Biologie Celulară și Moleculară 2020

SINTEZA PROTEINELOR

Proteinele sunt molecule complexe care îndeplinesc o varietate de funcții în interiorul celulelor: unele au rol
structural, altele sunt implicate în mișcare, altele în activitatea enzimatică, iar altele în interacțiunea cu
exteriorul celulei. Fiecare celulă este compusă din mii de proteine, fiecare dintre ele având o structură și o
funcție diferite. Funcțiile proteinelor sunt foarte variate și sunt dependente de secvențele unice de aminoacizi
care le compun și de structurile tridimensionale extrem de complexe pe care le adoptă.

Proteinele sunt polimeri de aminoacizi aranjați într-o secvență liniară. Ribozomii sunt organitele responsabile
de sinteza lanțurilor de aminoacizi care formează proteinele.

RIBOZOMII
Ribozomii sunt organite nedelimitate de endomembrane (complexe ribonucleoproteice) care realizează sinteza
proteinelor prin formarea legăturilor peptidice între aminoacizii transportați de ARNt într-o secvența specifică
fiecărei proteine, secvență impusă de o moleculă de ARNm. Procesul de sinteză a proteinelor se numește
traducere.

În toate organismele, informația genetică este codificată de ADN. ADN codifică informația pentru proteine și
numeroase tipuri de ARN.

Pentru a fi folosită în sinteza proteinelor, informația ADN trebuie copiată sau transcrisă într-un polimer de
legătură - ARN. Transcrierea este urmată de traducere, proces prin care mesajul codat conținut în ARN
mesager (ARNm) este citit în ribozomi cu ajutorul ARN de transfer (ARNt) pentru a forma un polipeptid. Sinteza
tuturor proteinelor (traducerea) este realizată de ribozomi în citosol. Pentru proteinele destinate secreției
celulare procesul de sinteză este finalizat în lumenul reticulului endoplasmatic.

Celulele eucariote sintetizează foarte multe tipuri de ARN 1, unele conțin informația necesară sintezei
proteinelor (ARN codant - ARNm), altele sunt implicate atât în procesul de transcriere cât și în procesul de
traducere fiind efectori (ARNr, ARNt) sau reglatori ai proceselor menționate (microARN, ARNsi, ARNsn, etc).

 
1 ARN‐urile nu sunt transcrise pur și simplu ca produse finite. Formele mature, funcționale ale tuturor speciilor de ARN sunt generate 

prin prelucrare post‐transcriere. Exemple de tipuri de ARN: 

 ARNm – ARN mesager, codifică proteine 
 ARNr – ARN ribozomal, formează structura de bază a ribozomilor și catalizează sinteza proteinelor (75% din totalul ARN‐
urilor) 
 ARNt – ARN‐uri de transfer, important în sinteza proteinelor, funcționează ca adaptor între ARNm și aminoacizii 
corespondenți codonilor, 
 microARN  – reglează expresia genelor prin blocarea traducerii unui ARNm specific și determină degradarea acestuia, 
 ARNsn – ARN nuclear mic, rol în multe procese nucleare, inclusiv în scindarea pre‐ARNm, 
 ARNsno – ARNA nucleolar mic, rol în procesarea/modificarea ARNr, 
 ARNsi – ARN mici de interferență, determină compactarea cromatinei și degradarea selectivă a ARNm pentru anumite gene 
(scad expresia genică), 
 ARNlnc– ARN lung non‐codant, reglează diferite procese celulare, inclusiv inactivarea cromozomului X. 
 

1
 Biologie Celulară și Moleculară 2020

Ribozomii sunt complexe macromoleculare compuse din ARN ribozomal (ARNr) și proteine ribozomale.

Ribozomii sunt particule electronodense ce măsoară 15 – 20 nm în diametru și sunt formați dintr-o subunitate
mică și o subunitate mare care interacționează în procesul de traducere. Ribozomii eucariotelor și procariotelor
sunt similari ca structură și funcție. Ambele tipuri sunt compuse dintr-o subunitate mare și o subunitate mică
care se potrivesc pentru a forma un ribozom complet.

Diferite tipuri de ribozomii sunt prezente în citosolul celulelor eucariote, în mitocondrii și în celulele procariote.
Cele trei tipuri de ribozomi conțin molecule de ARNr și proteine diferite, au compoziție moleculară diferită și
dimensiuni diferite.2

Tipuri de ribozomi:
- 70 S3– în celulele procariote (2,7 MDa) cu subunități 50S și 30S.
- 80 S – în citosolul celulelor eucariote (4,3 MDa) cu subunități 60S și 40S
- 55 S – în mitocondrii (~3 MDa) cu subunități 39S și 28S

Fiecare subunitate a unui ribozom conține molecule ARNr de lungimi diferite, precum și numeroase tipuri de
proteine. Diferitele tipuri de ribozomii conțin un număr diferit de molecule de ARNr:
 3 molecule ARNr – procariote (23S, 5S în subunitatea mare și 16S în subunitatea mică)
 3 molecule ARNr – mitocondrii (16S, CPtRNA în subunitatea mare și 12S în subunitatea mică)
 4 molecule ARNr – eucariote (28S, 5.8S, 5S în subunitatea mare și 18S în subunitatea mică)

Proteinele ribozomale sunt de obicei bazice, mici (10-30 kDa) și majoritatea sunt legate de suprafața
ribozomilor. Sunt cunoscute aproximativ:
 54 proteine în ribozomii procariotelor
 80 proteine în ribozomii eucariotelor (citosol)
 82 proteine în ribozomii mitocondriilor.

 
2  Diferențele  dintre  structura  ribozomilor  procariotelor  (bacterii)  și  cei  ai  eucariotelor  au  fost  exploatate  de  cercetători  care  au 

descoperit compuși chimici (antibiotice) care se leagă la ribozomii bacterieni, stopând astfel o infecție bacteriană fără a afecta celulele 
eucariote ale individului infectat. Capacitatea de a traduce cu acuratețe ARNm în proteine este o caracteristică fundamentală a întregii 
vieți de pe Pământ. Deși ribozomul și alte molecule care îndeplinesc această sarcină complexă sunt foarte similare între organisme, 
există unele diferențe subtile în modul în care bacteriile și eucariotele sintetizează ARN și proteinele.  

Multe dintre cele mai eficiente antibiotice sunt compuși care acționează prin inhibarea expresiei genice bacteriene, dar nu și a celei 
eucariote.  Unele  dintre  aceste  medicamente  exploatează  micile  diferențe  structurale  și  funcționale  între  ribozomii  bacterieni  și 
ribozomii eucariotelor, astfel încât să interfereze preferențial cu sinteza proteinelor doar în bacterii. Acești compuși pot fi astfel luați 
în doze mari, suficiente pentru a ucide bacteriile fără a fi toxice pentru oameni. Pentru că diferitele antibiotice se leagă de diferite 
regiuni  ale  ribozomului  bacterian,  aceste  medicamente  inhibă  adesea  diferite  etape  în  sinteza  proteinelor.  Mai  multe  tipuri  de 
antibiotice,  cum  ar  fi  aminoglicozidele  (streptomicina),  macrolidele  (eritromicină),  lincosamidele  (clindamicină),  tetraciclinele  și 
cloramfenicolul inhibă sinteza proteinelor prin legarea în segmente diferite ale ribozomilor bacterieni. 

