NOTIUNI DE GENETICA MOLECULARA

Genetica moleculara este acea ramura a biologiei care studiaza ereditatea organismelor la nivel
molecular, biochimic. La toate organismele materialul genetic este reprezentat de acizii nucleici (ADN si
ARN). Acestia au capacitatea de a inregistra sub o forma codificata biochimic informatia genetica, care
determina toate caracterele si insusirile organismelor vii.

Structura chimica a acizilor nucleici

Acizii nucleici sunt substante chimice macromoleculare alcatuite din unitati mai simple
denumite nucleotide. O nucleotida este alcatuita dintr-o baza azotata, un zahar si un radical fosforic.
Bazele azotate din molecula acizilor nucleici sunt de doua tipuri: purinice si pirimidinice, ele rezultand
dintr-un nucleu denumit purina si respectiv pirimidina. Structura moleculara a ADN-ului a fost descoperit
in 1953 de catre WATSON si colab.

Purina este un tip de baza de azotata, alcatuita dintr-un heterociclu format din 5 atomi de carbon
si 4 de azot, in timp ce pirimidina are o alcatuire ceva mai simpla, fiind o baza azotata formata dintr-un
heterociclu de 6 atomi din care 4 de carbon si 2 de azot. Cele mai importante baze purinice
sunt adenina (A) si guanina (G). Acestea sunt prezente atat in molecula de ADN cat si in cea de ARN.
Cele mai importante baza pirimidinice sunt: citozina (C) si timina(T) in ADN. La ARN, in locul timinei
se afla uracilul (U).

Zaharurile care intra in alcatuirea acizilor nucleici suntriboza la ARN si dezoxiriboza la ADN.
Aceste zaharuri sunt pentoze, avand cate 5 atomi de carbon.

Prin unirea unei baze azotate cu un zahar, riboza sau dezoxiriboza, se obtin asa
numitele nucleozide. Prin legarea nucleozidelor de cate o grupare fosforica se obtin nucleotidele care sunt
unitatile de baza ale acizilor nucleici. Prin inlantuirea nucleotidelor se obtinpolinucleotide sau acizi
nucleici, in care intra mai mult de 10 nucleotide.

Acidul dezoxiribonucleic (ADN)

Macromolecula de ADN este bicatenara fiind formata din doua lanturi polinucleotidice, infasurate
elicoidal in jurul unui ax comun, formand un dublu helix. Cele doua catene ale helixului de ADN
suntantiparalele.

1
 Cele doua lanturi polinucleotidice sunt complementare, in sensul ca intotdeauna o nucleotida care
contine o baza azotata purinica se leaga cu una ce contine o baza azotata pirimidinica si invers. Ca urmare
in macromolecula de ADN nu exista decat 4 tipuri de legaturi: A-T, T-A, G-C, C-G.

Structura bicatenara a ADN se realizeaza cu ajutorul unor punti de hidrogen - duble intre adenina
si timina si triple intre guanina si citozina. Aceste legaturi sunt de natura electrostatica (fig. x.).

Replicatia macromoleculei de ADN

In celulele fiecarei specii se gaseste o anumita cantitate de ADN, in care se afla sub forma
codificata informatia genetica. Pentru realizarea diviziunii celulare este necesara, printre altele, dublarea
prealabila a cantitatii de material genetic. In acest fel, celulele fiice vor avea aceeasi cantitate de ADN cu
celula mama.

Sinteza ADN poarta denumirea de replicatie deoarece se realizeaza dupa modelul

semiconservativ. Prin ruperea puntilor de hidrogen, moleculele de ADN se separa in cele doua catene
complementare, iar nucleotidele libere din citoplasma se ataseaza pe baza de complementaritate de
catenele vechi. Vor rezulta doua molecule de ADN bicatenar, fiecare avand o catena veche (care are rol
de matrita) si catena noua sintetizata.

In acest fel se asigura sinteza noilor molecule de ADN cu mare fidelitate, moleculele-fiice fiind
identice cu moleculele-mama.

Ipoteze privind sinteza ADN considera ca aceasta s-ar realiza dupa tipul conservativ (sinteza “de
novo”) sau dupa tipul dispersiv (dispersarea ADN in parti componente).

Studiul sintezei ADN in vivo si in vitro a demonstrat ca ea se realizeaza dupa tipul

semiconservativ propus de WATSON si CRICK deoarece acest mecanism asigura o inalta fidelitate in
sinteza noilor macromolecule de ADN, identice cu cele vechi. Tinand seama ca sinteza ADN se
realizeaza dupa sistemul semiconservativ, ca in acest proces cele doua catene servesc drept matrite pentru
catenele nou sintetizate si ca prin acest proces informatia ereditara este transmisa fidel noilor
macromolecule, procesul de sinteza a ADN a primit denumirea de replicatie.

ADN a fost replicat in vitro, ce catre KORNBERG in 1954, cu ajutorul enzimelor celulare.

2
Figura. Replicatia ADN dupa tipul semiconservativ

Acizii ribonucleici (ARN)

Acizii ribonucleici (ARN) au, in general, o structura monocatenara, fiind alcatuiti dintr-un singur
lant polinucleotidic.

Exista mai multe tipuri de ARN, avand functii diferite:

1) ARN viral constituie materialul genetic al unor ribovirusuri cum sunt: virusul mozaicului
tutunului (VMT), virusul poliomelitei, virusul gripal s.a.

2) ARN mesager (ARN-m) are rol de a copia informatia genetica a unei catene din
macromolecula de ADN si, in felul acesta, realizeaza ceea ce se cheama fenomenul de
transcriptie, o etapa in procesul de decodificare a informatiei genetice si de sinteza proteica.
La ARN-m succesiunea nucleotidelor este complementara cu aceea a catenei de ADN de la
care a copiat informatia. Greutatea moleculara a ARN-m este variabila, deoarece si marimea
informatiei copiate este variabila.

3) ARN de transfer (ARN-t) are rolul de a transfera aminoacizii la locul sintezei proteice. Are o
greutate moleculara mica si relativ constanta, alcatuit dintr-o succesiune de 70-90 de
nucleotide. Este monocatenar, cu portiuni bicatenare, care formeaza o tija si trei bucle mari,
fapt care ii confera forma de trifoi.

4) ARN ribozomal (ARN-r) intra in alcatuirea ribozomilor si are rol in sinteza celulara a
proteinelor.In molecula sa sunt numeroase plieri neuniforme datorita legaturilor dintre
nucleotidele complementare U-A sau G-C.

3
 5) ARN nuclear mic (ARN-sn) se gaseste in nucleul eucariotelor, legat in mod stabil de
proteinele nucleare. Acest tip de ARN este alcatuit dintr-o secventa de circa 100 de
nucleotide, avand un rol important in functionarea nucleului.

Codul genetic si sinteza proteica

In anul 1953, dupa descoperirea structurii macromoleculei de ADN, s-a lansat supozitia existentei
unui cod genetic si ca secventa nucleotidelor de-a lungul macromoleculei de ADN trebuie sa contina sub
forma codificata informatia genetica a organismelor. Evident ca s-a pus problema legaturii dintre secventa
celor 4 tipuri de nucleotide, ce contin diferite baze azotate purinice si pirimidinice (adenina, guanina,
citozina si timina) cu secventa aminoacizilor din catenele polipeptidice.

SAMOV (1954) a emis ipoteza ca in macromolecula acizilor nucleici se gaseste codificata

informatia genetica necesara sintezei moleculelor de proteine.

Macromoleculele de acizi nucleici contin un numar mare de nucleotide, astfel ca prin modificarea
secventei nucleotidelor se poate inregistra o enorma cantitate de informatie genetica. Daca se considera ca
o gena este formata in medie dintr-o secventa de 1000 de nucleotide, numarul posibil de schimbari in
secventa nucleotidelor este imens, fiind egal cu 41000 sau 10602. Prin inlocuirea unei singure nucleotide din
cele 1000 ale unei gene, se pot produce 3000 de tipuri de gene alele. Evident ca in felul acesta
macromoleculele de acizi nucleici au o capacitate practic infinita de variatie si respectiv de inregistrare a
informatiei genetice.

Macromoleculele de ADN contin programul sintezei proteinelor, informatia genetica ce

determina ordinea de succesiune a aminoacizilor. Legaturile dintre secventa nucleotidelor in ADN si
succesiunea aminoacizilor in molecula proteica se realizeaza cu ajutorul codului genetic. Unitatile de
codificare a informatiei genetice sunt reprezentate de codoni.

Codonul este alcatuit dintr-o secventa de trei nucleotide din macromolecula de ADN, avand
capacitatea de a determina includerea unui anumit aminoacid in molecula proteica.

Prin codificarea celor 20 de aminoacizi care intra in alcatuirea proteinelor, exista 64 de codoni,
fiecare fiind format dintr-o secventa de trei nucleotide. Informatia genetica din moleculele de ADN este
mai intai transferata intr-o macromolecula de ARN mesager (ARN-m), prin fenomenul de transcriptie,
dupa care este decodificata si transformata intr-o secventa de aminoacizi prin translatie (fig. 6.8.)

Intre secventa nucleotidelor din ADN si secventa aminoacizilor din molecula proteica exista o
stransa corelatie, fenomen denumit colinearitate.

Prin combinarea variata a celor 20 de aminoacizi, prin modificarea secventei lor in catenele
polipeptidice, se poate realiza un numar imens de proteine.

4
Figura. Transcriptia si translatia macromolecului de ADN

Macromoleculele de ADN sunt alcatuite dintr-un numar mare de nucleotide, care sunt insa de
numai 4 tipuri. Prin modificarea secventei celor 4 tipuri de nucleotide, se poate inregistra, cu ajutorul
codului genetic, o cantitate imensa de informatie genetica. ADN-ul este deci alcatuit dintr-o secventa de
codoni, ce determina succesiunea aminoacizilor in moleculele proteinelor.

Codul genetic si caracteristicile sale

Codul genetic este alcatuit din 64 de codoni, cifra reprezentand totalitatea combinatiilor posibile a
celor 4 tipuri de nucleotide luate cate 3, adica 43. S-a reusit descifrarea completa a codului genetic, in
sensul ca sunt cunoscute toate tripletele de nucleotide (codoni) din ARN-m ce codifica diferitii
aminoacizi. Acesti codoni sunt formati din 4 tipuri de nucleotide continand bazele azotate adenina, uracil,
guanina si citozina.

Adevaratul cod genetic continut in macromolecula de ADN poate fi foarte usor cunoscut prin
inlocuirea nucleotidelor din ARN-m cu componentele lor: citozina (C) prin guanina (G), guanina (G) prin
citozina (C), adenina (A) prin timina (T) si uracilul (U) prin adenina (A).

Tinand seama ca exista mai multi codoni decat aminoacizi (20), s-a dovedit experimental ca mai
multi codoni pot codifica un acelasi aminoacid. Deci codul genetic este degenerat. Datorita fenomenului
de degenerare a codului genetic, un anumit aminoacid poate fi codificat de mai multi codoni diferiti.
Astfel, leucina este codificata de codonii UUA, UUG, CUU, CUC si CUG.

Codul genetic este nesuprapus, adica doi codoni succesivi nu au nici o nucleotida comuna si este
fara virgula (citirea informatiei genetice se face continuu: intre doi codoni succesivi nu exista semne de
punctuatie). Din totalul de 64 de codoni ai codului genetic, un numar de 61 codifica cei 20 de
aminoacizi, iar 3 codoni (UAA, UAG si UGA) nu codifica aminoacizii, ci numai marcheaza sfarsitul unui
mesaj genetic (STOP).

Codul genetic este universal. Acest fapt a fost dovedit prin studiul proteinelor biosintetizate in
sisteme celulare libere, provenite de la bacterii si de la mamifere, sub influenta unor ARN sintetizati
artificial. S-a constatat ca indiferent de originea sistemului celular liber se obtin aceleasi proteine, fapt ce
constituie argumentul ca aminoacizii ce intra in alcatuirea proteinelor respective sunt codificate de aceeasi
codoni. Tinandu-se seama de universalitatea codului genetic, s-a dedus ca are o origine foarte veche,
luand nastere in insasi procesul de aparitie a vietii pe pamant.

5
 Recent, s-a demonstrat existenta unor exceptii de la “universalitatea” codului genetic. Astfel, in
genomul mitocondriilor (organite celulare de la eucariote) codul genetic prezinta mici deosebiri fata de
cel “universal”. De pilda, codonul UGA, care in nucleu are semnificatia de STOP, in genomul
mitocondrial (ADN-mt) codifica aminoacidul triptofan. Existenta unor deosebiri minore in ADN-mt nu
afecteaza in ansamblu, universalitatea codului genetic, acelasi la procariotele acelulare si celulare, precum
si la eucariote.

Codul genetic este ambiguu, in sensul ca un anumit codon poate sa includa mai multe tipuri de
aminoacizi intr-o proteina in functie de pozitia lui in catena. Altfel spus, ambiguitatea codului genetic este
caracteristica prin care anticodonul din ARNt recunoaște doi codoni diferiti din ARNm. De exemplu,
codonul GUG aflat la inceputul mesajului genetic (in molecula de ARNm) este recunoscut de ARNt
pentru formil metionina, pe cand același codon aflat in interiorul moleculei de ARNm este recunoscut de
ARNt pentru valina.

O alta caracteristica a codului genetic este modalitatea in care se realizeaza descifrarea mesajului
genetic continut intr-o succesiune de nucleotide. S-a demonstrat ca citirea mesajului genetic se face intr-
un singur sens, astfel ca, absenta unei singure nucleotide (deletia) sau adaugarea unei nucleotide (aditia)
face ca mesajul sa fie citit eronat, in continuare.

Functiile materialului genetic (transcriptia si translatia informatiei genetice)

Rezultatele cercetarilor privind functiile materialului genetic pot fi sintetizate in relatia ADN
ARN proteine.

Conform acesteia informatia genetica se reproduce prin replicatie si este decodificata

(transformata intr-o proteina sau enzima specifica) prin transcriptie si translatie.

6
 Transcriptia constituie fenomenul prin care informatia unei catene de ADN este transmisa la
ARN-mesager (ARN-m), precum si altor tipuri de ARN.

Translatia inseamna transformarea unei secvente de nucleotide si respectiv de codoni din ARN-m
intr-o secventa de aminoacizi in catena polipeptidica.

Dupa cum se stie, proteinele, care au un rol extrem de important structural si functional, sunt
foarte variate in natura. Ele reprezinta, de regula, circa 50% din substanta uscata a celulelor. Unele
proteine, precum colagenul, au rol in realizarea structurilor organismului, iar altele, cum sunt enzimele, au
rol de a cataliza reactiile metabolice.

Sinteza proteinelor in vivo se realizeaza pe baza informatiei genetice din acizii nucleici.

Pana in prezent au fost identificate peste 100.000 proteine diferite, vegetale si animale. In linii
mari, toate aceste proteine sunt alcatuite din variatia secventei a 20 de aminoacizi.

In procesul de sinteza proteica la nivel celular, intervin trei tipuri de acizi ribonucleici: ARN-
mesager (ARN-m), ARN-ribozomal (ARN-r) si ARN-solubil (ARN-s), fiecare avand un rol bine
determinat. Rolul ARN in decodificarea informatiei genetice a fost pus in evidenta de BRACHET si
colab. (1950-1955), care au demonstrat ca in celula sinteza proteica este insotita de o marire considerabila
a cantitatii de ARN.

Recent s-a descoperit ca unele ribovirusuri, la care materialul genetic este o molecula de ARN,
sunt capabile sa determine in celula respectiva sinteza unui ADN cu ajutorul caruia se replica. Este pentru
prima oara cand se demonstreaza experimental ca ARN-viral (ARN-v) poate servi ca matrita pentru
sinteza ADN-ului. Fenomenul poarta denumirea de reverstranscriptie sau inverstranscriptie.

Etapele sintezei proteice

Dependenta sintezei proteice de informatia genetica din nucleu a fost pusa in evidenta la alga
monocelulara Acetabularia mediteraneea. Daca se indeparteaza nucleul celular, biosinteza proteinelor
continua un timp in celula anucleata a algei, insa cu viteza redusa. Dupa aproximativ 20 de zile,
activitatea biosintetica inceteaza complet si alga anucleata moare. Daca insa in acest timp se introduce un
nucleu in citoplasma respectiva, in cateva minute alga isi reia pe deplin activitatea.

Prima etapa in procesul de sinteza proteica o constituie transcriptia informatiei din ADN in
ARN-m.

Fenomenul de transcriptie a informatiei genetice de la ADN la ARN se realizeaza cu ajutorul

enzimei ARN polimeraza. ARN-m copiaza informatia genetica numai a unei catene din macromolecula
de ADN.

In celulele procariotelor, ARN-m copiaza informatia genetica a mai multor gene adiacente care
alcatuiesc un operon. Ca urmare, se sintetizeaza mai multe proteine, de care celula are nevoie la un
moment dat. Pe masura ce se sintetizeaza moleculele de ARN-m, incepe sinteza catenelor polipeptidice.

La eucariote, ARN-m copiaza, de regula, informatia genetica a unei singure gene. Acest ARN-m,
dupa ce sufera unele modificari prin eliminarea secventelor non-informationale, migreaza in citoplasma,
unde are loc sinteza proteica.

7
 Prin transcriptia informatiei genetice se intelege nu numai sinteza ARN-m ci si a celorlalte doua
tipuri de acizi ribonucleici (ARN-r si ARN-t), care sunt necesari pentru realizarea sintezei proteice.

