Nucleul

Stocarea și transmiterea informației genetice

Cursul prezintă informațiile din capitolele 5 și 7 ale Essential Cell Biology, Alberts et al., 5th Ed.
Imaginile sunt create cu BioRender sau au sursa indicată.

Biochimia ADN-ului
Toate celulele unui organism uman conțin aceeași informație genetică, codificată în genele lor,
prin succesiunea ordonată a celor patru nucleotide – A – adenozină, T – timidină, C – citidină, G
– guanozină în acidul dezoxiribonucleic (ADN).
Totalitatea informației genetice codificate de un organism alcătuiesc genomul acelui organism.
Genomul uman a fost secvențiat, descifrat, acum mai bine de 10 ani, deci acum cunoaștem
ordinea nucleotidelor din ADN-ul celulei umane.
O moleculă de ADN constă din două lanțuri lungi de nucleotide, unite într-un dublu helix prin
legături de hidrogen. Fiecare lanț, sau catenă, este compus din patru tipuri de nucleotide.
Nucleotidele sunt compuse dintr-o bază azotată – adenină (A), citozină (C), guanină (G), sau
timină (T), un zahar cu cinci atomi de carbon (deoxiriboză), la care se atașează cel puțin o grupare
fosfat. Nucleotidele dintr-o catenă sunt legate covalent printr-o legătură fosfodiesterică (între
gruparea OH 3’ a unui zahar cu fosfatul atașat grupării 5’ a deoxiribozei învecinate. (Figura 1).
Această modalitate de legare creează o polaritate catenei de ADN, care va avea un capăt 3’, cu o
grupare OH liberă și unul 5’, cu o grupare OH fosforilată (vezi figura de mai jos).

Fig. 1. Legătura fosfodiesterică din

catena de ADN.
Sursa: https://elearning.fondation-
merieux.org/molecular-
biology/chapter-1/page-9.php
1
Fig. 2. ADN-ul este organizat din două catene spiralate de nucleotide, unite între ele prin punți
de hidrogen.

Cele două catene dintr-o moleculă de AND sunt unite prin legături de hidrogen între bazele
azotate (Figura 2).
Ca urmare a acestor legături între componentele nucleotidelor, toate baze azotate sunt la
interiorul dublului helix, iar lanțul de deoxiriboze cuplate prin grupări fosfat, încărcate negativ, la
exterior.
Bazele azotate se vor lega mereu specific, A cu T, iar G cu C. Această recunoaștere specifică, pe
care noi o putem exploata experimental, se numește hibridizare. Cele două catene ale helixului
sunt antiparalele una față de cealaltă – adică orientate cu polarități 3’ – 5’opuse și fiecare catenă
conține o secvență de nucleotide care este exact complementară secvenței de nucleotide a
lanțului partener. Această complementaritate este folosită de celulă în replicarea și folosirea
informației.

Structura cromozomilor eucariotici

În celulele eucariote, moleculele de ADN foarte lungi sunt organizate în cromozomi, care
sunt împachetați pentru a putea încăpea într-un nucleu de câțiva zeci de microni. Împachetarea
ADN-ul este realizată de proteine specializate care se leagă de ADN, numite histone, generând o
serie de bucle care oferă niveluri din ce în ce mai ridicate de organizare. ADN-ul este pliat (de o
manieră dinamică) într-un mod care să îi permită să rămână accesibil tuturor enzimelor și altor
proteine care îl reproduc și îl repară, sau proteine care induc expresia genelor sale.
Acest complex de ADN și proteine histonice, la care se adaugă proteine non-histonice se
numește cromatină. În plus, proteinelor implicate în ambalarea ADN-ului în cromozomi, se
asociază temporar multe alte proteine implicate în reproducerea, respectiv repararea lanțurilor
polinucleotidice și în expresia genelor.
Cu excepția gameților și a unor celule foarte specializate, care nu au nucleu (cum ar fi
eritrocitele), celulele conțin fiecare două copii ale fiecărui cromozom, unul moștenit de la mamă
și unul de la tată, dar și doi cromozomi sexuali: un cromozom Y (moștenit de la tată) și un
cromozom X (de la mamă). O afișare ordonată a întregului set de 46 de cromozomi umani se
2
numește cariotip uman (fig.3). Dacă se pierd, sau sunt schimbate între cromozomi părți ale unui
anumit cromozom, aceste modificări pot fi detectate prin cariotipare. Citogeneticienii analizează
cariotipurile pentru a detecta anomaliile cromozomiale care sunt asociate cu unele patologii
moștenite și cu anumite tipuri de cancer.
Funcția cromozomilor este de a purta gene – unități funcționale ale eredității. O genă este
definită ca un segment al ADN-ului care conține instrucțiunile pentru a sintetiza o anumită
proteină sau o anumită moleculă de ARN.
Majoritatea moleculelor de ARN codificate de gene sunt utilizate pentru a produce o
proteină. Cu toate acestea, în unele cazuri, produsul final este chiar molecula de ARN. Ca și
proteinele, asemenea molecule de ARN au funcții diverse în celulă, inclusiv structurale, catalitice
și de reglare a expresiei genelor.

Figura 3. Cariotip uman normal. Cromozomii mitotici, bicromatidieni, sunt grupați cu ajutorul caracteristicilor morfologice
(mărimea bratelor, bandare). Prin amabilitatea dr. Aurora Arghir, INCD Victor Babeș București.