Multe antibiotice comune au fost izolate pentru prima dată din fungi. Fungii și bacteriile ocupă deseori aceleași nișe ecologice și, pentru 
a câștiga un avantaj competitiv, ciupercile au creat, în timp, toxine puternice care ucid bacteriile dar sunt inofensive pentru ele însele. 
Deoarece fungii și oamenii sunt eucariote și sunt astfel mult mai strâns înrudite între ele decât cu bacteriile, am reușit să împrumutăm 
aceste arme pentru a combate infecțiile bacteriene. În același timp, din păcate, bacteriile au dezvoltat rezistență la multe dintre aceste 
medicamente. Astfel, este o provocare continuă pentru noi să rămânem cu un pas înaintea inamicilor noștri microbieni. 

O  modalitate  de  a  genera  noi  terapii  este  aceea  de  a  genera  molecula  ARN  care  să  acționeze  specific  asupra  agenților  infecțioși 
(https://doi.org/10.1016/j.jmb.2015.11.013). Puteți încerca și voi https://eternagame.org/ . 

 
3 Dimensiunile ribozomilor, subunităților ribozomale și ARN‐urilor sunt date în mod tradițional în unități S (Svedberg), coeficientul de 

sedimentare  măsurat  într‐o  ultracentrifugă.  Moleculele  sedimentează  funcție  de  masa,  densitatea  și  forma  particulei  prin 
ultracentrifugare  în  gradient  de  sucroză.  Astfel  dimensiunea  S  a  unui  complex  macromolecular  nu  reprezintă  suma  subunităților 
componente.  

2
 Biologie Celulară și Moleculară 2020

Ribozomii sunt formați din 2 subunități:

- SUBUNITATE MICĂ asigură legarea ARNt și decodarea ARNm,
- SUBUNITATE MARE asigură funcția enzimatică a ribozomilor – ribozimă – este o peptidil transferază,
realizează legătura covalentă peptidică între aminoacizii aduși de ARNt din citosol.

Subunitățile ribozomale libere în citosol interacționează pentru a forma o unitate funcțională atunci când traduc
o moleculă de ARNm. Decodarea ARNm și sinteza polipeptidului are loc într-o cavitate formată între cele 2
subunități ribozomale. Suprafața acestei cavități nu conține proteine, aici interacționează ARNr cu ARNm și
ARNt.

Cavitatea formată între cele două subunități ribozomale prezintă mai multe spații specifice:
- A – situs acceptor al RNAt-aminoacilat (situs de decodare, asigură interacțiunea codon-anticodon
între ARNm-ARNt).
- P – situs peptidil, locul în care este poziționat ARNt purtător al lanțului polipeptidic.
- E – situs de ieșire al RNAt deacilat (fără aminoacid).
- În subunitatea mare există un tunel de ieșire a lanțului polipeptidic sintetizat prin adăugarea succesivă
a câte unui aminoacid.

Ribozomii din citosolul celulelor eucariote sunt 80S (cu subunitate mare 60S și subunitate mică 40S ) și pot
fi liberi în citosol sau atașați membranelor reticulului endoplasmatic (care, din acest motiv, este numit rugos -
RER) sau atașați anvelopei nucleare. Ribozomii liberi nu sunt asociați niciunei endomembrane și sunt structural
și funcțional identici cu cei asociați RE. Numărul ribozomilor (câteva milioane pentru o celulă eucariotă tipică)
variază în diferite tipuri de celule și sunt cu atât mai numeroși cu cât celula are o sinteză proteică mai intensă 4.

Poliribozomii sau polizomii sunt grupurile de ribozomi care formează structuri spiralate în care mai mulți
ribozomi sunt atașați de o moleculă de ARNm citoplasmatic (distanțați la 80 de nucleotide). Un polizom traduce
o singură moleculă ARNm și produce simultan mai multe copii ale unei proteine.

 
4
 Bazofilia citoplasmatică este caracteristică celulelor care produc mari cantități de proteine care vor rămâne în celulă (număr crescut 
de ribozomi, implicit de ARN). Astfel de celule și produșii lor includ eritrocite în formare (hemoglobină), celule musculare în formare 
(proteine  contractile  actină  și  miozină),  celule  nervoase  (neurofilamente)  și  keratinocitele  pielii  (keratina).  În  plus,  majoritatea 
enzimelor din mitocondrie sunt sintetizate de polizomi liberi și transferate în organit. Bazofilia în aceste celule a fost denumită anterior 
ergastoplasmă și este determinată de prezența unor cantități mari de ARN. În acest caz, ribozomii și polizomii sunt liberi în citoplasmă 
(nu sunt atașați de endomembranele reticulului endoplasmatic). Corpii bazofili mari ai celulelor nervoase, care sunt numiți corpi Nissl, 
constau în RER și numeroși ribozomi liberi. Toți ribozomii conțin ARN; bazofilia citoplasmei este determinată de grupările fosfat ale 
ARN ribozomal și nu de componenta membranară a reticulului endoplasmatic. 

3
 Biologie Celulară și Moleculară 2020

Biogeneza ribozomilor.

Subunitățile ribozomale sunt sintetizate în nucleol și sunt transferate separat în citosol. În celulele eucariote
clusterele de gene (300 – 400 de copii ale genelor pentru ARNr) ce codifică informația pentru ARNr sunt situate
pe cromozomii 13, 14, 15, 21, 22. Segmentele de ADN care sunt transcrise în ARNr sunt în majoritate situate
în regiuni specializate ale nucleului – nucleolii.

Nucleolul este un subdomeniu al nucleului specializat în biogeneza ribozomilor și prezintă următoarele zone:
- zona fibrilară - centrul de organizare nucleolară (NOR- nucleolar organisation region) – conține ADN -
genele pentru ARNr,
- zona densă fibrilară (ZDF) – zona de transcriere activă a ADN în ARNr,
- zona granulară (ZG) – conține ARNr precursor complexat cu proteine (subunități în formare).

Transcrierea ADN ce codifică ARNr are loc sub acțiunea ARN polimerazelor:
- ARN-polimeraza I acționează în nucleol (la nivelul zonei dens fibrilare) pentru transcrierea unui pre-
ARNr 45S (precursor din care vor rezulta ARNr 28S, 5.8S și 18S),
- ARN-polimeraza III în nucleu, în afara nucleolului, pentru transcriere ARNr 5S care va fi translocat în
nucleol ulterior.

