Nucleul – partea 1

Stocarea și transmiterea informației genetice

Cursul prezintă informațiile din capitolele 5 și 7 ale Essential Cell Biology, Alberts et al., 5th Ed.
Imaginile sunt create cu BioRender sau au sursa indicată.

Biochimia ADN-ului
Toate celulele unui organism uman conțin aceeași informație genetică, codificată în genele lor,
prin succesiunea ordonată a celor patru nucleotide – A – adenozină, T – timidină, C – citidină, G
– guanozină în acidul dezoxiribonucleic (ADN).
Totalitatea genelor unui organism alcătuiesc genomul acelui organism. Genomul uman a fost
secvențiat, descifrat, acum mai bine de 10 ani, deci acum cunoaștem ordinea nucleotidelor din
ADN-ul fiecărei celule umane.
O moleculă de ADN constă din două lanțuri lungi de nucleotide, unite într-un dublu helix prin
legături de hidrogen. Fiecare lanț, sau catenă, este compus din patru tipuri de nucleotide.
Nucleotidele sunt compuse dintr-o bază azotată – adenină (A), citozină (C), guanină (G), sau
timină (T), un zahar cu cinci atomi de carbon (deoxiriboză), la care se atașează o grupare fosfat.
Nucleotidele dintr-o catenă sunt legate covalent printr-o legătură fosfodiesterică (între gruparea
OH 3’ a unui zahar cu fosfatul atașat grupării 5’ a deoxiribozei învecinate. (Figura 1). Această
modalitate de legare creează o polaritate catenei de ADN, care va avea un capăt 3’, cu o grupare
OH liberă și unul 5’, cu o grupare OH fosforilată (vezi figura de mai jos).

Fig. 1. Legătura fosfodiesterică din

catena de ADN.
Sursa: https://elearning.fondation-
merieux.org/molecular-
biology/chapter-1/page-9.php
1
Fig. 2. ADN-ul este organizat din două catene spiralate de nucleotide, unite între ele prin punți
de hidrogen.

Cele două catene dintr-o moleculă de AND sunt unite prin legături de hidrogen între bazele
azotate (Figura 2).
Ca urmare a acestor legături între componentele nucleotidelor, toate baze azotate sunt la
interiorul dublului helix, iar lanțul de deoxiriboze cuplate prin fosfat, încărcat negativ, la exterior.
Bazele nu se împerechează la întâmplare, A întotdeauna va face pereche cu T, iar G întotdeauna
cu C. Cele două catene ale helixului sunt antiparalele una față de cealaltă – adică orientate cu
polarități 3’ – 5’opuse și fiecare catenă conține o secvență de nucleotide care este exact
complementară secvenței de nucleotide a lanțului partener. Această complementaritate este de
o importanță crucială atunci când este vorba atât de copierea, cât și de menținerea structurii
ADN.

Structura cromozomilor eucariotici

În celulele eucariote, moleculele de ADN foarte lungi sunt organizate în cromozomi. Acești
cromozomi nu numai că sunt compactați în interiorul nucleului, deși puși cap la cap ating o
lungime de 2 m, dar, după ce sunt duplicați, pot fi repartizați cu precizie între cele două celule
fiice la fiecare diviziune celulară. Sarcina de împachetare a ADN-ul este realizat de proteine
specializate care se leagă de ADN, generând o serie de bucle care oferă niveluri din ce în ce mai
ridicate de organizare. ADN-ul este pliat (de o manieră dinamică) într-un mod care să îi permită
să rămână accesibil tuturor enzimelor și altor proteine care îl reproduc și îl repară, proteine care
induc expresia genelor sale.
Fiecare dintre acești cromozomi constă dintr-o moleculă de ADN liniar (două catene de
polinucleotide înfășurate ca -helix), extrem de lung, asociat cu proteine care îl compactează.
Acest complex de ADN și proteine se numește cromatină. În plus, la proteinele implicate în
ambalarea ADN-ului în cromozomi, se asociază temporar multe alte proteine implicate în
reproducerea, respectiv repararea lanțurilor polinucleotidice și în expresia genelor.
Cu excepția gameților și a unor celule foarte specializate, care nu au nucleu (cum ar fi
eritrocitele), celulele conțin fiecare două copii ale fiecărui cromozom, unul moștenit de la mamă
2
și unul de la tată, dar și doi cromozomi sexuali: un cromozom Y (moștenit de la tată) și un
cromozom X (de la mamă). (Femelele moștenesc câte un cromozom X de la fiecare părinte și nu
au cromozom Y.) O afișare ordonată a întregului set de 46 de cromozomi umani se numește
cariotip uman. Dacă se pierd, sau sunt schimbate între cromozomi părți ale unui anumit
cromozom, aceste modificări pot fi detectate prin cariotipare. Citogeneticienii analizează
cariotipurile pentru a detecta anomaliile cromozomiale care sunt asociate cu unele tulburări
moștenite și cu anumite tipuri de cancer.

Funcția cromozomilor este de a purta gene – unități funcționale ale eredității. O genă este
definită ca un segment al ADN-ului care conține instrucțiunile pentru a sintetiza o anumită
proteină sau o anumită moleculă de ARN.
Majoritatea moleculelor de ARN codificate de gene sunt utilizate pentru a produce o proteină.
Cu toate acestea, în unele cazuri, produsul final este molecula de ARN. Ca și proteinele, asemenea
molecule de ARN au funcții diverse în celulă, inclusiv structurale, catalitice și de reglementare a
expresiei genelor.
Cromozomii conțin, pe lângă gene și secvențe de nucleotide necesare pentru expresia normală a
genelor, un exces mare de ADN. Acest ADN suplimentar este uneori eronat numit de prisos, sau
"JUNK ADN," pentru că utilitatea sa pentru celulă nu a fost încă în totalitate demonstrată. Deși
acest ADN de rezervă nu codifică pentru proteine, o mare parte poate servi unor alte funcții
biologice.