Replicarea și segregarea cromozomilor

Imaginea de mai sus ne arată cromozomi mitotici, pe care celula i-a pregătit pentru a-i
împărți celulelor-fiice. Acest lucru se întâmplă printr-o serie ordonată de evenimente, cu etape
care sunt cunoscute în mod colectiv ca definind ciclul celular – format din două faze: interfaza, în
timpul căreia cromozomii sunt duplicați și mitoza, etapă mult mai scurtă, când cromozomii
duplicați sunt distribuiți celor două celule fiice.
În timpul interfazei, cromozomii sunt fibre lungi și subțiri, care nu pot fi observate cu
microscoapele obișnuite. Acești cromozomi interfazici se numesc cromozomi monocromatidieni.
În timpul interfazei are loc replicarea ADN-ului. Pentru a se produce acest fenomen, cromozomii
eucariotelor conțin o serie de secvențe funcționale (Fig. 4): origini de replicare, telomere și
centromer. Originile de replicare sunt secvențe nucleotidice de-a lungul cromozomului unde
începe copierea ADN-ului; Telomerele sunt secvențe repetitive de nucleotide, non-codante,
localizate la capetele cromozomului, care servesc, de asemenea, ca un capac de protecție care

3
împiedică cromozomul de a fi confundat de către celulă cu ADN-ul rupt care are nevoie de
reparații. Ele nu sunt copiate în timpul replicării de ADN polimerază ci sunt adăugate de o altă
enzimă, numită telomerază. Dacă telomeraza este insuficientă sau cu activitate scăzută, capetele
se scurtează treptat, iar cromozomul se va degrada. Este unul din mecanismele atribuite
îmbătrânirii celulare. Centromerul este regiunea de atașare a cromatidelor surori și permite
separarea acestora între cele două celule fiice în timpul mitozei. Este una din zonele
cromozomului cunoscută ca fiind non-codantă, nepurtătoare de informație, dar este un exemplu
bun de cum ADN-ul non-codant îndeplinește roluri esențiale pentru buna funcționare a celulei.

Fig. 4 Un cromozom conține un centromer care delimitează cele două brațe. Brațele conțin origini
de replicare și se termină cu telomere. Pentru pregătirea diviziunii celulare, în interfază,
cromozomul este duplicat plecând de la originile de replicare, apoi în diviziune este condensat,
formând un cromozom mitotic, iar cromatidele surori, unite la nivelul centromerului, sunt
desfăcute și distribuite celulelor fiice.

Cromozomii monocromatidieni, de interfază, nu sunt aleatoriu distribuiți în nucleu

Cromozomii în interfază sunt mult mai lungi și mai fini decât cromozomii mitotici, ca niște șireturi
deșirate. Fiecare tinde să ocupe o anumită regiune, sau un teritoriu din nucleu, numit teritoriu
cromozomial. În plus, unele regiuni cromozomiale sunt atașate fizic la anumite situri din anvelopa
nucleară – perechea de membrane care înconjoară nucleul – sau la lamina nucleară subiacentă,
o rețea de proteine care susține și asigură forma anvelopei nucleare.
Cromozomii sunt structuri dinamice. Nu numai ca se condensează și se decondensează în timpul
ciclului celular (așa cum legăm și dezlegăm niște șireturi), dar împachetarea cromozomilor
trebuie să fie suficient de flexibilă pentru a permite, la cerere (prin fenomene de semnalizare),
accesul rapid, la diferite regiuni ale cromozomului, al complexelor de proteine implicate în
replicarea ADN-ului, repararea acestuia, sau în expresia genelor.

Nucleozomii sunt unitățile structurale și funcționale ale cromatinei

4
Proteinele care se leagă de ADN pentru a forma cromozomi eucariotici sunt împărțite în două
clase generale: histone și proteine non-histonice. Complexul ambelor clase de proteine cu ADN-ul
se numește cromatină.
Histonele sunt responsabile pentru nivelul de bază de asamblare a cromatinei: formarea
nucleozomilor – unitățile structurale și funcționale ale cromatinei. Nucleozomii înșirați unul după
altul, uniți prin ADN-ul care trece de la unul la altul, formează fibră de cromatină care ajunge la
aproximativ o treime din lungimea ADN-ului inițial. Aceste fibre de cromatină, atunci când sunt
examinate cu un microscop electronic, conțin grupuri de nucleozomi strâns ambalați. Dacă
această cromatină este supusă unor tratamente care o fac să se desfășoare parțial, poate fi apoi
văzută în microscopul electronic (un microscop foarte puternic, despre care vom învăța la
lucrările practice) ca o serie de "mărgele pe ață" (Fig. 5). „Ața” pe care se înșiră „mărgelele” este
dubla elice de ADN, iar fiecare mărgea este un nucleozom, care constă dintr-o porțiune de ADN
înfășurată în jurul unui miez de proteine histonice.

Fig. 5. Reproducerea Figurii 5-19 din capitolul 5 ADN și Cromozomi, din Essential Cell Biology, 5th
Ed. Sus: o fibră de cromatină, jos aspectul de “mărgele pe ață”.

Un nucleozom individual constă dintr-un complex de opt histone – octamer histonic – câte două
molecule din fiecare dintre histonele H2A, H2B, H3 și H4 – împreună cu un segment de ADN
dublu-catenar, care înconjoară acest miez proteic (Figura 6). Nucleozomii învecinați sunt
conectați prin ADN-ul de legătură (linker) și histona H1.

5
 Fig. 6. Organizarea nucleozomului – unitatea
structurală și funcțională a cromatinei.
Nucleozomii sunt complexe proteice pe care
se înfășoară ADN-ului, uniți printr-o secvență
de ADN (ADN linker). Miezul proteic este
format din dimeri de proteine numite
histone H2A, H2B, H3 și H4. Fiecare proteină
este ilustrată cu o culoare diferită în dimerii
respectivi. Coada N-terminal a histonei iese
în afara nucleozomului și poate suferi
modificări covalente (metilări, acetilări,
fosforilări, ubicuitinilări). Imagine creată cu
BioRender.