La nivelul nucleolului are loc procesarea unui precursor pre-ARNr (45S) și complexarea moleculelor rezultate
cu aproximativ 80 de proteine ribozomale importate din citosol în nucleu. Formarea subunităților ribozomale în
nucleol implică interacțiunea a aproximativ 200 de proteine și a peste 100 de ARNsno (ARN mici nucleolare /
small nucleolar RNA). Proteinele ribozomale acționează ca șaperone în procesul de asamblare a subunităților
și sunt co-factori în procesul de traducere.

Subunitățile ribozomale (60S și 40S) sunt transferate separat în citosol prin porii nucleari unde are loc procesul
de maturare finală. Subunitățile ribozomale se asamblează în citosol formând ribozomii în timpul procesului de
traducere prin legarea unei molecule de ARNm.

Moleculele de ARNr sunt mari (dimensiuni variabile, 121 -5000 nucleotide) și se pliază formând anse și
segmente dublu catenare generate atât de interacțiuni convenționale (complementaritatea bazelor) cât și de
interacțiuni neconvenționale între nucleotidele componente. Împachetarea moleculelor de ARNr determină
formarea unor structuri tridimensionale compacte iar proteinele ribozomale asigură stabilitatea acestora.

Sinteza proteinelor se realizează la nivelul ribozomilor pe baza informației din ARNm cu ajutorul ARNt.

ARN mesager - ARNm. ARNm este format în nucleu prin transcriere, proces prin care codul genetic pentru o
proteină este transcris din ADN înntr-o moleculă precursor de ARNm (pre-ARNm) sub acțiunea ARN-
polimerazei II. După modificările post-transcriere ale moleculei de pre-RNAm (care includ splicingul ARN,
excizia intronilor, reunirea exonilor și adăugarea cozii poli(A) la capătul 3’ și a unui capișon de metilguanozină
la capătul 5’) molecula de ARNm rezultată părăsește nucleul și migrează în citoplasmă.

ARNm matur este o moleculă monocatenară cu lungime variabilă și conține codul necesar sintezei unei singure
proteine în celulele eucariote (ARNm monocistronic). O moleculă de ARNm în celulele procariote codifică de
obicei mai multe proteine (ARNm policistronic).

ARNm mature ale eucariotelor sunt exportate din nucleu. Dintre toate pre-ARNm sintetizate într-o celulă,
doar o mică parte – secvențele conținute în ARNm mature – va fi folosită. Fragmentele de ARN care au rămas
în urma procesării pre-ARNm – introni excizați, ARN-uri defecte sau transcriptele rezultate din splicingul aberant
– sunt degradate în nucleu iar nucleotidele rezultate sunt refolosite pentru transcriere.

Transportul ARNm din nucleu în citosol are selectivitate înaltă: doar ARNm procesat corect este exportat și
disponibil pentru traducere. Acest transport selectiv este mediat de complexele porilor nucleari care conectează
nucleoplasma cu citosolul și acționează ca niște porți care controlează macromoleculele ce pot intra sau ieși
din nucleu. Eticheta „bun de export” pe o moleculă de ARNm este pusă de un set special de proteine care
recunosc, fiecare în parte, segmente diferite din molecula de ARNm matur. Aceste set include proteine care
leagă coada 3’ poli-A și proteine care leagă capacul 5’ ARN.

4
 Biologie Celulară și Moleculară 2020

O moleculă de ARNm prezintă următoarele segmente structurale:

• capătul 5`- tri-fosfo-7-metil-guanozină permite legarea proteinelor care inițiază sinteza
polipeptidelor (aceste proteine sunt numite factori de inițiere)
• regiune netradusă 5`UTR (untranslated region) conține o regiune de legare a subunității
mici a ribozomilor
• codon START – AUG într-o secvență numită Kozak consensus sequence (ACCAUGG)
• segment codant - de lungime variabilă ce codifică un lanț polipeptidic specific unei
proteine (succesiune de codoni)
• codon STOP – UGA, UAG, UAA
• regiune netradusă 3` UTR (cu rol reglator post-traducere)unde se pot lega molecule de ARN
reglatorii
• capătul 3` poliadenilat (50 – 200 de reziduuri de adenină) asigură exportul din nucleu și
stabilitatea ARNm în citosol.

Moleculele ARNm mature sunt traduse și degradate în citosol. Transcrierea este urmată de traducere -
proces prin care mesajul codat conținut în ARNm este citit de ribozomi pentru a forma un polipeptid. ARNm
este codant, informația conținută este codată în secvențe de 3 nucleotide numite codoni. Există 64 de codoni
din care 61 codifică aminoacizi iar 3 codoni semnalizează încheierea sintezei proteice (codoni STOP: UAA,
UGA, UAG). Codonul ce codifică metionina (AUG) este situat întotdeauna în prima poziție a secvenței codante.
Chiar dacă metionina este întotdeauna primul aminoacid din lanțul polipeptidic nou sintetizat, metionina poate
să nu fie prezentă în structura unei proteine mature (poate fi îndepărtat în procesul de maturare al proteinei).

Fiecărui codon din molecula de ARNm îi corespunde un aminoacid iar secvența codonilor determină secvența
aminoacizilor în lanțul polipeptidic sintetizat de ribozomi.

Deoarece o singură molecula ARNm poate fi tradusă de mai multe ori în proteină, durata de viață a unei
molecule de ARNm în celulă influențează semnificativ cantitatea de proteină produsă.

Fiecare moleculă de ARNm este în cele din urmă degradată în nucleotide de către ribonucleazele (ARN-aze)
prezente în citosol, dar durata de viață a moleculelor de ARNm diferă considerabil – în funcție de secvența de
nucleotide din ARNm și tipul celulelor. În bacterii (procariote), majoritatea moleculelor de ARNm sunt degradate
rapid, având o durată de viață tipică de aproximativ 3 minute. Moleculele de ARNm din celulele eucariote
persistă de obicei mai mult: unele, cum ar fi cele care codifică β-globină, au durată de viață mai mare de 10 ore,
în timp ce altele rezistă mai puțin de 30 de minute. Aceste diferențe în durata de viață a moleculelor de ARNm
sunt parțial determinate de secvențe de nucleotide situate cel mai adesea în regiunea 3ʹ netradusă, care se află
între capătul 3ʹ al secvenței de codare și coada poli-A. Durata de viață diferită a diferitelor ARNm ajută celula
să controleze cantitatea de proteine ce va fi produsă. În general, proteinele realizate în cantități mari, cum ar fi

5
 Biologie Celulară și Moleculară 2020

β-globina, sunt traduse din ARNm care au durată de viață îndelungată, în timp ce proteinele produse în cantități
mai mici sau cele ale căror niveluri variază rapid ca răspuns la diferite semnale sunt sintetizate de obicei din
ARNm cu durată de viață scurtă.

ARN-urile de transfer (ARNt) sunt molecule adaptor care preiau aminoacizii din citosol și îi poziționează în
ribozomi conform secvenței impuse de ARNm prin legare de codonii acestuia.