Replicarea și segregarea cromozomilor

Pentru a forma un cromozom funcțional, o moleculă de ADN trebuie să facă mai mult
decât să poarte gene. Cromozomul (respectiv ADN-ul său) trebuie să fie replicat și copiile trebuie
separate și partiționate în mod egal și fiabil între cele două celule fiice, la fiecare diviziune
celulară. Aceste procese apar printr-o serie ordonată de evenimente, cu etape care sunt
cunoscute în mod colectiv ca definind ciclul celular – format din două faze: interfaza, în timpul
căreia cromozomii sunt duplicați și mitoza, etapă mult mai scurtă, când cromozomii duplicați sunt
distribuiți celor două celule fiice.
În timpul interfazei, cromozomii sunt fibre lungi și subțiri, care nu pot fi observate cu
microscoapele obișnuite. Acești cromozomi interfazici se numesc cromozomi monocromatidieni.
În timpul interfazei are loc replicarea ADN-ului. Pentru a se produce acest fenomen, cromozomii
eucariotelor conțin a serie de secvențe funcționale (Fig. 3). Două tipuri de regiuni din secvențele
de ADN, găsite în toate eucariotele, se asigură că acest proces are loc eficient. Un tip de secvență
nucleotidică, numită origine de replicare (ORF), este locul unde începe reproducerea ADN-ului;
cromozomii eucariotici conțin multe origini de replicare pentru a permite moleculelor lungi de
ADN să fie replicate rapid. Alte secvențe de ADN formează telomerele care marchează capetele
fiecărui cromozom. Telomerele conțin secvențe repetitive de nucleotide pentru repararea și
reproducerea capetelor cromozomilor. Ele servesc, de asemenea, ca un capac de protecție care
împiedică cromozomul de a fi confundat de către celulă cu ADN-ul rupt care are nevoie de
reparații. Pe de altă parte, cromozomii eucariotici conțin, de asemenea, un al treilea tip de
secvență specializată de ADN, numită centromer, care permite cromozomilor duplicați,
bicromatidieni, să fie separați între cele două celule fiice în timpul mitozei.

Cromozomii monocromatidieni, de interfază, nu sunt aleatoriu distribuiți în nucleu

3
Cromozomii în interfază sunt mult mai lungi și mai fini decât cromozomii mitotici. Fiecare tinde
să ocupe o anumită regiune, sau un teritoriu din nucleu, numit teritoriu cromozomial. În plus,
unele regiuni cromozomiale sunt atașate fizic la anumite situri din anvelopa nucleară – perechea
de membrane cu spațiul dintre ele care înconjoară nucleul – sau la lamina nucleară subiacentă,
o rețea de proteine care susține și asigură forma anvelopei nucleare.

Fig. 3. Prezentarea Figurii 5-14, din capitolul 5, ADN și Cromozomi al Essential Cell Biology, 5th Ed.
Un cromozom conține un centromer (roșu) care delimitează cele două brațe. Brațele conțin
origini de replicare (portocaliu) și se termină cu telomere (bleu). Pentru pregătirea diviziunii
celulare, în interfază, cromozomul este duplicat plecând de la originile de replicare, apoi în
diviziune este condensat, formând un cromozom mitotic, iar cromatidele surori, unite la nivelul
centromerului, sunt desfăcute și distribuite celulelor fiice.

Cromozomii sunt structuri dinamice. Nu numai ca se condensează și se decondensează în timpul

ciclului celular, dar împachetarea cromozomilor trebuie să fie suficient de flexibilă pentru a
permite, la cerere (prin fenomene de semnalizare), accesul rapid, la diferite regiuni ale
cromozomului, al complexelor de proteine implicate în replicarea ADN-ului, repararea acestuia,
sau în expresia genelor.

Nucleozomii sunt unitățile structurale și funcționale ale cromatinei

Proteinele care se leagă de ADN pentru a forma cromozomi eucariotici sunt împărțite în două
clase generale: histone și proteine non-histonice. Complexul ambelor clase de proteine cu ADN-
ul se numește cromatină.
Histonele sunt responsabile pentru nivelul de bază de asamblare a cromatinei: formarea
nucleozomilor – unitățile structurale și funcționale ale cromatinei. Nucleozomii convertesc
moleculele de ADN, dintr-un nucleu în interfază, într-o fibră de cromatină care ajunge la
aproximativ o treime din lungimea ADN-ului inițial. Aceste fibre de cromatină, atunci când sunt
4
examinate cu un microscop electronic, conțin grupuri de nucleozomi strâns ambalați. Dacă
această cromatină este supusă unor tratamente care o fac să se desfășoare parțial, poate fi apoi
văzută în microscopul electronic (un microscop foarte puternic, despre care vom învăța la
lucrările practice) ca o serie de "mărgele pe ață" (Fig. 4). „Ața” pe care se înșiră „mărgelele” este
dubla elice de ADN, iar fiecare mărgea este un nucleozom, care constă dintr-o porțiune de ADN
înfășurată în jurul unui miez de proteine histonice.
Un nucleozom individual constă dintr-un complex de opt histone – octamer histonic – câte două
molecule din fiecare dintre histonele H2A, H2B, H3 și H4 – împreună cu un segment de ADN
dublu-catenar, care înconjoară acest miez proteic (Figura 5). Nucleozomii învecinați sunt
conectați prin ADN-ul de legătură (linker) și histona H1.