Toate cele patru histone care alcătuiesc octamerul sunt proteine relativ mici cu un
procent ridicat de aminoacizi încărcați pozitiv (lizină și arginină – în abreviere internațională – K
și R). Sarcinile pozitive ajută histonele să se lege strâns de coloana vertebrală de zahar-fosfat,
încărcată negativ, a ADN-ului. Fiecare dintre histonele din octamer are, de asemenea, o coadă
lungă, nestructurată, la capătul N-terminal, care se extinde din nucleozom. Aceste cozi de histone
sunt supuse unor modificări chimice covalente, reversibile, care controlează multe aspecte ale
structurării cromatinei (fig.7).

6
Fig. 7. Tipuri de histone și asamblarea lor în nucleozom, împreună cu ADN-ul linker

Împachetarea cromatinei este modulată cu ajutorul histonelor și influențează accesul la

informația codificată în ADN.

Împachetarea fibrei de cromatină cu ajutorul histonelor crează mai multe niveluri de

împachetare, care pot fi vizibile și în microscopie. Fibrele puțin împachetate formează
eucromatina, cele strâns împachetate, heterocromatina. Nivelul maxim de împachetare este
regăsit în cromozomul mitotic.

Cromatina în interfază nu este uniform împachetată. Regiunile cromozomilor care conțin gene
care sunt exprimate în mod activ sunt, în general, mai despachetate, în timp ce cele care conțin
gene silențiate, inactive, sunt mai condensate. Astfel, împachetarea unui cromozom
monocromatidian, de interfază, poate diferi de la un tip de celulă la altul, ajutând la determinarea
genelor care sunt “pornite” și care sunt „închise”. Majoritatea tipurilor de celule exprimă doar
cam jumătate din genele pe care le conțin și multe dintre acestea sunt active la niveluri foarte
scăzute. Fiecare tip de cromatină este stabilit și întreținut de diferite seturi de modificări ale
cozilor histonelor, care atrag seturi distincte de proteine cromozomiale non-histonice.
Celulele eucariote au mai multe moduri de a regla rapid structura locală a cromatinei lor prin:
1) complexe de remodelare cromatiniană – utilizează energie din hidroliza ATP pentru a schimba
poziția ADN-ului înfășurat în jurul miezului histonic al nucleozomilor. În timpul mitozei, multe
dintre aceste complexe sunt inactivate, ceea ce poate ajuta cromozomii mitotici să își mențină
structura lor bine împachetată.

7
2) enzime de modificare a cozilor histonelor. Cozile tuturor celor patru histone sunt supuse în
special acestor modificări covalente, catalizate enzimatic, care includ adăugarea (și
îndepărtarea) de grupări acetil, fosfat sau metil.
Acetilarea lizinelor, prin acetil-transferaze, poate reduce afinitatea cozilor pentru nucleozomii
adiacenți, astfel slăbind compactarea cromatinei și permițând accesul anumitor proteine
nucleare implicate în transcriere.
Din contră, metilarea lizinelor la gruparea amino prin metil-transferaze crește împachetarea,
prevenind accesul proteinelor la ADN.

Enzimele care modifică histonele cooperează cu proteinele de remodelare a cromatinei,

contribuind la împachetarea unor regiuni mai mari de cromozom. De exemplu, odată ce
heterocromatina a fost stabilită local prin metilare, aceasta se poate răspândi la regiunile vecine
ale ADN-ului, deoarece prin modificările sale, coada histonei metilate va atrage un set de proteine
de remodelare. Aceste modificări, la rândul lor, recrutează mai multe proteine specifice, cauzând
un val de cromatină condensată, care se propagă de-a lungul cromozomului. Această regiune
extinsă de heterocromatină va continua să se răspândească până când se confruntă cu o
secvență- barieră, care oprește propagarea. De exemplu, unele secvențe bariere conțin situri de
legare pentru acetiltransferaze care competiționează pentru aceeași lizină cu metiltransferaze;
acetilarea blochează metilarea lizinei respective, prevenind orice răspândire ulterioară a
heterocromatinei.
O mare parte din ADN-ul care este împachetat mereu în heterocromatină (cum se întâmplă la
nivelul centromerului) nu conține gene. Deoarece heterocromatina este atât de compactă, gene
care accidental sunt ambalate în heterocromatină nu reușesc să fie exprimate. Astfel ambalarea
necorespunzătoare a genelor în heterocromatină poate provoca boli: la om, gena care codifică β-
globină – o proteină care face parte din molecula de hemoglobină purtătoare de oxigen – este
situată în apropierea unei regiuni heterocromatină. Într-o persoană cu o deleție moștenită a
secvenței-barieră, heterocromatina se răspândește și dezactivează gena β-globinei, care
cauzează anemie severă.
Un exemplu extrem de utilizare a heterocromatinei pentru a inactiva genele este inactivarea unui
cromozom X la sexul feminin. La întâmplare, unul sau altul dintre cei doi cromozomi X din fiecare
nucleu devine foarte condensat în heterocromatină la începutul dezvoltării embrionare și această
modificare este transmisă mai departe descendenților.

Când o celulă se divide, transmite celulelor fiice modificările sale histonice, structura cromatinei,
și modele de expresie a genelor. O astfel de "memorie celulară" transmite informații despre care
gene sunt active și care nu sunt, astfel încât celula fiică va avea aceleași zone active de ADN ca și
celula-mamă.