A doua etapa a sintezei proteice este reprezentata de translatie, in urma careia o secventa de
nucleotide din ARN-m este transformata intr-o secventa de aminoacizi in molecula proteica. ARN-m se
cupleaza cu ribozomii din citoplasma formand poliribozomi. Concomitent are loc activarea aminoacizilor
(AA) din citoplasma prin legarea lor de ATP (adenozintrifosfat), substanta chimica ce serveste ca donator
de energie.

Cele trei faze ale biosintezei proteice pot fi redate sintetic astfel:

1. AA~AMP+P~P

In aceasta faza un aminoacid oarecare AA este activat in urma reactiei cu molecula de ATP
donatoare de energie sub influenta enzimelor denumite aminoacilsintetaze. Ca urmare, aminoacidul se
leaga de AMP (adezinmonofosfat), iar doua grupuri fosfat sunt puse in libertate.

2. AA~AMP+ARN-t AA~ARN-t+AMP

In aceasta faza are loc transferul aminoacizilor activi la ARN-t, sub influenta acelorasi enzime din
etapa precedenta. Cu ajutorul moleculelor de ARN-t aminoacizii sunt transferati la locul sintezei proteice
in ribozomi.

3. AA1~ARN-t1+AA2~ARN-t2 AA1~AA2+ARNt1+ARN-t2

In aceasta faza, aminoacizii, de exemplu, AA1 si AA2 se unesc intre ei prin legaturi peptidice cu
ajutorul enzimelor peptidpolimeraze. Se formeaza in acest fel catene polipeptidice, iar moleculele de
ARN-t sunt puse in libertate si sunt reciclate, adica refolosite in procesul sintezei proteice. De asemenea si
ribozomii sunt reciclati in cursul sintezei proteice.

8
Gena. Structura si functii

In conceptia clasica, gena era definita de catre JOHANNSEN (1909), ca unitate a materialului
genetic, localizata in cromozomi.

In organismele haploide genele se prezinta sub forma simpla, iar in cele diploide sub forma de
alele. Tipul primar al genei (tipul salbatic) se modifica prin mutatii formand una sau mai multe
alele ce afecteaza acelasi caracter. In cazul organismelor diploide descendentii primesc numai
cate un membru al perechii respective de alele, de la fiecare genitor.

In conceptia clasica, gena are trei trasaturi de baza:

- uniformitatea functionala, in sensul ca determina producerea unui efect fenotipic ;

- unitate mutationala, prin care gena normala ce determina tipul salbatic se transforma prin
mutatii in alela, sau alelele sale, astfel ca este afectat caracterul respectiv ;

- unitate de recombinare genetica, prin care genele se pot transfera de pe un cromozom pe

perechea sa, prin fenomenul de crossing-over.

Genele, pe baza localizarii lor pot sa fie autozomale si heterozomale. Determinarea pozitiei unei
gene intr-un anumit cromozom a facut posibila alcatuirea hartilor genetice.

Sub aspectul manifestarii lor genele pot sa fie recesive, dominante, codominante, epistatice,
hipostatice, complementare sau indiferente.

In timp ce genele nucleare se transmit la descendenti si segrega dupa tipul mendelian, genele
extranucleare prezinta un tip de mostenire nemendelian. Intre cele doua tipuri de gene de la
organismele eucariote poate exista un fenomen de interactiune, in sensul ca cele nucleare pot
determina functionarea sau nefunctionarea celor extranucleare, impreuna putand produce un
anumit fenotip.

Apogeul in conceptia clasica despre gena a fost reprezentata de ipoteza o gena - o enzima,
elaborata de BEADLE si TATUM (1941). Aceasta ipoteza poate fi sintetizata astfel:

9
 · Toate procesele biochimice din organisme sunt controlate genetic, fiecare reactie dintr-un
lant metabolic fiind determinata primar de o gena. Intre gene si enzimele respective exista
raportul de 1:1. Prin mutatia unei singure gene are loc blocarea sintezei enzimei
corespunzatoare si a reactiei biochimice catalizata de ea. Ca urmare are loc blocarea intregului
lant metabolic. Ipoteza considera ca fiecare gena controleaza sinteza, functionarea si
specificitatea unei anumite enzime.

Notiunea de gena a evoluat foarte mult odata cu aparitia geneticii moleculare si a perfectionarii
metodelor de investigatie la nivel molecular.

Gena in conceptia actuala poate fi definita drept un segment al macromoleculei de ADN (sau
ARN in cazul unor virusuri), format dintr-o anumita secventa de nucleotide, care actioneaza ca o
unitate functionala si care contine secventa nucleotidelor intr-o molecula de ARN-m (transcriptia
genetica) si respectiv a aminoacizilor intr-o catena polipeptidica (translatia genetica)

Gena este alcatuita dintr-un mare numar de subloci potential mutabili, dispusi linear intr-o
anumita ordine si intre care poate avea loc fenomenul recombinarii genetice.

Dimensiunea genelor este variabila, in functie de cantitatea de informatie genetica pe care o

poseda. La bacterii s-a calculat ca in medie o gena este formata dintr-o secventa de 900-1.500
nucleotide, fiecare aminoacid fiind controlat genetic de o tripleta de nucleotide denumita codon.

Daca o proteina este alcatuita dintr-o singura catena polipeptidica sau din mai multe dar identice,
ea este codificata de o singura gena. In cazul cand molecula proteica este formata din mai multe
catene polipeptidice nonidentice, ea este codificata de mai multe gene. De exemplu, hemoglobina
A este alcatuita din 4 catene polipeptidice, identice doua cate doua (α si β), ea fiind codificata de
doua gene diferite.

Sub aspect functional, genele pot fi clasificate in 4 categorii :

1) Gene structurale care determina secventa aminoacizilor intr-o catena polipeptidica, astfel ca
intre secventa nucleotidelor in acidul nucleic si cea a aminoacizilor din proteina corespunzatoare
se observa fenomenul colinearitatii.

2) Gene reglatoare, au rolul de a controla sinteza proteica la nivelul celulei, in functie de

conditiile de mediu extracelular sau de necesitatile functionale ale celulei.

3) Gene arhitecturale care asigura integrarea proteinelor sintetizate in structurile celulare.

4) Gene temporare care activeaza cele 3 tipuri de gene anterioare, pe baza unui program in timp
si spatiu, astfel ca in organism se realizeaza fenomenul citodiferentierii.

WADDINGTON (1965), a denumit intreaga serie de procese biochimice care duc de la gena la
caracterul fenotipic respectiv sistem de actiune a genelor.

In timp ce la procariote genele sunt formate dintr-o secventa de nucleotide continua, ce

codifica o secventa de aminoacizi, la eucariote genele sunt alcatuite din segmente informationale,
separate de segmente non-informationale. De exemplu, gena ce determina sinteza ovalbuminei la
gaina este constituita din “bucati” prezentand intreruperi de secvente de nucleotide care este

10
transcrisa in ARN-m. Aceasta inseamna ca in sapte regiuni ale genei exista insertii de secvente de
nucleotide care nu sunt transcrise in ARN-m.

Ca urmare, gena este alcatuita din segmente informationale, separate prin segmente de
ADN non-informational, sau silentios. Secventele de nucleotide non-informationale incluse in
gena respectiva se numesc introni. Au o marime variabila intre 300 si 1.400 perechi de
nucleotide. Regiunile intercalare se numesc exoni si ele constituie cu adevarat gena.

In genomul eucariotelor exista un numar relativ mic de gene, comparativ cu cantitatea

totala de ADN. De exemplu, la om, s-a calculat ca numarul posibil de gene ar fi egal cu 3´106. In
realitate, numarul de gene este mult mai mic, fiind egal cu 5´104. Aceasta inseamna ca numai o
mica parte din genomul uman este constituit din gene functionale, in timp ce cea mai mare parte
din genom este constituita din ADN non-informational, cu alte roluri.

Functiile genelor si dogma centrala a geneticii

Genele au doua functii: autocatalitica si heterocatalitica. Dogma centrala a geneticii consta in

faptul ca, informatia genetica se gaseste in ADN, ea putand fi replicata (functie autocatalitica) si
decodificata prin transcriptie si translatie (functie heterocatalitica). Ca urmare, fluxul de
informatii este unidirectional : ADN ARN – proteine.

Functia autocatalitica a genelor. Consta in capacitatea lor de a se autoreplica cu mare fidelitate,

astfel ca, in urma procesului diviziunii, celulele fiice mostenesc, de regula, aceleasi gene,
existente si in celula mama.

La organismele pluricelulare, fiecare celula a organismului poseda totalitatea genelor

caracteristice speciei respective, numai ca in celule specializate functioneaza anumite gene, restul
gasindu-se in stare represata.

La plante s-a demonstrat ca atat celulele diploide ale organismului, cat si cele haploide, sunt
capabile sa regenereze in culturi celulare intregul organism.

Deoarece la majoritatea organismelor materialul genetic este reprezentat de ADN si numai in

cazul unor virusuri este reprezentat de ARN, functia autocatalitica a genelor este reprezentata de
procesul de replicatie a acizilor nucleici. Acest proces se realizeaza dupa tipul semiconservativ,
prin care moleculele de ADN nou sintetizate sunt formate dintr-o catena polinucleotidica veche si
una nou sintetizata. Existenta complementaritatii nucleotidelor de-a lungul macromoleculei de
acizi nucleici, permite sinteza materialului genetic, cu o mare fidelitate. Numai asa se poate
explica stabilitatea relativa a organismelor vii, transmiterea informatiei genetice in cursul
generatiilor succesive.

Functia heterocatalitica a genelor. Consta in capacitatea lor de a determina sinteze specifice de

proteine, enzime si alte biomolecule. Aceasta inseamna ca informatia genetica pe care o contine
fiecare gena este la un moment dat decodificata si transformata intr-o secventa de aminoacizi,
adica in catene polipeptidice.

In fiecare celula de tip procariot sau eucariot, genele se gasesc, de regula, intr-un singur exemplar
sau sub forma de alele, in timp ce numarul moleculelor proteice este foarte mare, de zeci sau sute
de mii. Aceasta inseamna ca decodificarea informatiei genetice continuta in moleculele de ADN
se realizeaza cu o viteza foarte mare, incat celulele pot sintetiza rapid cantitati mari de molecule

11
proteice. Pentru aceasta exista un sistem de amplificare, prin care genele sunt copiate in
numeroase exemplare de ARN-m prin fenomenul de transcriptie si apoi prin translatie sunt
transformate in secvente de aminoacizi, adica in catene polipeptidice.

Recent s-a descoperit ca la eucariote genele cuprind secvente de nucleotide informationale

denumite exoni si secvente non-informationale denumite introni. Astfel, gena este alcatuita din
mai multe bucati, din care numai exonii sunt transcrisi in ARN-m si informatia lor genetica este
decodificata si transformata in secvențe de aminoacizi. In procesul de transcriptie intronii sunt
eliminati.

De exemplu, gena ovalbuminei, a proteinei din albusul oualor de gaina, este format dintr-o
secventa de 8 exoni si 7 introni, care alterneaza. Ca urmare, genele de la eucariote sunt mult mai
mari decat cele de la procariote, deoarece au secvențe de ADN non-informational. Acest ultim tip
de ADN are rol in procesul de evolutie prin duplicarea genelor.

Genele de la eucariote au o structura discontinua sau in mozaic.

Gene suprapuse. La bacteriofagul phix 174, care are un genom circular, s-au descoperit gene
suprapuse. Gena A a acestui virus bacterian este mai mare, iar gena B de dimensiuni mai reduse,
fiind inclus in gene A. De asemenea genele D si E sunt suprapuse (fig. 6.11.). Aceasta inseamna
ca sinteza ARN-m poate incepe din doua puncte diferite ale aceleasi gene, astfel ca se pot
sintetiza doua catene polipeptidice de marimi diferite.

Pseudogene. In genomul unor eucariote au fost evidentiate pseudogene, adica niste gene relicte,
care si-au pierdut functiile si care au numai rol in mentinerea arhitecturii moleculare a
cromozomilor. Astfel de gene se regasesc in familia genelor hemoglobinelor, a imunoglobinelor
etc. cu care se inrudesc structural. Fiind nefunctionale, pseudogenele acumuleaza mutatii cu o
frecventa marita.

Elemente genetice transpozabile

Elementele genetice transpozabile sau transpozonii sunt segmente de ADN de 750-40.000 perechi
de baze, capabile sa circule in cadrul genomului atat la procariote, cat si la eucariote si sa se
insere in diverse locusuri. Ele pot determina mutatii genice, restructurari cromozomale, activarea
unor gene silentioase, inactivarea unor gene etc. Traspozonii sunt de doua tipuri :

- traspozoni simpli, mai mici ca dimensiuni si care contin numai gena traspozazei, enzima cu
ajutorul careia se realizeaza transpozitia ;

- transpozoni complecsi, de dimensiuni mai mari, care pe langa gena traspozazei contin una
sau mai multe gene care sunt transpozate dintr-un locus in altul al genomului.

Inducerea transpozitiei se realizeaza in conditii de stress provocat de agentii fizici (radiatii, socuri
de temperatura) si chimici (substante mutagene, poluante etc.) sau prin cultura de celule si
tesuturi pe medii artificiale. In aceste conditii se produce o destabilizare a genomului, fapt ce
determina o mare variabilitate genetica. Aceasta permite o capacitate marita de adaptare a
organismelor la conditiile nefavorabile de mediu si bineinteles supraviatuirea. Elementele
genetice transpozabile au un rol important in evolutia rapida a organismelor vii in conditii de
stress.

12
 EREDITATEA SI VARIABILITATEA ORGANISMELOR

Ereditatea consta in transmiterea caracterelor de la parinti la descendenti. Transmiterea si

mostenirea ereditara se realizeaza prin intermediul genelor, alcatuite din ADN, localizate in
principal in nucleu, dar si in unele organite celulare (mitocondrii, cloroplaste).

Datorita acestei proprietati se asigura un flux de informatie de la ascendenti la urmasi. Factorii

materiali care asigura acest flux de informatie se numesc factori ereditari sau gene.

Gena este o secventa de nucleotide din macromolecula de ADN (respectiv a unei molecule de
ARN la ribovirusuri), care determina sinteza unei catene polipeptidice sau indeplineste o anumita
functie in celula.

Deosebirile dintre caracterele unui grup de indivizi inruditi se numesc variatii.

Toate genele unui organism alcatuiesc zestrea ereditara a acestuia sau genotipul organismului.

Variabilitatea constituie proprietatea organismelor inrudite de a se deosebi intre ele apartinand

aceleiasi specii.

Pe langa variabilitatea informatiei ereditare la nivelul macromoleculei de ADN, pe parcursul

evolutiei organismelor, s-au dezvoltat si alte mecanisme care contribuie la diversitatea
permanenta a viului, cum ar fi: la organismele cu inmultire sexuata combinarea absolut
intamplatoare a gametilor masculini si feminini in procesul fecundatiei, repartitia intamplatoare a
cromozomilor materni si paterni in timpul meiozei, schimbul de informatie intre cromozomii
omologi sau chiar multiplicarea setului de cromozomi.

Modificarile informatiei genetice are loc permanent, atat la nivelul celulelor corpului (somatice),
cat si la nivelul gametilor (celule sexuale). Modificarile la nivelul celulelor somatice contribuie la
unicitatea individului, pe cand modificarile aparute la nivelul gametilor se vor transmite
generatiei urmatoare, daca gametul respectiv participa la fecundare.

MECANISMELE TRANSMITERII CARACTERELOR EREDITARE

LEGILE MENDELIENE ALE EREDITATII

Gregor Mendel a efectuat numeroase experimente de hibridare la mazare – Pisum sativum, ale
caror rezultate au fost confirmate prin hibridari efectuate ulterior la specii din alte genuri, ca:
fasole – Phaseolus, prun – Prunus. El a urmarit modul de transmitere ereditara in descendenta a 7
perechi de caractere fenotipice distincte ale plantelor: forma bobului (neted sau zbarcit), culoarea
bobului (galben sau verde), pozitia florilor (terminala sau axilara).

Hibridarea este incrucisarea intre genitori (parinti) care difera prin una sau mai multe perechi de
caractere (monohibridare – o singura pereche de caractere; dihibridarea – doua perechi de
caractere ereditare; polihibridare – mai multe perechi de caractere). Rezultatul unei hibridari se
numeste hibrid.

13
 Mendel a efectuat experimentele sale inainte de stabilirea rolului cromozomilor in erditate, a
cunoasterii numarului de cromozomi din celulele somatice si gameti. In plus, in experimentele
efectuate la mazare, el a beneficiat de o serie de avantaje:

- a experimentat pe o planta autogama (care se polenizeaza cu polen propriu), care in mod natural este
homozigota. Plantele homozigota prezinta acelasi tip de factori erditari, deci acelasi tip de gene in
cromozomii omologi dintr-o pereche. Plantele heterozigote, respectiv indivizii heterozigoti din prima
generatie, poseda ambele tipuri de factori erditari in cromozomii omologi, mosteniti de la cei doi
gentori;
- a analizat transmiterea in descendenta a unor caractere fenotipice, determinate de actiunea unei singure
perechi de gene alele. Genele alele sunt genele plasate in acelasi locus pe cromozomii omologi si
afecteaza aceeasi insusire a organismului, determinand aparitia unor caractere contrastante;
- a dat o interpretare logica rezultatelor de hibridare, prin presupunerea ca fiecare caracter este determinat
de un factor ereditar (gena). Mendel a presupus ca acestia se afla in stare dubla in celulele somatice si in
stare singulara in gameti. Ulterior, s-a stabilit ca in gameti fiecare cromozom dintr-o pereche se afla in
stare singulara (numarul de cromozomi din gameti este notat cu n), iar in celulele somatice in stare
dubla (numar notat cu 2n), jumatate din cromozomi fiind de origine materna si jumatate de origine
paterna.
Dependent de tipul de hibridare (monohibridare sau duhibridare), se pot evidentia cele 2 legi ale
ereditatii elaborate de Gregor Mendel.