Moleculele de ARNt potrivesc aminoacizii cu codonii din ARNm

Codonii dintr-o moleculă de ARNm nu recunosc direct aminoacizii pe care îi specifică: codonii (seturile de trei
nucleotide) nu se leagă direct de aminoacizi. Traducerea ARNm în proteină depinde de moleculele adaptor care
se leagă cu un segment de un codon și cu alt segment se leagă de un aminoacid. Acești adaptori constau din
un set de molecule ARN mici cunoscute sub denumirea de ARN-uri de transfer (ARNt), fiecare cu o lungime de
aproximativ 80 de nucleotide.

ARNt sunt transcrise inițial sub forma unor precursori pre-ARNt în nucleu (aproximativ 500 de gene) sub
acțiunea ARN-polimerazei III. ARNt conține pe lângă nucleotidele obișnuite (A, C, G, U) și nucleotide atipice (Ψ
–pseudouridină, D - dihidrouridină , I – inozină, etc). Aceste nucleotide modificate post-transcriere (epigenetic)
sunt necesare realizării structurii tridimensionale specifice ARNt și modificărilor conformaționale în timpul
procesului de traducere din ribozom.

Moleculă de ARNt se pliază într-o structură tridimensională prin formarea unor legături între baze
complementare situate în regiuni diferite ale moleculei. Dacă regiunile de complementaritate sunt suficient de
mari se vor plia în jurul propriei axe astfel că, vor forma structuri dublu-helix asemănătoare celor formate de
ADN-ul dublu catenar.

Patru segmente scurte din ARNt pliat sunt dublu spiralate și generează o structură care seamănă cu o frunză
de trifoi dacă este reprezentată schematic (structura secundară). Frunza de trifoi se poate plia și mai mult,
pentru a forma o structură tridimensională compactă (asemănătoare literei L; structură terțiară) care este
menținută prin legături de hidrogen între regiuni diferite ale moleculei.

ARNt este moleculă dublu-catenară de aproximativ 80 nucleotide (3,8S) care are

spațial forma unui trifoi cu patru foi și prezintă 4 situsuri funcționale:
- pol acceptor (3’-CCA-OH / citozină-citozină-adenină-OH) leagă
aminoacidul corespunzător unui anticodon
- pol anticodon – secvență de 3 baze azotate complementară unui codon
al ARNm
- braț T – asigură interacțiunea cu ribozomul (în situsurile funcționale A, P,
E)
- braț D – asigură interacțiunea cu ARNt-sintetaza corespunzătoare care
leagă un aminoacid specific

Două regiuni cu nucleotide nepereche situate la fiecare capăt al moleculei de ARNt în formă de L sunt esențiale
pentru funcția ARNt în sinteza proteinelor. Una dintre aceste regiuni formează anticodonul, un set de trei
nucleotide consecutive care se leagă, prin asocierea bazelor, de codonul complementar dintr-o moleculă de
ARNm. Cealaltă regiune monocatenară este scurtă, situată la capătul 3ʹ al moleculei de ARNt; acesta este locul
unde aminoacidul care se potrivește codonului este atașat covalent la ARNt 5.

 
5  Codul  genetic  este  „degenerat”  deoarece  numeroși  aminoacizi  sunt  codificați  de  mai  mulți  codoni  (codoni  sinonimi).  In  celulele 

eucariote  exista  48  de  molecule  distincte  de  ARNt  care  recunosc  specific  20  de  aminoacizi  și  61  de  codoni.  Un  ARNt  poate  lega 

6
 Biologie Celulară și Moleculară 2020

Aminoacil-ARNt-sintetaze - enzime care cuplează specific un aminoacid cu ARNt corespunzător

(funcționează ca adaptori între aminoacizi și ARNt). Există 20 de aminoacil-ARNt-sintetaze - câte una pentru
fiecare din cei 20 de aminoacizi (una atașează glicina la toate ARNt care recunosc codonii pentru glicină, alta
atașează fenilalanina la toate ARNt care recunosc codonii pentru fenilalanină, ș.a.m.d.).

Reacția de acilare a ARNt are loc în doi pași:

- aminoacid + ATP → aminoacil-AMP + PPi
- aminoacil-AMP + ARNt → aminoacil-ARNt + AMP.

Se cunosc 2 clase de aminoacil-ARNt-sintetaze:

– clasa I: atașează restul aa- de –OH din 2’ al adenozinei (la capătul 3’ –CCA al ARNt),
– clasa II: atașează restul aa- de –OH din 3’ al adenozinei (la capătul 3’ –CCA al ARNt).

Capacitatea fiecărei aminoacil-ARNt-sintetaze de a recunoaște un ARNt adecvat este asimilată cu un al doilea

cod genetic. Un proces precis de recunoaștere este necesar pentru a menține fidelitatea informațiilor genetice.
Dacă un aminoacid ar fi atașat greșit la un ARNt, secvența de aminoacizi a polipeptidului ar fi incorect tradusă.

Pentru a preveni acest lucru, aminoacil-ARNt sintetazele sunt enzimele foarte precise (erorile sunt sub 1 la
100.000 de evenimente). Regiunea anticodon a ARNt, secvențe nucleotidice ale brațului D și secvențe al
brațului acceptor sunt recunoscute specific de aminoacil-ARNt-sintetaza corectă.

Reacția de atașare a aminoacidului la capătul 3’ al ARNt catalizată de sintetază este una dintre reacțiile care
necesită energie eliberată de hidroliza ATP. Reacția produce o legătură de înaltă energie între ARNt și
aminoacid. Energia acestei legături este mai târziu folosită pentru legarea covalentă a aminoacidul în lanțul
polipeptidic în formare.

SINTEZA PROTEINELOR ARE LOC ÎN CITOSOL ȘI ESTE REALIZATĂ DE RIBOZOMI.

Decodarea ARNm și sinteza polipeptidului are loc într-o cavitate formată între cele 2 subunități. Suprafața
acestei cavități nu conține proteine, aici interacționând ARNr, ARNm și ARNt.
Subunitate mică asigură legarea ARNm și decodarea acestuia de ARNt. Subunitate mare asigură funcția
enzimatică a ribozomilor (ribozimă) catalizează formarea legăturilor peptidice între aminoacizii aduși de
moleculele de ARNt în secvența impusă de ARNm.
Ribozomii funcționează cu o eficiență remarcabilă: un ribozom eucariot adaugă aproximativ 2 aminoacizi la un
lanț polipeptidic în fiecare secundă; un ribozom bacterian operează și mai repede, adăugând aproximativ 20
aminoacizi pe secundă.