Dogma centrală a biologiei celulare. Structura unei gene eucariote

Celulele organismul uman sunt extraordinar de variate. Celule adipoase, celulele pielii,
celulele osoase, celulele nervoase sunt foarte diferite între ele. Cu toate acestea, toate aceste
tipuri de celule sunt descendenții celulei ou fertilizate și toate, (cu mici excepții) conțin copii
identice ale aceluiași genom uman.

8
 Diferențele apar din modul în care celulele utilizează selectiv instrucțiunile lor genetice în
funcție de indicii pe care le obțin de la mediul lor înconjurător. Deci nu toate informațiile sunt
utilizate de toate celulele, ci fiecare tip celular exprimă preferențial anumite seturi de gene.
Când celula are nevoie de o anumită proteină, secvența de nucleotide a părții
corespunzătoare a ADN-ului, extrem de lung, dintr-un cromozom este copiată mai întâi la ARN
(proces numit transcriere). Aceste copii ARN ale segmentelor ADN sunt utilizate direct pentru a
sintetiza proteine (proces numit traducere). Fluxul de informații genetice în celule este, prin
urmare, de la ADN, la ARN și, mai departe, la proteine (Fig. 8). Toate celulele, de la bacterii la
oameni, își exprimă informațiile genetice în acest fel – un principiu fundamental și universal al
biologiei, numit dogma centrală a biologiei moleculare.

Fig. 8. Dogma centrală a biologiei moleculare arată fluxul informației în toate celulele.
Toate informațiile de care celula are nevoie sunt codificate în secvențe distincte de
nucleotide, numite gene. Datorită Proiectului Genomul Uman
(https://www.genome.gov/human-genome-project), toate genele sunt acum secvențiate – adică
se cunoaște succesiunea nucleotidelor din fiecare genă.
O genă este formată dintr-un promotor, o secvență de citire, formată din introni (secvențe
care nu codifică aminoacizi) şi exoni (secvențe care codifică aminoacizi) şi zone „cis” reglatorii
(Fig. 8). Acestea pot fi localizate imediat înaintea promotorului (zona cis proximală), dar şi la
distanță de mii de perechi de baze de promotor sau la sfârșitul genei. Regiunile cis sunt secvențe
de legare a proteinelor care pot iniția sau inhiba transcrierea genică, cum ar fi de exemplu factorii
generali ai transcrierii (de care vom vorbi mai departe) sau factori speciali de transcriere (factori
reglatori), activați prin procese de semnalizare celulară (despre care vom vorbi și la cursul de
semnalizare celulară).

9
Fig.8. Structura unei gene eucariote.

Convențional, genele codifică secvența de aminoacizi a unei proteine, iar moleculele de ARN
transcrise pe pe baza acestor gene sunt numite molecule de ARN mesager (ARNm) sau ARN
codificator.
Actualmente se știe că există și gene al căror produs final este un ARN. Deoarece acesta nu va fi
mai departe tradus în proteine, se numește non-codificator. Există mai multe tipuri de ARN-uri
care nu codifică proteine:
- ARN-uri nucleare mici (snRNA) –care direcționează splicing-ul ARN-ului pre-mesager pentru
a forma ARNm matur;
- ARN ribozomal (ARNr) care intră în alcătuirea ribozomilor;
- ARN-ul de transfer (ARNt) –adaptor care leagă aminoacizii și îi transferă în ribozom pentru
încorporarea lor în proteine;
- microARN (miARN) și ARN-uri mici de interferență (siRNA) – controlează exprimarea în
proteine a genelor eucariote.

Transcrierea. Modificările transcriptului primar de ARN.

ARN-ul dintr-o celulă se obține prin transcrierea ADN-ului. Transcrierea începe cu deschiderea
și detensionarea unei mici părți din ADN-ul dublu helicoidal pentru a expune bazele de pe fiecare
catenă de ADN. Catena 3’-5’ de ADN-servește ca un șablon pentru sinteza unei molecule de ARN,
care începe să se formeze, prin complementaritate, de la capătul 5’ la cel 3’. Molecula
monocatenară de ARN se desprinde de matrița ei aproape imediat, ceea ce permite reinițierea
transcrierii înainte ca prima moleculă de ARN să fie finalizată.
Enzimele care efectuează transcrierea sunt numite ARN polimeraze. Ele catalizează formarea
legăturilor fosfodiesterice care leagă nucleotidele împreună pentru a forma un lanț. ARN
polimeraza se mută pas cu pas de-a lungul ADN-ului și îi detensionează helixul, pentru a expune
o nouă regiune a catenei-matriță necesară adiției, prin complementaritate, de nucleotide pe
molecula de ARN în formare. În acest fel, lanțul ARN în creștere este extins cu o nucleotidă în
direcția 5’ la 3’. Substratul folosit este reprezentat de nucleotide sub forma trifosfat (ATP, CTP,

10
UTP și GTP); hidroliza legăturilor trifosfat, macroergice furnizează energia necesară pentru a
conduce reacția mai departe.
Pentru a transcrie cu precizie o genă, ARN polimeraza trebuie să recunoască locul de pe genom
unde trebuie să înceapă biosinteza și unde să o termine. Inițierea are loc la promotorul genei, iar
terminarea la nivelul unei secvențe stop-transcriere, care urmează după codonului-stop.
Promotorul unei gene conține o secvență scurtă cis reglatorie, localizată la 25 perechi de baze
(pb) înaintea punctului de start transcriere, implicată în inițierea transcrierii, care dictează modul
în care proteina codificată de genă este transcrisă: constitutiv (de la sine) sau semnalizat
(controlat). Cea mai cunoscută astfel de secvență cis este numită TATA (TATA-box), deoarece este
bogată în nucleotide T şi A. Unele gene conțin în promotor o secvență asemănătoare TATA (TATA-
like), iar altele au secvențe bogate CG, care pot fi metilate direct la citozină, inhibând transcrierea
genei. Secvența TATA este recunoscută de o proteină din complexul factorilor generali ai
transcrierii (TF- transcription factor), care recrutează ARN polimeraza II la gena care urmează să
fie transcrisă (Fig. 9).

