Organitele de sinteză şi secreţie ale

celulei
 Ribozomii

 granulele Palade sunt organite celulare intracitoplasmatice

prezente în toate celulele cu excepţia eritrocitelor.
 pot fi liberi în citoplasmă, solitari sau grupaţi sub formă de
poliribozomi.
 se pot ataşa de:
 membranele reticulului endoplasmatic sau
 de faţa externă a membranei nucleare.
 Numărul variază în funcţie de tipul celulei şi de momentele
funcţionale ale acesteia.
 Diametrul este de 15-30nm, având aspectul unor granule sferice, cu
constanţa de sedimentare de 80S la eucariote şi de 70S (unităţi
Svedberg) la procariote.
 Organizarea ultrastructurală.
 La eucariote, un ribozom este format din două subunităţi inegale, ca
dimensiuni asimetrice:
a) o subunitate mare (cu diametrul de aproximativ 30nm), de formă
sferoidală, cu constanţă de sedimentare de 60S. ;
b) o subunitate mică, alungită, cu o constantă de sedimentare de 40S.

Aspecte ale ribozomilor examinaţi cu microscopul optic

1-Ergastoplasmă; 2-Corpusculi Nissl; 3-Grupări bazofile în celulele secretorii din glanda mamară; 4-
Corpi Berg în hepatocit.
 Cele două subunităţi ribozomale sunt separate atunci când nu
participă la sinteza de proteine.
 În cursul proceselor de biosinteză a proteinelor mai mulţi ribozomi
se dispun de-a lungul unei molecule de ARN mesager (ARNm),
formând cu un poliribozom, sau un polizom. ARNm se amplasează în
spaţiul dintre cele două subunităţi ale ribozomului şi introduce
mesajul genetic în secvenţa de aminoacizi a proteinelor ce se
sintetizează. Numărul de ribozomi ce se grupează variază în funcţie
de mărimea moleculei proteice ce urmează a fi sintetizată, fiind
necesari:
- 100 ribozomi pentru o moleculă de colagen şi
- 5 ribozomi pentru o moleculă de globină din hemoglobină.
 Biogeneza ribozomilor începe în nucleol, la nivelul moleculelor de
ADN nucleolar din componenta cromozomală, unde pe o porţiune a
cromozomului denumită organizator nuclear se găsesc genele
pentru producerea ARNr.
 Funcţia ribozomilor constă în sinteza proteinelor.
 Ribozomii ataşaţi membranelor reticulului endoplasmic sintetizează
proteinele de export (enzime, hormoni, anticorpi, tropocolageni- ca
în cazul celulelor seroase din pancreas, limfocitelor, plasmocitelor şi
fibroblastelor),
 Poliribozomii liberi neataşaţi sintetizează proteine de structură (ce
se consumă în diviziune şi creştere, în înlocuirea organitelor uzate),
precum şi unele proteine speciale (proteine contractile, proteinele
din mioglobină şi hemoglobină).
 RETICULUL ENDOPLASMIC

 este un organit intracelular implicat în activităţile de sinteză şi

secreţie celulară, format dintr-un complex de membrane
intracelulare ce delimitează un sistem de canalicule (tuburi,
cisterne) care străbat întreaga citoplasmă a celulei eucariote.
 este prezent în toate tipurile de celule, cu excepţia eritrocitului adult.
 Ultrastructura reticulului endoplasmic cuprinde:
- saci ,
- cisterne ,
- tubi şi
- vezicule anastomozate între ele şi delimitate de o endomembrană
groasă de 6 nm, cu organizare moleculară, comună tuturor
membranelor interne.
 Lumenul formaţiunilor reticulului endoplasmic variază între 25-500
nm, în raport de momentul funcţional al celulei, iar conţinutul lor
poate apare la M.E. clar sau întunecat, mai des omogen şi amorf
decât heterogen.
 Unele porţiuni ale reticulului endoplasmic prezintă ribozomi ataşaţi
de endomembrane şi poartă numele de reticul endoplasmic rugos
(RER) sau granulos, în timp ce alte porţiuni sunt lipsite de ribozomi
şi formează reticulul endoplasmic neted (REN).
 Membrana REN se continuă cu membrana RER, dar în RER
predomină cisternele, pe când în REN sunt mai frecvente tuburile şi
canalele interconectate în reţea.
 Membrana RER se continuă cu foiţa externă a învelişului nuclear, iar
lumenul RER comunică cu spaţiul perinuclear.