Fig. 4. Reproducerea Figurii 5-19 din capitolul 5 ADN și Cromozomi, din Essential Cell Biology, 5th
Ed. Sus: o fibră de cromatină, jos aspectul de “mărgele pe ață”.

5
 Fig. 5. Organizarea nucleozomului așa cum se prezintă în
Fig. 5.20 din Capitolul 5, ADN și Cromozomi, din Essential
Cell Biology, 5th Ed. ilustrând organizarea nucleozomului
– unitatea structurală și funcțională a cromatinei.
Nucleozomii sunt complexe proteice pe care se
înfășoară ADN-ului, uniți printr-o secvență de ADN (ADN
linker). Miezul proteic este format din dimeri de
proteine numite histone H2A, H2B, H3 și H4. Fiecare
proteină est ilustrată cu o culoare diferită în dimerii respectivi.
Toate cele patru histone care alcătuiesc octamerul sunt proteine relativ mici cu un procent ridicat
de aminoacizi încărcați pozitiv (lizină și arginină). Sarcinile pozitive ajută histonele să se lege
strâns de coloana vertebrală de zahar-fosfat, încărcată negativ, a ADN-ului. Fiecare dintre
histonele din octamer are, de asemenea, o coadă lungă, nestructurată, la capătul N-terminal,
care
se extinde din nucleozom. Aceste cozi de histone sunt supuse la mai multe tipuri de modificări
chimice covalente, reversibile, care controlează multe aspecte ale structurării cromatinei.

6
Fig. 6. Tipuri de histone și asamblarea lor în nucleozom, împreună cu ADN-ul linker

Împachetarea fibrei de cromatină cu ajutorul histonelor crează mai multe niveluri de

împachetare, care pot fi vizibile și în microscopie. Fibrele puțin împachetate formează
eucromatina, cele strâns împachetate, heterocromatina. Nivelul maxim de împachetare este
regăsit în cromozomul mitotic.

Modificările nucleozomului permit accesul la ADN

O celulă își poate modifica structura cromatinei pentru a expune regiuni localizate din ADN și să
permită accesul proteinelor specifice și complexelor de proteine, în special cele implicate în
exprimarea genelor și în replicare și reparare.
Celulele eucariote au mai multe moduri de a regla rapid structura locală a cromatinei lor prin:
1) complexe de remodelare cromatiniană – utilizează energie din hidroliza ATP pentru a schimba
poziția ADN-ului înfășurat în jurul miezului histonic al nucleozomilor. În timpul mitozei, multe
dintre aceste complexe sunt inactivate, ceea ce poate ajuta cromozomii mitotici să își mențină
structura lor bine împachetată.
2) enzime de modificare a histonelor. Cozile tuturor celor patru histone sunt supuse în special
acestor modificări covalente, catalizate enzimatic, care includ adăugarea (și îndepărtarea) de
acetil, fosfat sau metil.
Acetilarea lizinelor, de exemplu, poate reduce afinitatea cozilor pentru nucleozomii adiacenți,
astfel slăbind compactarea cromatinei și permițând accesul anumitor proteine nucleare implicate
în transcriere.
Din contră, metilarea lizinelor la gruparea -amino crește împachetarea prin sporirea sarcinilor
pozitive, prevenind accesul proteinelor la ADN.
7
Cromatina în interfază nu este uniform împachetată. Regiunile cromozomilor care conțin gene
care sunt exprimate în mod activ sunt, în general, mai despachetate, în timp ce cele care conțin
gene silențiate, inactive, sunt mai condensate. Astfel, structura detaliată unui cromozom
monocromatidian, de interfază, poate diferi de la un tip de celulă la altul, ajutând la determinarea
genelor care sunt “pornite” și care sunt „închise”. Majoritatea tipurilor de celule exprimă doar
cam jumătate din genele pe care le conțin și multe dintre acestea sunt active la niveluri foarte
scăzute.

Cea mai condensată formă de cromatină în interfază se numește heterocromatină (din limba
greacă, heteros –"diferite"). Restul cromatinei se numește eucromatină (din greacă eu,
"adevărat" sau "normal"). Fiecare tip de cromatină este stabilit și întreținut de diferite seturi de
modificări ale cozilor histonelor, care atrag seturi distincte de proteine cromozomiale non-
histonice. Odată ce heterocromatina a fost stabilită, aceasta se poate răspândi la regiunile vecine
ale ADN-ului, deoarece prin modificările sale, coada histonei metilate va atrage un set de proteine
specifice heterocromatinei, care apoi va adăuga aceleași modificări la coada histonelor din
nucleozomi adiacenți. Aceste modificări, la rândul lor, recrutează mai multe proteine specifice,
cauzând un val de cromatină condensată, care se propagă de-a lungul cromozomului. Această
regiune extinsă de heterocromatină va continua să se răspândească până când se confruntă cu o
secvență de ADN- barieră, care oprește propagarea. De exemplu, unele secvențe bariere conțin
situri de legare pentru acetiltransferaze care competiționează pentru aceeași lizină cu
metiltransferaze; acetilarea blochează metilarea lizinei respective, prevenind orice răspândire
ulterioară a heterocromatinei.
O mare parte din ADN-ul care este împachetat în heterocromatină nu conține gene. Deoarece
heterocromatina este atât de compactă, gene care accidental sunt ambalate în heterocromatină
nu reușesc să fie exprimate. Astfel ambalarea necorespunzătoare a genelor în heterocromatină
poate provoca boli: la om, gena care codifică β-globină – o proteină care face parte din molecula
de hemoglobină purtătoare de oxigen – este situată în apropierea unei regiuni heterocromatină.
Într-o persoană cu o deleție moștenită a secvenței-barieră, heterocromatina se răspândește și
dezactivează gena β-globinei, care cauzează anemie severă.
Poate cel mai frapant exemplu de utilizare a heterocromatinei pentru a inactiva genele este
inactivarea unui cromozom X la sexul feminin. La întâmplare, unul sau altul dintre cei doi
cromozomi X din fiecare nucleu devine foarte condensat în heterocromatină la începutul
dezvoltării embrionare și această modificare este transmisă mai departe descendenților.
Când o celulă se divide, transmite celulelor fiice modificările sale histonice, structura cromatinei,
și modele de expresie a genelor. O astfel de "memorie celulară" transmite informații despre care
gene sunt active și care nu sunt – un proces esențial pentru stabilirea și menținerea diferitelor
tipuri de celule în timpul dezvoltării unui organism multicelular complex.