Fig. 9. Inițierea transcrierii genice. Inițierea transcrierii are loc la promotor, o secvență de
nucleotide care poate lega ARN polimeraza. Aceasta e recrutată de factorii de transcriere, care
se leagă de secvențe cis reglatorii. În imagine sunt ilustrați factorii generali ai transcrierii, care se
leagă de secvența TATA sau TATA-like. Imagine: Shadma Nafis, BioRender.
Transcrierea genei poate fi controlată de secvențe cis reglatorii localizate la până 50.000
de perechi de nucleotide distanță de promotor. O mare parte din acest ADN servește ca secvențe
"distanțier", la care proteinele de reglare a expresiei genice nu se leagă direct, dar care poate

11 NU SE LEAGA DIRECT
oferi flexibilitatea necesară pentru realizarea buclelor fibrei de cromatină şi asigurarea
conformației 3D a cromozomilor eucariotici.

De aceste secvențe cis distale se leagă proteine de reglare a expresiei genelor, cunoscute
sub numele de activatori/represori transcripţionali. Acești activatori ajută la atragerea ARN
polimerazei II, la începutul secvenței de transcriere, sau, dacă sunt represori, împiedică accesul
ARN polimerazei la promotor. În al doilea rând, inițierea transcrierii eucariote in vivo necesită
prezența unui complex proteic cunoscut sub numele de Mediator, care permite proteinelor
activatoare să comunice cu polimeraza II și cu factorii generali de transcriere. În cele din urmă,
inițierea transcrierii într-o celulă eucariotă necesită de obicei recrutarea locală de enzime care
modifică cromatina, inclusiv complexe de remodelare a cromatinei.
Transcrierea este doar prima din mai multe etape necesare pentru a produce un ARNm.
Alte etape critice sunt modificarea covalentă a capetelor ARN-ului și îndepărtarea secvențelor
intronice pe parcursul transcrierii, prin procesul de ARN splicing.
Modificări covalente ale ARNm. Ambele capete ale ARN-urilor eucariote sunt modificate: prin
adăugarea unui capac (numită capping) la capătul 5’ și prin poli-adenilare a capătului 3’. Aceste
modificări speciale permit celulei să evalueze dacă ambele capete ale unei molecule de ARNm
sunt prezente (iar mesajul este, prin urmare, intact) înainte de a exporta secvența ARN din nucleu
și o traduce la proteine, în citosol.
De îndată ce ARN polimeraza II a produs aproximativ 25 de nucleotide de ARN, capătul 5’ al
moleculei de ARNm nou sintetizate este modificat prin adăugarea unui capac de 7-metil
guanozină (5’-7mG). Capătul 5’-7mG semnifică sfârșitul 5' al ARNm la eucariote și acest punct de
reper ajută celulele să distingă ARNm-urile de celelalte tipuri de molecule de ARN prezente în
celulă. În nucleu, capul 5’-metil-guanozinic se leagă de un complex proteic care ajută ARN-ul să
fie corect prelucrat şi exportat din nucleu prin porul nuclear – o deschidere în învelișul nuclear.
Capul 5’-metil-guanozină are, de asemenea, un rol important în traducerea ARNm la proteine, în
citosol, fiind recunoscut de factorii de inițiere la eucariote (eIF), care pornesc traducerea și
formarea proteinelor la nivelul ribozomului.
Poziția capătului 3' al fiecărei molecule ARNm este specificată printr-un semnal codificat în
genom, dar care nu este purtător de informație exonică și nu va fi tradus în proteine (Poly-A în
Fig. 8). Capătul 3’ este modificat prin adăugarea, la un moment dat, a aproximativ 200 de
nucleotide A (folosind ATP), de către o enzimă numită poli-A polimeraza. Spre deosebire de ARN
polimerazele uzuale, poli-A polimeraza nu necesită un șablon; Prin urmare, coada poli-A a ARNm-
urilor eucariote nu este direct codificată în genom. Pe măsură ce coada poli-A este sintetizată,
proteinele care leagă poli-A se asamblează pe ea, participând la determinarea lungimii finale a
cozii, la transportul ARNm din nucleu, în citosol şi direcționarea sintezei de proteine în ribozom.
Splicingul. Atât secvențele intronice, cât și cele exonice sunt transcrise într-un transcript primar
de ARNm. Secvențele intronice sunt îndepărtate din ARNm nou sintetizat (numit ARNm precursor
sau pre-ARNm) prin procesul de splicing. ARNm matur este acel ARN obținut doar după
procesarea capetelor 5‘ și 3‘ și după realizarea splicing-ului. Spre deosebire de celelalte etape ale
producției ARNm, splicingul este efectuat de molecule de ARN non-codificante mici, (short
nuclear ARN – snRNA), complexate cu proteine.