 REN se întinde spre periferia celulei fără a atinge plasmalema. Cele
două porţiuni ale reticulului endoplasmic, rugos şi neted, prezintă
interconexiuni morfologice şi funcţionale.
 Reticulul endoplasmic rugos prezintă pe faţa externă a
endomembranei sale ribozomi individualizaţi sau grupaţi în
poliribozomi.
 Ribozomii se leagă de membranele reticulului prin subunitatea
mare, care este străbătută de un canal ce se deschide în lumenul
reticulului şi prin care trec lanţurile polipeptidice, ce se formează în
ribozomi. Legarea ribozomilor se face cu ajutorul unor glicoproteine
transmembranare denumite riboforine (I şi II). Ribozomii ataşaţi
conferă o puternică bazofilie celulei respective.
 R.E.R. este specializat în sinteza proteinelor.
 R.E.N. nu prezintă ribozomi pe membrana sa limitantă.
 este alcătuit mai mult din formaţiuni tubulare cu diametrul de 30nm,
ce comunică prin canale de legătură cu R.E.R.
 este prezent în citoplasma tuturor celulelor, dar mai puţin
reprezentat cantitativ decât cel rugos.
 apare mai dezvoltat în celulele care:
- sintetizeaza hormoni steroizi (glandele suprarenale, celulele
interstitiale din ovar si testicul);
- produc glucide în cantitate mare (hepatocite, celule musculare);
- formeaza pigment (melanoblaste) si
- elaborează acid clorhidric (parietale din glandele fundice).
 În celula musculara, REN se numeste reticul sarcoplasmic prezentând
un aspect morfologic si functional particular si îndeplinind un rol
esential în cuplarea excitatiei cu contractia.
 În celulele pigmentare ale retinei, REN apare si sub forma unor corpi
nucleoizi, biconvexi, PAS pozitivi cu rol în procesele de fotoreceptie.
 Compoziţia chimica a reticulului endoplasmic a fost studiată dupa
centrifugarea diferentiata a omogenatului celular, când s-au obtinut
microzomii.
 Microzomii nu sunt organite celulare, ci fractiuni subcelulare, ce
cuprind portiuni de reticul endoplasmic, membrane golgiene şi
fragmente de membrane celulare. Se pot obtine şi separa microzomii
rugosi si netezi, atunci când se desprind ribozomii de RER. În
microzomi se pastreaza orientarea membranei reticulului
endoplasmic din celula, prezentând o fata externa, ce corespunde
fetei citoplasmatice a reticulului endoplasmic, iar continutul lor este
identic cu cel din lumenul reticulului endoplasmic.
 In compozitia chimica a reticulului endoplasmic intra:
- proteine (60%) si
- lipide (40%).
 Enzima marker pentru reticulul endoplasmic este glucozo 6
fosfataza, dar în membranele reticulului endoplasmic se mai gasesc
si alte enzime legate de transferul de electroni, precum si enzime
hidrolitice sau de dezaminare.
 Originea reticulului endoplasmic este înca discutabila, el parând sa
se formeze fie din membranele nucleare, fie “de novo” prin sinteza
macromoleculelor caracteristice în membrane si asamblarea lor.
Membranele reticulului endoplasmic se reînnoiesc cu viteze diferite
de la un segment la altul (unele dupa 40-60 de ore, iar altele dupa
16 zile).
 Functiile comune ale reticulului endoplasmic sunt:
1) realizeaza un vast sistem microcirculator intracitoplasmatic.
2) formeaza un suport intracitoplasmatic atât pentru celelalte
organite, cât si pentru mentinerea formei celulei.
3) participa prin citomembranele sale, dotate cu permeabilitate
selectiva, la realizarea unor schimburi active între continutul
formatiunilor componente si citosol.
 Functiile specifice difera la RER la REN
 RER are ca functie de baza sinteza proteinelor de export, dar si
sinteza proteinelor de membrana destinate diferitelor membrane
ale organitelor si plasmalemei.
 Astfel, RER apare foarte bine dezvoltat în:
a) celulele seroase ale pancreasului exocrin ce secreta enzime
digestive;
b) în plasmocitele ce sintetizeaza imunoglobuline;
c) în hepatocite care produc albumine si alte proteine serice;
d) în neuroni, unde îndeplineste rolul unei “fabrici de membrane”,
care produce si întretine o suprafata mare de membrane, datorita
prelungirilor.
 În general, RER este fabrica de membrane a celulei eucariote.
