ADN-ul

Acidul deoxiribonucleic (ADN pe scurt) este materialul genetic al organismelor celulare si

al celor mai multi virusi. ADN-ul poarta informatiile necesare sintetizarii directe a
proteinelor si pentru replicare. Sinteza proteinelor este producerea de proteine necesare
celulei sau virusilor pentru activitatiile acestora sau pentru dezvoltare.

Structură chimică
Noțiunea de acid nucleic a fost emisă în 1870 de către Johann Friedrich Miescher care,
cercetând nucleul leucocitului uman a descoperit o substanță cu caracter slab acid
căreia nu i-a putut preciza funcția. Apoi, în 1920 cercetătorii au stabilit că acizii nucleici
sunt componenta majoritară a cromozomilor.
Acizii nucleici sunt substanțe chimice macromoleculare și reprezintă cei mai lungi
polimeri din lumea vie. Unitățile structurale ale acestora se numesc monomeri și sunt
reprezentați de nucleotide, macromolecula de acid nucleic fiind un polinucleotid.
Nucleotidul este o structură simplă alcătuită din 3 componente:
• O bază azotată
• O pentoză (monozaharid)
• Un rest de acid fosforic (fosfat anorganic)

Structura ADN

Fiecare acid nucleic conține 4 tipuri de nucleotide, diferența dintre ele constând în bazele
azotate care intră în structura lor: adenina (A), guanina (G), citozina (C) și timina
(T) pentru ADN .
Bazele azotate sunt și ele de 2 tipuri:
- Purinice: adenina (A) și guanina (G)
- Pirimidinice : citozină (C), timină (T) și uracil (U)

Între nucleotidele macromoleculelor de acizi nucleici se stabilesc 2 tipuri de legături:

- Intracatenare: sunt legături covalente fosfodiesterice, de înaltă energie, pe care le
realizează radicalul fosfat (P) cu pentozele între al treilea carbon (C3) al unui nucleotid și
al cincilea carbon (C5) al pentozei nucleotidului următor structură fiind scheletul de care
se leagă bazele azotate.
- Intercatenare: sunt legăturile dintre nucleotide aparținând celor 2 catene
polinucleotidice și se realizează între bazele azotate purinice și cele pirimidinice.
Sunt legături de hidrogen, cu energie joasă, bazele azotate fiind plasate într-un mod
foarte precis în moleculele acizilor nucleici. Astfel, cele 4 tipuri de nucleotide
corespunzătoare celor 4 baze azotate sunt:

Pentru ADN: P- D- A P- D- G P- D- C P- D- T

ADN-ul
Este suportul material al eredității și variabilității, existând numeroase dovezi
experimentale în acest sens:
- ADN-ul are o structură specifică fiecărei specii, specificitate datorată ordonării
aperiodice a bazelor azotate din structura moleculei
- Are capacitatea de replicare, deci de a transmite informația genetică de la o generație
la alta
- În nucleul celulelor somatice diploide (ce conțin perechi de cromozomi omologi),
indiferent de țesut, conținutul în ADN este aproximativ egal
- În nucleul celulelor gametice haploide (cu cromozomi nepereche), cantitatea de ADN
este redusă la jumătate.
- Cantitatea de ADN este direct proporțională cu numărul cromozomilor: diploid sau
haploid și este dependentă de fazele ciclului celular

Structură primară și secundară

ADN- ul este o substanță macromoleculară bicatenară formată din două catene
polinucleotidice care se răsucesc helicoideal în jurul unui ax comun.
Structura primară monocatenară a ADN este rezultatul esterificării și ordonării liniare a
nucleotidelor în catena moleculei de acid nucleic, aceasta fiind modalitatea sub care
informația ereditară este codificată biochimic. Legăturile 3’- 5’ sau 5’- 3’ fosfodiesterice
dintre radicalul fosfat al unui nucleotid și hidroxilul pentozei din poziția 3’ sau 5’ a
nucleotidului adiacent se succed formând catene lungi, neramificate rezultând
dispunerea în tandem a macromoleculelor ADN în cromozom conferindu-i acestuia o
structură tridimensională.

Structura secundară bicatenară este dată de ansamblarea a celor două catene

mononucleotidice sub forma unui dublu helix cu diametrul de 2nm (20 angströmi
-Å) și spira de 3, 4nm (34 Å), fiecare spiră a dublului helix cuprinzând 10 nucleotide.
Lanțurile polinucleotidice sunt antiparalele, legăturile fosfodiesterice fiind realizate pe
primul lanț între C3 al dezoxiribozei unei nucleotide și C5 al nucleotidei următoare, iar la
nivelul celuilalt lanț legăturile fosfodiesterice sunt realizate invers: C5- C3.