Monohibridarea si legea puritatii gametilor

Gregor Mendel a incrucisat doua soiuri de mazare, care se deosebeau printr-un singur caracter,
respectiv prin aspectul boabelor, neted si zbarcit.

Pentru a efectua hibridarea, Mendel a utilizat un soi de mazare ca genitor matern (la care a efectuat operatia
de castrare, indepartand staminele din florile hermafrodite) cu boabe netede AA – caracter homozigot
dominant si un alt soi ca genitor patern (de la care a recoltat polen, depus pe stigmatul florilor castrate) cu
boabe zbarcite aa – caracter homozigot recesiv.

In prima generatie, Mendel a obtinut hibrizi heterozigoti din punct de vedere genotipic, care au prezentat ca
fenotip numai boabe netede - Aa.

Genotipul reprezinta totalitatea factorilor ereditari (gene) continuti de un organism. In celulele somatice
(2n), fiecare factor ereditar (gena) se afla in stare dubla, iar in gameti (n) in stare singulara.

Fenotipul consta in ansmblul de insusiri morfologice, fiziologice, biochimice, de comporrtament ale unui
individ, ca rezultat al intercatiunii dintre genotip si mediu.

Caracterul care s-a manifestat fenotipic in prima generatie hibrida - F1 – a fost numit caracter dominant, iar
caracterul care nu s-a manifestat fenotipic a fost numit caracter recesiv.

Ulterior, Mendel a semanat boabele hibride obtunute in prima generatie, lasand plantele sa se
polenizeze liber (autopolenizare), obtinand astfel a doua generatie – F2 -, in care a constatat prezenta de
boabe netede si zbarcite, in raport fenotipic de 3:1.

Mendel a explicat acest raport de segregare prin faptul ca gametii avand un singur factor ereditar
din pereche (fiind puri din punct de vedere genetic), plantele heterozigote Aa din F1 vor forma doua tipuri

14
de gameti in procent egal, jumatate din ei avand factorul ereditar in stare dominanta (bob neted - A), iar
cealalta jumatate in stare recesiva (bob zbarcit - a). Pentru a demonstra practic acest fenomen, Mendel a
efectuat experiente de backcross.

Fenomenul de backcross consta in retroincrucisarea succesiva a hibridului heterozigot din F1 Aa

cu fiecare din genitorii homozigoti si in analiza rezultatului hibridarii. In cazul incrucisarii backcross de tip
Aa x AA, vor rezulta numai boabe netede, 50% fiind homozigoti – AA -, iar 50% fiind heterozigoti – Aa.

Obtinerea a doua tipuri de descendenti in cazul tipului de backcross Aa x aa este datorata faptului ca
hibridul heterozigot Aa formeaza doua tipuri de gameti, care prezinta numai un singur tip de gameti, care
prezinta numai un singur tip de factori ereditari (factorul ereditar A sau factorul ereditar a).

Prin combinarea lor probabilistica cu gametii masculi de tip n (planta fiind homozigot recesiva va forma un
singur tip de gameti), vor rezulta 50% plante heterozigote (Aa) au boabe netede si 50% plante homozigote
(aa) cu boabe zbarcite.

15
MONOHIB RIDAREA Ş I LEGEA P URITĂŢ II GAMEŢ ILOR

Generaţia P (parentală) – homozigoţi AA – dominanţi

aa – recesivi

Generaţia F 1 – heterozigoţi Aa – dominanţi 100%

(hibrizi)

Generaţia F 2 homeozigoţi 50% AA – dominanţi

aa – recesivi
heterozigoţi Aa
Aa dominanţi

16
Dihibridarea si legea segregarii independente a perechilor de caractere

Pentru a efectua experienta de dihibridare, Mendel a incrucisat genitori care difereau prin doua perechi de
caractere ereditare: forma bobului – neted AA (dominant) sau zbarcit aa (recesiv) – si culoarea bobului –
galben BB (dominant) sau verde bb (recesiv).

Boabele hibride obtinute in prima generatie F1 au prezentat ambele caractere dominante, fiind in totaliate
netede si galbene - AaBb. Plantele obtinute din aceste boabe au fost lasate sa se autopolenizeze natural,
obtinandu-se astfel 4 fenotipuri in generatia a doua F2, in raport de segregare de 9:3:3:1.

Obtinerea celor 4 tipuri de indivizi in F2 este datorata faptului ca hibrizii heterozigoti din F1 – AaBb –
pentru cele doua perechi de caractere vor forma 4 tipuri de gameti: AB, Ab, aB, ab. Obtinerea celor 4 tipuri
de gameti este determinata de comportarea cromozomilor in meioza. Initial, in profaza I a meiozei,
cromozomii omologi din fiecare pereche se grupeaza cate doi, formand cromozomi bivalenti, ce prezinta
ambele gene alele, de tipul Aa si Bb. Ulterior, in prima anafaza a meiozei, fiecare cromozom din bivalent
va migra independent si intamplator catre unul din cei doi poli ai celulei. Procesul se numeste recombinare
genetica intercromozomiala si reprezinta una din cauzele variabilitatii organismelor. Numarul tipurilor de
combinatii de gene, respectiv numarul tipurilor de gameti rezultati, este dat de 2 la puterea n, unde n este
numarul perechilor de cromozomi in stare heterozigota.

Prin participarea la polenizarea intamplatoare a celor 4 tipuri de gameti masculi si femeli, in generatia F2
vor rezulta 16 tipuri de combinatii, avand raportul fenotipic de segregare de 9:3:3:1.

Pentru a demonstra ca fiecare pereche de caractere (exemplu forma bobului) segrega independent de alta
pereche de caractere (exemplu culoarea bobului), raportul de segregare pentru fiecare caracter considerat va
fi calculat separat.

Astfel, daca se considera segregarea numai pentru caracterul forma bobului, in cazul dihibridarii, 9/16 din
boabele combinatiei A-B si 3/16 din boabele combinatiei A-bb vor prezenta bob neted.

Caracterul bob zbarcit este intalnit numai la boabele din combinatia aa-B 3/16 si la cele din combinatia
aabb 1/16. Prin simplificare cu 4, se obtine raportul de segregare de 3/4 boabe netede si 1/4 boabe zbarcite.

In mod similar, daca se analizeaza numai segregarea pentru culoarea bobului, raportul intre boabele galbene
si boabele verzi va fi de 3/4:1/4. Boabe galbene sunt in combinatia A-B 9/16 si in combinatia aaB 3/16, iar
boabe verzi sunt numai in combinatia A-bb 3/16 si in combinatia aabb 1/16. Prin simplificare cu 4, se va
obtine si, in acest caz, raportul fenotipic de segregare de 3/4:3/4. deci, fiecare pereche de caractere segrega
independent de alta pereche de caractere.

Legea segregarii independente a perechilor de factori ereditari arata ca in generatia F2 fiecare pereche de
factori ereditari segrega independent de alta pereche de factori ereditari, in raport de 3:1. Daca se iau in
consideratie doua perechi de caractere ereditare, raportul de segregare in F2 va fi de 9:3:3:1.

9/16 A-B – boabe netede si galbene (caractere dublu dominante);

3/16 A-bb – boabe netede si verzi (caracter dominant-recesiv);

3/16 aa-B – boabe zbarcite si galbene (caracter recesiv-dominant);

17
1/16 aa-bb – boabe zbarcite si verzi (caractere dublu recesive).

DIHIBRIDAREA ŞI LEGEA SEGREGĂRII INDEPENDENTE A PERECHILOR DE

CARACTERE

Gameţi
AB Ab aB ab
AA BB AA Bb Aa BB Aa Bb
AB
D D D D D D D D
AA Bb AA bb Aa Bb Aa bb
Ab
D D D r D D D r
Aa BB Aa Bb aa BB aa Bb
aB
D D D D r D r D
Aa Bb Aa bb aa Bb aa bb
ab
D D D r r D r r

9/16 – DD – boabe netede (A) şi galbene (B)

3/16 – Dr – boabe netede (A) şi verzi (b)

3/16 – rD – boabe zbârcite (a) şi galbene (B)

1/16 – rr – boabe zbârcite (a) şi verzi (b)

Importanta legilor mendeliene

Experimentele de hibridare efectuate de Gregor Mendel intre diferitele soiuri de mazare si analiza
raportului de segregare in F2, l-au condus la elaborarea primelor legi ale ereditatii. Legile lui Mendel
explica mecanismul de transmitere ereditara a caracterelor determinate de factori ereditari (gene), plasate
pe perechi diferite de cromozomi. Ele constituie astfel unul din fundamentele geneticii clasice, prin care
se explica transmiterea in descendenta a numeroase caractere calitative la plante, animale sau om, dar si
numeroase caractere cantitative.

Cunoasterea mecanismului de transmitere in descendenta a caracterelor, dar si numeroasele abateri de la

mecanismul de transmitere, prezinta importanta practica deosebita. Se pune astfel la dispozitia
amelioratorilor fundamentul stiintific pentru crearea de noi soiuri de plante si rase de animale.

In genetica medicala, cunoscand modul de transmitere in descendenta a numeroase boli ereditare, se poate
interveni in limitarea riscului recurentei acestora in populatie, prin aplicarea sfatului genetic si a diagnozei
prenatale. De asemenea, acestea prezinta aplicatii in patologia medicala, criminalistica.

In biotehnologie si in ingineria genetica, prin transferul de gene, fragmente de cromozomi sau cromozomi
intregi de la un organism la altul, au fost obtinute organismele transgenice, avand calitati dorite de om.

In explicarea reultatelor de hibridare, Mendel a introdus metoda de analiza genetica prin incrucisare si a
utilizat calculul statistic, metode utilizate si in prezent, care au permis dezvoltarea geneticii cantitative.
Aceasta studiaza variabilitatea si ereditatea organismelor cu ajutorul modelelor matematice.

18
ABATERI DE LA SEGREGAREA MENDELIANA

Din cauza slabei dezvoltari a stiintelor biologice din timpul sau, legile ereditatii elaborate de Gregor
Mendel nu au fost considerate de contemporanii sai. Abia in ultimul an al secolului al XIX-lea, trei
cercetatori originari din trei tari diferite, efectuand independent experiente de hibridare la plante, au ajuns
la aceleasi concluzii privind raportul de segregare din generatia a doua - F2.

Fenomenul de codominanta este caracteristic determinismului genetic al tipurilor de grupe sanguine.

Mai multe gene alele, dintre care doua sau mai multe se afla in stare dominanta, iar una in stare recesiva,
afecteaza expresia fenotipica a aceluiasi caracter. La om au fost descrise mai multe sisteme de grupe
sanguine, cel mai raspandit fiind sistemul AOB, determinat de relatiile dintre 3 gene alele a caror initiala
(Ll) provine de la numele medicului si profesorului austriac Karl Landsteiner, care a evidentiat existenta
grupelor de sange la om (premiul Nobel pentru medicina si fiziologie in 1930).

Doua din aceste gene se afla in stare dominanta (LA, respectiv LB), iat una in stare recesiva (l). Relatia de
dominanta dintre cele 3 gene alele este: LA=LB>l. Prezenta unei singure gene dominante in stare
homozigota sau heterozigota pentru alela recesiva determina grupa sanguina A (LALA sau LAl), respectiv
grupa B (LBLB sau LBl). Prezenta ambelor gene in stare homozigot recesiva (ll), determina grupa de sange
O. Prezenta concomitenta a ambelor gene dominante in stare heterozigota (LALB) determina un tip nou de
grupa sanguina, respectiv un nou fenotip (AB). Descoperirea prezinta importanta majora in efectuarea
transfuziilor sangvine, tipul O fiind donor universal, iar tipul AB acceptor universal, dar si in stabilirea
paternitatii.

Fenotip (grupa sanguina) Genotip (structura genetica)

OI ll

A II LALA sau LAl,

B III LBLB sau LBl

AB IV LALB

RECOMBINAREA GENETICA

Alaturi de mutatii, recombinarea genetica are rol in inducerea variabilitatii genetice, dar si in
procesele de speciatie si evolutie. La plantele care se inmultesc prin autofecundare, recombinarea genetica
este, alaturi de mutatii, principalul mecanism prin care este indusa starea de heterozigotie. Recombinarea
genetica consta in totalitatea proceselor care asigura redistribuirea informatiei genetice. La organismele
eucariote, recombinarea genetica are loc prin 3 mecanisme diferite in timpul meiozei.

Recombinarea genetica prin schimb reciproc de gene (intracromozomiala)

Are loc in profaza I a meiozei, ducand la formarea unor gameti recombinati genetic. La majoritatea
speciilor meioza este parcursa in 2 etape:

o diviziunea heterotipica (reductionala) din care rezulta 2 celule haploide (n) prin reducerea la
jumatate a numarului de cromozomi din celula mama diploida (2n);

19
 o diviziunea homeotipica (ecvationala) din care rezulta 4 celule haploide (n) ce reprezinta
celulele reproducatoare.
La animale, acestea reprezinta progametii, din care, prin procese de maturare, se vor forma gametii. La
plante, cele 4 celule haploide reprezinta cei 4 gametofiti. Nucleul lor va parcurge alte diviziuni, in urma
carora se vor forma gametii.

In timpul profazei I a diviziunii reductionale, cromozomii omologi se asociaza initial doi cate doi,
formand cromozomii omologi. In timpul profazei I a diviziunii reductionale, cromatidele nesurori se pot
atinge in unul sau mai multe puncte numite chiasme. Posibilitatea de suprapunere si de rupere a
cromozomilor omologi creste o data cu distanta dintre gene. Acest proces are loc in stadiul diplonem al
profazei I, stadiu in care se observa structura bicromatidica a fiecarui cromozom din bivalent.

In aceste locuri poate avea loc ruperea cromatidelor nesurori, proces urmat de resudarea lor cu
fragmente interschimbate. In acest fel va avea loc un schimb de gene intre cromozomii omologi,
rezultand cromozomi si implicit gameti recombinati genetic (cu o alta pozitie a genelor pe cromozomi).
Acest fenomen reprezinta baza citologica a fenomenului de crossing-over studiat de Thomas Morgan in
teoria cromozomiala a ereditatii.

Procentul de crossing-over ete cu atat mai mare cu cat distanta dintre gene, intre cromozomii
omologi, este mai mare. Cunoscand distanta dintre gene, se pot stabili hartile cromozomiale la
eucariote, cu o deosebita importanta teoretica si practica. Procesul asigura variabilitatea in lumea vie, in
principal la speciile care se inmultesc prin autofecundare (plantele hermafrodite autogame sau
animalele hermafrodite autogame).

DETERMINISMUL CROMOZOMAL AL SEXELOR

La organismele mai evoluate, genele pentru sexualitate sunt grupate pe cromozomi diferiti.
Cromozomii implicati in determinismul genetic al sexului se numesc heterozomi sau cromozomii

20
sexului. In determinismul cromozomal al sexului poate fi implicata o singura pereche de
cromozomi sau mai multe perechi de cromozomi. Intre cromozomii celor doua sexe pot fi
diferente morfologice (cromozomii au forme diferite la cele doua sexe) sau diferente numerice
(cromozomii sunt in numar diferit la cele doua sexe).

Determinismul cromozomal al sexului la specii cu femele homogametice si masculi

heterogametici

Tipul Drosophila – diferente morfologice intre cromozomii celor doua sexe

Acest tip se caracterizeaza prin faptul ca cei doi cromozomi ai sexului prezinta aceeasi forma la
femela, fiind notati cu XX si forma diferita la masculi, fiind notati cu XY. Cromozomul Y este de
obicei mai mic si heterocromatic fata de cromozomul X, avand astfel un numar redus de gene.

Acest tip de determinism al sexului este intalnit la Drosophila melanogaster , la multe alte specii
de insecte si alte nevertebrate, dar si la toate mamiferele. Sexul femel va forma un singur tip de
gameti, care contin jumatate din autozomii celulei somatice si un singur cromozom X – femele
homogametice.

Sexul mascul va forma doua tipuri de gameti, jumatate avand un set de autozomi si un cromozom
X, iar cealalta jumatate un singur set de autozomi si cromozomul Y – masculi heterogametici.

 Prin fecundarea unui gamet femel cu cromozomul X, cu un gamet mascul cu cromozomul

X, va

rezulta un zigot XX din care se va dezvolta un organism femel.

 Prin fecundarea gametului femel cu cromozomul X cu gametul mascul cu cromozomul

Y, va rezulta un zigot XY din care se va dezvolta un organism mascul.

Deoarece unul din sexe formeaza doua tipuri de gameti (in procent egal), raportul dintre sexe in
descendenta va fi de 1:1.

Acest tip de determinism al sexului este intalnit si la unele plante dioice, ca de exemplu la canepa,
la care exista indivizi masculi si indivizi femele, ca la mamifere: canepa de vara, reprezentata prin
indivizi masculi (formeaza numai inflorescente mascule), se matureaza mai timpuriu si prezinta
cromozomii sexului XY; canapa de toamna este reprezentata numai prin indivizi femeli
(formeaza numai inflorescente femele), se matureaza mai tarziu si prezinta cromozomii sexului
XX.