 REN îndeplineste mai multe functii specifice în celule:
1) participa la sinteza hormonilor;
2) participa la metabolismul glucidelor;
3) intervine în metabolismul lipidelor;
4) intervine în procesele de detoxifiere;
5) participa la realizarea contractiei musculare;
6) intervine în biosinteza acidului clorhidric în celulele parietale ale
glandelor fundice;
7) participa la fotoreceptie, în celulele pigmentare din retină.
 COMPLEXUL GOLGI
 este un organit celular comun, prezent în toate tipurile de celule, cu
exceptia hematiei adulte.
 a fost descoperit în 1898 de catre Camillo Golgi, în neuronii
piriformi din cerebel.
 la microscopul optic, în celula proaspata poate fi evidentiat prin
colorare cu rosu neutru, iar în celula fixata prin impregnare cu
saruri de metale grele (osmiu, argint etc.), aparând sub forma unei
retele, formata din canalicule anastomozate, vacuole de diverse
marimi sau bastonase (dictiozomi).
 Pozitia complexului Golgi în celula variaza dupa tipul si activitatea
celulei.
 în neuroni este dispus perinuclear,
 în celulele secretorii exocrine (de exemplu în celulele acinilor serosi
din pancreas) ocupa o pozitie supranucleara, fiind situat între
nucleu si polul apical al celulei.
 în celulele cu dubla polaritate functionala (exemplu celula tiroidiana
si adamantoblastul), complexul Golgi se deplaseaza frecvent între
cei doi poli, în functie de activitatea metabolica predominanta a
unuia sau altuia.
 Organizarea ultrastructurala a complexului Golgi cuprinde trei
elemente componente:
a) pachete de saci turtiti sau cisterne asezate în stiva;
b) microvezicule si
c) macrovezicule.
 Aceste elemente componente sunt delimitate de endomembrane
(citomembrane), groase de 6-8 nm, netede, fara ribozomi atasati
de suprafetele lor.
 Sacii sau cisternele golgiene sunt polarizate morfologic si functional,
prezentând:
a) o fata cis sau proximala sau convexa sau imatura, formatoare, în
strânsa relatie cu RER.
b) o fata trans sau distală, concavă sau matură, îndreptată catre
membrana celulară, unde se formează veziculele de secretie.
 Membrana sacilor si veziculelor este mai subţire (6 nm, ca la RE) pe
fata “CIS” si mai groasa (10 nm), pe fata “TRANS”, tranzitia de la un
tip de membrana la altul facându-se la nivelul cisternelor.
 Structurile complexului Golgi se găsesc în mişcare continuă, în
sensul migrarii lor de la fata imatura spre fata de maturare a
organitului, încât microveziculele vor forma sacii Golgieni, iar din
acestia vor lua nastere macroveziculele si apoi veziculele secretorii.
 Microveziculele (sau veziculele de transfer) sunt cavitati sferoidale
(de 20-80 nm), delimitate de o membrana de 6 nm, sunt dispuse de
obicei pe fata imatura “CIS” sau se găsesc între RER si sacii Golgieni.
 Se formeaza prin gâtuirea capetelor dilatate ale RER, de care se
desprind pierzându-si ribozomii de pe fata externa. Unele dintre
microvezicule prezinta o membrana mai groasa decât a primilor
saci golgieni si sunt pozitive la reactia pentru fosfataza acida, încât
sunt interpretate a fi lizozomi primari formati în complexul GERL
(Golgi - endoplasmic reticulum - lysosome). Restul microveziculelor
fuzioneaza, formând astfel noi saci golgieni.
 Cisternele (sacii) golgieni formeaza componenta majoră a
complexului Golgi, având un aspect de saci turtiţi, usor curbati si
dispusi paralel unii fata de altii si separati între ei prin spatii
regulate de 20-30 nm. Fiecare sac (cisterna) se aseamana cu o
farfurie, având regiunea centrala mai subtire (1-7 nm) si periferia
mai groasa. Numarul sacilor este variat (între 3-12) putând sa
ajunga în unele celule secretorii pâna la 20. Extremitatile laterale ale
sacilor pot prezenta pori sau prelungiri care sa anastomozeze sacii
între ei sau sa-i lege de RE.
 Macroveziculele sunt cavitati sferoidale sau ovoidale, cu diametrul
între 200-600 nm, delimitate de o citomembrana groasa (8 nm), cu
un continut amorf sau granular-heterogen, cu material mai
condensat si inegal la fluxul de electroni. Ele sunt situate de obicei
pe fata de maturare - TRANS - a complexului Golgi si sunt
interpretate ca fiind vacuole de secretie sau corpi de condensare a
produsului secretat de celula.
 se formeaza din dilatatiile laterale ale sacilor golgieni, de care se
desprind si se individualizeaza.
 numarul veziculelor de secretie difera de la un tip de celula la altul,
fiind mai numeroase în faza de maxima activitate a celulelor
secretorii exocrine si endocrine.