12
Uneori, în procesul de splicing poate fi excizat unul sau mai mulți exoni, rezultând ARNm diferite,
care codifică pentru proteine ușor diferite, dar din aceeași clasă, care pot fi în continuare
funcționale. Acest proces este responsabil de varietatea de proteine din celulă și explică parțial
de ce proteomul celular (totalitatea tipurilor de proteine exprimate într-o celulă) este mult mai
variat ca genomul.
ARNm matur va fi transportat în citosol pentru traducere la proteine. Totuși, celula poate exercita
și la nivel citosolic un control asupra înițierii traducerii, numit reglare post-transcriere. Un
mecanism folosit în reglarea prost-transcriere, despre care vom aminti și spre final, este
producerea unor specii de microARN-uri, care interacționează cu secvențe din ARNm și fie
blochează traducerea, fie induc degradarea acestuia.
ARNr este codificat în mare parte și produs la nivelul nucleolului.
Nucleolul este o componentă a nucleului vizibilă la microscop. Folosind microscoape foarte
puternice (microscoape electronice) putem observa mai multe regiuni distincte într-un nucleol
(fig.9):

-zone fibrilare (centri fibrilari); locul unde are

loc transcrierea primară a ARNr din genele
care îl codifică
-zone dense fibrilare (localizate în
apropierea centrilor); aici se acumulează și
prelucrează trancriptele primare (pre-ARNr)
împreună cu enzime de prelucrare a ARNr,
alte specii non-codante (small nucleolar
RNAs – snoRNAs).
-zone granulare; aici se acumulează
subunitățile ribozomale, unde speciile de
ARNr sunt asociate cu proteine în complexe
moleculare mare, cu arhitectură specială.

Figura 9. Nucleol în microscopie electronică

Nucleolul este cel mai evident exemplu de organizare cromozomială teritorială în interfază. În
timpul interfazei, părțile diferiților cromozomi care poartă gene care codifică ARN-urile
ribozomale se asociază împreună pentru a forma nucleolul. În celulele umane, câteva sute de
exemplare dintre aceste gene sunt distribuite în 10 clustere, situate în apropierea vârfurilor a
cinci perechi cromozomiale diferite.
În plus față de rolul său important în biogeneza ribozomilor, nucleolul este, de asemenea, locul
unde sunt produse alte ARN-uri și sunt asamblate alte complexe ARN-proteine. De exemplu, o
specie de snRNP care intervine în splicingul pre-ARNm-ului, telomeraza și particula de
recunoaștere a semnalului (pe care o vom discuta la compartimentalizarea celulei și la reticulul
endoplasmatic) sunt asamblate în nucleol. ARNt care transportă aminoacizii pentru sinteza
proteinelor sunt prelucrați tot în nucleol; ca și genele ARNr, cele de codificare a ARNt-urilor sunt
grupate în nucleol.

13
Reglarea expresiei genice
Acest curs prezintă informații din Capitolul 8 din Essential Cell Biology, Alberts et al., 5th Ed.