Determinismul cromozomal al sexului la specii cu femele heterogametice si masculi

homogametici

Tipul Abraxas – diferente morfologice intre cele doua sexe

Acest tip este intalnit la unele insecte si alte nevertebrate, dar si la toate pasarile. Sexul femel este
heterogametic, avand doua tipuri morfologice de cromozomi, notati cu ZW (sau XY), iar sexul
mascul este homogametic, avand un singur tip morfologic de cromozomi, notati cu ZZ (sau XX).

21
 Astfel, femelele vor forma doua tipuri de gameti, avand jumatate din numarul de autozomi si un
cromozom Z sau un cromozom W, iar masculii vor forma un singur tip de gameti, avand jumatate
din numarul de autozomi si un singur cromozom Z. Cromozomul W este mai mic, heterocromatic
si contine putine gene.

Prin procese de fecundare vor rezulta in descendenta 50% masculi ZZ si 50% femele ZW.

DETERMIN ISMUL CROMOZOMAL AL SEXELOR

TIPUL DROSOPHILA TIPUL ABRAXAS

-diferenţe morfologice între cromozomii celor două sexe -diferenţe morfologice între cromozomii celor două sexe
FEMELE HOMOGAMETICE (XX) FEMELE HETEROGAMETICE (ZW, XY)
MASCULI HETEROGAMETICI (XY) MASCULI HOMOGAMETICE (ZZ, XX)

INFLUENTA MEDIULUI ASUPRA EREDITATII

Factorii mutageni sunt factorii care induc modificari in structura si functiile materialului genetic.
Dupa natura lor, ei sunt factori mutageni fizici, chimici, biologici.

o factorii mutageni fizici sunt reprezentati prin socuri termice (reci sau calde), radiatii neionizante
(radiatiile ultraviolete si radiatiile infrarosii), radiatiile ionizante (radiatiile electromagnetice si
radiatiile corpusculare), forta de acceleratie;
o factorii mutageni chimici sunt reprezentati printr-o gama extrem de variata de substante
chimice, foarte diferite ca structura si mod de actiune: analogi ai bazelor azotate, acidul nitros,
unii coloranti si aditivi alimentari, unele antibiotice, pesticidele, unele ingrasaminte chimice.
o factorii mutageni biologici sunt reprezentati prin unele virusuri, micoplasme, care induc
modificari ale materialului genetic.
Mutatiile sunt modificarile induse in structura si functia materialului genetic, ca urmare a actiunii
unui factor mutagen.

22
 Clasificarea mutatiilor:

1. dupa modul de actiune, mutatiile pot fi naturale (aparute spontan, fara interventia omului) si
artificiale (aparute prin utilizarea factorilor mutageni).
2. dupa tipul de celule afectate, exista:
o mutatii somatice (afecteaza celulele somatice), sunt neereditare;
o mutatii gametice (afecteaza celulele reproducatoare – gametii), sunt ereditare.
3. dupa efectul asupra viabilitatii organismelor, formele mutante pot fi: viabile (nu afecteaza
supravietuirea indivizilor) sau pot prezenta diferite grade de letaliate.
4. dupa cantitatea de material genetic afectat, mutatiile pot fi genice, cromozomiale, genomice.
o mutatiile genice afecteaza ordinea nucleotidelor din molecula de ADN;
o mutatiile cromozomiale reprezinta modificari in forma, structura si functia cromozomilor;
o mutatiile genomice afecteaza anumiti cromozomi care pot fi in plus sau in minus (aneuploidia)
sau intregul genom (poliploidia).
Aneuploidia consta in prezenta in celulele somatice a 1, 2 cromozomi in plus sau in minus: un
cromozom in plus – trisomie, un cromozom in minus – monosomie, doi cromozomi in plus –
tetrasomie, doi cromozomi in minus – nulisomie. Este determinata de fenomenul de nondisjunctie
cromozomiala sau fenomene de fuziune – fisiune centromerica.

Nondisjunctia cromozomiala consta in nesepararea celor doi cromozomi dintr-o pereche in timpul
anafazei, migrand spre acelasi pol al celulei, rezultand astfel cromozomi si gameti recombinati cu n-1
cromozomi. Prin participarea acestor gameti la fecundare (alaturi de gameti normali sau de gameti care
au suferit fenomenul de nondisjunctie), vor rezulta organisme aneuploide.

Poliploidia consta in multiplicarea propriului genom (autopoliploidia) sau multiplicarea numarului de

cromozomi ai unui hibrid interspecific (alopoliploidia). Organismele poliploide au astfel un numar

multiplu de cromozomi. Ca o consecinta a multiplicarii numarului de cromozomi, formele poliploide
prezinta anumite caracteristici:

o fenomenul de gigantism: ca urmare a multiplicarii numarului de cromozomi, nucleul, celulele si

diferite organe ale corpului sunt mai mari;
o rezistenta mai mare la factorii de stres (socuri termice, salinitatea mediului), datorita numrului
multiplu de cromozomi si implicit de gene, astfel formele poliploid sunt intalnite mai frecvent
in regiuni cu un climat mai aspru (regiuni montane, pe terenuri saraturoase sau aride);
o o sinteza sporita de substante, datorita faptului ca aceeasi gena se afla intr-un numar multiplu de
exemplare.
Fenomenul de poliploidie este relativ raspandit in lumea plantelor. De asemenea, procentul de specii
poliploide, creste de la campie spre varful muntelui, un numar multiplu de cromozomi asigurand o
capacitate marita de adaptare la conditiile de mediu. Numeroase specii si forme autopoliploide se
intalnesc la trandafir, garofita, mar, etc. De asemenea, unele specii din natura sunt alopoliploide, ca
graul comun, tutunul, etc.

La animale, fenomenul de poliploidie este mult mai rar decat la plante, fiind mai frecvent la animalele
nevertebrate si la animalele vertebrate inferioare (pesti).

23
 GENETICA UMANA

I. COMPLEMENTUL CROMOZOMIAL
Cariotipul uman

Cei 46 de cromozomi umani au fost impartiti in 7 grupe morfologice, dependent de marimea lor,
pozitia centromerului, prezenta satelitilor.

Grupa A cuprinde cromozomii din perechile 1-3. sunt cromozomi lungi. Cromozomii din perechea 1
si 3 sunt metacentrici, cei din perechea 2 sunt submetacentrici. Cromozomii din perechea 1 prezinta o
constrictie secundara in regiunea proximala a bratului lung.

Grupa B contine perechile 4 si 5; sunt cromozomi lungi, avand centromerul submedian – cromozomi
submetacentrici.

Grupa C cuprinde cromozomii din perechile 6-12, in acest grup fiind inclus si cromozomul X al
sexului. Sunt cromozomi de marime mijlocie, cromozomii din perechile 6, 7, 8, 11 au centromeri
mediani, iar cei din perechile 9, 10, 12 in regiunea proximala a bratului lung. Cromozomul X dupa
marime, se poate situa intre cromozomii din perechile 6-9.

Grupa D cuprinde cromozomii din perechile 13-15, sunt cromozomi de marime mijlocie, acrocentrici
(centromer situat spre capatul cromozomului), avand constrictie secundara pe bratul scurt si sateliti.

Grupa E cuprinde cromozomii din perechile 16-18, sunt cromozomi relativ mici cu centromerul in
regiunea mediana (per. 16) sau submediana (per. 17 si 18). Cromozomiii din per. 16 prezinta o
constrictie secundara in regiunea proximala a bratului lung.

Grupa F cuprinde cromozomii din per. 19-20, sunt cromozomi mici, metacentrici.

Grupa G cuprinde cromozomii cei mai mici din cariotipul uman, acrocentrici, cu satelit. In baza
marimii similare este inclus si cromozomul Y al sexului, este acrocentric (centromer situat in regiunea
subterminala), insa nu prezinta satelit.

24
Genomul uman

Genomul defineste toate genele existente pe un singur gamet, respectiv pe un singur cromozom din
perechea de omologi.

Proiectul genomului uman, initiat in 1988, a fost definitivat in februarie 2001, fiind completat in
aprilie 2003. Scopul sau a fost de a crea hartile genetice si fizice ale celor 23 de perechi de
cromozomi umani, stabilirea secventei complete a genomului uman, care au permis depistarea si
analiza genelor implicate in determinismul caracterelor normale, precum si genele mutante care
determina diferite maladii.

Harta genetica consta in reprezentarea grafica a pozitiei genelor pe cromozomi, cu stabilirea distantei
dintre ele. Ea prezinta ordinea genelor si defineste pozitia unei gene fata de alte gene situate pe
acelasi cromozom.

Harta citologica – harta fizica a cromozomilor prezinta pozitia unui locus sau a unei gene pe
cromozom, dependent de anumite particularitati ale acestuia. Intocmirea ei are la baza tehnicile de
bandare a cromozomilor, prin care se evidentiaza benzi transversale de culori si intensitati diferite de-
a lungul cromozomilor metafazici, prin tehnici specifice de colorare.

Genele sunt distribuite pe cele 22 perechi de autozomi si pe cei 2 cromozomi ai sexului. Genele (sau
regiunile cu rol in codificare), reprezinta numai 1-2% din genom. Aproape 45% din genom este
derivat de la elemente genetice transpozabile (gene mobile, capabile sa isi schimbe pozitia in
interiorul aceluiasi cromozom sau pe cromozomi diferiti).

DOMENII DE APLICABILITATE SI CONSIDERATII BIOETICE IN GENETICA UMANA

SFATURILE GENETICE

Sfatul genetic consta in evaluarea riscului unei persoane de a manifesta o maladie genetica sau
posibilitatea unui cuplu de a avea un copil malformat. Sfatul genetic este solicitat in cazuri variate:

25
 - unul dintre parinti este afectat;
- cei doi soti prezinta un grad de rudenie sau aparitia unei comunitati in care este frecventa o mutatie;
- parintii au deja in familie un copil afectat si doresc sa cunoasca sansa de reaparitie a malformatiei;
- una din rude este afectata;
- unul sau ambii parteneri au fost expusi la un mediu teratogen;
- avorturi spontane repetate ale mamei;
- cupluri sterile.
Obiectivele si etapele sfatului genetic sunt multiple, cele mai importante fiind cele enumerate in
continuare.

Diagnostic cat mai exact, care sa cuprinda informatii privind istoricul familiei, cu date concrete
privind:

- diferite stari patologice;

- examenul clinic al individului afectat, cat si al mai multor membri ai familiei;
- investigatii paraclinice uzuale: analiza cariotipului, analiza heterocromatinei sexuale, diagnosticul
ADN.
Caracterul genetic al bolii trebuie precizat, fiind stabilita contributia procentuala (de la 0% la 100%)
a factorilor genetici in determinismul bolii.

Modul de transmitere al maladiei si a riscului recurent – se urmareste posibilitatea de segregare a

alelei mutante si se calculeaza riscul ca aceasta afectiune sa apara si la alti membri ai familiei.

Comunicarea catre familie a riscului de recurenta a maladiei, diagnosticului si prognozei

manifestarii acestei maladii, dar si posibilitatilor terapeutice. Se considera ca orice risc mai mic de
10% este acceptabil, iar orice risc mai mare de 20% este inacceptabil.

Elaborarea sfatului genetic parcurge mai multe etape:

Cercetarea familiala si intocmirea arborelui genealogic – analiza acestuia:

- va permite stabilirea incidentei trasaturii patogene,

- va putea oferi informatii privind modul de transmitere in descendenta a acesteia,
- va permite depistarea prezumtivelor persoane purtatoare ale unor maladii autozomal recesive sau X-
linkate.
Investigatiile citogenetice, moleculare si biochimice sunt efectuate pentru a se obtine date noi, necesare
elaborarii sfatului genetic.

- Investigatiile citogenetice permit stabilirea anomaliilor numerice: sindrom Down, trisomia-X,

sindrom Turner.

- Investigatiile moleculare – studiul ADN, permite analiza mutatiilor genice.

- Investigatiile biochimice sunt utilizate pentru depistarea heterozigotilor sau a celor afectati de o boala
metabolica.

Calcularea riscului genetic prezinta grade diferite de dificultate, dependent de cauza bolii analizate.

- in cazul bolilor partial genetice prezinta importanta cunoasterea conditiilor de mediu care
interactioneaza cu factorii genetici;

26
 - in cazul maladiilor sau caracterelor determinate de gene autozomal dominante, riscul uzual pentru
fiecare nou-nascut este de 1:2;

- in cazul caracterelor determinate de gene autozomal recesive, acelasi risc este de 1:4;

- in cazul caracterelor X-linkate, transmiterea acestora este dependenta de sex. Astfel, pentru fiecare
purtator, ½ din baieti vor fi afectati si ½ din fetite vor fi purtatoare;

- in cazul caracterelor Y-linkate, acestea se vor transmite exclusiv pe linie paterna, deci vor fi
prezente numai la baieti si absente la fete;

- in cazul bolilor multifactoriale – determinate de mai multe gene nealele si influentate de factorii de
mediu, este utilizat riscul de recurenta empiric, dedus din observarea unui numar mare de cazuri, in
familii diferite. Astfel, luxatia congenitala de sold a fost intalnita la 3-4/1000 copii afectati, nascuti
din parinti normali. Daca intr-o familie normala s-a nascut un copil afectat, riscul ca urmatorul copil
sa fie afectat este de 0,5% pentru urmatorul baiat nascut si 6,3% daca urmatorul nascut este fetita.
Consangvinizarea mareste riscul pentru o malformatie majora, datorita homozigotarii genelor.

DIAGNOSTICUL PRENATAL

Riscul de malformatii pentru orice sarcina este de circa 3%. Acest risc malformativ poate creste sub
actiunea unor factori care actioneaza asupra organismului matern, in timpul diferitelor etape ale
sarcinii. Dintre acestia, prezinta importanta:

- anumite infectii ale mamei in timpul sarcinii;

- administrarea unor medicamente, in special antibiotice;
- factorii de mediu si noxele profesionale: radiatii ionizante, solventi chimici, metale grele.
Diagnoza prenatala este una dintre cele mai importante metode de profilaxie genetica si identifica
tulburarile fetale. Tehnicile de diagnostic au parcurs o evolutie si diversificare rapida in ultimii ani,
permitand depistarea precoce a diferitelor anomalii, prin diferite metode de investigatii.

Ecografia (ultrasonografia) permite identificarea a numeroase anomalii structurale fetale si se poate

efectua pe tot parcursul vietii intrauterine.

Amniocenteza consta in recoltarea lichidului amniotic prin punctia sacului amniotic, sub control
ecografic. In mod normal, amniocenteza se executa in saptamanile 15-17 de viata intrauterina, cand se
recolteaza 15-20 ml lichid amniotic. Materialul recoltat este utilizat pentru efectuarea de culturi
celulare pentru stabilirea cariotipului si identificarea unor anomalii numerice si structurale ale
cromozomilor, dar si pentru analiza unor markeri fetali. Metoda prezinta un risc de avort spontan de
0,5-1%.

Analiza Doppler este utilizata pentru evaluarea vitezei sangelui in circulatia fetala ombilicala si
placentara.

Analiza sangelui fetal se executa prin punctie ombilicala percutanata, efectuata sub control ecografic.

27
 Analiza sangelui matern este efectuata cu ajutorul unor markeri fetali, care evidentiaza unele maladii
ale fatului, din cauza legaturii circulatorii care exista intre fat si organismul matern. Pot fi depistate
sarcinile cu sindrom Down.

Bolile ereditare

Boala reprezinta o deviere de la starea de sanatate normala, din cauza unor modificari ale
mediului intern sau a actiunii unor agenti din mediul extern.

Boala ereditara reprezinta orice boala determinata de o mutatie in transmiterea informatiei

genetice. In geneza unei boli erditare, pe langa factorul ereditar, prezinta importanta si mediul
extern.

Dupa cauzele care le induc, bolile ereditare pot fi: boli genetice si boli partial genetice, determinate de
factorii ereditari si de factorii de mediu.

I. BOLILE GENETICE, la randul lor, pot fi:

a) boli genice, care, dependent de numarul de gene implicate in manifestarea lor, pot fi:
1. boli monogenice – determinate de actiunea unei singure gene mutante;
2. boli poligenice (multifactoriale) – manifestate in urma cumularii actiunii mai multor gene cu factorii de
mediu.
b) boli cromozomiale, numerice (determinate de existenta unui numar variat de cromozomi), sau
structurale (determinate de modificarea structurii cromozomilor).
II. BOLILE PARTIAL GENETICE sunt determinate de interactiunea dintre factorii ereditari si facorii de
mediu. Zestrea ereditara este reprezentata de gene patologice si combinatii de gene care conduc la o
susceptibilitate pentru o anumita boala, in prezenta unor factori de mediu favorizanti. De exemplu,
persoanele care prezinta grupa de sange OI manifesta o susceptibilitate pentru ulcerul gastro-duodenal.
In declansarea bolilor epigenetice, constitutia genetica individuala prezinta importanta.
Anomalii numerice ale autozomilor

La plante pot fi intalnite unele modificari in numarul si structura cromozomilor, care sunt viabile. La
animale si la om, foarte putine modificari numerice sau structurale sunt viabile. Notarea unei anomalii
cromozomiale se face cu prezentarea numarului de cromozomi, urmata de virgula si specificarea
cromozomilor implicati.