 Compozitia chimica a complexului Golgi contine:
- 60% proteine de structura si protein-enzime si
- 40% fosfolipide si colesterol.
 Enzimele marker pentru complexul Golgi sunt:
a) tiaminpirofosfataza (TPP), localizata mai ales în interiorul sacilor
golgieni de pe fata trans;
b) nucleoziddifosfataza (NDP) prezenta în interiorul sacilor golgieni
intermediari si
c) unele glicoziltransferaze.
 Totodata complexul Golgi este bogat în sulfatotransferaza, care
intervine activ în sulfatarea polizaharidelor. De asemenea mai
contine: citocrom-reductaza (ca si RE) 5 nucleotidaza (ca si
membrana plasmatica), adenilat ciclaza, fosfataza acida (în
veziculele sistemului GERL), ubiquinona, vitamina A si vitamina K.
 Originea complexului Golgi.
 structurile complexului Golgi se formeaza din membranele
preexistente ale sacilor golgieni. Nucleul controleaza sinteza
proteinelor specifice din endomembrane si deci indirect
influenteaza formarea complexului Golgi.
 Functiile complexului Golgi sunt reprezentate de:
 Functii legate de procesul de secreţie intracelulară, aparatul Golgi fiind
implicat în:
a) concentrarea produsilor sintetizati în RE;
b) prelucrarea produsilor sintetizati în RE prin procese biochimice;
c) sinteza de noi componente;
d) stocarea si segregarea produsilor de secretie;
e) ambalarea produsilor sub forma de vezicule;
f) livrarea produsilor spre plasmalema.
 Produsul de secretie elaborat în RE ajunge la formatiunile golgiene
prin microvezicule ce se detaseaza din capetele reticulului
endoplasmic rugos, functionând ca o naveta (suveica) cu frecvente
deplasari dus-întors între RE si sacii golgieni.
 Fabricarea de endomembrane pentru veziculele secretorii si din
acestea mai departe pentru plasmalema. În acest mod, membrana
veziculelor de secretie se încorporeaza în plasmalema, compensând
astfel pierderile de plasmalema prin endocitoza.
 Complexul Golgi participa la reciclarea (reutilizarea) membranelor
veziculelor secretoare, ale veziculelor sinaptice si ale veziculelor de
endocitoza. Prin acest proces, unele componente ale plasmalemei ca
receptori, enzime sau unele molecule informationale din mediul
extracelular (hormoni peptidici, cotecolamine) sunt introduse în
celula pe calea complexului Golgi, unde sunt modificate (glicozilate,
sulfatate, fosforilate) sau reparate. În acest mod, complexul Golgi
îndeplineste rolul de a fi principala statie de reînnoire a
endomembranelor si a plasmalemei.
 Actiunea unor virusuri sau transformarea maligna a celulelor poate
altera fluxul membranelor, atât în ceea ce priveste conexiunile dintre
formatiunile delimitate de endomembrane, cât si în ceea ce priveste
manifestarile functionale ale acestora.
 Sinteza complexelor hidratilor de carbon.
 Complexul Golgi participa la sinteza glicoproteinelor prin faptul ca în
structurile golgiene componenta primita de la RER se uneste cu
moleculele de hidrati de carbon, cu ajutorul unor enzime aflate în
organit (transferaze, glucozaminidaze).
 În complexul Golgi se desavârseste procesul de glicozilare a
glicoproteinelor. Glicoproteinele sintetizate pot ramâne intracelular
ca enzime lizozomale sau pot forma continutul veziculelor secretorii,
care prin exocitoza ajung extracelular.
 Formarea proteoglicanilor sulfatati (condroitin sulfatatilor) si a
glicoproteinelor sulfatate (mucina) se realizeaza prin procesul
enzimatic de sulfatare a glicoproteinelor cu ajutorul
sulfotransferazei golgiene.
 Maturarea lipoproteinelor si a albuminelor. Lipidele sintetizate la
nivelul reticulului endoplasmic neted sunt transportate la complexul
Golgian, unde are loc procesul de maturare si complexare cu
proteinele.