Transmiterea informației genice

Celulele organismul uman sunt extraordinar de variate. Celule adipoase, celulele pielii, celulele
osoase, celulele nervoase sunt foarte diferite între ele. Cu toate acestea, toate aceste tipuri de
celule sunt descendenții celulei ou fertilizate și toate, (cu mici excepții) conțin copii identice ale
genomului uman.
Diferențele apar din modul în care celulele utilizează selectiv instrucțiunile lor genetice în funcție
de indicii pe care le obțin de la mediul lor înconjurător, în embrionul în curs de dezvoltare.

8
Când celula are nevoie de o anumită proteină, secvența de nucleotide a părții corespunzătoare a
ADN-ului, extrem de lung, dintr-un cromozom este copiată mai întâi la ARN (un proces numit
transcriere).
Aceste copii ARN ale segmentelor ADN sunt utilizate direct pentru a direcționa sinteza proteinei
(un proces numit traducere). Fluxul de informații genetice în celule este, prin urmare, de la ADN,
la ARN și, mai departe, la proteine (Fig. 7). Toate celulele, de la bacterii la oameni, își exprimă
informațiile genetice în acest fel – un principiu fundamental al biologiei, numit dogma centrală a
biologiei moleculare.

Fig. 7. Dogma centrală a biologiei moleculare arată fluxul informației în toate celulele.

Fig.8. Structura unei gene eucariote.

9
O genă este formată dintr-un promotor, o secvență codificantă, formată din introni (secvențe
care nu codifică aminoacizi) şi exoni (secvențe care codifică aminoacizi) şi zone „cis” reglatorii
(Fig. 8). Acestea pot fi localizate imediat înaintea promotorului (zona cis proximală), dar şi la
distanță de mii de perechi de baze de promotor sau la sfârșitul genei. Regiunile cis sunt secvențe
de legare a proteinelor care pot iniția sau inhiba transcrierea genică, cum ar fi de exemplu factorii
generali ai transcrierii (de care vom vorbi mai departe) sau factori speciali de transcriere, activați
prin procese de semnalizare celulară (despre care vom vorbi la cursul de semnalizare celulară).
Instrucțiunile genetice codificate în gene sunt citite și exprimate prin procesele de transcriere și
traducere. Deoarece multe copii ARN identice pot fi sintetizate plecând de la aceeași genă, iar
fiecare moleculă de ARN poate direcționa sinteza multor molecule de proteine identice, celulele
pot sintetiza o cantitate mare de proteine rapid, atunci când este necesar. Dar fiecare genă poate
fi, de asemenea, transcrisă și tradusă cu o eficiență diferită, permițând celulei să facă cantități
mari de anumite proteine și cantități mai mici din altele. În plus, o celulă poate schimba (sau
regla) expresia fiecăreia dintre genele sale în funcție de nevoile momentului – cel mai frecvent
prin controlul sintezei de ARN.
ARN-ul dintr-o celulă se obține prin transcrierea ADN-ului. Transcrierea începe cu deschiderea și
detensionarea unei mici părți din ADN-ul dublu helicoidal pentru a expune bazele de pe fiecare
catenă de ADN. Una dintre cele două catene ale ADN-ului dublu-helix acționează apoi ca un
șablon pentru sinteza unei molecule de ARN. Chiar în spatele regiunii în care ribonucleotidele
sunt adăugate, lanțul ARN nou format se desprinde și helixul de ADN se reface. Astfel, moleculele
monocatenare de ARN produse prin transcriere sunt eliberate de pe matrița de ADN. Eliberarea
aproape imediată a catenei de ARN de pe ADN, pe măsură ce prima este sintetizată, înseamnă că
mai multe copii ARN pot fi făcute pe aceeași genă într-un timp scurt.
Enzimele care efectuează transcrierea sunt numite ARN polimeraze. Ele catalizează formarea
legăturilor fosfodiesterice care leagă nucleotidele împreună pentru a forma un lanț. ARN
polimeraza se mută pas cu pas de-a lungul ADN-ului și îi detensionează helixul, chiar înainte de
situl activ, pentru a expune o nouă regiune a catenei matriță necesară adiției, prin
complementaritate, de nucleotide. În acest fel, lanțul ARN în creștere este extins cu o nucleotidă
în direcția 5’ la 3’. Substratul folosit este reprezentat de nucleotide sub forma trifosfat (ATP, CTP,
UTP și GTP); hidroliza legăturilor trifosfat, macroergice furnizează energia necesară pentru a
conduce reacția mai departe.
Majoritatea genelor din ADN-ul unei celule specifică secvența de aminoacizi a unei proteine;
moleculele de ARN care sunt copiate din aceste gene (care în cele din urmă induc sinteza directă
a proteinelor) sunt numite molecule de ARN mesager (ARNm).
Cu toate acestea, produsul final al unei minorități de gene este ARN-ul în sine. Există mai multe
tipuri de ARN-uri care nu codifică proteine (non-codante):
- ARN-uri nucleare mici (snRNA) – molecule care direcționează splicing-ul ARN-ului pre-
mesager pentru a forma ARNm matur;
- ARN ribozomal (ARNr) moleculele care intră în alcătuirea ribozomilor;
- ARN-ul de transfer (ARNt) – molecule adaptoare care selectează aminoacizii și îi transferă în
ribozom pentru încorporarea lor în proteine;
- molecule de microARN (miARN) și molecule mici de interferență ARN (siRNA) – servesc drept
regulatori cheie ai expresiei genelor eucariote.
10
Pentru a transcrie cu precizie o genă, ARN polimeraza trebuie să recunoască locul de pe genom
unde trebuie să înceapă biosinteza și unde să o termine. Inițierea are loc la promotorul genei, iar
terminarea la finalul secvenței care codifică coada poli-A a ARNm.
Promotorul unei gene conține o secvență scurtă cis reglatorie, localizată la 25 perechi de baze
(pb) înaintea punctului de start transcriere, implicată în inițierea transcrierii, care dictează modul
în care proteina codificată de genă este transcrisă: constitutiv (de la sine) sau semnalizat
(controlat). Cea mai cunoscută astfel de secvență cis este numită TATA (TATA-box), deoarece este
bogată în nucleotide T şi A. Unele gene conțin în promotor o secvență asemănătoare TATA (TATA-
like), iar altele au secvențe bogate CG, care pot fi metilate, cum am discutat mai sus, inhibând
transcrierea genei. Secvența TATA este recunoscută de o proteină din complexul factorilor
generali ai transcrierii (TF- transcription factor), care recrutează ARN polimeraza II la gena care
urmează să fie transcrisă (Fig. 9). Celelalte secvențe cis reglatorii se pot distanța la până 50.000
de perechi de nucleotide de promotor. O mare parte din acest ADN servește ca secvențe
"distanțier", la care proteinele de reglare a expresiei genice nu se leagă direct, dar acest ADN
poate oferi flexibilitatea necesară pentru realizarea eficientă a buclelor fibrei de cromatină şi
asigurarea conformației 3D a cromozomilor eucariotici.