Principiul complementarității
În cazul structurii secundare, secvența bazelor dintr-o catenă determină secvența
bazelor din catena opusă datorită faptului că acestea au secvențe
complemetare, adenina fiind complementară timinei iar guanina complementară
citozinei. Există două punți de hidrogen între adenină și timină și trei între guanină și
citozină, punți care se desfac la căldură și conduc la separarea monocatenelor de ADN,
având loc denaturarea ADN-ului. Legăturile G-C care conțin 3 legături de H se desfac
mai greu decât A-T care au 2 legături. Prin răcirea lentă a amestecului monocatenelor
denaturate, acestea se asociază pe baza complementarității și refac structura
inițială (renaturare). Așa se explică modul în care se produc replicarea ADN, repararea

Structura terțiară a ADN

Este dată de distribuția spațială, tridimensională a celor două catene helicoidale . Watson
și Crick au arătat că sceletul fosfo-glucidic al macromoleculei se află spre exterior iar
bazele azotate spre interior, planul perechilor de baze fiind perpendicular pe axul lung al
moleculei, între perechi existând interacțiuni hidrofobe care cresc stabilitatea structurii.
În funcție de structura terțiară există mai multe tipuri de molecule ADN care sunt
izomorfe: de tip A și B (dextrogire- rotesc planul luminii polarizate spre dreapta) și
de tip Z (levogir- rotește planul luminii polarizate spre stânga).
La eucariote, ADN-ul este asociat cu histone (proteine) prin legături saline,
rezultând nucleoproteina.

Structura bicatenară a ADN are o mare stabilitate fizică asigurată pe verticală de punțile

fosfodiesterice intracatenare și pe orizontală de punțile de hidrogen intercatenare.
Sinteza ADN
Procesul de sinteză al ADN-ului este cel mai important eveniment în cazul diviziunii
celulare care asigură transmiterea integrală a informației genetice  stocată în ADN-ul
cromozomial. Faptul că ADN-ul nu se epuizează în cursul diviziunii se datorează
procesului de replicare (autocopiere),  proces programat genetic de separare a
catenelor și de ansamblarea complementară de nucleotide pe fiecare catenă matriță
creându-se astfel noi molecule de ADN.
Replicarea este semiconservativă și se face după modelul fermoarului propus de
Watson și Crick, conform căruia dublul helix se desface progresiv similar cu un fermoar
și expune baze libere de pe fiecare catenă. Datorită complementarității, fiecare bază
expusă se va lega de baza sa complementară.
Enzimele implicate în procesul de replicare sunt:
Topoizomeraza - inițiază desfacerea dublului helix al ADN-ului parental
Helicaza - implicată în desfacerea legăturilor dintre cele 2 catene parentale alături de
topoizomerază
SSB  - proteină care stabilizează catenele separate și oprește recombinarea celor 2
matrițe
ADN-polimeraza  - familie de enzime care asigură creșterea lanțului ADN nou format
prin legarea nucleotidelor complementare la catena matriță. Implicate și în corectarea
erorilor apărute în replicare.
Ligaza  - legarea segmentelor scurte de ADN nou-formate la catena matriță
Principii
1. Fiecare catenă de ADN expusă este matriță pentru sinteza unei catene noi
2. În moleculele de ADN rezultate prin replicare va exista întotdeauna o catenă veche
(matrița) și una nou sintetizată prin legarea bazelor azotate complementare.
Enzima implicată în sinteza noii catene de ADN se numește ADN- polimerază care este
implicată în proces împreună cu 4 nucleotid-trifosfați (dATP, dCTP, dGTP și dTTP), a
ionilor de Magneziu, a unui primer și a catenelor de ADN parentale matriță.
Creșterea lanțului de ADN cu ajutorul ADN-polimerazei necesită ca gruparea 3’- OH a
dezoxiribozei să fie liberă, sinteza decurgând continuu în direcția 5’- 3’, enzima având
2 proprietăți esențiale:
- lungește catena preexistentă de ADN primer (matrița)
- catalizează adăugarea nucleotidelor la capătul 3’- OH menținând creșterea în direcția
5’- 3’.

Replicarea ADN
Replicarea ADN
Inițial are loc denaturarea fiziologică progresivă a macromoleculei bicatenare de ADN,
despiralizarea prin desfacerea legăturilor de hidrogen în prezența helicazei (protein-
enzimă de despiralizare) care este distribuită pe fiecare monocatenă de ADN. Helicaza
acționează după modelul desfacerii unui fermoar, despărțind cele două catene începând
din punctul de inițiere și progresând până la punctul terminus. În cursul procesului
macromolecula capătă aspect de Y, punctul de ramificație fiind numit furcă de replicare.

Desfacerea punților de hidrogen și separarea celor două catene complementare din

dublul helix duce la expunerea grupărilor chimice libere ale dezoxiribonucleotidelor care
se asociază succesiv, pe baza complementarității cu dezoxiribonucleotidele libere din
citoplasma celulară care aderă la catena ADN ce joacă rol de matriță.