 Formarea lizozomilor primari are loc pe fata “cis” - imatura - sub
forma unor microvezicule pozitive pentru fosfataza acida. Enzimele
lizozomale sintetizate în RER sunt transportate si împachetate fie în
sistemul GERL, fie în vezicule de condensare.
 Formarea acrozomului. În spermiogeneza, complexul Golgi ocupa o
pozitie supranucleara, îsi modifica forma si realizeaza acrozomul,
care elibereaza enzime litice la contactul cu ovulul.
 Ciclul secretor

 Se descriu cinci etape obligatorii:

1. Sinteza si segregarea proteinelor de export la nivelul RER.
2. Transportul intracelular
3. Condensarea si maturarea proteinelor în structurile golgiene
4. Depozitarea intracelulara
5. Exocitoza.
 Prin exocitoza sunt eliberati din celula:
- hormonii,
- enzime,
- imunoglobuline,
- lipoproteine,
- neurotransmitatori,
- constituenti ai serului si laptelui,
- componente ale membranei celulare, glicocalixului sau alti produsi
sintetizati în reticulul endoplasmic si condensati în complexul Golgi.
- Prin acelasi mecanism al exocitozei sunt eliminati si unii produsi
terminali, metabolic inerti, nefolositori sau daunatori pentru celula.
 ORGANI TELE DI GESTI EI I N TRACELULARE

 la procesul de digestie intracelulară participă două tipuri de

organite:
- lizozomii şi
- peroxizomii.
 Lizozomii
 sunt organite celulare de formă sferică sau ovoidală (de 0,2 - 1
μm diametru), prezenţi în citoplasma tuturor celulelor animale,
cu excepţia hematiilor adulte.
 au mai fost denumiţi corpi litici, saci de sinucidere sau stomacul
celulei.
 Organizarea ultrastructurală a lizozomilor cuprinde:
- o membrană lizozomală şi
- matricea lizozomală.
 Membrana lizozomală delimitează lizozomii, prezentând o
structură comună endomembranelor, lipoproteică, mozaicată,
cu o grosime medie de 6-8 nm.
 poate fi dublă sau unică, prevăzută la exterior cu mici prelungiri
numite spiculi.
 acţionează ca o barieră între enzimele digestive şi citosol,
împiedicând pătrunderea acestor hidrolaze în matricea
citoplasmatică.
 Hormonii glucocorticoizi (cortizon, cortizol) şi colchicina
activează ca stabilizatori ai membranei lizozomale, în timp ce
 Vitaminele A, E, radiaţiile X şi ultraviolete, endotoxinele,
hormonii steroizi sexuali (testosteron, progesteron),
dezoxicorticosteronul, şocul osmotic, hipoxia, anoxia etc.
acţionează ca destabilizatori ai membranei.
 Matricea lizozomală prezintă aspecte diferite la microscopul
electronic, putând apărea omogenă, fin granulară sau
heterogenă încât se recunosc două tipuri majore de lizozomi:
 primari şi
 secundari.
 Lizozomii primari sunt de talie mică şi au matricea omogenă sau
fin granulară fiind dotată cu un set incomplet de hidrolaze acide.
Sunt lizozomi tineri, cu o viaţă scurtă (de 24-48 ore), neangajaţi
încă în activităţile de digestie intracelulară. Conţinutul enzimatic
variază în raport cu specia, starea funcţională şi tipul celulei.
Astfel, lizozomii primari ai polimorfonuclearelor neutrofile
(microfage mobile) conţin o mare cantitate de neuroaminidază,
care distruge membrana bacteriilor; - lizozomii macrofagelor
conţin multe fosfataze acide.
 Lizozomii secundari sunt heterogeni, conţinând în matrice
structuri granulare şi membranoase şi desfăşurând activităţi
enzimatice digestive. Au o viaţă mai lungă (de la câteva zile la
câteva săptămâni), talia mai mare şi un set enzimatic complet.
Se formează din fuziunea lizozomilor primari, cu veziculele de
endocitoză ce conţin substanţe fagocitate, endocitate sau
degradate din celule.
 În funcţie de modul în care s-au format, există mai multe tipuri
de fagozomi secundari:
- heterofagolizozomi,
- autofagolizozomi,
- crinofagolizozomi,
- corpusculi reziduali şi
- corpi multiveziculari.
 Organizarea chimică a lizozomilor cuprinde un număr mare de
hidrolaze acide (peste 50 enzime), care pot degrada orice
componentă a celulei:
- acizi nucleici (prin ribonuclează acidă),
- proteinele (prin colagenază, catepsină),
- glicogenul (prin alfa-glicozidază),
- mucopolizaharidele (prin alfa monozidază).
