantităţi mari de corpi reziduali în celulă
care produc distrugerea celulelor respective.
În urma acţiunii enzimelor lizozomale rezultă aminoacizi, lipide, hidraţi de
carbon, nucleotide care traversează membrana şi ajung în citoplasmă unde sunt
folosite ca materii prime în procesele de sinteză sau ca sursă de energie.
Membrana lizozomală acţionează ca o barieră între enzimele digestive şi
citosol, împiedicând pătrunderea acestor hidrolaze în matricea citoplasmatică.
Unele substanţe acţionează ca stabilizatori ai membranei (hormonii
glucocorticoizi, colchicina), iar diferiţi factori chimici, fizici, agenţi toxici
acţionează ca destabilizatori ai membranei (vit. K, hormonii steroizi sexuali,
expunerea prelungită la soare, razele ultraviolete, temperaturi foarte joase,
bacilul tuberculozei, al leprei).
Când membrana lizozomului este alterată enzimele hidrolitice trec în
citoplasmă distrug celula (autoliză) şi porţiuni de ţesut. Eliberarea enzimelor
lizozomale poate să se producă în mod natural în timpul unor procese de
involuţie: reducerea uterului post partum sau a glandei mamare în perioada de
repaus mamar.

PEROXIZOMII
Peroxizomii sunt organite celulare comune care se caracterizează printr-
un bogat conţinut în peroxidaze, enzime care participă la formarea şi
descompunerea peroxidului de hidrogen (apa oxigenată H2O2). Au formă sferică
sau ovală, iar în funcţie de dimensiuni se deosebesc două categorii:
macroperoxizomi cu diametrul de 0,5-1,5 µm şi microperoxizomi cu diametrul de
0,1-0,4 µm. Numărul peroxizomilor diferă de la un tip de celulă la alta, de ex. în
celula hepatică îl depăşeşte cu mult pe cel al lizozomilor. În celulele plantelor
sunt descrişi sub denumirea de glioxizomi, deoarece conţin glioxilat şi participă
la transformarea lipidelor în carbohidraţi.
Peroxizomii au o membrană şi o matrice fin granulară. Unii peroxizomi
prezintă la periferie o margine densă, îngroşată, iar în zona centrală a matricei
un miez dens numit cristaloid ce conţine uratoxidaza.
Provin din reticulul endoplasmatic şi Complexul Golgi.
Funcţiile peroxizomilor:
- intervin în metabolismul peroxidului de oxigen. Prin oxidarea unor diferite
substraturi cu ajutorul oxidazelor se produce peroxidul de hidrogen,
produs toxic pentru celulă care este descompus în oxigen şi apă cu
ajutorul catalazelor;
- intervin în metabolismul acizilor nucleici (degradează adenina şi guanina);
- participă la reglarea metabolismului glucozei, la procesul de
gluconeogeneză prin sinteza de glucoză pe seama unor precursori
neglucidici;
- participă la beta-oxidarea acizilor graşi cu lanţ lung de atomi de carbon,
până la 6 atomi după care oxidarea este continuată de mitocondrii;
- produc acetil coenzima A;
- participă la detoxificarea unor substanţe cu moleculă mică, de ex.
jumătate din etanolul consumat este oxidat în acetaldehidă;
- intervin în termogeneză prin producerea de căldură.
Peroxizomii lipsesc în tumorile cu proliferare rapidă şi sunt numeroşi în cazul
infecţiilor virale, în hipertiroidie.
 CENTRUL CELULAR