- Sindromul Down sau trisomia 21 (prezenta unui cromozom suplimetar in perechea 21) se noteaza
astfel: 2n=47, 21-21-21. incidenta acestei boli este ridicata (5-10 cazuri la 10000 nou-nascuti), frecventa
creste rapid daca mamele sunt in varsta (daca mamele au peste 45 ani, apare un caz la 50 de nou-
nascuti). Sindromul afecteaza ambele sexe, nu este vindecabil, indivizii prezinta o mobilitate excesiva a
articulatiilor, cap mic, aspectul fetei este caracteristic (se mai numeste si mongolism), o reducere usoara
a fertilitatii si o scadere usoara a coeficientului de inteligenta (Q.I.). Coeficientul de inteligenta este
raportul procentual dintre varsta indicata prin rezolvarea unor teste de inteligenta si varsta bilogica:

Q.I.=varsta data de testele de inteligenta/varsta bilogica reala x 100

28
Anomalii numerice ale heterozomilor

o trisomia X (superfemele; 2n=47, XXX), consta in prezenta unui cromozom X suplimetar.

Afecteaza sexul femel, determinand o talie redusa, atrofia organelor genitale si sterilitate,
reducerea coeficientului de inteligenta;
o sindromul Turner (2n=45, XO), afecteaza sexul femel, lipseste cromatina sexuala, care prezinta
un singur cromozom X. Indivizii afectati sunt caracterizati prin lipsa sau atrofierea ovarelor,
care determina sterilitatea, au aspect fenotipic masculinizant, statura mica si anomalii cardiace
si renale; tratamentul timpuriu cu estrogeni poate initia maturizarea sexuala;
o sindromul Klinefelter (2n=47, XXY), afecteaza sexul mascul, fiind caracterizat prin prezenta
unui cromozom X suplimentar. Se manifesta prin atrofia testiculelor, sterilitate, talie inalta,
bazin larg, prezenta unor trasaturi feminine (exemplu, dezvoltarea sanilor, lipsa pilozitatii
faciale, voce subtire); tratamentul prelungit cu testosteron poate aduce unele ameliorari.
Anomalii structurale ale cromozomilor

Sub actiunea diferitilor factori mutageni poate avea loc pierderea unui mic segment de cromozom
(deletie), ceea ce duce la o anomalie strcucturala sau aberatie cromozomala. La om, majoritatea
modificarilor structurale ale cromozomilor sunt letale.

o pierderea unui mic segment de pe bretul scurt al cromozomului 5 (notata cu -5p) determina
maladia denumita cry-du-chat (tipatul pisicii). Indivizii afectati prezinta o deschidere a palatului
bucal, cavitatea bucala comunicand cu fosele nazale. In timpul respiratiei, se aude un suierat
amintind de tipatul unei pisici. De obicei aceasta anomalie poate fi corectata chirurgical.

Anomalii (mutatii) genice

Diferitele caractere ale corpului uman, normale sau patologice, sunt determinate de actiunea diferitelor
gene, aflate in stare dominanta sau recesiva.

o maladii determinate de prezenta unor gene dominante autozomale sunt: sindactilia (unirea
degetelor), polidactilia (prezenta unor degete suplimentare), hemeralopia (incapacitatea vederii
noaptea), prognatismul (marirea anormala a buzei inferioare si aplatizarea transversala a
craniului), gura de lup, buza de iepure;
o maladii determinate de prezenta unor gene homozigote recesive autozomale: albinismul
(absenta pigmentilor melanici din iris, piele, par);

29
 o maladii determinate de prezenta unor gene recesive heterozomale (pe cromozomul X):
daltonismul (incapacitatea de a distinge culorile rosu de verde, galben de maron, negru de
maron), hemofilia (incapacitatea de coagulare a sangelui), boli ce se transmit pe linie paterna.
Genele plasate pe autozomi sunt transmise in descendenta cu aceeasi frecventa la cele doua sexe
(exemplu, albinismul).

Hemofilie

Anemie falciforma

Genele plasate pe cromozomul X se transmit cu o frecventa diferita la cele doua sexe, deoarece
femeia prezinta doi cromozomi XX (unul de origina materna, unul de origine paterna), fiind
homozigota, iar barbatul are un singur cromozom X (de origine materna), fiind heterozigot (XY).

30
 In acest fel, o gena recesiva prezenta intr-un singur exemplar pe cromozomul X, isi manifesta
actiunea la barbat. Fenomenul se numeste hemizigotie, caracterizat prin manifestarea actiunii unei gene
recesive aflate intr-un singur exemplar la masculii XY. Cauza este datorata absentei unor gene alele
corespunzatoare pe cromozomul Y.

Astfel, gena pentru hemofilie se noteaza Xh. In cazul sexului femel, pot exista 3 structuri genice:
XX – femei normale, sanatoase; XXh – femei purtatoare (nu manifesta boala, dar o transmit in
dscendenta); XhXh – femei hemofilice – manifesta boala. Barbatii fiind hemizigoti, pot fi de 2 feluri:
XY – barbati sanatosi, normali; XhY – barbati hemofilici. Dependent de constitutia genetica a mamei si
a tatalui, descendenta este diferita: a) mama purtatoare si tatal sanatos; b) mama sanatoasa si tatal
hemofilic.

Genele plasate pe cromozomul Y se transmit exclusiv pe cale paterna (exemplu gena pentru
trichomie – prezenta de smocuri mari de par in urechi sau nas; a genei pentru unele forme de calvitie –
prezenta cheliei).

MUTAGENEZA SI TERATOGENEZA

FENOTIPUL CANCERULUI. TIPURI DE CANCER

In termeni generali, cancerul este caracterizat prin proliferarea necontrolata a celulelor. Cancerul
este o boala genetica produsa de orice perturbare a dezvoltarii celulelor, care are drept consecinta invazia
tesutului sanatos din jur, de catre celulele anormale. Celulele canceroase provin din celule normale normale
care au suferit modificari irerversibile. Ele se multiplica mult mai rapid decat celulele normale ale
organismului si nu par a fi supuse unui control nervos sau hormonal.

Prin sistemul sangvin sau limfatic, ele se pot raspandi in orice alta parte a organismului, unde vor produce
ulterior leziuni ale tesutului (metastaza). Tumora maligna este un nume utilizat pentru cancer.

- un cancer care se formeaza in epitelii se numeste carcinom;

- un cancer care se formeaza in tesutul mezenchimal se numeste sarcom;
- cancerul globulelor albe se numeste leucemie;
- cancerul tesutului limfoid se numeste limfom;
- cancerul celulelor plasmei si al maduvei osoase se numeste mielom.
Cancerul este reprezentat prin mai multe boli, care prezinta caracteristici celuleare similare. Toate formele
de cancer sunt caracterizate prin multiplicare celulara necontrolata, ca urmare a unor mutatii care
afecteaza un numar relativ mic de gene.

Intr-un organism, celulele tumorale sunt clonale, ele fiind descendente dintr-o singura celula ancestrala
care a devenit canceroasa. Conversia unei celule normale intr-o celula canceroasa este un proces care
implica parcurgerea unor mutatii multiple.

31
O caracteristica importanta este instabilitatea genetica a populatiei de celule, care servesc ca precursori ai
celulelor canceroase. Instabilitatea genetica poate fi determinata la nivel genic, la nivelul structurii
cromozomilor sau al numarului de cromozomi. Ea se manifesta prin:

- cresterea numarului de mutatii;

- amplificarea genelor;

- rearanjamente cromozomiale;

- aneuploidie.

Mutatiile sunt produse intr-o populatie celulara eterogena din punct de vedere genetic; in aceasta
populatie, orice celula care poseda un avantaj proliferativ, va fi reprezentata mai mult numeric in
descendenta celulara. Mutatiile succesive produse in descendenta acestei celule, dar si expansiunea
clonala a celulelor derivate din ea maresc riscul ca o clona celulara cu capacitate replicativa inalta sa
detemine un tip de cancer.

32
 Fig: Carcinom in situ: celule tumorale care au depăşit membrana bazală

Agentii care induc cancerul – agentii carcinogeni, sunt reprezentati prin:

- diferite substante chimice (inclusiv cele existente in fumul de tigara);

- radiatiile ionizante – raze X, alfa, beta, gamma;
- particule de siliciu si azbest;
- virusuri oncogene;
- radiatii neionizante – infrarosii, ultraviolete.
Este posibil ca la aparitia cancerului sa contribuie si unii factori ereditari, dar si stresul.

Celulele canceroase transmit caracterele lor anormale in succesiunea tuturor generatiilor de celule
formate. Celulele maligne prezinta multiple leziuni genetice, care afecteaza genele, cromozomii si
genomul.

Fig: Displazie severă de col uterin

ANOMALII GENETICE ASOCIATE CANCERULUI UMAN

Mutatii genomice. Fenomenul de aneuploidie este caracteristic cancerului, fiind prezent in procent de
99%, celulele canceroase fiind caracterizate prin instabilitate genomica, iar in multe cazuri sunt
poliploide.

Mutatii cromozomiale. Din grupul acestora, translocatiile constau in transferul reciproc sau nereciproc
al unor segmente intre cromozomii neomologi, astfel incat are lor receptionarea genelor din cromozomi.
Acest proces poate avea consecinte variate:

- plasarea proto-oncogenelor langa un promotor activ sau langa un locus atenuator (care intensifica
activitatea lor);
- fuziunea intre doua proto-oncogene plasate pe cromozomi diferiti sau intre o proto-oncogena si o alta
gena, rezultand gene himere care vor codifica oncoproteine care determina crestere celulara necontrolata.
Mutatii punctiforme si amplificarea genica pot activa proto-oncogenele. Amplificarea unei proto-
oncogene in celula canceroasa conduce la cresterea cantitatii de proteina sintetizata.

Implicarea situsurilor fragile in cancer. Situsurile fragile sunt regiuni ale cromozomilor, unde
cromatina nu este condensata in timpul mitozei. Apar la lacune mono sau bicromatidice, fragmente libere
sau in forma unor structuri inelare sau triradiale. Au fost depistate mai multe situsuri fragile cu implicatii

33
 in cancer, plasate pe unele perechi de cromozomi. Situsurile fragile reprezinta locul de origine al unor
translocatii sau deletii:

- In cazul existentei unei translocatii, se va forma o gena hibrida, al carei ARN-m nu va fi implicat in
sinteza proteica.
- Deletia unor regiuni ale cromozomului conduce la pierderea heterozigotiei unor gene supresoare de
tumori situate la nivelul situsurilor fragile. Aceasta conduce la aparitia mai multor forme de cancer:
leucemia limfocitara acuta.
Modificarile citogenetice aditionale reprezentate prin:

- mutatii structurale (mutatii cromozomiale);

- mutatii numerice (aneuploidii).
Apar ca urmare a acumularii diferitelor mutatii, pot conduce la instalarea diferitelor tipuri de cancer.

NOTIUNI DE EMBRIOLOGIE UMANA

1. PERIOADELE ONTOGENIEI - Ontogenia = evolutia organismului de la: formarea

celulelor germinale primordiale gametogeneza – fecundatie - ou (zigot) – embrion – fat – nastere -
perioadele postnatale --- moarte
Ontogeneza = intreaga evolutie a unui om. Ontogenia prezinta 3 perioade:
1. Reproducere 2. perioada prenatala 3.perioada postnatala
1. Perioada prezigotica (reproducere)
a. formarea gametilor = gametogeneza
b. fecundatia (contopirea celor 2 gameti)
2. Perioada prenatala (intrauterina)
a. Ou (zigot) ……………………………………..< saptamana 1
b. Embrionara (= embrion) ……………………..saptamanile 2 – 8
c. Fetala (= fat viabil + neviabil)…….…………..saptamana 9 – nastere*
3. Perioada postnatala (extrauterina)
1. nou nascut ……………………………………< 1 luna
2. sugar …………………………………………..< 1 an
3. copilarie ……………………………………….< 14 -16 ani (12..)
4. pubertate ………………………………………< 18 ani
5. adolescent …………………………………...< 20 -22 ani
6. adult …………………………………………….< 60 ani
7. batranete (maturitate) …………………………60/70 ani - moarte
*durata unei sarcini normale = 40 saptamani (32-43)
2. REPRODUCEREA= caracteristica de baza a organismelor vii prin care se asigura:
- perpetuarea speciei
- transmiterea caracterelor ereditare (prin “crossing over” se amesteca genele) = consta in 2 procese:
formarea gametilor + fecundatia (contopirea lor)
Clasificare: 1. Pe scara filogenetica:
a. Asexuata (agametica) - la unele specii
b. Sexuata (gametica) – la om
2. In functie de locul dezvoltarii oului
a. oviparitate (la pesti, pasari)
b. ovoviviparitate (ou dezvoltat in afara corpului; ex: reptile)
c. viviparitate (om, mamifere)
OM = reproducere sexuata + viviparitate! GAMETII = celulele sexuale-
Reproducerea sexuată se realizează prin unirea a două celule, numite GAMEŢI:

34
 a. gametul feminine, numit ovocit de ordinul II sau ovul – produs de glandele sexuale
feminine si depinde de fecundatie
b. gametul masculin, numit spermatozoid sau spermie – produs de glandele sexuale masculine.
Deci, Gametii: - sunt celule produse de glandele sexuale;
- prin fecundaţie asigură perpetuarea speciei;
- realizează transmiterea caracterelor ereditare;
- sunt celule haploide (n = 23 de cromozomi), diferite de celulele somatic care
Sunt diploide (46 de cromozomi)
- sunt asemănătoare restului celulelor din organism (celulele somatice), cu o
singură excepţie majoră numărul HAPLOID de cromozomi (22 cromozomi
somatic şi un cromozom sexual, Xsau Y) = au materialul genetic injumatatit
DIVIZIUNILE CELULELOR (in mod normal toate celulele se divid, e oproprietate a lor*):-
MITOZE - rezulta celule cu acelasi numar de cromozomi (dintr-o celula mamarezulta o celula fiica
asemanatoare – deci tot cu 46 de cromozomi)
MEIOZE – numarul de cromozomi se reduce la jumatate (din diploida in haploida) – la nivelul
gametogenezei!!;

MEIOZA (pentru celulele sexuale) are 2 diviziuni succesive:

1.diviziunea reductionala =primara heterotipica – se reduce la ½ numarul de cromozomi, urmata de:
2.diviziunea ecvationala =secundara homotipica – se pastreaza numarul de cromozomi (ca la mitoza)
FAZELE MEIOZEI

1. PROFAZA = se reduce la ½ numarul de cromozomi. Are si aceasta urmatoarele faze:

a. FAZA LEPTOTENA – cromozomi alungiti, cu 2 cromatide unite la nivelul centromerului
b. FAZA ZIGOTENA - perechile se unesc si se cupleaza 2 cate 2
c. FAZA PACHITENA – se formeaza tetradele cromozomiale
d. FAZA DIPLOTENA – incepe separarea cromozomilor omologi - „crossing over” (se schimba
material genetic si apare o amestecare a genelor= variabilitatea speciei)
e. DIAKINEZA – se separa cromozomii omologi si apare fusul dediviziune
2. METAFAZA- centromerul cromozomilor separati se prinde de fibrele fusuluide diviziune in plan
ecuatorial
3. ANAFAZA - migrarea spre poli
4. TELOFAZA – terminarea acestei diviziuni reductionale caracteristicile diviziunii reducţionale -
diviziunea meiotică

35
 SPERMATOGONIA – prin mitoza se transforma in – SPERMATOGONIA de tip A sau B
SPERMATOGONIA de tip A sau B = celula susa a liniei seminale, careva sta in repaus sau va forma
spermatogonii de tip B
SPERMATOGONIA de tip B = prin crestere formeaza SPERMATOCITUL PRIMAR
SPERMATOCITUL PRIMAR = prin meioza formeaza SPERMATOCITUL SECUNDAR (celula
haploida) care, dupa o interfaza scurta, in diviziunea a doua a meiozei, va forma DOUA SPERMATIDE
EGALE CA MARIME.

36
 STRUCTURA SPERMIEI = descriem caracteristici functionale si morfologice - durata medie de
viata 36 ore – pana la 72 ore.
A. are o lungime de 50-70 microni
B. are cap, col si coada

37
1 capul spermiei – are la polul anterior acrozomul ce contine hialuronidaza, care favorizeaza
patrunderea in ovul in timpul fecundatiei. Spre coada se afla inelul nuclear.(deci spermatozoidul e
deosebit pentru ca nucleul se afla la nivel capului, alaturi de acrozomi (sau scufia cefalica), unde exista
enzime proteolitice, care se activeaza cand spermatozoizii iau contact cu epiteliul genital feminin =
reactive de capacitatie; numai apoi poate sa fecundeze).