 
ETAPELE SINTEZEI LANȚULUI POLIPEPTIDIC ÎN RIBOZOMI:
1. INIȚIEREA SINTEZEI (factori de inițiere – IF),
2. ELONGAREA LANȚULUI (factori de elongare - EF),
3. TERMINAREA SINTEZEI (factori de eliberare – RF).

 
aminoacizi diferiți . Un aminoacid poate fi purtat de ARNt diferite (ilustrând abundența acestuia în proteine). Un ARNt poate recunoaște 
codoni  diferiți  datorită  modului  atipic  de  interacțiune  (wobble  base  pairing)  dintre  nucleotidele  anticodonului  cu  nucleotidele 
codonului.  
Mai mulți codoni diferiți pot specifica un singur aminoacid (codul genetic este redundant). Unii aminoacizii au mai mult de un ARNt, 
iar unele molecule de ARNt necesită o corelare exactă a bazelor numai la primele două poziții ale codonului și pot tolera o nepotrivire 
(sau wobble) la a treia poziție. Această împerechere imprecisă explică de ce atât de mulți codoni alternativi pentru un aminoacid diferă 
doar la cel de‐al treilea nucleotid. Împerecherile de baze de tip „wobble” fac posibilă potrivirea celor 20 de aminoacizi cu cei 61 de 
codoni folosind mai puțin de 31 de molecule ARNt diferite. Numărul exact de tipuri diferite de ARNt diferă de la o specie la alta. De 
exemplu, oamenii au aproximativ 48 de molecule diferite de ARNt (cu 48 de anticodoni diferiți). 

7
 Biologie Celulară și Moleculară 2020

Factorii de inițiere, de elongare și de terminare sunt proteine g mici din superfamilia Ras GTP-azelor care
asigură specificitatea interacțiunilor moleculare și energia necesară etapelor de sinteza a proteinelor.
 
Cele două subunități ribozomale se reunesc pe o moleculă de ARNm, aproape de capătul său 5ʹ, pentru a
începe sinteza unei proteine. ARNm este apoi tras prin ribozom ca o bucată lungă de bandă. Pe măsură ce
ARNm este deplasat în direcția 5ʹ–3ʹ, ribozomul traduce secvența de nucleotide într-o secvență de aminoacizi,
câte un codon pe rând, folosind ARNt ca adaptor. Prin urmare, fiecare aminoacid este adăugat în secvența
corectă la sfârșitul lanțului polipeptidic în creștere. Când se termină sinteza proteinei, cele două subunități ale
ribozomului se separă.
Pe lângă un loc de legare pentru molecula de ARNm, fiecare ribozom conține trei situsuri de legare pentru
molecule de ARNt (situs A, situs P și situs E).
Traducerea unui ARNm începe cu codonul start AUG, pentru care este necesar un ARNt încărcat special. Acest
ARNt inițiator poartă întotdeauna aminoacidul metionină (sau o formă modificată de metionină, formilmetionină
în bacterii). Astfel, toate proteinele recent sintetizate au metionină ca prim aminoacid la capătul lor N-terminal,
capătul care se sintetizează primul. Această metionină este de obicei îndepărtată ulterior de către o protează
specifică.
În eucariote, ARNt inițiator, încărcat cu metionină, este legat inițial în situsul P al subunității mici ribozomale,
împreună cu proteine adiționale numite factori de inițiere a traducerii (proteine g mici) și formează complexul
de inițiere. Molecula de ARNt inițiator este diferită de ARNt care transportă în mod normal metionină. Dintre
toate moleculele de ARNt, doar molecula de ARNt inițiator este capabilă să se lege ferm în situsul P în absența
subunității mari ribozomale.
În continuare, subunitatea ribozomală mică încărcată cu ARNt inițiator se leagă la capătul 5ʹ al unei molecule
de ARNm, care este marcată de capacul 5ʹ prezent la toate moleculele ARNm eucariote. Subunitatea
ribozomală mică scanează apoi ARNm, în direcția 5ʹ3ʹ, până când întâlnește primul AUG. Când acest AUG
este recunoscut de ARNt inițiator, mai mulți dintre factorii de inițiere se disociază de subunitatea ribozomală
mică pentru a face loc subunității ribozomale mari să se lege și să completeze ansamblul ribozomal. Deoarece
ARNt inițiator este legat de situsul P, sinteza proteinelor este gata să înceapă cu adăugarea următorului ARNt
încărcat în situsul A.
Pentru a adăuga un aminoacid lanțului peptidic în creștere (elongare), un nou ARNt încărcat intră în situsul A și
se leagă de codonul complementar de pe molecula ARNm. Aminoacidul său este apoi adăugat în lanțul peptidic
în creștere care este ținut pe loc de către ARNt din situsul P vecin. În continuare, subunitate ribozomală mare
înaintează, mutând ARNt descărcat în situsul E înainte de a-l expulza.
Acest ciclu de reacții se repetă de fiecare dată când este adăugat un nou aminoacid la lanțul polipeptidic, care
crește de la capătul amino la capătul carboxil, până când apare un codon stop în ARNm iar capătul carboxil
este hidroxilat și lanțul polipeptidic este eliberat.
Sfârșitul traducerii este marcat de prezența unui codon din ARNm numit codon stop – UAA, UAG sau UGA –
care nu este recunoscut de ARNt și nu specifică nici un aminoacid dar semnalizează ribozomului să oprească
traducerea. Proteinele cunoscute ca factori de eliberare (au o structură tridimensională asemănătoare cu ARNt)
leagă orice codon stop ajunge în situsul A al ribozomului.

Legarea factorului de eliberare alterează activitatea peptidil transferazei din ribozom determinând-o să
catalizeze adiția unei molecule de apă în locul unui aminoacid la ARNt-peptidil (din situsul P). Această reacție
eliberează capătul carboxil al lanțului polipeptidic legat de molecula de ARNt; deoarece această este singura
legătură care ține lanțul polipeptidic în formare de ribozom.

Odată finalizat, lanțul polipeptidic este imediat eliberat. În acest moment, ribozomul eliberează și ARNm iar cele
două subunități disociază putându-se asambla pe o altă moleculă de ARNm și poate începe o nouă rundă de
sinteză a unei proteine.

8
 Biologie Celulară și Moleculară 2020

Controlul interacțiunii corecte dintre ARNr, ARNm și ARNt se realizează prin mecanisme multiple:
- complementaritatea interacțiunii bazelor: codon – anticodon;
- plierea ribozomului (schimbarea conformației) pe bazele cu complementaritate corectă permite
continuarea procesului;
- hidroliza GTP din factorii de inițiere/elongare/terminare și disocierea acestora (control cinetic – dacă
reacția codon– anticodon este specifică, legătura este stabilă iar hidroliza GTP are loc datorită
schimbărilor conformaționale implicate de legarea specifică).
Proteinele sunt produse cu eficiență crescută de poliribozomi. Sinteza majorității proteinelor are loc între
20 de secunde și câteva minute. De obicei, chiar și în această perioadă scurtă, mai muți ribozomi se leagă de
fiecare moleculă de ARNm care este tradusă. Dacă un ARNm începe să fie tradus eficient, un nou ribozom se
va atașa în capătul 5ʹ al acestuia aproape imediat ce ribozomul precedent a tradus suficient din secvența de
nucleotide pentru a-i face loc unui nou ribozom. Moleculele de ARNm care sunt traduse se găsesc, de regulă,
sub formă de poliribozomi, cunoscuți și sub denumirea de polizomi. Aceste mari ansambluri citosolice sunt
alcătuite din mai mulți ribozomi distanțați la aproximativ 80 de nucleotide de-a lungul unei singure molecule de
ARNm. Cu mai mulți ribozomi care lucrează simultan pe un singur ARNm, pot fi făcute multe mai multe molecule
din aceeași proteină într-un timp mai scurt decât ar fi posibil dacă fiecare moleculă ar fi trebuit finalizată înainte
de începerea sintezei următoarei molecule.