Fig. 9. Inițierea transcrierii genice. Inițierea transcrierii are loc la promotor, o secvență de
nucleotide care poate lega ARN polimeraza. Aceasta e recrutată de factorii de transcriere, care
se leagă de secvențe cis reglatorii. În imagine sunt ilustrați factorii generali ai transcrierii, care se
leagă de secvența TATA sau TATA-like. Recunoaștere și mulțumire: imagine Shadma Nafis,
BioRender.

11
În primul rând, proteinele de reglare a expresiei genelor, cunoscute sub numele de activatori
transcripţionali trebuie să se lege de secvențe specifice de ADN și ajută la atragerea ARN
polimerazei II, la începutul secvenței de transcriere. În al doilea rând, inițierea transcrierii
eucariote in vivo necesită prezența unui complex proteic cunoscut sub numele de Mediator, care
permite proteinelor activatoare să comunice în mod corespunzător cu polimeraza II și cu factorii
generali de transcriere. În cele din urmă, inițierea transcrierii într-o celulă eucariotă necesită de
obicei recrutarea locală de enzime care modifică cromatina, inclusiv complexe de remodelare a
cromatinei.
Transcrierea este doar prima din mai multe etape necesare pentru a produce un ARNm. Alte
etape critice sunt modificarea covalentă a capetelor ARN-ului și îndepărtarea secvențelor
intronice care sunt eliminate pe parcursul transcrierii ARN prin procesul de ARN splicing.
Ambele capete ale ARN-urilor eucariote sunt modificate: prin modificarea (numită capping) a
capătului 5’ și prin poli-adenilare a capătului 3’. Aceste modificări speciale permit celulei să
evalueze dacă ambele capete ale unei molecule de ARNm sunt prezente (iar mesajul este, prin
urmare, intact) înainte de a exporta secvența ARN din nucleu și o traduce la proteine, în citosol.
De îndată ce ARN polimeraza II a produs aproximativ 25 de nucleotide de ARN, capătul 5’ al
moleculei de ARNm nou sintetizate este modificat prin adăugarea unui capac de 7-metil
guanozină (5’-7mG). Capătul 5’-7mG semnifică sfârșitul 5' al ARNm la eucariote și acest punct de
reper ajută celulele să distingă ARNm-urile de celelalte tipuri de molecule de ARN prezente în
celulă. În nucleu, capul 5’-metil-guanozinic se leagă de un complex proteic care ajută ARN-ul să
fie corect prelucrat şi exportat din nucleu prin porul nuclear – o deschidere în învelișul nuclear.
Capul 5’-metil-guanozină are, de asemenea, un rol important în traducerea ARNm la proteine, în
citosol, fiind recunoscut de factorii de inițiere la eucariote (eIF), care pornesc traducerea și
formarea proteinelor la nivelul ribozomului.
Poziția capătului 3' al fiecărei molecule ARNm este specificată printr-un semnal codificat în
genom (poli-A în Fig. 8). Capătul 3’ este modificat prin adăugarea, la un moment dat, a
aproximativ 200 de nucleotide A, de către o enzimă numită poli-A polimeraza. Precursorul
nucleotidelor pentru aceste adăugiri este ATP, iar același tip de legături 5‘ – la – 3‘ sunt formate,
ca în cazul celor convenționale din sinteza ARN-ului. Spre deosebire de ARN polimerazele uzuale,
poli-A polimeraza nu necesită un șablon; Prin urmare, coada poli-A a ARNm-urilor eucariote nu
este direct codificată în genom. Pe măsură ce coada poli-A este sintetizată, proteinele care leagă
poli-A se asamblează pe ea, participând la determinarea lungimii finale a cozii, la transportul
ARNm din nucleu, în citosol şi direcționarea sintezei de proteine în ribozom.
Splicingul. Atât secvențele intronice, cât și cele exonice sunt transcrise într-un transcript primar
de ARNm. Secvențele intronice sunt îndepărtate din ARNm nou sintetizat (numit ARNm precursor
sau pre-ARNm) prin procesul de splicing. ARNm matur este acel ARN obținut doar după
procesarea capetelor 5‘ și 3‘ și după realizarea splicing-ului. Spre deosebire de celelalte etape ale
producției ARNm, splicingul este efectuat de molecule de ARN non-codificante mici, (short
nuclear ARN – snRNA), complexate cu proteine.
Uneori, în procesul de splicing poate fi excizat unul sau mai mulți exoni, rezultând ARNm diferite,
care codifică pentru proteine ușor diferite, dar din aceeași clasă, care pot fi în continuare