Toate celulele unui organism multicelular conțin același genom, dar sunt diferite din punct de
vedere fenotipic și funcțional. Procesul prin care se formează celule atât de diferite se numește
diferențiere. Diferențierea celulelor se realizează prin modificări în expresia genelor.
Expresia genică este procesul complex prin care informația stocată în gene este transcrisă în ARN-
uri, dintre care unele vor fi mai departe traduse în proteine. Setul de gene exprimat de un limfocit
va fi altul decât al unui neuron, de exemplu.
În plus, de-a lungul vieții unei celule, în funcție de condițiile de mediu și semnalele primite de la
alte celule, alte gene se pot activa sau inactiva, după caz. De exemplu, molecule care se
acumulează în inflamație pot semnaliza activarea unor gene care codifică proteine implicate în
răspunsul antiinflamator. Sau o buclă de feedback negativ inhibă transcrierea genică a unui
hormon, fără ca asta să schimbe fenotipul celulei endocrine care produce acel hormon.
Expresia genică poate fi modificată și prin semnale provenite din interior, cum ar fi de exemplu,
semnale de stres venite de la reticulul endoplasmatic – organit delimitat de endomembrane
implicat în sinteza proteinelor.
Fiecare etapă din dogma centrală a biologiei celulare, calea care duce de la ADN la proteine, poate
fi, în principiu, controlată. Astfel, o celulă poate controla proteinele pe care le conține prin: (1)
momentului transcrierii și cât de des are loc, (2) modul în care ARN-ul trancris este clivat sau
prelucrat, (3) selectarea ARN-urilor mesager care să fie exportate din nucleu, (4) reglarea vitezei
de degradare a unor anumite molecule de ARNm, (5) selectarea tipurilor de ARNm care sunt
traduse la proteine pe ribozomi, sau (6) reglarea modului în care proteinele specifice sunt
distruse rapid sau lent după ce au fost sintetizate. Totuși, principalul mecanism prin care celulele
controlează expresia genică este controlul trancrierii, pentru că formarea unor transcripte ARN
nefolositoare ar încărca nejustificat etapele următoare de reglare.
Vom discuta mai departe despre două mecanisme de control: reglarea transcrierii genice și
controlul post-transcriere
1. Reglarea transcrierii genice prin modificările epigenetice și prin factori de transcriere
În prima parte a cursului am vorbit despre împachetarea ADN-ului în cromatină cu ajutorul
histonelor și cum adiția/înlăturarea de grupări funcționale la cozile histonelor modifică gradul de
împachetare. Împachetarea poate impacta direct asupra transcrierii, prin blocarea fizică a
accesului factorilor de transcriere și a polimerazelor la promotor.
Modificarea expresiei genice prin mecanisme care nu modifică secvența de ADN poartă numele
de mecanism epigenetic.
Se cunosc două categorii mari de mecanisme epigenetice:
14
 - Modificările covalente ale cozilor histonelor
- Metilarea ADN-ului
Cele mai frecvente modificări ale cozilor histonelor constau în metilări și acetilări la reziduuri de
lizină din domeniul N-terminal al acestor proteine. Deși nu este o regulă, vom generaliza și vom
spune ca acetilările favorizează transcrierea, prin despachetarea fibrei de cromatină, iar
metilările inhibă transcrierea, prin creșterea împachetării. Fosforilarea cozilor histonelor are, ca
și în cazul altor proteine, rolul de a atrage parteneri de interacțiune care să modifice, de exemplu,
împachetarea locală a cromatinei.
Metilarea ADN-ului are loc la citozină și se întâlnește frecvent în regiuni bogate în dublete CpG
(numite și insule CpG). Metilarea la nivelul promoterilor are ca rezultat inhibarea transcrierii.
Această modificare se transmite celulei fiice, în așa fel încât o genă care este inhibată în celula
mamă va fi inhibată și în celula fiică.
Inactivarea unor proteine cu rol anti-tumoral sau activarea unor proteine care activează
diviziunea celulară prin mecanisme epigenetice au fost identificate în diverse tipuri de cancere.
Modificările epigenetice sunt reversibile. Fiind catalizate de enzime, putem căuta molecule care
inhibă aceste enzime și putem modifica activ gradul de împachetare a cromatinei sau de metilare
a promoterilor. Aceste molecule pot fi transformate în medicamente; de exemplu, la ora actuală,
există o clasă de medicamente anti-tumorale numite inhibitori de deacetilaze ale histonelor
(HDACi – Histone deacetylase inhibitors), indicate în anumite cancere ale celulelor sangvine
(hematopatii maligne).
Factorii de trancriere și reglarea expresiei genice
Am discutat puțin mai sus de secvențele care se regăsesc în structura unei gene și cum ele intervin
în procesul de transcriere. Regiunea promotor a unei gene leagă ARN polimeraza. Promotorii
includ un situs de inițiere a transcrierii (start transcriere), unde începe sinteza ARN și secvențe
care conțin situsuri de recunoaștere pentru proteine care se asociază cu ARN polimeraza: factorii
generali ai transcrierii. În plus față de promotor, marea majoritate a genelor includ secvențe
reglatoare de ADN, care sunt utilizate pentru a activa sau inhiba expresia genei. Pentru a avea un
efect, aceste secvențe trebuie să fie recunoscute de proteine numite factori de reglare a
transcrierii (speciali, diferiți de cei generali care se leagă de promotor). În continuare vom denumi
simplu acești factori speciali – factori de transcriere.
Factorii de transcriere sunt proteine, de regulă citoplasmatice, uneori nucleare, aflate în stare
inactivă. Activarea lor necesită semnale din interiorul sau din afara celulei (cum ar fi cele
hormonale), care determină interacțiunea lor cu secvențe specifice de ADN, numite ”secvențe
responsive” (response elements). Ei pot fie activa, fie reprima expresia unei gene. Drept urmare,
secvența de nucleotide de care ei se leagă poate fi o secvență activatoare sau inhibitoare. Aceste
secvențe de reglare pot fi localizate și la zeci, sute sau chiar mii de perechi de baze distanță de
promotor, dar din punct de vedere spațial ele vor fi aduse în imediata vecinătate prin organizarea
spațială a cromatinei, în care complexul Mediator are un rol important (vezi fig.8). Împreună,
toate aceste proteine atrag factorii generali ai transcrierii și ARN-polimeraza la promotor,
15
formând un complex de inițiere a transcrierii. Factorii represori fac opusul: scad transcrierea prin
prevenirea asamblării acestui complex.
Factorii de transcriere pot recruta complexe de remodelare a cromatinei și enzime care induc
modificări covalente ale histonelor pentru a facilita sau inhiba accesul polimerazei la promotorul
genei. De exemplu, recrutarea de histone-acetiltransferaze promovează atașarea grupărilor
acetil la anumite lizine din cozile histonelor; aceste grupări acetil atrag, ele însele, proteine care
promovează transcrierea, inclusiv pe unii dintre factorii generali ai transcrierii.
În mod similar, proteinele represoare ale genelor pot modifica cromatina reducând eficiența
inițierii transcrierii. De exemplu, multe proteine represoare atrag deacetilazele ale histonelor –
enzime care îndepărtează grupări acetil de pe cozi de histone, inversând astfel efectele pe care
acetilarea le are asupra inițierii transcrierii.
La eucariote, o genă este rareori controlată de un singur factor de transcriere. Transcrierea
pentru majoritatea genelor este reglată prin controlul combinat al acțiunii mai multor factori. O
genă tipică este controlată de zeci de factori de reglare a transcrierii, care se leagă de secvențe
reglatoare ce pot fi răspândite pe zeci de mii de perechi de nucleotide. Împreună, acești factori
de reglare a transcrierii direcționează asamblarea Mediatorului, a complexelor de remodelare a
cromatinei, a enzimelor care modifică histonele, a factorilor generali ai transcrierii și, în cele din
urmă, a ARN polimerazei.
In unele cazuri, un singur factor de reglare a transcrierii poate iniția formarea nu doar a unui tip
de celulă, ci a unui întreg organ, la organisme inferioare (cum ar fi, de exemplu, formarea ochiului
la musculița de oțet, la care o mutație a unei singure gene duce la formarea de insecte fără ochi).
Un astfel de factor de reglare se numește factor principal al reglării transcrierii și stă la vârful unei
rețele de reglare (Fig. 10). Acești factori principali sunt atât de puternici, încât pot schimba
fenotipul unei celule de la unul diferențiat la unul asemănător unei celulei stem nediferențiate.
Acest proces se numește reprogramare, sau dediferențiere și stă la baza formării celulelor stem
pluripotente induse (iPS), prin exprimarea artificială a doar trei factori de transcriere într-o celulă
specializată, cum ar fi un fibroblast sau leucocit.