Astfel rezultă 2 molecule fiice de ADN identice cu cea inițială care se vor insera în cele
două celule fiice rezultate în timpul diviziunii, fiecare moleculă conținând matrița și o
catenă nouă, deci replicarea are loc după modelul semiconservativ, adică fiecare
moleculă nouă de ADN moștenește una dintre cele 2 catene matriță parentale.
Repararea ADN
Într-un proces atât de complex cum este sinteza semiconservativă a ADN-ului pot
apare frecvent erori, mai ale sub acțiunea factorilor de mediu precum radiații ionizante
sau substanțe toxice care, acționând în timpul replicării ADN-ului sau în stadiul
interfazic G1 (prima fază a ciclului celular de diviziune) pot produce erori în secvența
macromoleculei ADN care trebuie corectate, pentru a nu se produce mutații genetice.
Dacă ADN-polimeraza ar introduce eronat un nucleotid, ar rezulta o eroare genetică de
10-4 (1 eroare la 10 la a patra baze create) însă în realitate eroarea este de 10-
8 datorită capacității ADN-polimerazelor de detectare și corectare imediată a erorilor din
timpul replicării.

Tipuri de ADN celular

În celula eucariotă există 2 tipuri de ADN, nuclear și mitocondrial, acestea fiind
împărțite la rândul lor în mai multe subtipuri.
Tipuri de ADN nuclear:
• Repetitiv. Este non-informațional și o parte din el este implicat în sinteza ARN
ribozomal și ARN de transport. Se află grupat în jurul centromerului cromozomial și este
împărțit în ADN înalt repetitiv și ADN moderat repetitiv
• Nerepetitiv. Este informațional iar secvențele sale nucleotidice sunt unice în genom.
Reprezintă 5-10% din totalitatea ADN-ului nuclear la Homo Sapiens, restul de 90-95%
fiind ADN repetitiv care nu are funcție de depozitare și transmitere a informației genetice.

ADN-ul mitocondrial este materialul genetic al mitocondriilor, organite celulare cu

funcție oxido-reducătoare implicate în respirația celulară. Acest tip de ADN
este responsabil de sinteza enzimelor respiratorii. Replicarea sa este inhibată de
rifampicină și cloramfenicol, antibiotice care însă nu au efect asupra ADN-ului nuclear.
Tipurile A, B și Z de ADN
Au fost evidențiate în urma studiilor cu raze X a dublului helix, fiind 3 conformații
izomorfe ale moleculei ADN.
- Forma B este predominantă, fiind un dublu helix dextrogir, cu 10 perechi de baze
azotate pe fiecare spiră și bogat în cupluri A-T. Un coeficient ridicat de umiditate în
mediu îi determină structura. Poate fi convertit în tipul A prin schimbarea procentului de
hidratare al mediului
- Forma A rezultă din B într-un mediu mai uscat, având un helix dextrogir cu 11 baze pe
spiră și o moleculă mai compactă.
- Forma Z a fost evidențiată în unele regiuni de ADN repetitiv. Este de tip levogir și are
12 baze pe fiecare spiră. Are stabilitate mică și este predispus la mutații
Prin rearanjările arhitecturale ale structurii terțiare a macromoleculei ADN apar
numeroase modificări în procesele biochimice celulare.
APLICAȚII
Cercetarile despre ADN au avut un important impact asupra medicinii. Prin tehnologia
recombinarii ADN-ului se pot modifica microorganisme in asa fel incat ele devin
adevarate “fabrici” de produs largi cantitati de droguri folositoare in medicina.
Tehnologia este produsa pentru a produce insulina, drog folosit de diabetici sau
interferon care este folosit de catre anumiti pacienti care sufera de cancer.
Studii asupra ADN-ului uman au scos la suprafata faptul ca anumite gene sunt asociate
cu anumite boli cum ar fi cancerul la san.
Aceasta ii ajuta pe oamenii de stiinta pentru a diagnostica diferite boli si pentru a
descoperi noi tratamente pentru a le combate.
De exemplu, medicii folosesc o noua tehnologie numita chimioplastie prin care se
sintetizeaza o molecula continand atat ADN si ARN pentru a dezvolta un tratament
pentru o forma de hemophilia.
In criminalistica ADN-ul este folosit pentru a cerceta indivizii care au comis crime.
ADN-ul din sperma, piele sau sange luate de la locul crimei poate fi comparat cu ADN-ul
suspectului.
Tehnicile de manipulare a ADN-ului sunt folosite si in agricultura sau intr-o alta forma de
inginerie numita inginerie genetica si biotehnologie.
Variante ale plantelor care au gene modificate pot da o productie mai mare sau pot fi mai
rezistente.
Bibliografie
1. Mihai Isvoranu, Dinu Albu- Genetica Umană, editura Infomedica
2. DNA- RNA- Protein, Nobel Prize Organization
Link: http://www.nobelprize.org/educational/medicine/dna/index.html
3. Nucleic acids- Michigan State University, department of Chemistry
Link: http://www2.chemistry.msu.edu/faculty/reusch/VirtTxtJml/nucacids.htm