 Enzimele lizozomale sunt active numai la pH acid (4-6).
 Lizozomii pot fi comparaţi cu nişte “saci de sinucidere” ce conţin
enzime (hidrolaze acide) care sunt eliberate în mediul
intracelular, fie prin modificarea membranei lizozomale de către
diferiţi agenţi toxici, chimici sau fizici (ca de exemplu:
temperaturi foarte joase, raze ultraviolete, vitamina K), fie de
către detergenţi care rup membrana. Odată eliberate în
citoplasmă enzimele produc liza celulei. Eliberarea poate avea loc
şi în mod normal în timpul unor fenomene de involuţie
fiziologică (ca în involuţia uterină post partum, în glanda mamară
în perioada de post-lactaţie).
 Ph-ul optim (acid) pentru activitatea enzimelor lizozomale este
asigurat de membrana lizozomilor care conţine o proteină ce
grupează ionii de hidrogen în lumenul lizozomilor folosind
energia rezultată din hidroliza ATP.
 Alături de enzimele hidrolitice acide, în lizozomi se mai găsesc în
cantităţi reduse lipide şi proteine de structură, iar în proporţii
foarte reduse glicolipide, flavine, acid hialuronic.
 În funcţie de natura (substratul) materialului asupra căruia
acţionează lizozomii există trei tipuri de “digestie lizozomală”:
a) heterofagia, când lizozomii acţionează asupra materialelor
exogene înglobate prin endocitoză;
b) autofagia, când lizozomii acţionează asupra propriilor
constituenţi citoplasmatici (exemplu: organite degenerate),
segregaţi în “focare de citoliză”;
c) crinofagia, când lizozomii digeră unele materiale de secreţie
celulară.
 În heterofagie se digeră intracelular, cu ajutorul lizozomilor
substanţele nutritive, bacteriile, virusurile introduse prin
endocitoză (fagocitoză, pinocitoză). În urma proceselor de
endocitoză se formează:
- fagozomi, în cazul fagocitozei,
- pinozomi în procesul de pinocitoză fără receptori şi
- receptozomi în pinocitoza mediată de receptori.
 Fagozomii, pinozomii şi receptozomii sunt antrenaţi prin
mişcările din citoplasmă, către interiorul celulei. Spre ei se
îndreaptă chimiotactil lizozomii primari şi prin fuzionare,
rezultă o singură vacuolă, denumită lizozom secundar sau
heterolizozom sau heterolizom.
 În interiorul lizozomilor secundari, enzimele hidrolitice
lizozomale produc digestia în funcţie de complexitatea
materialului endocitat. Ca urmare a acţiunii enzimelor
lizozomale se obţin produşi de digestie micromoleculari
(aminoacizi, nucleotide, hidraţi de carbon, lipide) ce vor
traversa membrana lizozomală, ajungând în citoplasmă, unde
sunt folosite ca materie primă pentru procesele biosintetice sau
ca sursă de energie. Pe măsură ce produşii de digestie părăsesc
lizozomul secundar, acesta îşi micşorează volumul, producându-
se simultan o invaginare a membranei lizozomale cu formarea
unor vezicule (ca la pinocitoză), care vor fi şi ele digerate.
Prezenţa acestor vezicule mici în interiorul unui lizozom
secundari dă aspectul de corp multivezicular, observabill electro
microscopic.
 Autofagia este procesul de digestie intracelulară, cu ajutorul
enzimelor lizozomale, a organitelor celulare epuizate sau uzate.
 În acest mod, mitocondriile uzate, peroxizomii, porţiuni uzate
de reticul endoplasmic sunt iniţial înconjurate cu o membrană,
denumită înveliş de izolare provenit din reticulul endoplasmic
sau din aparatul Golgi. Se formează astfel vezicule
(autofagozomi) sau vacuole autofagice, ce conţin materialul
intracelular ce trebuie îndepărtat.
 Autofagozomii fuzionează cu lizozomii primari, rezultând
lizozomi secundari în care se produce digestia materialelor
incluse. O parte din produsele rezultate din digestie sunt
eliberate în citoplasmă pentru a fi reutilizate, iar ceea ce rămâne
formează corpii reziduali. Prin autofagie, lizozomii asigură
reînnoirea (turn-over-ul) componentelor citoplasmei, deoarece
mitocondriile au o viaţă de circa 12 zile, peroxizomii de 2-3 zile,
iar ribozomii de 10 zile. În ficat se distrug mai mult de un
miliard de mitocondrii pe un gram de ţesut într-o oră.