16
 Factor
principal al
transcrierii

Factor Factor
reglator 1 reglator 2

Proteina 1 Proteina 2 Proteina 3

Fig. 10. Diferențierea unei celule poate fi indusă de un singur factor principal de reglare, care
poate declanșa, în cascadă, expresia genică a altor factori de transcriere. Adaptată după figura 8-
17, capitolul 8 din Essential Cell Biology, Alberts et al., Ed. 5.

2. Controlul post-transcriere
În urma transcrierii unei gene rezultă o secvență de ARNm primară, care va fi modificată,
după cum am văzut în prima jumătate a capitolului, covalent și prin splicing, pentru obținerea
unei molecule mature de ARNm. Durata de viață a acestui ARNm este limitată, pentru a preveni
traducerea lui indefinită în proteină. Durata de viață și activitatea unei molecule de ARNm sunt
controlate prin secvențe specifice de nucleotide din capetele moleculei, numite regiunile
netraduse 3’ și 5’ (3’ untranslated region – 3’UTR, 5’UTR). Aceste secvențe conțin adesea situsuri
de legare pentru enzimele care sunt implicate în degradarea ARN, de exemplu exoribonucleaze.
Tot la nivelul capetelor UTR se pot lega specii de ARN-uri necodificatoare, numite ARN-uri
reglatoare, care, de regulă, blochează procesul de traducere, exercitând un control post-
transcriere a sintezei de proteine. Aceste specii de ARN sunt ARN-uri necodificatoare și includ
microARN-uri, ARN-uri mici de interferență (ARNi) și ARN-uri lungi necodificatoare (ARNlnc).
MicroARN-urile, sau miARN, sunt molecule mici de ARN (câteva zeci de nucleotide) care
controlează expresia genelor prin hibridizare cu ARNm specifice și reducerea atât a stabilității
acestora, cât și a traducerii lor în proteine. Ca și alte ARN-uri, miARN suferă modficări pentru a
produce molecula de miARN matură și funcțională. miARN-ul matur de aproximativ 22 nucleotide
în lungime, este asociat cu proteine specializate pentru a forma un complex de silențiere indus de
ARN (RISC), care patrulează în citosol, în căutare de ARNm cu secvențe complementare cu

17
miARN-ul legat. Odată ce un ARNm țintă se hibridizează cu un miARN, fie este distrus imediat (de
o nuclează care face parte din RISC), fie i se blochează traducerea.
ARNi servesc ca mecanism de apărare celulară antivirală, folosind tot complexul RISC. În acest
caz, sistemul este utilizat pentru a elimina molecule de ARN "străine" – în special molecule lungi,
dublu catenare de ARN. Astfel de ARN-uri sunt rareori produse de gene normale, dar adesea ele
servesc drept intermediari în ciclurile de viață ale virusurilor. În prima etapă a iARN, ARN-urile
străine dublu catenare (aproximativ 22 de perechi de nucleotide în lungime) sunt tăiate în citosol
în fragmente mai mici. Fragmentele de ARN dublu-catenar rezultate, numite ARN-uri mici de
interferență (ARNsi), sunt apoi preluate de aceleași proteine RISC care transportă miARN. RISC
elimină una din catenele ARNsi și utilizează ARN-ul monocatenar rămas atașat pentru a căuta și
distruge molecule de ARN complementar. Aceste molecule de ARN complementar se pot găsi
inserate în molecule mai mari de ARNm, deoarece un virus are abilitatea de a insera propriul
material genetic în genomul celulei, de regulă acolo unde găsește cromatina deschisă. Dacă
virusul este de tip ARN, adică materialul lui genetic e format din ARN și nu ADN, prima dată el va
suferi o revers-transcriere a ARNului la ADNul complementar, care va fi inserat în genom. Atunci
când regiunea din genom va fi din nou transcrisă de ARN polimerază, odată cu secvența proprie
va fi inclusă în transcriere și secvența virală, care se va regăsi în ARNm produs (Fig. 11).

Fig. 11. Procesul de interferență ARN se bazează pe recunoașterea unui ARN străin și
împiedicarea traducerii lui în proteine virale, care ar putea fi folosite la reasamblarea virusului.
Imagine creată cu BioRender.

18
ARN-urile lungi necodificatoare formează o clasă de molecule de ARN care sunt definite ca având
mai mult de 200 de nucleotide în lungime. Unele ARN-uri lungi necodificatoare se pliază în
structuri tridimensionale specifice, prin asocierea de baze complementare pentru a aduce
împreună proteine care intervin în același proces (transcriere, împachetarea cromatinei).

Resurse YT
microRNA https://www.youtube.com/watch?v=t5jroSCBBwk
ARN-uri lungi
https://www.youtube.com/watch?v=VAtmfBD2BsQ&ab_channel=Bio-RadLaboratories

Termeni cheie
Genom
Cromozom interfazic/monocromatidian
Cromozom mitotic
Cromatină
Nucleozom
Genă
Promotor
Intron
Exon
Transcriere
Traducere
ARN codant/non-codant
Nucleol
expresie genică
factor de reglare a transcrierii
celule stem pluripotente induse (iPS)
interferență ARN (iARN)
ARN lung necodificator
microARN (miARN)

19