Localizarea celulară a proteinelor

Ribozomii liberi (neatașați de membranele RER) sintetizează proteine care vor rămâne în celulă ca elemente
structurale sau funcționale citoplasmatice. Proteine destinate nucleului, mitocondriilor sau peroxizomilor sunt
sintetizate tot de către ribozomii liberi și apoi eliberate în citosol de unde vor fi direcționate către compartimentul
țintă. Ribozomii atașați RER sintetizează câteva proteine care rămân permanent în membranele sau lumenul
RER și foarte multe proteine care sunt livrate aparatului Golgi pentru procesare și secreție ulterioară sau pentru
compartimentul endolizozomal.

Secvențe specifice de aminoacizi din proteinele nou sintetizate - secvență semnal - direcționează
transportul co-traducere sau post-traducere al polipeptidelor/proteinelor către destinația structurală și
funcțională.

În absența unei secvențe semnal, proteinele care sunt sintetizate de ribozomii liberi rămân în citosol.

SECVENȚĂ SEMNAL Semnal

+H3N-Met-Met-Ser-Phe-Val-Ser-Leu-Leu-Leu-Val-Gly-Ile-Leu-Phe-Trp-Ala-Thr-Glu- import în reticul
Ala-Glu-Gln-Leu-Thr-Lys-Cys-Glu-Val-Phe-Gln- endoplasmic
sau
-Lys-Asp-Glu-Leu-COO–
-Pro-Pro-Lys-Lys-Lys-Arg-Lys-Val- import în nucleu
-Met-Glu-Glu-Leu-Ser-Gln-Ala-Leu-Ala-Ser-Ser-Phe- export din nucleu
+H3N-Met-Leu-Ser-Leu-Arg-Gln-Ser-Ile-Arg-Phe-Phe-Lys-Pro-Ala-Thr-Arg-Thr-Leu- import în mitocondrie
Cys-Ser-Ser-Arg-Tyr-Leu-Leu-
-Ser-Lys-Leu-COO– import în peroxizomi

În afară de situația specifică a preluării de proteine de către RER și care reprezintă un proces co-traducere (în
timpul procesului de sinteză), pentru toate celelalte organite proteinele sunt importate din citosol, după ce au
fost sintetizate integral, prin procese post-traducere specifice.

Cele mai multe proteine care sunt sintetizate pentru export sau pentru a deveni o parte din organite specifice
(cum ar fi membrana plasmatică, matricea mitocondrială, reticulul endoplasmatic sau nucleul) au nevoie de
semnale de sortare care direcționează proteinele către destinația corectă. Peptide semnal sunt cel mai adesea

9
 Biologie Celulară și Moleculară 2020

regăsite în secvența primei grupe de 15-60 de aminoacizi de la capătul amino-terminal al unei proteine nou
sintetizate.

De exemplu, aproape toate proteinele care sunt transportate în RER au o secvență semnal constând din 5-10
aminoacizi hidrofobi la capătul amino-terminal. Secvența semnal a peptidei în formare interacționează cu
particula de recunoaștere a semnalului (SRP, o ribonucleoproteină) care se leagă de ribozom și de secvența
semnal a polipeptidului în formare și oprește alungirea lanțului polipeptidic (blochează temporar ribozomul și
procesul de traducere). Complexul care conține SRP–ribozom împreună cu polipeptidul în formare, a cărui
alungire a fost oprită, este relocat către membrana RER. Legarea SRP la o proteină de acostare pe suprafața
citoplasmatică a RER aliniază ribozomul cu un complex proteic transmembranar al RER numit translocon.

Legarea ribozomului de translocon conduce la disocierea complexului SRP–proteină de acostare de ribozom și

de membrana RER, deblocând transcrierea și permițând ribozomului să reia sinteza proteinei. Transloconul
introduce lanțul polipeptidic în porul său hidrofil, permițând accesul proteinei nou formate, pe măsură ce se
alungește, în lumenul cisternei RER. Pentru proteine secretorii simple, polipeptidul continuă să fie inserat de
către translocon în lumen, pe măsură ce este sintetizat. Secvența semnal este îndepărtată din polipeptid de o
peptidază specifică, aflată pe fața internă a membranei RER, chiar înainte ca sinteza întregului lanț să fie
finalizată. Pentru proteine integrale de membrană, secvențe de-a lungul polipeptidului dirijează proteina în
formare să treacă înainte și înapoi prin membrană, creând domeniile funcționale pe care proteina le va prezenta
în membrana de destinație (vezi cursul de reticul endoplasmatic). La finalizarea sintezei proteinelor destinate
RER, ribozomul se detașează de translocon și subunitățile sale sunt din nou libere în citoplasmă.

 
Mecanisme celulare de pliere a proteinelor nou sintetizate
Într-o celulă eucariotă, moleculele de ARNm trebuie sintetizate, prelucrate și exportate în citosol unde sunt
traduse în ribozomi pentru a produce o proteină. Proteinele nou sintetizate trebuie să se plieze în forma
tridimensională (structura terțiară) corectă pentru a fi funcționale.
Unele proteine fac acest lucru în mod spontan, pe măsură ce ies din ribozom - pliere spontană. Anumite
secvențe de aminoacizi din lanțul polipeptidic pot interacționa și determină plierea spontană a lanțului. Aceste
secvențe nu au rol în funcția proteinei (de obicei sunt eliminate din proteina matură). În funcție de poziția acestor
secvențe putem vorbi de pliere spontană de:
- tip I – secvențe din capătul N-terminal (primul care iese din ribozom),
- tip II – secvențe din capătul C-terminal.
Plierea spontană de tip I poate începe din tunelul de ieșire din ribozom. Tunelul de ieșire a polipeptidului din
ribozom are un diametru de 20Å și o lungime de 100Å putând permite plierea unor secvențe/domenii cu <50
aminoacizi.
Cele mai multe proteine necesită asistență din partea altor proteine - proteine șaperon, care le direcționează
în procese de pliere eficiente și împiedică agregarea lor în interiorul celulei.
ȘAPERONE – grup de proteine care asigură (realizează și mențin activ) plierea corectă a altor proteine și previn
agregarea proteinelor nepliate complet. Mai multe șaperone pot acționa secvențial pentru plierea corectă a unei
proteine și menținerea structurii tridimensionale corecte. Co-șaperone – șaperone care asistă alte șaperone în
plierea proteinelor.