12
funcționale. Acest proces este responsabil de varietatea de proteine din celulă și explică parțial
de ce proteomul celular (totalitatea tipurilor de proteine exprimate într-o celulă) este mult mai
variat ca genomul.
ARNm matur va fi transportat în citosol pentru traducere la proteine. Totuși, celula poate exercita
și la nivel citosolic un control al traducerii, numit reglare post-transcriere. Un mecanism folosit în
reglarea prost-transcriere este producerea unor specii de microARN-uri, care interacționează cu
secvențe din ARNm și fie blochează traducerea, fie induc degradarea acestuia.
Nucleolul este structura cea mai evidentă observată în nucleul unei celule eucariote
Nucleolul este o componentă a nucleului vizibilă la microscop. Este locul unde are loc biosinteza,
prelucrarea ARN-urilor ribozomale și asamblarea lor în subunități ribozomale. Nu are o
endomembrană proprie, ci este practic un mare agregat de macromolecule, incluzând genele
pentru ARNr, precursorii ARNr, ARNr matur, enzime de prelucrare a ARNr, alte specii non-
codante (small nucleolar RNAs – snoRNAs), proteine ribozomale.
Nucleolul este cel mai evident exemplu de organizare cromozomială în interfază. În timpul
interfazei, părțile diferiților cromozomi care poartă gene care codifică ARN-urile ribozomale se
asociază împreună pentru a forma nucleolul. În celulele umane, câteva sute de exemplare dintre
aceste gene sunt distribuite în 10 clustere, situate în apropierea vârfurilor a cinci perechi
cromozomiale diferite.
În plus față de rolul său important în biogeneza ribozomilor, nucleolul este, de asemenea, locul
unde sunt produse alte ARN-uri și sunt asamblate alte complexe ARN-proteine. De exemplu, o
specie de snRNP care intervine în splicingul pre-ARNm-ului, telomeraza și particula de
recunoaștere a semnalului (pe care o vom discuta la compartimentalizarea celulei și la reticulul
endoplasmatic), se crede, de asemenea, că sunt asamblate la nucleol, în baza unor dovezi
experimentale mai mult sau mai puțin directe. În cele din urmă, ARNt care transportă aminoacizii
pentru sinteza proteinelor sunt prelucrați acolo; ca și genele ARNr, cele de codificare a ARNt-
urilor sunt grupate în nucleol.

Reglarea expresiei genice

Acest curs prezintă informații din Capitolul 8 din Essential Cell Biology, Alberts et al., 5th Ed.

Toate celulele unui organism multicelular conțin același genom, dar sunt diferite din punct de
vedere fenotipic și funcțional. Diferențierea celulelor se realizează prin modificări în expresia
genelor.
Expresia genică este un proces complex prin care celulele sintetizează atât proteine, cât și ARN-
uri codificate în genomul lor. Deși fiecare tip de celulă dintr-un organism multicelular exprimă
preponderent un anume grup de gene, aceste gene nu sunt mereu aceleași, de-a lungul vieții
celulei. Grupul de genele care se exprimă într-o celulă diferențiată poate varia dinamic în timpul
vieții celulei, fără ca fenotipul să se schimbe. Celulele specializate sunt capabile să-și adapteze
modelele de expresie genică în urma unor semnale extracelulare, cum ar fi semnalele primite de