Centrul celular sau centrozomul este un organit comun prezent în toate

celulele care se divid, coordonând mobilitatea celulară în timpul diviziunii.
Lipseşte în celulele înalt specializate cum sunt eritrocitele sau neuronii care nu
se divid. Este situat în apropierea nucleului şi are în interior 2 centrioli. În jurul
centrozomului se organizează citoplasma densă şi omogenă numită sfera
atractivă şi împreună (centrozom+sfera atractivă) formează centrosfera. În
jurul centrosferei se dispun radial filamente citoplasmatice ce constituie asterul,
iar asterul şi centrosfera alcătuiesc astrosfera.
Ultrastructura centriolilor. La microscoscopul electronic fiecare centriol
apare ca o structură cilindrică cu lungime de 0,5 µm şi diametrul de 0,11-0,15
µm, format din 9 triplete de microtubuli de care la exterior se prind prin filamente
fine 2 rânduri a câte 9 sferule.
În interfază centrozomul este situat lângă nucleu şi din el pleacă microtubuli
în toată citoplasma. În timpul fazei S a ciclului celular centrozomul se dublează,
lângă un centriol vechi sintetizându-se unul nou perpendicular fata de cel vechi.
Cei 2 centrozomi se deplasează opus către polii celulei şi între ei se
asamblează microtubuli ce vor constitui filamentele lungi şi scurte ale fusului de
diviziune implicat în separarea egală a cromozomilor în cele 2 celule fiice.
Pe lângă funcţia de organizator al microtubulilor şi implicarea în diviziunea
celulară centrul celular (centrozomul) coordonează mişcările cililor şi flagelilor şi
direcţionează mişcările de locomoţie a unor celule cum sunt leucocitele şi
fibroblastele.

NUCLEUL
Nucleul este format din: nucleolemă (membrana nucleară),
nucleoplasma (matricea nucleară), cromatina sau cromozomi şi nucleolii.
Cromatina şi cromozomii sunt două forme de organizare ale aceluiaşi material
genetic, respectiv ale ADN-ului, cromatina fiind forma de existenţă din interfază
când în celulă se produce duplicarea chimică.
Nucleul este componentă esenţială, caracteristică celulelor eucariote,
având ca funcţii principale stocarea informaţiei genetice în ADN-ul nuclear,
reglarea şi coordonarea tuturor activităţilor celulei, controlând sinteza proteinelor
stucturale şi enzimatice ale acesteia.
A fost descoperit în 1831 de Fontana, iar în 1833 Brown enunţă conceptul
de celulă nucleată. Există însă şi celule anucleate cum sunt trombocitele şi
hematiile, celule foarte specializate care nu au capacitatea de a sintetiza
proteine.
 Nucleul conţine totalitatea genelor celulei adică genomul. Informaţia
genetică a unei celule umane conţinută de totalitatea moleculelor de ADN este
imensă, putând să fie cuprinsă într-o bibliotecă cu cca 180 000 de volume.
Caracterele morfologice ale nucleului. Celulele fără nucleu nu pot
creşte şi nu se divid.
Forma, poziţia,numărul, dimensiunile nucleului (note de curs).