2. colul spermiei – zona cea mai mica dar cea mai importanta – realizeaza legatura intre cap si
coada si prezinta centriolul proximal, care formeaza o articulatie sferoidala ce favorizeaza
miscarile spermiei.
3. coada spermiei = flagel, prezinta:
- pars media = partea intermediara =corpul spermiei si se intinde intre cele
2 inele (nuclear si distal); prezinta mitocondrii ce produc energia necesara
pentru miscarile spermiei.
- pars principalis = contine microfibile de miozina, cu rol contractile
- pars terminalis = formata de filamentul axial = flagel
(lipseste membrana din jurul cililor care formeaza coada, singura diferenta fata de parsprincipalis)
C. viteza de deplasare a spermiilor = 2-3 / minut- intr-o ora strabate uterul si tuba uterine
D. durata de viata depinde de loc:
- in vagin ………………………1 ora
- in colul uterin ……………….48 ore
- in cavitatea uterine …………10 -23 ore
- in tuba uterine ……………….putin mai mult
E. puterea de fecundatie = maxim 30 de ore

38
 OVOGENEZA, CICLUL OVOGENETIC
Ovogeneza - are loc prin maturarea foliculilor ovarieni (formatiuni sferice)- pleaca de la o zestre
genetica de 44 de autozomi + 2 gonozomi/ heterozomi x
Ciclul ovarian: - reprezintă modificările morfologice din corticala ovarului matur, legate de evoluţia
foliculilor ovarieni, ovulaţie + formarea corpului galben;
- la om are durata de 28 de zile;
- începe la pubertateşi se desfăşoară alternative, de la un ovar la celălalt, până la menopauză;
- este format din două component , ce se desfăşoară concomitent şi în strânsă corelaţie
a. ciclul folicular (=evoluţia foliculului);
b. ciclul ovogenetic (=evoluţia gametului feminin)

39
40
41
Ciclul uterin = Reprezintă totalitatea modificărilor pe care le suferă mucoasa uterină sub influenţa
hormonilor ovarieni. Are loc în două etape:
1. etapa preovulatorie; • sub- etapa de descuamare (ischemică), durează 2 -4 zile;
• sub- etapa de regenerare, durează între ziua a 4-a şi a 8 -a;
sub- etapa de proliferare, până în momentul ovulaţiei – ziua a 14-a;
2. etapa postovulatorie - sub-etapa de transformare a glandelor uterine, din ziua a 15- a până în
ziua a 19-a;
sub-etapa de edem al corionului, în zilele 20-21;
sub- etapa de secreţie propriu- zisă, din ziua a 22- a şi până în cea de -a 28 zi a
ciclului urmator.
OVULATIA= procesul de expulzare a ovocitului secundar din folicul matur (diametru15-15 mm)
- la om nu e conditionata de actul sexual.
Caracteristici:
- este uniovulara, alternativa
- are loc in zilele 13 – 16 (bioritm cu evolutie spontana)
- este spontana - nu exista semn exterior al ovulatiei (doar o modificare foarte mica a temperaturii
intrarectale)
Etape:
1. apare stigma foliculara = teaca foliculului devine subtire
2. Ponta ovulara = ruperea foliculului si eliminarea ovocitului
3. Ovocitul este eliminate insotit de corona radiata
4. Ovocitul este captat de infundibulul tubei uterine
CORPUL GALBEN= glanda cu secretie interna, temporara si ciclica a ovarului = se formeaza in
locul foliculului matur sub influenta LH-ului = secreta progesteron – daca nu are loc fecundatia, corpul
galben are activitate 10-12 zile, apoi se transforma in corpus albicans – daca are loc fecundatia, se
transforma in corp galben de sarcina si evolueaza pana in lunile 3-4, apoi regreseaza devenind corpus
albicans de sarcina al ovarului

FECUNDATIA= procesul de fuziune a celor gameti in urma caruia se formeaza oul =zigotul =
celula diploid (spermia si ovulul se unesc fizic si rezulta o noua celula diploida)- se desfasoara in 1/3
laterala a trompei uterine, in partea ampulara - la om, fecundaţia este monospermică:un singur
spermatozoid se uneşte cu un singur ovul =monospermie fiziologica(din această cauză, pot exista
anomalii ale fecundaţiei: superfecundaţia + superfetaţia)
- spermiile strabat cavitatea uterina si tuba uterina datorita contractiilor acestora – fecundatia este
un proces compensator MEIOZEI, deoarece asigură restabilirea numărului normal, diploid, de
cromozomi.
Pentru a realiza fecundatia, spermiile trebuie sa parcurga 2 procese:
1. capacitatia = procesul de indepartare a invelisului glicoproteic de pe suprafata polului anterior
al capului spermiei
2. reactia acrozomala = indusa de substantele de la nivelul coronei radiate – apar fuziuni intre
membrana plasmatica a capului spermiei si lama externa a acrozomului la nivelul polului
anterior al capului spermiei, se elibereaza hialuronidaza si acrozina.
Etapele fecundatiei:
1. Penetrarea coronei radiate- are loc datorita enzimelor spermiei si enzimelor mucoasei tubare- cu
ajutorul hialuronidazei, aflata in lichidul seminal, care dizolva celulele foliculare si permite
penetrarea.
2. Penetrarea zonei pellucida – are loc datorita eliberarii enzimelor acrozomale = acrozina - in
citoplasma ovocitului, la locul patrunderii spermiei, apare o reactie zonala data de aceste enzime care
inactiveaza enzimele acrozomale ale celorlalte spermii si nu le mai lasa sa patrunda in ovul (adica in
acest timp se inactiveaza ceilalti receptori specifici astfel incat doar o singura spermiepoate strabate
zona pellucida = monospermia).

42
3. Fuziunea membranelor ovocitului si spermiei - in aceasta etapa,in ovocit intra doar capul si
coada spermiei - are loc si o reactie corticala ce determina impermeabilitatea membrane
ovocitului pt. alte spermii. Prin acest mecanism e evitata polispermia- acum se termina o a
doua diviziune a meiozei, --
- ovulul cu 22X si al doilea glob polar
- fuziunea celor 2 pronuclei, masculin si feminin, se restabileste numarul
diploid de cromozomi  zigot/ celula-ou.
CONSECINŢELE FECUNDAŢIEI:
1. activarea ovocitului II, care îşi reia diviziunea, ieşind din metafaza celei de-a doua diviziuni de
maturaţie;
2. determinarea sexului produsului de concepţie, în funcţie de tipul spermiei fecundante -
androspermie sau ginospermie
3. transmiterea caracterelor ereditare;
4. Refacerea numărului diploid de cromozomi;
5. Initiaza segmentatia = diviziune mitotica.

43
 I. Prima săptămână - embriogeneza
Au loc urmatoarele procese:
- segmentatia- formarea blastocistului- gastrulatia – rezultand cele 3 foite embrionare (ecto/
mezo/ endoderm)
- neurulatia – dezvoltarea SNC
In urma acestor procese, evolutia este:- ou (zigot)- morula- blastocist unilaminar- blastocist
bilaminar- blastocist trilaminar- disc embrionar
SEGMENTATIA - Evoluţia oului în prima săptămână = segmentarea oului + formarea
MORULEI reprezintă primul stadiu al embriogenezei; au loc diviziuni mitotice
• in Z1 se formeaza 2 blastomere = celule rezultate din prima diviziune mitotic a oului (se face în plan
vertical)
• in Z2 =4 blastomere
• in Z2 – 5 sunt 12-16 blastomere = MORULA (după 3 zile, oul ajunge în cavitatea uterină, şi are
aproximativ 58 de blastomere – MORULĂ)
a. unele celule cresc mai mult; blastomerele mai voluminoase – MACROMERE – se dispun in centrul
morulei şi vor forma EMBRIOBLASTUL ce va da naştere viitorului corp embrionar
b. Blastomerele mai mici se dispun la periferie – MICROMERE – şi formează TROFOBLASTUL
(asigura nutritia celorlalti).- Trofoblastul asigură:

44
1. nutriţia oului – asigura nutritia de tip histotrof
2. contribuie la fixarea oului in mucoasa uterina = implantatia =NIDATIA participa la formarea partii
fetale a placentei, trecerea la nutritia hemotrofa - La polul superior – polul embrionar – embrioblastul
rămâne iniţial ataşat de trofoblast
c. la nivelul morulei exista spatii intercelulare care vor conflua formand o cavitate unica =
CAVITATEA BLASTOCISTULUI (La polul inferior al oului – polul abembrionar – între trofoblast şi
embrioblast se formează o cavitateplină cu lichid –cavitatea blastocistului).
La sfarsitul S1 avem:
-embrioblast – la polul embrionar- cavitatea blastocistului - trofoblast – situat periferic
Segmentarea oului
formarea morulei

A doua săptămână Această perioadă este bogată în evenimente care se petrec la nivelul trofoblastului,
butonului embrionar, anexelor şi endometrului.

Trofoblastul, reprezentat de celulele aşezate la periferia oului celule mici se difereniţiază în trat
profund, citotrofoblast şi un stat periferic sinciţiotrofoblast care asigură nidaţia şi primele etape ale
placentaţiei cât şi debutul circulaţiei uteroplacentare. S-a început în prima săptămână.

Butonul embrionar se transformă în cursul săptămânii a doua într-un disc cu două foiţe, sau disc
didermic. Butonul embrionar sau embrioblastul începând din a opta zi se transformă în discul didermic
prin aşezarea celulelor îngrămădite la acest pol într-un strat periferic ectoblastul şi unul profund (sau
interior) endoblastul. Celulele endoblastului se continuă cu un strat de celule mezenchimale denumit
membrana Heuser Acestea vor tapeta complet cavitatea vitelină primitivă (fostul blastocel) transformând-

45
o într-o veziculă vitelină secundară denumită lecitocel. Pe de altă parte între ectoblast şi trofoblast apare o
mică cavitate, cavitatea amiotică.
Mezenchimul extraembrionar care continuă endoblastul provine din citotrofoblast prin diferenţiere.
Este un ţesut lax care ocupă ulterior spaţiul liber dintre citotrofoblast şi embrion. Mezenchimul
extraembionar va fi şi sediul unei cavităţi- celomul extraembrionar sau extern, exceptând nivelul
conexiunii embrionului cu citotrofoblastul prin pediculul embrionar sau pedunculul ventral. Pediculul
embrionar mezenchimal leagă corpul viitorului făt de trofoblast.
Vezicula vitelină creşte în volum conţinând în interiorul ei substanţe nutritive pentru făt care sunt
transportate acestuia ulterior prin vasele omfalomezenterice două vene şi două artere situate în pereţii
veziculei. Această veziculă este situată ventral fătului şi scade pe măsură ce substanţele alimentare se
consumă. Deci a doua săptămână se caracterizează prin:
a. diferenţierea discului didermic sau embrionului bilaminar cu cele două foiţe endoblast şi
ectoblast.
b. Prezenţa a două cavităţi: vezicula amiotică şi vezicula vitelină secundară sau lecitocelul
c. Începutul circulaţiei uteroplacentară prin vilozităţile primare ale trofoblastului ( a 13 zi)

46
 A treia săptămână de evoluţie
În a treia săptămână se petrec importante transformări la nivelul discului embrionar.
Evenimentele care se petrec la acest nivel în cursul acestei săptămâni definesc gastrulaţia cu formarea
celei de-a treia foiţe embrionare.

Între ectoblast şi endoblast prin îngroşarea endoblastului va lua naştere a treia foiţă numită mezodermică.
Este stadiul de gastrulă în care oul devine tridermic. La sfârşitul gastrulaţiei oul este simetric.

La sfârşitul săptămânii a doua discul embrionar începe să se alungească în unul din diametrele
sale, În a 15-a zi în axa acestui ovul şi în partea în care mai târziu se va dovedi a fi caudală se schiţează
aşa numita „linie primitivă” pe care se creează un jgheab până la mijlocul câmpului embrionar unde se va
termina cu o tumefiere denumită nodulul lui Hensen Secţiunile transversale practicate au arătat că linia
primitivă este constituită printr-o proliferare intensă cu invaginare a celulelor ectoblastice în profunzime.
Celulele ectoblastice invaginate în acest fel se vor întinde şi lateral formând o nouă foiţă embrionară
mezoblastul primitiv care va separa complet ectoblastul de endoblast.

Celulele mezoblastului au o dispoziţie mai laxă la acest nivel. Foarte repede după formarea liniei
primitive se dezvoltă plecând de la nodului Hensen o prelungire care progresează spre extremitatea
anterioară a discului embrionar fără să o atingă niciodată. Este aşa numita prelungire cefalică care pe
secţiune are un aspect tubuliform cunoscut sub denumirea de canal Lieberkuhn sau canal cordal net
separat de ectoblast dar aderă de endoblast. În ziua a 18-a peretele inferior al canalului cordal fuzionat cu
endoblastul dispare astfel se va forma placa cordală. La nivelul nodulului Hensen mai persistă un foarte
scurt segment al canalului cordal care va face să comunice cavitatea amiotică cu cavitatea lecitocelului.

Înglobat ulterior în timpul procesului de neurulaţie el va face să comunice un scurt timp cavitatea
tubului neural primitiv cu cavitatea tubului digestiv primitiv sub denumirea de canal neurenteric, placa
cordală se izolează în a 20-a zi şi formează ulterior coarda dorsală, element celular plin. Prezenţa
mezoblastului se va întinde final în tot discul embrionar intercalat între ectoblast şi endoblast doar în două
zone ectoblastul şi ectoblastul rămân lipite.

Aceste zone lipite vor constitui membrana faringiană (punctul terminus al prelungirii cefalice) şi
membrana cloacală situată în spatele extremităţii caudale a liniei primitive.

Discul embrionar tridermic prin curbare va da corpul viitorul făt. În cursul acestor zile discul va
ajunge la 1,5 cm şi 6 mm grosime luând formă alungită cu o extremitate cefalică largă şi una caudală
îngustă.

47
 Anexele.

În ziua a 16-a apare diverticulul alantoidian printr-o evaginare a endoblastului în manşonul de

mezoblast. Este un diverticul endoblastic ventral care leagă edificiul embrionar de trofoblast. Odată cu
alantoida se dezvoltă în peduncul vasele ombilicale astfel încât circulaţia omfalomezenterică dispare şi
este înlocuită cu circulaţia fetoplacentară. Amniosul acumulează lichid crescând permiţînd embrionului să
se deplaseze liber în cavitate.

Placenta în săptămâna a treia Se caracterizează prin apariţia vilozităţilor terţiare. Între a 18 şi a 21 zi

vilozităţile primare se transformă în vilozităţi secundare prin pătrunderea unor travee mezenchimatoase de
origine cifotrofoblastică la baza vilozităţilor primare. În interiorul acestor travee se diferenţiază insule
hematoformatoare şi muguri vasculari, vilozităţile secundare devin terţiare.
Concluzii: La sfârşitul săptămânii a treia embrionul este tridermic. Apare alantoida, iar trofoblastul
prezintă vilozităţi terţiare.

Patologia primelor 3 săptămâni

Patologia acestor trei săptămâni este dificil de apreciat . Există studii sistematizante în care s-au
prelevat ouă fecundate cu o vârstă de până la 17 zile dintre acestea 30% erau anormale. Înainte de nidaţie
s-a constatat că din zigoţii recoltaţi din 8 4 au fost anormali deci în proporţie de 50%, iar după implantare
30% erau anormale.S-a concluzionat deci că jumătate din ouă mor înainte de nidaţie iar dintre acestea o
treime dispar înainte de sfârşitul săptămânii a treia.

Astfel această perioadă iniţială a vieţii este cea care dă riscul vital cel mai ridicat. Pe de altă
parte există posibilitatea apariţiei unor leziuni compatibile cu viaţa putând corela apariţia multor
malformaţii cu anomalii ale gastrulării. Anomaliile gastrulării sunt legate de perturbaţii de simetrie. Apare
patologia de situs inversus.

Diferitele categorii de monştrii tetratopagi, tetradodelfi, tetradodini şi-ar avea geneza în

dedublarea totală sau parţială a axei liniei primitive. Este de asemenea posibil ca anumite malformaţii
grave ale sistemului nervos să rezulte din perturbaţii suferite în perioada gastrulării. Factorii genetici
joacă rol esenţial în această perioadă.

Într-o singură regiune ce corespunde extremităţii caudale a discului embrionar rămâne o punte de
ţesut mezenchimal restul fiind un ţesut aproape lichid, bogat în mucină, mucoproteine în care iau naştere
lacune mari care prin fuzionare vor forma cavitatea unică numită celomul extraembrionar sau cavitatea
corială. Puntea de ţesut mezenchimal care leagă mezoblastul cu trofoblastul se numeşte pedicul de fixaţie

48
şi în dezvoltarea ulterioară la acest nivel se va forma cordonul ombilical. Odată cu formarea pediculului
de fixaţie sacul vitelin primar suferă o pronunţată reducere de volum luând naştere sacul vitelin definitiv.

SĂPTĂMÂNA A IV-a
În săptămâna a 4-a celomul extern diminuează, în luna a 2-a el dispare. Alantoida progresează în
pedunculul embrionar. Corionul, membrana corială, se formează din trofoblast dublat de stratul
mezenchimal prin care pătrund vasele ombilicale. În prima lună vilozităţile coriale acoperă întreaga
suprafaţă a oului se numeşte corion trendosum. Vilozităţile evoluează până la forma cotiledonară. Caduca
este mucoasa uterină de sarcină alcătuită din două straturi: stratul superficial sau compact conţinând
celule mari, deciduale, celule conjunctive.

Stratul profund spongios sau glandular format din numeroase glande dilatate şi sinuoase în
lumenul cărora se află secreţia celulelor epiteliale ce tapetează glandele. La acest nivel între compactă şi
spongioasă se elimină caduca sau decidua după naştere. După raporturile pe care le are cu oul implantat
decidua sau caduca se împarte în caduca reflectată, capsulară care acoperă oul şi caduca serotină, bazală
sau placentară situată între peretele uterin şi baza oului şi caduca vera sau parietală care tapetează restul
cavităţii uterine.