 Procesele de autofagie sunt accelerate:
a) în inaniţie când se remarcă o creştere a numărului de vacuole
autofagice (de exemplu în ficat) sau
b) în inactivitate ( în muşchi).
 De asemenea, se intensifică funcţia de autofagie în timpul
morfogenezei ori de câte ori are loc involuţia unor ţesuturi.
 În unele situaţii, enzimele lizozomale sunt deversate în afara
celulei, producând efecte litice, prin acest mecanism
osteoclastele digerând ţesutul osos.
 Crinofagia reprezintă un aspect particular de autofagie
observat în celulele secretorii exocrine şi endocrine, prin care
lizozomii intervin în reglarea cantităţii de produşi de secreţie ai
celulei. În cazul în care în celulă se acumulează un surplus de
vezicule secretorii, care nu ajung să fie exocitate, acest surplus
va fi digerat cu ajutorul lizozomilor primari care vor fuziona cu
veziculele secretorii, formând crinofagolizozomii. Moleculele
mici rezultate în urma digestiei sunt trecute în citosol unde sunt
reutilizate.
 Digestia în heterolizozomi şi în autolizozomi este incompletă,
unele materiale nefiind digerabile. Lizozomii care, deşi şi-au
terminat funcţia digestivă, conţin încă resturi nedigerabile se
numesc lizozomi terţiari, telolizomi sau corpi reziduali şi vor fi
eliminaţi în cea mai mare parte prin procesul de exocitoză. În
cazul celulelor care nu se divid (neuronii, celulele musculare)
corpii reziduali se pot întâlni în celulele în vârstă, formând
granule de lipofuscină. În corpii reziduali se mai pot întâlni:
figuri mielinice, ce reprezintă produşi de degradare a
fosfolipidelor, pigmenţi hemoglobinici sub forma granulelor de
hemosiderină, substanţe injectate.
 Biogeneza lizozomilor începe în reticulul endoplasmic rugos,
unde sunt sintetizate proteinele componente (structurale şi
enzimatice) ale lizozomilor. Microveziculele formate în RER şi
care transportă hidrolazele acide pot fi împachetate în sistemul
GERL (scurtcircuitând structurile golgiene) sau în veziculele de
condensare.
 Implicarea lizozomilor în patologie
 Lizozomii pot fi implicaţi într-o serie de procese patologice
determinate de diverse substanţe (medicamente, toxine
microbiene), introduse în celulă prin endocitoză, sau de unele
boli congenitale.
 Sunt descrise în aceste condiţii modificări ale structurii şi
funcţiei lizozomilor precum:
a) alterări morfologice şi funcţionale (creşteri în volum,
intensificarea sau reducerea funcţiei datorită acumulării în
exces a substanţelor toxice endocitate);
b) alterări ale activităţii, prin activarea sau inhibarea mai multor
hidrolaze acide;
c) alterări ale stabilităţii membranei, cu eliberarea enzimelor
lizozomale în citoplasmă sau extracelular, provocând
distrugerea matricei ţesuturilor.
- Astfel, vitamina K şi expunerea prelungită la soare produc
ruperea membranelor lizozomale cu distrugerea celulelor
epidermice.
- Unele bacterii vii (bacilul turbeculozei, al leprei) sau toxoplasma
(un protozoor parazit) inhibă fuziunea lizozomilor primari cu
veziculele de endocitoză, permiţând acestor microorganisme să
distrugă celulele care le-au fagocitat. Uneori fuziunea
lizozomilor primari cu veziculele endocitate are loc prematur,
înainte ca membrana plasmatică să fi închis complet vezicula,
încât conţinutul enzimatic lizozomal este eliminat în spaţiul
extracelular, producând inflamaţii (exemplu: în reumatism, în
artrita gutoasă), afecţiuni în care se foloseşte colchicina, care
inhibă fuziunea lizozomilor cu veziculele de endocitoză,
împiedicând trecerea enzimelor lizozomale în mediul
extracelular.
- În mucolipidoza II (sau boala cu celule I), enzimele lizozomale
sunt lipsite de “semnalul de recunoaştere” (manoză 6 P) şi din
acest motiv sunt eliminate şi nu mai pot fi recaptate, nefiind
recunoscute.