Șaperonele sunt localizate în toate compartimentele celulare (acolo unde sunt proteine!): în citosol,
reticul endoplasmic, aparat Golgi, mitocondrii sau nucleu. 6

 
6 Ambre J. Sala et al. Shaping proteostasis at the cellular, tissue, and organismal level. J Cell Biol 2017;216:1231‐1241 

10
 Biologie Celulară și Moleculară 2020

Șaperonele sunt specifice pentru diferitele compartimente celulare și sunt specifice pentru fiecare țesut. Din
cele peste 20.000 de gene care codifică proteine peste 300 de gene codifică șaperone. Defecte în structura și
funcția șaperonelor sunt descrise în diferite patologii.

Șaperonele pot fi clasificate în:

- holdaze - ATP independente, leagă situsurile hidrofobe ale proteinelor pe care le asistă în plierea
necovalentă și previne agregarea (DnaJ, Hsp33, etc),
- foldaze - ATP dependente, asigură plierea activă și specifică a proteinelor sau complexelor proteice
(Hsp60, Hsp70, etc).
Multe dintre șaperone fac parte din clasa proteinelor de șoc termic – (HSP - heat shock proteins) – un set de
proteine șaperon induse de expunerea scurtă a celulelor la temperatură crescută (~42°C). 7
Pe lângă faptul că se pliază corect, multe proteine – odată ce părăsesc ribozomul – necesită ajustări
suplimentare înainte de a fi utile celulei. Unele proteine sunt modificate covalent – de exemplu, prin fosforilare
sau glicozilare. Altele se leagă de molecule mici, cofactori, sau se asociază cu subunități proteice suplimentare.
Astfel de modificările post-traducere sunt adesea necesare pentru ca o proteină nou sintetizată să devină
complet funcțională. Prin urmare, concentrația finală a unei proteine depinde de rata de realizare a fiecărei
etape din procesul parcurs de la ADN la proteina matură, funcțională. În principiu, fiecare etapă poate fie
controlată de celulă astfel încât concentrația proteinei să fie adaptată conform necesităților. În orice caz, inițierea
transcrierii este punctul principal de control al expresiei unei gene.

Mecanisme celulare de degradare a proteinelor incorect pliate sau în surplus

După ce o proteină este eliberată din ribozom, o celulă poate controla activitatea și longevitatea acesteia în
diferite moduri. Numărul de copii ale unei proteine dintr-o celulă depinde, ca și numărul de organisme dintr-o
populație, nu numai de cât de repede apar indivizi noi, ci și de cât timp supraviețuiesc. Durata de viață a
proteinelor variază enorm. Proteinele structurale care devin parte dintr-un țesut relativ stabil, cum ar fi osul sau
mușchiul, pot dura luni sau chiar ani, în timp ce alte proteine, cum ar fi enzimele metabolice și cele care
reglementează creșterea și divizarea celulelor, durează doar câteva zile, ore sau chiar secunde.
Celulele produc multe proteine a căror misiune este de a descompune alte proteine în aminoacizii lor constitutivi
(un proces denumit proteoliză). Aceste enzime, care degradează proteinele, în primul rând în peptide scurte și
în final la aminoacizi individuali, sunt cunoscute colectiv ca proteaze. Proteazele acționează prin tăierea
(hidroliza) legăturilor peptidice dintre aminoacizi. O funcție a proteazelor este de a degrada rapid acele proteine
a căror viață trebuie să fie scurtă. O altă funcție este recunoașterea și eliminarea proteinelor care sunt
deteriorate sau pliate greșit. Eliminarea proteinelor pliate necorespunzător este esențială pentru un organism,
întrucât proteinele pliate greșit tind să se aglomereze, iar agregatele proteice pot deteriora celulele și chiar pot
declanșa moartea celulelor. În cele din urmă, toate proteinele – chiar și cele cu viață lungă – acumulează defecte
și sunt degradate prin proteoliză. Aminoacizii rezultați din proteoliză pot fi apoi reutilizați de către celulă pentru
a face noi proteine.
În celulele eucariote, proteinele sunt degradate de complexe macromoleculare proteice mari numite
PROTEAZOMI, prezenți atât în citosol, cât și în nucleu (în jurul porilor nucleari). Un proteazom are forma unui
butoiaș și conține un cilindru central format din proteaze ale căror site-uri active privesc spre interior. Fiecare
capăt al cilindrului este conectat la un complex proteic mare format din cel puțin 10 tipuri de subunități proteice.
Aceste capace leagă proteinele destinate degradării și apoi – folosind hidroliza ATP pentru a alimenta această
activitate – desfășoară proteinele condamnate și le introduce în camera interioară a cilindrului. Odată ce
proteinele sunt în interior, proteazele le taie în peptide scurte, care sunt apoi evacuate prin celălalt capăt al

 
7 Pentru detalii http://pdslab.biochem.iisc.ernet.in/hspir/chaperone.php.  

11
 Biologie Celulară și Moleculară 2020

proteazomului. Poziționarea proteazelor în interiorul camerei de degradare moleculară are sens, deoarece
împiedică enzimele să funcționeze agresiv asupra proteinelor din celulă.
Proteazomii acționează în primul rând asupra proteinelor care au fost marcate pentru distrugere prin atașarea
covalentă a unei proteine mici numită ubiquitină.
UBICUITINĂ este o proteină globulară mică (8,5 kDa; 76 aminoacizi) care are la capătul N terminal metionină,
la capătul C terminal glicina (poziția 76; leagă lizina) și are 7 reziduuri de lizină (în pozițiile Lys6-, Lys11-, Lys27-
, Lys29-, Lys33-, Lys48-, Lys63-). Ubiquitina (Ub), o proteină de semnalizare, formează lanțuri ca rezultat al
legăturii covalente între oricare dintre cele șapte lizine sau metionina N-terminală a unei subunități și capătul C-
terminal al altei molecule de ubiquitină. Funcție de modul de structurare al lanțurilor de Ub intervine în multe
procese celulare, de la degradare proteazomală, la semnalizare sau reglare a altor proteine. 8

Enzime specializate marchează acele proteine care sunt destinate degradării rapide cu un lanț scurt de
molecule de ubiquitină. Proteinele destinate degradării sunt „marcate” prin legare covalentă cu minimum 4
molecule de ubiquitină prin intervenția în cascadă a 3 enzime (ATP-aze): E1 enzimă de activare, E2 enzimă de
conjugare, E3 ligază. Aceste proteine ubiquitinilate sunt apoi recunoscute, depliate și introduse în proteazomi
de către proteinele din capac. Aici sunt proteinele hidrolizate iar aminoacizii rezultați sunt eliberați în citosol
pentru a fi refolosiți în sinteza altor proteine.
La nivelul proteazomilor citosolici sunt degradate proteine citosolice și proteine retro-translocate din lumenul
RER poliubiquitinate.
Proteinele care trebuie să fie active pe o durată scurtă de timp conțin adesea o secvență scurtă de aminoacizi
care marchează proteina ca fiind una ce trebuie ubiquitinilată și degradată în proteazomi. Proteinele deteriorate
sau greșit pliate, precum și proteinele care conțin aminoacizi oxidați sau anormali sunt, de asemenea,
recunoscute și degradate de acest sistem proteolitic dependent de ubiquitină. Enzimele care adaugă un lanț de
poliubiquitină la astfel de proteine recunosc semnalele care sunt expuse ca urmare a plierii sau deteriorări
chimice – de exemplu, secvențe de aminoacizi sau motive conformaționale care sunt în mod tipic ascunse și
inaccesibile într-o proteină „sănătoasă”.