13
la hormoni. De exemplu, molecule care se acumulează în inflamație pot declanșa activarea unor
gene care codifică proteine implicate în răspunsul antiinflamator.
Expresia genică poate fi modificată și prin semnale provenite din interior, cum ar fi de exemplu,
semnale de stres venite de la reticulul endoplasmatic – organit delimitat de endomembrane
implicat în sinteza proteinelor.
Fiecare etapă din dogma centrală a biologiei celulare, calea care duce de la ADN, la proteine,
poate fi, în principiu, controlată. Astfel, o celulă poate controla proteinele pe care le conține prin:
(1) momentului transcrierii și cât de des are loc, (2) modul în care ARN-ul trancris este clivat sau
prelucrat, (3) selectarea ARN-urilor mesager care să fie exportate din nucleu, (4) reglarea vitezei
de degradare a unor anumite molecule de ARNm, (5) selectarea tipurilor de ARNm care sunt
traduse la proteine pe ribozomi, sau (6) reglarea modului în care proteinele specifice sunt
distruse rapid sau lent după ce au fost sintetizate. Totuși, principalul mecanism prin care celulele
controlează expresia genică este controlul trancrierii, pentru că formarea unor transcripte ARN
nefolositoare ar încărca nejustificat etapele următoare de reglare.
Vom discuta mai departe despre două mecanisme de control: reglarea transcrierii genice și
controlul post-transcriere
1. Reglarea transcrierii genice
Am discutat puțin mai sus de secvențele care se regăsesc în structura unei gene și cum ele intervin
în procesul de transcriere. Regiunea promotor a unei gene leagă ARN polimeraza. Promotorii
includ un situs de inițiere a transcrierii, unde începe sinteza ARN și secvențe care conțin situsuri
de recunoaștere pentru proteine care se asociază cu ARN polimeraza: factorii generali ai
transcrierii. În plus față de promotor, marea majoritate a genelor includ secvențe reglatoare de
ADN, care sunt utilizate pentru a activa sau inhiba expresia genei. Pentru a avea un efect, aceste
secvențe trebuie să fie recunoscute de proteine numite factori de reglare a transcrierii (speciali,
diferiți de cei generali care se leagă de promotor).
Proteinele care recunosc o anumită secvență de nucleotide fac acest lucru deoarece suprafața
lor prezintă o potrivire aproape perfectă cu caracteristicile de suprafață ale ADN-ului dublu
catenar din acea regiune. Deoarece aceste caracteristici de suprafață vor varia în funcție de
secvența nucleotidelor, este nevoie de proteine diferite care să lege ADN-ul, de unde și nevoia
de a avea mai mulți factori de transcriere. În cele mai multe cazuri, proteinele dimerizează și intră
în curbura majoră a ADN-ului dublu catenar, făcând o serie de contacte bazate pe interacțiuni
necovalente cu perechile de nucleotide din interiorul curburii. Deși fiecare contact individual este
slab, 10 până la 20 de contacte care se formează de obicei la interfața ADN-proteină se combină
pentru a se asigura că interacțiunea este atât foarte specifică, cât și și foarte puternică.
Factorii de reglare a transcrierii pot fie activa, fie reprima expresia unei gene. Drept urmare,
secvența de nucleotide de care ei se leagă poate fi o secvență activatoare sau inhibitoare. Aceste
secvențe de reglare pot fi localizate și la zeci, sute sau chiar mii de perechi de baze distanță de
promotor, dar din punct de vedere spațial ele vor fi aduse în imediata vecinătate prin organizarea
spațială a cromatinei. ADN-ul dintre secvența-enhancer și promotor formează o buclă, aducând
14
proteina activator în vecinătatea imediată a promotorului. Adesea, proteine suplimentare
servesc drept adaptoare pentru a închide bucla; cea mai importantă dintre acestea este cea
numită Mediator. Împreună, toate aceste proteine atrag factorii generali ai transcrierii și ARN-
polimeraza la promotor, formând un complex de inițiere a transcrierii. Proteinele eucariote
represoare fac opusul: ele scad transcrierea prin prevenirea asamblării acestui complex.
Proteinele activatoare și inhibitoare pot exploata mecanismele utilizate la împachetarea ADN-
ului pentru a ajuta la activarea și inactivarea genelor. Structura cromatinei poate fi modificată
prin complexe de remodelare (a cromatinei) și cu ajutorul enzimelor care induc modificări
covalente ale histonelor din miezul nucleozomilor. Multe proteine activatoare genice folosesc
aceste mecanisme de decondensare a cromatinei prin atragerea unor astfel de proteine, care
modfică cromatina în zona promotorilor. De exemplu, recrutarea de histon-acetiltransferaze
promovează atașarea grupărilor acetil la anumite lizine din cozile histonelor; aceste grupări acetil
atrag, ele însele, proteine care promovează transcrierea, inclusiv pe unii dintre factorii generali
ai transcrierii.
În mod similar, proteinele represoare ale genelor pot modifica cromatina reducând eficiența
inițierii transcrierii. De exemplu, multe proteine represoare atrag histon-deacetilazele – enzime
care îndepărtează grupări acetil de pe cozi de histone, inversând astfel efectele pe care acetilarea
le are asupra inițierii transcrierii. Deși unele proteine eucariote represoare acționează doar
asupra unei singure gene, altele pot orchestra formarea unor zone mari de cromatină inactivă
din punct de vedere al transcrierii. Un mecanism de inactivare dus la extrem este formarea
cromozomului X inactiv, din celulele mamiferelor femele.
La eucariote, o genă este rareori controlată de un singur factor de transcriere. Transcrierea
pentru majoritatea genelor este reglată prin controlul combinat al acțiunii mai multor factori. O
genă tipică este controlată de zeci de factori de reglare a transcrierii, care se leagă de secvențe
reglatoare ce pot fi răspândite pe zeci de mii de perechi de nucleotide. Împreună, acești factori
de reglare a transcrierii direcționează asamblarea Mediatorului, a complexelor de remodelare a
cromatinei, a enzimelor care modifică histonele, a factorilor generali ai transcrierii și, în cele din
urmă, a ARN polimerazei.
In unele cazuri, un singur factor de reglare a transcrierii poate iniția formarea nu doar a unui tip
de celulă, ci a unui întreg organ, la organisme inferioare (cum ar fi, de exemplu, formarea ochiului
la musculița de oțet, la care o mutație a unei singure gene duce la formarea de insecte fără ochi).
Un astfel de factor de reglare se numește factor principal al reglării transcrierii și stă la vârful unei
rețele de reglare (Fig. 10). Acești factori principali sunt atât de puternici, încât pot schimba
fenotipul unei celule de la unul diferențiat la unul asemănător unei celulei stem nediferențiate.
Acest proces se numește reprogramare, sau dediferențiere și stă la baza formării celulelor stem
pluripotente induse (iPS), prin exprimarea artificială a doar trei factori de transcriere într-o celulă
specializată, cum ar fi un fibroblast sau leucocit.