- Lipsa unei enzime din setul de hidrolaze acide se datorează unui
defect genetic şi determină apariţia bolilor de depozit, denumite
şi tezaurimoze lizozomice, care se manifestă prin acumularea,
în lizozomii deficienţi, a substanţelor ce nu pot fi digerate din
lipsa unei enzimei sau mai multor enzime. Astfel se acumulează
lipide sau poliozide nedigerate, care, în final, ocupă celula şi
compromit funcţia ei, afectând organe precum creierul, ficatul,
splina.
- În ultimii ani se foloseşte terapia lizozomotropică, care constă în
administrarea unor medicamente legate de un vehicul
transportor. Lizozomii desfac legătura dintre medicament şi
vehiculul transportor, medicamentul trecând în citoplasma
celulei bolnave, în timp ce transportorul este digerat.
- În orice necroză celulară se distrug şi lizozomii încât trec în
sânge unele enzime, care permit precizarea diagnosticului
(exemplu în necroză hepatică sau miocardică).
  PEROXIZOMII
 sunt organite celulare comune şi permanente, care se
caracterizează printr-un bogat conţinut în peroxidaze, enzime
care catalizează reacţia de formare (oxidaza) şi de
descompunere (catalaza) a peroxidului de hidrogen (sau a apei
oxigenate H2O2).
 au fost observaţi la microscopul electronic în 1954, în rinichi de
către RHODIN şi denumiţi “microbodies”.
 Mai târziu, DE DUVE şi colaboratorii, în urma unor cercetări de
fracţionare a hepatocitului, le-au considerat ca organite
distincte, ce au ca enzime marker: uratoxidaza, catalaza şi D
aminoacidoxidaza. În celulele din cotiledoanele plantelor au fost
descrişi sub denumirea de glioxizomi, deoarece conţin glioxilat
şi participă la transformarea lipidelor în carbohidraţi.
Denumirea de glioxizomi este acceptată şi în cazul celulelor
animale, pentru acei peroxizomi care, pe lângă alte enzime
peroxizomale, mai conţin cel puţin două enzime ale ciclului
glioxilat (malat-sintetaza sau izocitrat-liaza).
 Forma, dimensiuni şi număr.
 au o formă sferică sau ovală, uneori neregulată cu prelungiri.
 au dimensiuni variabile de la o celulă la alta.
 În funcţie de talia lor se deosebesc două categorii de
peroxizomi:
- macroperoxizomi, cu diametrul de 0,5 - 1,5 μm şi
- microperoxizomi, cu diametrul de 0,1 - 0,4 μm .
 Organizarea ultrastructurală a peroxizomilor cuprinde:
- o endomembrană, de 6,5 - 8 nm grosime şi
- o matrice fin granulară, mai densă la fluxul de electroni decât
matricea lizozomală.
 La unii peroxizomi, în matrice se observă o zonă centrală densă,
numită miez sau cristaloid, care la un grosisment puternic apare
format dintr-un mănunchi de tubuli paraleli şi denşi la fluxul de
electroni, care pe secţiune transversală dau imaginea unui
fagure de miere. La unii peroxizomi se mai observă în matrice
prezenţa unei plăci marginale, cu aspect de regiune densă,
îngroşată la periferie, cu funcţie încă neelucidată. Cristaloidul nu
apare decât la unele specii şi conţine uratoxidaza.
 Endomembrana peroxizomală, deşi prezintă o compoziţie
asemănătoare cu a membranei reticulului endoplasmic, diferă
de aceasta prin unele polipeptide şi enzime din structura sa.
 Biogeneza peroxizomilor se poate realiza direct din reticulul
endoplasmic prin dilatarea şi desprinderea unor părţi terminale
ale cisternelor, care sunt pozitive pentru catalază. Mai frecvent,
peroxizomii se formează prin reticulul endoplasmic - complexul
Golgi, unele enzime peroxizomale sintetizându-se în reticulul
endoplasmic rugos, iar altele (catalaza, uricaza) în ribozomii
liberi, după care sunt dirijate spre peroxizomi direct prin citosol.
 În compoziţia chimică a peroxizomilor sunt prezente proteine,
lipide şi enzime speciale, precum: catalaza (33% din proteinele
peroxizomale, enzimă marker), uratoxidaza (uricaza), enzimele
ciclului glioxilat, D aminoacidoxidaza. Aceste enzime diferă ca
număr şi specificitate de la un peroxizom la altul. Astfel,
peroxizomii renali nu conţin sistemul enzimatic al beta-oxidării.
Funcţiile peroxizomilor sunt :
1. Intervin în metabolismul peroxidului de hidrogen.
2. Intervin în metabolismul acizilor nucleici.
3. Participă la reglarea metabolismului glucozei.