Diferenţiate complet foiţele embrionare vor da naştere în procesul de embriogeneză la diferitele

ţesuturi şi organe care alcătuiesc organismul.
Între săptămâna a 4-a şi a 5-a fiecare dintre cele trei foiţe embrionare începe diferenţierea în
ţesuturi specifice şi organe.
- Din ectoderm vor deriva sistemul nervos, aparatul senzorial, ochi, urechi,
epidermul şi fanerele.
- Endoblastul va da endodermul cu derivatele sale: aparatul digestiv şi
respirator.
- Mezodermul va da sistemul osteoarticular, muscular, circulator şi aparatul
genito-urinar.

Concluzie: după 4 săptămâni embriogeneza este terminată. Aceasta debutează cu morfogeneza,

diferenţierea celor trei foiţe pentru a da naştere schiţei organelor şi urmează organogeneza, constituirea
organelor astfel încât se ajunge la 8 săptămâni la un embrion ale cărui principale sisteme organice sunt
constituite. După majoritatea autorilor perioada primelor două luni de gestaţie se împarte în prima numită
embrionară şi a doua numită fetală în care capătă înfăţişare umană. Graniţa dintre cele două perioade este
plasată între luna a 2-a şi a 3-a de sarcină. După alţi autori până în luna a 4-a oul uman este considerat
embrion după care ia denumirea de făt.

49
NEURULAŢIA
Este considerată faţa finală gastrulaţiei. Este momentul în care porneşte organogeneza. Fiecare
foiţă îşi urmează schema proprie de diferenţiere. Diferenţierea celor trei foiţe se realizează însă în strânsă
corelaţie. Dacă diverşi factori perturbă interrelaţia dintre ele pot apare malformaţii.

Ectodermul embrionar
Ectodermul formează foiţa dorsală a discului embrionar trilaminar şi se continuă la periferie cu
învelişul epitelial al cavităţii amniotice. La nivelul său au apărut primele modificări pe linie mediană.
Lama sau placa neurală constituie primordiul sistemului nervos. Pe toată lungimea ei sub placa neurală se
află placa cordală sau notocordul.

În părţile laterale prin două benzi subţiri de ectoderm placa neurală se continuă cu restul
ectodermului. Aceste benzi de joncţiune împreună cu ectodermul proemină spre suprafaţă formând două
plici longitudinale numite plicile neurale. Între ele se află şanţul neural, format prin invaginarea plăcii
neurale. Din plicile neurale se vor forma crestele neurale în mai multe perioade şi anume:

-perioada timpurie sau stadiul presomitic, cu apariţia şanţului optic către extremitatea cefalică.

-perioada şanţului neural matur şi a somitelor imature: plicile neurale se condensează şi cresc apropiindu-
se de linia mediană şi în direcţia cranio-caudală se formează mici umflături, condensări celulare numite
somite.

La nivelul extremităţii craniale placa neurală cefalică se dezvoltă lăţindu-se foarte mult şi la acest
nivel apare şanţul optic şi placoda otică. Plicile neurale se apropie şi fuzionează pe linie mediană
transformând şanţul în tub neural. Lumenul tubului neural se numeşte canal neural. Închiderea şanţului se
face progresiv atât în direcţie cranială cât şi în direcţie caudală. Din partea mijlocie şi caudală a tubului
neural va lua naştere măduva spinării. La extremităţi tubul neural rămâne deschis prin două orificii;
neuroporul anterior sau rostral şi neuroporul caudal. Aceste orificii se închid odată cu formarea primelor
vase sanguine care vor hrăni pereţii tubului neural. Până la acea dată primordiile sistemului nervos se
scaldă în lichidul amniotic din care se hrănesc. Neuroporul anterior se închide în ziua 25-a iar cel
posterior cu două zile mai târziu.

Odată cu închiderea şanţului neural, longitudinal, paralel cu tubul neural apar condensări din care
se formează ganglionii şi fibrele senzitive ale nervilor cranieni şi spinali, partea periferică a sistemului
nervos autonom. În tot acest timp pereţii şanţului şi tubului neural combină procesul de histogeneză cu
diferenţierea stratului ependimar, paleal şi marginal.

50
 La sfârşitul săptămânii a 4-a din foseta otică se formează vezicula otică, din care va lua naştere
labirintul membranos şi receptorii de la nivelul urechii interne. Tot atunci apare o fosetă numită fovea
cristalinului din care ulterior se formează cristalinul spre extremitatea cranială a tubului neural.

Stadiul tubului neural este un stadiu distinct în embriogeneză în care pe lângă formarea acestuia
se dezvoltă primele două arcuri branhiale cu procesul maxilar şi mandibular şi apare primordiul cordului.
În continuare în stadiile următoare se dezvoltă encefalul cu părţile componente. Odată cu închiderea
tubului neural la extremitatea cefalică se strangulează două regiuni şi se schiţează trei vezicule cerebrale
din care se vor forma ventriculi cerebrali.

Crestele neurale prezintă şi un derivat mezenchimal propriu (diferenţiat concomitent) care poartă
numele de ectomezoderm. Ectomezodermul contribuie la dezvoltarea normală a feţei astfel încât
malformaţiile congenitale ale feţei sunt considerate neurocristopatii. Ectomezenchimul dă naştere la multe
tipuri de celule şi ţesuturi. Dezvoltarea ectomezenchimului din crestele neurale a demonstrat lipsa
specificităţii absolute ale foiţelor embrionare. Ectomezenchimul derivat din crestele neurale ia parte şi la
formarea cartilajelor de la baza craniului.

Din ectomezenchimul extremităţii cefalice se diferenţiază:

-ţesut osos,cartilaginous, ţesut dermic,dentina, odontoblastele dinţilor, ţesutul conjunctiv din

tiroidă, paratiroidă şi timus.

Crestele neurale au fost teritorializate arătându-se că din acestea iau naştere muguri din care se dezvoltă
ochi, muguri maxilari şi mandibulari.
În concluzie, derivatele ectodermului embrionar sunt următoarele: epidermul cu fanerele şi
glandele anexe pielii inclusiv glanda mamară, sistemul nervos central, periferic şi autonom, hipofiza,
cristalinul, muşchiul neted al irisului, epiteliul conjunctivei, coreea, glanda lacrimală, neuroepiteliile
organelor de simţ, epiteliul cavităţii nazale, epiteliul cavităţii bucale, glandele salivare, smalţul şi dentina,
epiteliul părţii inferioare a canalului anal şi al uretrei terminale.
Mezodermul intraembrionar
Se organizează formând două îngroşări longitudinale paralele cu placa cordală numită
mezodermul paraxial. Împreună cu placa cordală mezodermul paraxial formează mezodermul dorsal al
embrionului. În partea ventrolaterală poartă numele de mezoderm intermediar.
În partea cranială se diferenţiază mezodermul cardiogen care este primordiul cordului şi al
pericardului. Odată cu formarea sa lateral mezodermul se clivează în două lame: una denumită mezoderm
somatic sau somatopleura şi alta viscerală sau splanchnic, denumit şi splanchnopleura. Paralel cu

51
dezvoltarea ectodermului de care am vorbit şi mezodermul suferă o etapă a somitelor până în ziua 30-a şi
are ca trăsătură dominantă segmentarea mezodermului paraxial. (grămezi metamerice de ţesut
mezodermal poartă numele de somite, după un savant care le-a descoperit pe nume Somiti). Ele proemină
sub ectoderm (vezi figura). Datorită formări succesive a somitelor vârsta în zile a embrionului se
apreciază după numărul somitelor care se observă cu uşurinţă la suprafaţă.
Mezoblastul intermediar se va îngroşa şi va suferi o îngroşare în nefrotoane, cu excepţia feţei sale
caudale care va rămâne nesegmentată. Acesta va constitui cordonul nefrogenic care împreună cu
nefrotoanele vor participa la constituirea celor trei rinichi embrionari: pronefros, mezonefros, metanefros
şi a celui definitiv.
Mezoblastul lateral sau lama laterală prin clivaj va da naştere la splanhnopleura intraembrionară
care va dubla endoblastul şi somatopleura intraembrionară care va dubla epiblastul Somatopleura
intraembrionară se continuă cu somatopleura extraembrionară care acoperă amniosul. Cavitatea formată
de cele două foiţe este celomul intern care comunică cu celomul extern. După delimitare el va fi izolat şi
va constitui marea cavitate celomică comună toracelui şi abdomenului cavitate care ulterior va fi împărţită
prin apariţia diafragmului şi a pericardului în trei componente: cavitate pericardică, pleurală şi
peritoneală.

Ziua Nr. somitelor

20 2
21 7
22 10
23 13
24 17
25 20
26 23
27 26
28 29
30 35
Somitele sunt perechi, sunt occipitale şi contribuie la formarea craniului şi a musculaturii limbii. Sunt
urmate de somite cervicale şi toracale, sacrale şi coccigiene. Numărul total la om este de 44 de
perechi de somite.

52
 De la nivelul somitelor care pe secţiune au formă triunghiulară, cu pereţi mediali, ventrali şi
dorsali porneşte diferenţierea a numeroase celule. Somitele includ o cavitate numită miocel care
dispare ulterior.
Diferenţierea se face în celule mezenchimale care vor face sclerotoamele cu dispoziţie
metamerică din care vor deriva fibroblastele, condroblastele şi osteoblastele. Din ele se vor forma
scheletul axial adică coloana vertebrală.
Altă diferenţiere este aceea în miotoame din stratul medial care devin mioblaste care se
diferenţiază în miofibrile contractile.
Din mezenchimul somatopleurei vor lua naştere mugurii membrelor, dermul, pericardul, pleura şi
peritoneul. Din mezenchimul splanchnopleurei se va dezvolta tunica submucoasă şi musculară netedă
a tubului digestiv şi anexele tubului digestiv, musculatura aparatului respirator, musculatura cardiacă,
tunica medie a vaselor.
MEZENCHIMUL
Este ţesutul conjunctiv embrionar. El ia naştere prin proliferarea liberă a celulelor mezodermului
şi ocupă toate spaţiile între epitelii. Mezenchimul se formează şi el prin diferenţiere celulară dar la
nivelul său diferenţierea este mai simplă. Ceea ce-l caracterizează este faptul că el părăseşte stratul
epitelial din care ia naştere. După cum am mai arătat în stadiul de disc tridermic, ectodermul,
mezodermul şi endodermul au toate organizare celulară epitelială cu celule în contact intim unele cu
altele. Diferenţiindu-se din acestea celule mezenchimale părăsind epiteliul migrează în spaţiile libere

53
unde iau formă stelată cu prelungiri. Mai târziu prin diferenţiere va da naştere diverselor tipuri de
ţesuturi conjunctive. Originea mezenchimului este preponderentă din mezoderm.
Celomul intraembrionar
Este un spaţiu de clivaj la nivelul mezodermului lateral şi va da naştere cavităţilor seroase ale
corpului. Succesiv din el se formează cavitatea pericardică, cavitatea pleurală, cavitatea peritoneală,
cavitatea vaginală a testiculului.
Endodermul
Odată cu dezvoltarea ectodermului şi mezodermului au loc trenasformări ale endodermului, foiţa
ventrală a discului embrionar trilaminar. În stadiul tubului neural şi somitic discul embrionar alungit
începe să se curbeze cranio- caudal şi transversal. Prin alungire şi curbare transversală se schiţează
forma generală a corpului embrionar. Membrana orofaringiană şi cloacală dispuse iniţial în planul
orizontal al discului embrionar îşi schimbă poziţia. Membrana cloacală ajunge ventral.
Endodermul embrioar formează tavanul sacului vitelin şi se continuă cu mezenchimul
extraembrionar ce tapetează faţa internă a sacului vitelin. Prin curbarea transversală şi creşterea
ventrală endodermul se transformă într-un şanţ intestinal care ulterior devine tub intestinal.
În porţiunea mijlocie el comunică larg cu sacul vitelin. Tubului intestinal i se disting trei părţi:
intestinul anterior, intestinul mijlociu şi intestinul posterior în care se deschide ductul alantoidian.
Prin resorbţia membranei bucofaringiene se stabileşte o comunicare între cavitatea bucală primitivă şi
intestinul anterior. Membrana cloacală se resoarbe mai târziu astfel încât intestinul posterior rămâne
închis la extremitatea caudală. Membrana cloacală cu orientare ventrală va participa la formarea
peretelui ventral al corpului embrionar sub pediculul ombilical. Prin proliferare celulară intestinul
posterior proemină în celomul intraembrionar. În regiunea terminală se formează diverticulul hepatic,
mugurii pancreatici ventral şi dorsal.
Prin micşorarea comunicării dintre sacul vitelin şi intestinul mijlociu se formează canalul vitelin
care împreună cu diverticulul alantoidian sunt cuprinse în pediculul embrionar care va deveni cordon
ombilical. Din endodermul părţii caudale se diferenţiază celulele germinale primordiale ce vor migra
spre crestele genitale unde vor fi încorporate în cordoanele gonadale (din mezenchim).
Prin urmare din endoderm derivă: epiteliul tubului digestiv şi al anexelor sale cu excepţia celui al
cavităţii bucale şi al regiunii anale, celulele parenchimului hepatic, pancreatic, al tiroidei,
paratiroidelor şi timusului, epiteliul laringelui al arborelui traheobronşic şi al alveolar epiteliul vezicii
urinare, al uretrei prostatice, al uretrei la bărbaţi şi femeie.

54
 Evoluţia morfologiei externe.

Embrionul ia progresiv o formă umană. Cu ocazia creşterii în lungime la sfârşitul stadiului

somitic, adică în săptămâna a 5-a embrionul are o formă recurbată în axul craniocaudal dar şi în axul
transversal.

Extremitatea cefalică devine mult mai voluminoasă în urma dezvoltării apreciabile a polului
cefalic prin veziculele cerebrale. Pe linia mediană prezintă o umflătură corspunzătoare vertexului numită
proeminenţa mezencefalică, iar anterior proeminenţa frontală. Lateral de proeminenţa frontală se
diferenţiază fosetele şi vezicula cristalinului din ectoderm. Lateral în prelungirea extremităţii cefalice şi
dorsal de umflătura cardiacă se găseşte regiunea branhială în care proemină la suprafaţă în direcţie
ventrodorsală arcurile branhiale ce delimitează în interior faringele primitiv. Ele sunt separate de
depresiuni ale ectodermului numite şanţuri branhiale. Iniţial apar arcurile branhiale 1 şi 2 apoi alte 4
ultimele 2 la om fiind într-un stadiu rudimentar.

La om prin invaginarea ectodermului între proeminenţa frontală şi primul arc branhial se

formează stomodeumul sau gura primitivă în fundul căruia se situează membrana bucofaringeană.
Arcurile branhiale au existenţă temporală şi prin transformări profunde la nivelul lor se vor forma gâtul şi
organele cervicale. Datorită dimensiunilor reduse ale ultimelor arcuri branhiale şi a creşterii pronunţate a
acrului 2 între acesta şi următorul în săptămâna a 6-a se formează o depresiune transversală a
ectodermului numită sinus cervical.

Din extremităţile dorsale ale arcurilor 1 şi 2 se formează tuberculii auriculari din care se va forma
conductul auditiv extern şi pavilionul urechii. Din primul arc ventral ia naştere procesul maxilar şi
mandibular sub formă de muguri ce participă la formarea feţei în regiunea inferioară imediat deasupra
umflăturii cardiace. Deasupra mugurilor maxilari şi mandibulari superior gurii primitive din procesul
frontal se dezvoltă procesul frontonazal din care se formează muguri nazali ce vor forma piramida nazală
şi buza superioară. În ultima perioadă a arcurilor branhiale care după cum am văzut se transformă în
săptămâna a 6-a la limita dintre somite şi somatopleură apar întâi mugurii membrelor superioare, cam în
ziua 28-a, iar ulterior la aproximativ 48 de ore apar mugurii membrelor inferioare.

Mugurii sunt înveliţi de ectoderm în care pătrunde mezenchimul somatopleurei din care se
diferenţiază scheletul, articulaţiile, muşchii şi vasele membrelor.

Dezvoltarea formei exterioare a embrionului:

- in stadiul somatic dicul embrionar se incovoaie in sens cranio-caudal luand forma literei C.
- perioada santului si a tubului neural – cand apare si incovoierea in sens transversal

55
 in felul acesta tavanul sacului vitelin se ingusteaza dand nastere viitorului tub digestiv-
- in final sometopleurele din dreapta – stanga se unesc si izoleaza tubul digestive de sacul
vitelin
ramane doar o scurta comunicare (canal) in zona mezenteronului = canalul omfaloenteric (sacul
vitelin = vezicula omfalica)
- perioada branhiala in care in extremitatea rostrala a embrionului apar 6 perechi de proeminente
transversal - perioada mugurilor membrelor

În săptămâna a 6-a prin apariţia unor şanţuri circulare se individualizează la nivelul membrelor un
segment proximal cilindric şi altul distal lăţit.