15
 Factor
principal al
transcrierii

Factor Factor
reglator 1 reglator 2

Proteina 1 Proteina 2 Proteina 3

Fig. 10. Diferențierea unei celule poate fi indusă de un singur factor principal de reglare, care
poate declanșa, în cascadă, expresia genică a altor factori de transcriere. Adaptată după figura 8-
17, capitolul 8 din Essential Cell Biology, Alberts et al., Ed. 5.

2. Controlul post-transcriere
Durata de viață a ARNm este dictată de secvențe specifice de nucleotide din regiunile netraduse,
aflate atât în amonte, cât și în și în aval de secvența de codificare a proteinelor. Aceste secvențe
conțin adesea situsuri de legare pentru proteinele care sunt implicate în degradarea ARN. Dar ele
poartă, de asemenea, informații care specifică dacă și cât de des ARNm trebuie să fie tradus în
proteine.
Multe alte specii de ARN produse în urma transcrierii sunt ARN-uri necodificatoare, care au un
rol crucial în reglarea expresiei genice și, prin urmare, sunt denumite ARN-uri reglatoare. Aceste
ARN-uri reglatoare includ microARN-uri, ARN-uri mici de interferență și ARN-uri lungi
necodificatoare.
MicroARN-urile, sau miARN, sunt molecule mici de ARN (câteva zeci, maxim sute de nucleotide)
care controlează expresia genelor prin hibridizare cu ARNm specifice și reducerea atât a
stabilității acestora, cât și a traducerii lor în proteine. Ca și alte ARN-uri, miARN suferă modficări
pentru a produce molecula de miARN matură și funcțională. miARN-ul matur de aproximativ 22
nucleotide în lungime, este asociat cu proteine specializate pentru a forma un complex de
silențiere indus de ARN (RISC), care patrulează în citosol, în căutare de ARNm cu secvențe
complementare cu miARN-ul legat (a se vedea filmulețul de pe YouTube). Odată ce un ARNm
țintă se hibridizează cu un miARN, fie este distrus imediat (de o nuclează care face parte din RISC),
fie i se blochează traducerea.
16
Unele dintre aceleași componente care procesează și împachetează miARN-uri joacă și un alt rol
crucial în viața unei celule: ele servesc ca mecanism de apărare celulară. În acest caz, sistemul
este utilizat pentru a elimina molecule de ARN "străine" – în special molecule lungi, dublu
catenare de ARN. Astfel de ARN-uri sunt rareori produse de gene normale, dar adesea ele servesc
drept intermediari în ciclurile de viață ale virusurilor.
Un virus are abilitatea de a insera propriul material genetic în genomul celulei, de regulă acolo
unde găsește cromatina deschisă – fie o regiune care se transcrie consitutiv, fără a fi nevoie de
semnale din afara nucleului, fie o genă care tocmai a fost despachetată pentru transcriere de
către factori reglatori ai transcrierii. Dacă virusul este de tip ARN, adică materialul lui genetic e
format din ARN și nu ADN, prima dată el va suferi o revers-transcriere a ARNului la ADNul
complementar, care va fi inserat în genom. Atunci când regiunea din genom va fi din nou
transcrisă de ARN polimerază, odată cu secvența proprie va fi inclusă în transcriere și secvența
virală, care se va regăsi în ARNm produs (Fig. 11). Această formă de detectare a acestor ARN-uri,
numită interferență ARN (iARN), păstrează aceste elemente potențial distructive sub control. În
prima etapă a iARN, ARN-urile străine dublu catenare (aproximativ 22 de perechi de nucleotide
în lungime) sunt tăiate în citosol în fragmente mai mici, de o proteină numită Dicer – aceeași
proteină folosită pentru a genera ARN intermediar în cadrul sintezei de miARN. Fragmentele de
ARN dublu-catenar rezultate, numite ARN-uri mici de interferență (ARNsi), sunt apoi preluate de
aceleași proteine RISC care transportă miARN. RISC elimină una din catenele ARNsi și utilizează
ARN-ul monocatenar pentru a căuta și distruge molecule de ARN complementar. În acest fel,
celula infectată folosește în mod eficient ARN-ul străin împotriva lui însuși.

17
Fig. 11. Procesul de interferență ARN se bazează pe recunoașterea unui ARN străin și
împiedicarea traducerii lui în proteine virale, care ar putea fi folosite la reasamblarea virusului.
Imagine creată cu BioRender.
ARN-urile lungi necodificatoare formează o clasă de molecule de ARN care sunt definite ca având
mai mult de 200 de nucleotide în lungime. Unele ARN-uri lungi necodificatoare se pliază în
structuri tridimensionale specifice, prin asocierea de baze complementare (a se vedea și
filmulețul YT) pentru a aduce împreună proteine care intervin în același proces (transcriere,
împachetarea cromatinei).
Termeni cheie
Genom
Cromozom interfazic/monocromatidian
Cromozom mitotic
Cromatină
Nucleozom
Genă
Promotor
Intron
Exon
Transcriere
Traducere
ARN codant/non-codant
Nucleol
expresie genică
factor de reglare a transcrierii
celule stem pluripotente induse (iPS)
interferență ARN (iARN)
ARN lung necodificator
microARN (miARN)

18