PROTEOMUL este totalitatea proteinelor exprimate într-o celulă, țesut sau organism la un anumit moment.
Menținerea unui echilibru constant între sinteza și degradarea proteinelor celulare asigură buna funcționare a
celulei respective, a țesutului și a organismului.

 
8 Alfano C, Faggiano S, Pastore A. The Ball and Chain of Polyubiquitin Structures. Trends Biochem Sci. 2016;41(4):371‐85].  

12
 Biologie Celulară și Moleculară 2020

CONCEPTE ESENȚIALE
 Fluxul informației genetice în toate celulele vii este ADN → ARN → proteină (dogma centrală a biologiei celulare).

 Conversia instrucțiunilor genetice din ADN în ARN și proteine este denumită expresie genică.

 Pentru a exprima informația genetică conținută în ADN, secvența de nucleotide a unei gene este transcrisă mai întâi în
ARN. Transcrierea este catalizată de o enzimă - ARN polimerază, care folosește secvențe de nucleotide din molecula
de ADN pentru a determina ce catenă să folosească ca șablon și unde să înceapă și să înceteze transcrierea.

 ARN diferă de ADN: conține riboză în loc de dezoxiriboză și baza azotată uracil (U) în loc de timină (T). ARN-urile din
celule sunt sintetizate sub formă de molecule monocatenare, care se pliază adesea în forme tridimensionale complexe
(structura tridimensională asigură funcția specifică).

 Celulele realizează mai multe tipuri de ARN-uri: ARN-urile mesagere (ARNm), care poartă instrucțiunile pentru sinteza
proteinelor; ARN-urile ribozomale (ARNr) care sunt componentele cruciale ale ribozomilor; și ARN-uri de transfer (ARNt)
care acționează ca molecule adaptoare/traducători în sinteza proteinelor.

 Majoritatea genelor care codifică proteine în celulele eucariote sunt compuse dintr-un număr de regiuni codificatoare,
numite exoni, interpuse între regiuni mai mari, care nu codifică, numite introni. Când o genă eucariotă este transcrisă din
ADN în ARN, atât exonii cât și intronii sunt copiați.

 Intronii sunt îndepărtați din transcriptele ARN în nucleu prin splicing ARN, o reacție catalizată de complexe formate de
mici ribonucleoproteine cunoscute sub numele de snRNP. Splicingul elimină intronii din ARN și unește exonii – adesea
într-o varietate de combinații, permițând producerea mai multor proteine din aceeași genă.

 Pre-ARNm la eucariote trec prin mai multe etape suplimentare de procesare a ARN-ului înainte de a părăsi nucleul sub
formă de ARNm, incluzând căpăcirea capătului 5ʹ ARN și poliadenilare 3ʹ. Aceste reacții, împreună cu splicingul, au loc
pe măsură ce pre-ARNm este transcris.

 Traducerea secvenței de nucleotide a unui ARNm într-o proteină are loc în citoplasmă, în complexe ribonucleoproteice
mari numite ribozomi. Pe măsură ce ARNm se deplasează prin ribozom, mesajul său este tradus în proteină.

 Secvența de nucleotide din ARNm este citită în seturi de trei nucleotide consecutive numite codoni; fiecare codon
corespunde unui aminoacid.

 Corespondența dintre aminoacizi și codoni este specificată de codul genetic. Combinațiile posibile ale celor 4 nucleotide
diferite din ARN dau 64 de codoni diferiți în codul genetic. Majoritatea aminoacizilor sunt specificați de mai mult de un
codon (cod genetic redundant).

 ARNt acționează ca molecule adaptoare în sinteza proteinelor (48 molecule de ARNt în citosolul celulelor eucariote).
Enzimele numite aminoacil-ARNt-sintetaze (20 de sintetaze diferite) leagă covalent aminoacizii la moleculele de ARNt
adecvate. Fiecare ARNt conține o secvență de trei nucleotide, anticodon, care recunoaște un codon din ARNm prin
împerecherea bazelor complementare.

 Sinteza proteinei începe atunci când un ribozom se asamblează pe codonul de inițiere (AUG) dintr-o moleculă de ARNm,
un proces care depinde de proteine numite factori de inițiere a traducerii. Lanțul proteic complet este eliberat din ribozom
atunci când se ajunge la un codon stop (UAA, UAG sau UGA) din ARNm.

 Legarea treptată a aminoacizilor într-un lanț polipeptidic este catalizată de o moleculă de ARNr din subunitatea mare
ribozomală, care acționează astfel ca o enzimă ARN (ribozimă).

 Concentrația unei proteine într-o celulă depinde de rata de sinteză și de degradare a ARNm și a proteinei. Degradarea
proteinelor poliubiquitinilate are loc în citosol, în complexe proteice mari numite proteazomi.

 Biosinteza tuturor proteinelor este inițiată în citosol și este realizată de ribozomi (continuată în RER pentru proteine
specifice).

 Biosinteza proteinelor necesită cooperarea ARNr, ARNm, ARNt, (IF, EF, RF)

 Proteinele nou sintetizate necesită maturare – pliere corectă, procesare co-/post-traducere, spontană sau asistată de
șaperone.

 Proteinele incorect pliate, nefuncționale sau în exces sunt degradate de proteazomi după poliubicuitinare (minim 4
molecule de ubiquitină).

 Proteinele corect pliate sunt direcționate către compartimentele celulare specifice conform unor „secvențe semnal” (care
pot fi liniare sau conformaționale).

13
 Biologie Celulară și Moleculară 2020

Bibliografie

1. Essential Cell Biology. Bruce Alberts, Karen Hopkin, Alexander D Johnson, David Morgan,
Martin Raff, Keith Roberts, Peter Walter. 5th edition. WW Norton, 2019. ISBN13: 9780393680362
2. Ross Histologie: tratat si atlas. Corelații din biologia moleculară și celulară. Wojciech Pawlina.
Ediția în limba română coordonată de Mihail Hinescu, Angela Borda, Irina-Draga Căruntu,
Laurențiu Mogoanță, Marius Raica. Editura: Ediția a șaptea. Hipocrate 2020. ISBN:
9786069457580 (capitolele 1-3)
3. Biomembranele - Unitate în diversitate. Mircea Leabu, Marina Nechifor. Editura medicală
Amaltea, Bucuresti, 2014.

14