Membrana nucleară sau nucleolema este o structură lipoproteică

formată din două foiţe, una externă spre citoplasmă tapetată cu ribozomi şi alta
internă fără ribozomi care intră în contact cu nucleoplasma sau cu cromatina.
Fiecare foiţă este trilaminată, are o grosime de 60-100 Å şi între ele se
delimitează un spaţiu perinuclear (sau cisterna perinucleară ) de 150-300Å plin
cu o substanţă amorfă în care ajung proteinele sintetizate de ribozomii situaţi pe
foiţa externă.
Nucleolema prezintă numeroase orificii circulare, denumite pori circulari al
căror număr ajunge la 10/µm2 la celulele în creştere cu intensitate mare a
schimburilor nucleo-citoplasmatice. Prin aceşti pori trec în ambele sensuri
macromolecule: proteine, ARNm, subunităţi ribozomale etc.
Nucleoplasma sau matricea nucleară reprezintă sucul nuclear în care
plutesc nucleolii şi cromatina. Nucleoplasma constă din 60% - 75% apă, 15% -
25% substanțe organice, enzime, săruri minerale, ADN și ARN. Matricea
nucleară cuprinde două componente:
• fracţiunea labilă nestructurată;
• scheletul nuclear format dintr-o reţea de proteine stabile, care reprezintă
echivalentul citoscheletului citoplasmatic.
Cromatina este forma de existenţă a cromozomilor (a ADN-ului) în
interfază şi cuprinde ADN, cantităţi mici de ARN, proteine histonice (cu rol de
împachetare a ADN-ului în nucleu şi organizarea ADN-ului în nucleozomi) şi
nehistonice (acţionează ca represori sau derepresori, modulând
transcriptibilitatea materialului genetic activ). În interfază cromatina se prezintă
sub formă de eucromatină şi heterocromatină.
Eucromatina este cromatina activă, funcţională şi reprezintă zonele
despiralizate ale cromozomilor, purtătoare de gene structurale, pe care se face
transcripţia mesajului genetic. O parte din eucromatină este activă permanent
asigurând desfăşurarea normală a vieţii celulei, iar cealaltă este eucromatină
permisivă, care devine activă la un moment dat sub acţiunea unor factori
modulatori.
Heterocromatina este cromatina inactivă, nefuncţională, condensată,
netranscriptibilă şi constituie segmentele condensate ale cromozomilor. Se
prezintă sub două forme: constitutivă şi facultativă.
Heterocromatina constitutivă nu conţine gene structurale, rămâne
permanent condensată în interfază şi este tot timpul inactivă. Conţine ADN
repetitiv sau satelit, care reprezentă cca 15% din cantitatea totală de ADN şi a
cărui rol nu este pe deplin elucidat. ADN-ul repetitiv are anumite secvenţe de
nucleotide care se repetă de foarte multe ori, de zece ori sau zeci de mii de ori
(mediu repetitiv,cca 5%) şi chiar de sute de mii de ori (înalt repetitiv, cca 10%).
Heterocromatina facultativă este o cromatină condensată care conţine gene
structurate represate. Sub acţiunea unui factor derepresor se transformă în
eucromatină activă. Heterocromatina situată pe cromozomii autozomi se
numeşte autozomală, iar cea situată pe cromozomii care determină sexul se
numeşte gonozomală şi este reprezentată de cromatina X (corpusculul Barr) la
femelă şi de corpusculul Y la mascul.
Cromozomii. În celulele care se pregătesc pentru diviziune cromozomii se
observă la microscopul optic sub forma unor filamente lungi cu afinitate pentru
coloranţi bazici. Numărul, forma şi mărimea cromozomilor sunt caracteristice
pentru fiecare specie. În timpul diviziunii mitotice şi mai ales în metafază
cromozomii sunt foarte condensaţi şi pot fi observaţi la microscop, de aceea
sunt denumiţi cromozomi metafazici. În metafază fiecare cromozom este
dublat, iar cele două cromatide surori se despart rămânând unite doar la nivelul
centromerului.
Structura cromozomilor metafazici cuprinde:
- cromatidele. Fiecare cromozom este format dintr-o cromatidă, care
corespunde unei molecule de ADN. Cromozomul metafazic fiind dublat
are două cromatide genetic identice;
- centromerul sau constricţia primară. Este zona cea mai îngustă din
lungimea cromozomului, unde cele două cromatide se unesc. Centromerul
are un conţinut scăzut de ADN, iar în vecinătatea lui se găseşte
heterocromatina constitutivă.
- cinetocorii. Reprezintă locul prin care fiecare cromatidă se prinde de
microtubulii fusului de diviziune. Un cromozom metafazic are doi
cinetocori, câte unul pentru fiecare cromatidă.
- constricţiile secundare. Unii cromozomi prezintă o a doua constricţie a
cromatidei, la nivelul căreia însă nu se produc deviaţii angulare. Pot fi
implicate în formarea nucleolilor, cromozomii respectivi fiind numiţi
cromozomi nucleolari.
- satelitul. Reprezintă un corpuscul sferic ataşat de restul cromozomului
printr-un filament subţire de cromatină, astfel de cromozomi fiind numiţi
SAT-cromozomi.
În funcţie de poziţia centromerului cromozomii se clasifică în:
- metacentrici, centromerul la mijlocul lungimii cromozomului şi braţe
aproape egale;
- submetacentrici, centromerul aproape de mijloc şi cele două braţe uşor
inegale;
 - telocentrici, centromerul plasat spre unul din capetele cromozomului şi
braţele inegale;
- acrocentrici, centromerul situat la unul din capete şi braţul scurt abia
vizibil.
Dimensiunile cromozomilor: 1,5-10 µm lungime şi 0,2-2 µm diametru.
Numărul cromozomilor este constant pentru aceeaşi specie: 60 la bovine, 54 la
ovine, 38 la suine, 64 la cabaline, 78 la canide şi 46 la primate. La bovine
formula cromozomială este 60,XX pentru femele şi 60, XY pentru masculi, iar la
om 46,XX şi 46XY.
Cromozomii sunt alcătuiţi din: ADN, proteine histonice şi nonhistonice şi
cantităţi mici de ARN.
Cariotipul reprezintă totalitatea caracterelor morfologice a cromozomilor
dintr-o celulă diploidă: număr, formă, mărime, poziţia centromerului etc.
Prezentarea grafică a perechilor de cromozomi omologi, în ordine
descrescătoare a lungimii sub forma unei imagini, se numeşte cariogramă sau
idiogramă. Determinarea cariotipului are o mare importanţă în practica
medicală pentru diagnosticarea unor boli congenitale, a unor boli ale sângelui, a
unor anomalii sexuale, pentru diagnosticul de paternitate etc.
Gena constituie unitatea funcţională a informaţiei ereditare şi reprezintă
segmentul de ADN (sau ARN viral) format în medie din 1000-1500 de nucleotizi.
În cadrul genei pot avea loc recombinări şi mutaţii.
Există gene structurale şi reglatoare: genele structurale codifică sinteza
proteinelor, iar genele reglatoare controlează şi dirijează acţiunea genelor
structurale.
Nucleozomii. Conceptul de nucleozom a fost elaborat de Kornberg în anii
1975-1977. Nucleozomul este un octamer ( opt molecule de histone), cu
diametrul de 11 nm şi o înălţime de 5,5 nm pe care molecula de AND îl
înconjoară de două ori. În cromozomii metafazici molecula de AND este
înfăşurată sub forma unor gheme, împachetate la rândul lor, astfel încât de la o
lungime de cca 3 cm se ajunge la un cromozom de numai 5 µm.

NUCLEOLUL

Nucleolul este o componentă intranucleară sub forma unui corpuscul

distinct numai în nucleii interfazici, iar în timpul diviziunii celulare se
dezintegrează. Nu există nucleu fără nucleol, celulele care îşi pierd nucleolul nu
mai sunt viabile.
A fost observat încă din 1836 ca o granulă densă în interiorul nucleului,
dar funcţia acestei formaţiuni a fost elucidata abia în 1960 şi anume rolul
principal în biogeneza ribozomilor.
 Numărul nucleolilor din celulele somatice este 2, câte unul pentru fiecare
set cromozomial. Mărimea, forma, poziţia nucleolilor depinde de tipul de celulă,
intensitatea producţiei de ribozomi, vârsta celulei etc.
Nucleolii ocupă cca 30% din volumul nuclear, au în general formă sferică
sau ovoidală, o densitate mare - 1,35 ( cea mai densă structură din celulă) şi
sunt dispuşi în zonă centrală.
Ultrastructura nucleolilor evidenţiază patru componente:
• componenta cromozomială (cromatina perinucleolară) este dispusă la
periferia nucleolului şi avansează spre interior sub forma unor benzi sau
cordoane;
• componenta filamentară, cuprinde filamente grupate în pachete ce
formează o reţea. Conţine ADN-ul pe care se sintetizează ARN-ul
ribozomal;
• componenta granulară este dominantă, alcătuită din granule ce sunt
precursori ai ribozomilor;
• componenta astructurată apare omogenă şi umple spaţiul dintre granule
şi fibre.
Compoziţia chimică a nucleolului: ADN 3%, ARN 7% şi proteine 90% din
substanţa uscată.
Rolul nucleolilor este de sinteză a ARNr şi de reglare a biosintezei
ribozomilor. În celulele canceroase nucleoli sunt hipertrofiaţi, iar numărul
acestora este mai mare decât în celulele normale.