În săptămâna a 7-a la sfârşitul acesteia prin apariţia unui nou şanţ circular segmentul proximal se divide în
braţ şi antebraţ iar la membrul inferior în coapsă şi gambă. Segmentul distal lăţit reprezintă mâna
primitivă şi respectiv piciorul primitiv. Iniţial dispoziţia mugurilor este perpendiculară pe trunchi, dar în
săptămâna a 9-a ei se înclină şi se rotează în jurul axului longitudinal astfel încât genunchiul ajunge în
poziţie ventrală şi cotul în poziţie dorsală. La nivelul mâinii apar iniţial primordiile degetelor, separate
prin şanţuri radiare iar apoi prin membrane interdigitale purtând numele de degete conjuncte sau unite.
Separarea acestora şi individualizarea lor la degetele definitive se face prin procese de vacuolizare şi
resorbţie mezenchimală cu formarea concomitentă a articulaţiilor astfel încât la sfârşitul celei de-a 10-a
săptămâni, atât membrele superioare cât şi cele inferioare sunt într-un stadiu final. Mugurii membrelor au
un sistem propriu de autodiferenţiere numit autodiferenţiant (ţine de mezenchimul mugurilor dar
participă şi ectodermul existând o interrelaţie între acestea). S-a ajuns la concluzia că există o creastă
ectodermală apicală a mugurelui din ectodermul îngroşat care diferă de restul ectodermului ce înveleşte
mugurele în care s-a invaginat mezenchim. Această creastă ectodermală apicală influenţează diferenţierea
mezenchimului de dedesubt. Se consideră că există un factor de menţinere a ectodermului apical care la
rândul lui este dependent de mezenchim. Acest factor aparţinând mezenchimului este distribuit în acesta
asimetric ceea ce duce la asimetria normală a regiunilor membrului. Absenţa acestui factor de menţinere a
ectodermului apical duce la polidactilie, amelie, sindactilie, etc.

După cum s-a arătat, în a II-a lună regiunea cefalică se măreşte rapid, mai multe decât restul corpului şi se
precizează prin muguri viscerele feţei. Între extremitatea cefalică şi zona mijlocie arcurile branhiale se
estompează în timp ce se formează gâtul. Extremitatea caudală se modifică prin apariţia primordiilor şi
organelor genitale externe în forma lor rudimentară şi apariţia membranei anale.

Câteva organe interne au început să se dezvolte la începutul primei luni dar cea mai mare parte se
dezvoltă în luna a doua. În cursul acestei luni toţi mugurii organici ocupă raporturi definitive şi o
dezvoltare care îi apropie cel mai adesea de structura definitivă.

56
 Patologia perioadei de la 4-a la o 8-a săptămână.

Este o perioadă caracterizată printr-o sensibilitate deosebită a embrionului la acţiunea factorilor

externi toxici. Cea mai mică perturbare în mecanismele foarte complexe de inducţie şi diferenţiere va
sfârşi prin anomalii. Teratogeneza la acţiunea factorilor externi este condiţionată de foarte multe
elemente: momentul acţiunii agentului teratogen, afinitatea preferenţială a diverşilor agenţi pentru
anumite organe, perioada de acţiune a factorului teratogen.
Medicamentele reprezintă un risc foarte important la embrionul uman în această perioadă.
Luna III-a
Organogeneza
La sfârşitul lunii a 3-a, placenta este formată atât anatomic cât şi funcţional. Vezicula alantoidiană
este atrofiată, lichidul amniotic şi membranele oului sunt evidente. Fătul măsoară 9 cm şi are o greutate
până la 55 gr., capul este format, degetele sunt diferenţiate, organele genitale sunt diferenţiate pentru
fiecare sex.
La sfârşitul lunii a 4-a placenta este complet dezvoltată fătul măsoară 16 cm şi o greutate de 270
gr. Părţile corpului fetal sunt foarte bine diferenţiate începe să schiţeze mişcări este acoperit cu o piele
subţire pe suprafaţa căreia se găsesc firişoare de lanugo.
La sfârşitul lunii a 5-a, (săptămâna 21-22) fătul are o lungime de 25 cm şi cântăreşte 650 gr.
Glandele sebacee încep să secrete, pielea fiind acoperită cu vermix caseosa. Se percep bătăile cordului
fetal, mişcările membrelor devin active şi puternice. Intestinul conţine meconiu, rezultat al secreţiilor
intestinale, rinichiul îşi începe funcţia în vezică găsindu-se urină.

La sfârşitul luni a 6-a (săptămâna 26) fătul are o lungime de 35 c, şi o greutate de 1000 de grame,
toate organele sunt în stare să funcţioneze, dar nu sunt definitivate. Sistemul nervos este insuficient
dezvoltat, circumvoluţiile cerebrale sunt incomplete. Fătul este considerat viabil însă cu un mare grad de
imaturitate, adaptarea la viaţa extrauterină fiind foarte dificilă.

La sfârşitul lunii a 7-a (săptămâna 30-31) fătul măsoară 40 cm şi cântăreşte 1700 gr. Este viabil
dar imatur. Are aspect de bătrân cu pielea de culoare închisă, roşietică, testicolele coboară spre canalul
inghinal iar la fetiţe clitorisul şi labiile mici proemină între labiile mari.

La sfârşitul lunii a 8-a (săptămâna 36) fătul are o lungime de 45 de cm şi o greutate de 2500 gr.
Aspectul pielii se apropie de acela al noului născut şi începe osificarea în epifize. Fătul se adaptează mai
bine la viaţa extrauterină numai este socotit imatur ci subponderal.

57
 La sfârşitul lunii a 9-a (săptămâna 40) are toate caracteristicile cunoscute la naşterea la vreme:
lungimea este de cca 48-50 cm, 3000-3500 gr, cu lanugo pe corp, testiculele trebuie să fie coborâte în
scrot, labiile mari acoperă labiile mici, unghiile trebuie să depăşească pulpa degetelor, iar inserţia
cordonului ombilical trebuie să fie la jumătatea distanţei între apendicele xifoid şi pubis.

Pentru memorizarea lungimii fătului la diferite luni de sarcină există diverse scheme de calcul
dintre care una cu mai multe implicaţii medico-legale poartă numele de „Schema lui Haase”:

-pentru primele 5 luni de sarcină se consideră luna de sarcină la pătrat.. De ex.

luna I: 1X 1cm=1cm

luna II: 2X2cm = 4 cm

luna III: 3X3cm= 9 cm

luna IV: 4X 4cm = 16 cm

luna V : 5X 5cm = 25cm

După luna V-a formula de calcul este lunaX5+5 (se înmulţeste şi se adună coeficientul 5)

Luna VI-a 6X5+5=35

Luna VII-a 7X5+5=40

Luna VIII-a 8x5+5=45

Luna IX-a 9X5+5=50

Calculul greutăţii se ia după luna VI-a când se consideră că în mod normal fătul are 1000 de gr.
greutate necesară pentru a considera fătul ca viabil. La fiecare lună se adaugă 700 gr.cifră cu care creşte
lunar fătul.

Evoluţia endoblastului
Evoluţia sa este mai simplă deoarece rămâne o formaţiune unistratificată care va da naştere
intraembrionar intestinului primitiv iar în teritoriul extraembrionar dă naştere la vezicula ombilicală.
Evoluţia endoblastului este cunoscută ca ansamblul de modificări ce poartă denumirea de „delimitare”.
Delimitarea este un proces complex şi are loc în sens transversal şi în sens longitudinal.

58
 Delimitarea în sens transversal priveşte regiunea ombilicală, supraombilicală şi subombilicală. În
regiunea ombilicală închiderea rămâne incompletă până la naştere fiind locul de trecere al elementelor
cordonului ombilical. Înainte de delimitare embrionul este situat între cavitatea amniotică şi lecitocel.
Apoi marginile laterale se incurbează ventral, vezicula ombilicală se individualizează, intestinul se
delimitează înconjurat de celomul intern. Deasupra şi dedesubtul ombilicului în cazul delimitării se
produce o închidere completă a peretelui embrionar.

Delimitarea în sens longitudinal se face prin faptul că există diferenţe de creştere între regiunea
ventrală şi cea dorsală, embrionul încurbându-se practic în jurul regiunii ombilicale. Extremitatea cranială
rezultă din dezvoltarea encefalului şi din mişcările de basculare ale mugurelui cardiac care din poziţia
iniţială cranială devine ventrală contribuind la delimitarea intestinului anterior.

59
60
Tubul neural si derivatele lui
- tubul neural initial prezinta un calibru uniform
- ulterior extremitatea rostrala se dilata si va da nastere la 3 vezicule:
- prozencefalica (cea mai anterioara si care si proemina in afara corpului embrionar
- mezencefalica (la mijloc)
- rombencefalica (numele din cauza formei)
Mai departe, vezicula mezencefalica ramane ca atare iar veziculele prozencefalica si rombencefalica
se impart la randul lor in 2- paralel are loc si formarea curburilor de la nivelul tubului neural
vezicula prozencefalica va da nastere la:- cele 2 vezicule simetrice telencefalice = viitoarele
emisfere cerebrale- tot din vezicula prozencefalica se va forma vezicula diencefalica

61
Delimitarea antrenează şi modificarea anexelor.
-Lecitocelul este strangulat în două părţi una intraembrionară care este intestinul primitiv, cealaltă
extraembrionară, vezicula ombilicală comunicarea între ele făcându-se prin canalul vitelin.
-Amniosul urmează mişcarea de încovoiere şi acoperă tot mai mult embrionul. Pediculul embrionar
conţinând alantoida trece din poziţia caudală în poziţie net ventrală.

62
FORMAREA VASELOR VITELINE
Are loc în grămezile de insule de celule mezenchimale provenite din mezenchimul
extraembrionar numite şi insule sanguine. Iniţial acestea se leagă între ele formând o reţea, după care
urmează diferenţierea celulelor endoteliale ale capilarelor. În reţeaua capilară pătrunde lichid interstiţial
formând plasmă sanguină iar celulele centrale devin celule sanguine. Reţeaua capilară vitelină se continuă
ulterior cu cele două vene şi cele două artere viteline diferenţiate în sacul vitelin.
Venele viteline duc sângele din peretele sacului vitelin către sinusul venos al primordiului cardiac
străbătând mugurele hepatic. În mugurele hepatic venele viteline se pun în legătură cu reţeaua de capilare
hepatice primitive formate din mezenchim la locul respectiv. În final venele viteline vor contribui la
dezvoltarea sistemului porthepatic.
Arterele viteline vor participa la formarea arterei celiace şi mezentericei superioare. Odată cu
procesul de vasculogeneză din insule mezenchimale şi formarea reţelei viteline se formează vase şi în
pediculul de fixaţie. În final iau naştere ele două artere şi cele două vene ombilicale. Mezenchimul sacului
vitelin definitiv este primul loc de formare a elementelor figurate ale sângelui. Eritroblastele sunt la acest
nivel celule nucleate. Hematii fără nucleu nu există înainte de luna a III-a de viaţă intrauterină. Pierderea
nucleului înseamnă o specializare pronunţată în transportul oxigenului. Specializarea hematiilor are o
semnificaţie dublă: stopează diviziunea şi scurtează viaţa hematiilor care în medie este de 100 de zile.
Hemoglobina este sintetizată încă din eritroblastele primitive. De aceea se consideră că în primele etape
ale dezvoltării vezicula vitelină are cel mai important rol în absorbţia fierului proces legat de sinteza de
hemoglobină. Hemoglobina fetală diferă de cea postnatală. Leucocitele apar în ziua 46 în mezenchimul
hepatic, iar limfocitele în ziua a 5-a. Se consideră că eritrocitele se diferenţiază intravascular, iar
limfocitele extravascular. Pentru diferenţierea limfocitelor este necesar mediul tisular specific, adică
prezenţa timusului, ganglionilor limfatici şi a altor organe limfoide periferice (timodependente) iar pentru
leucocite este necesară prezenţa măduvii roşii a oaselor. Funcţia hematopoetică este preluată din
extraembrionar în luna a III-a de către ficat şi ţine până în luna a VIII-a de viaţă intrauterină. Din luna a
V-a splina devine şi ea organ hematopoetic, iar din luna a VI-a măduva roşie a oaselor începe să producă
celule sanguine păstrând această funcţie în tot restul vieţii.

63
Circulaţia fetală
În viaţa intrauterină fătul trece succesiv prin mai multe tipuri de circulaţie ajungând la tipul
definitiv de circulaţie la naştere.

Circulaţia omfalo-mezenterică
Acesta este primul tip care durează până în săptămâna a 6-a a vieţii intrauterine. Această
circulaţie se realizează prin legătura dintre embrion şi vezicula ombilicală.

Cordul fătului este ca un tub umflat şi curbat din care pleacă două arcuri aortice care se unesc dând aorta
toracică din care pleacă două artere omfalomezenterice. Acestea se ramifică pe vezicula ombilicală într-o
reţea capilară din care pornesc apoi venele omfalomezenterice. Prin ele sângele încărcat cu substanţe
nutritive cine spre embrion şi se varsă în extremitatea inferioară a tubului cardiac.

64
Circulaţia alantoidiană sau fetoplacentară

Este a doua circulaţie şi durează din săptămâna a 6-a până la naştere. Din tubul umflat ia naştere
cordul cu cele patru încăperi: două auricule şi două ventricule. Din arterele hipogastrice se nasc arterele
ombilicale care trec în cordonul ombilical, ajung în placentă şi se ramifică în micile arteriole din
vilozităţile coriale. Din reţeaua celor două artere iau naştere două vene care se unesc şi formează vena
ombilicală. Vena ombilicală se încarcă cu substanţe nutritive şi sânge oxigenat luat din sângele matern la
nivelul placentei străbate cordonul ombilical, intră în abdomenul fătului, ajunge la ficat unde se împarte în
două ramuri: canalul venos al lui Arantius care duce sângele oxigenat direct în vena cavă inferioară şi
vena portă care pătrunde cu sânge oxigenat în ficat. Din ficat sângele este colctat de venele suprahepatice
care trec tot în vena cavă inferioară. Prin vena cavă inferioară şi cea superioară sângele ajunge în auriculul
drept, trece în cea mai mare parte prin orificiul lui Botalo în auriculul stâng, din auriculul stâng trece în

65
ventriculul stâng şi este pompat în artera aortă şi de aici în tot organismul fetal. O parte din sânge va trece
din hipogastrice în arterele ombilicale şi va fi readus placentei pentru oxigenare. Altă parte din sângele
venit în auriculul drept din venele cave nu trece prin gaura lui Botalo ci trece în ventriculul drept şi de aici
este pompat în artera pulmonară ajungând la plămân iar restul de sânge printr-un canal arterial trece direct
în aortă (canalul arterial este un mic canal care în viaţa intrauterină leagă artera pulmonară stângă de crosa
aortei). În viaţa intrauterină circulaţia mică pulmonară fiind foarte redusă sângele nu va fi atras în acest
circuit. El este deviat prin orificiul lui Botalo şi canalul arterial spre circulaţia mare, deci sângele este
oxigenat numai între placentă şi ficat de la ficat încolo sângele este amestecat oxigenat şi venos.

Concluzii
Spre deosebire de circulaţia definitivă de după naştere în circulaţia fetoplacentară este exclusă
circulaţia pulmonară adică mica circulaţie deoarece funcţia de respiraţie a fătului se realizează prin
intermediul placentei. Circulaţia definitivă se stabileşte după naştere cu prima inspiraţie a nou născultului
şi se caracterizează prin instalarea la nou născut a micii circulaţii sau circulaţia pulmonară. Consecinţele
apariţiei acestei circulaţii determină o serie de modificări anatomice şi fiziologice în organismul fătului.
Canalul lui Arantius şi vena ombilicală se obturează iar canalul arterial şi orificiul lui Botalo se închid.

66
ANOMALIILE CONGENITALE ALE INIMII Se produc în timpul cardiogenezei şi formării vaselor
mari, aproximativ între a 20-a şi a 50-a zi a dezvoltării intrauterine, perioadă în care pot fi tulburate
fenomenele delicate ale embriogenezei aparatului cardiovascular.

 Se pot produce defecte de incorporare a inimii, având drept rezultat defecte de poziţie; se poate
produce o dezvoltare incompletă sau fuzionarea unor părţi care sunt de obicei distincte;
 se pot resorbi părţi care în mod normal trebuie să rămână (defecte septale);
 pot să apară vase într-un loc anormal, rămân vase care trebuie să se oblitereze sau dispar vase
care trebuie să rămână.

Cum diversele mecanisme embriogenetice, puţin cunoscute în intimitatea lor, au loc simultan, apar
destul de frecvent anomalii complexe, adevărate sindroame malformative. Anomaliile aparatului
cardiovascular reprezintă aproximativ 2% din totalul bolilor cardiace şi 30% din totalul malformaţiilor pe
aparate şi sisteme. Cauzele anomaliilor aparatului cardiovascular nu se cunosc cu certitudine. Se ştie
astăzi că rubeola contractată de mamă în primele două luni şi jumătate de sarcină produce anomalii ale
aparatului cardiovascular într-o proporţie de 10%, iar diabetul părinţilor în proporţie de 2,5%. La animale,
şoareci şi şobolani, s-au obţinut anomalii ale aparatului cardiovascular prin administrare de albastru
tripan, prin avitaminoza A, prin raze ionizante, prin hipoxie; aceste rezultate nun pot fi extrapolate la om
decât cu prudenţă.

Nu se cunosc încă factori genetici care produc anomalii ale aparatului cardiovascular, iar în
situaţia în care există anomalii cardiovasculare la mai mulţi membri ai aceleiaşi familii, nu se cunoaşte
mecanismul de transmitere. Datorită progreselor ştiinţei, majoritatea acestor animalii beneficiază astăzi de
tratament chirurgical. Anomaliile cromozomilor se asociază cu cardiopatiile congenitale: într-o proporţie
de 30-40% trizomia 21, 50% trizomia 13-15 şi 80% trisomia 18. În ceea ce priveşte ordinea frecvenţei, pe
primele locuri apar defectele de septare şi apoi persistenţa canalului arterial.

Anomaliile de sept ventricular (DSV) sunt defecte ale peretelui interventricular apărute în săptămâna a 6-
a, prin agenezia porţiunii membranoase a septului, mei frecvent, sau a porţiunii sale musculare, putând să
meargă până la absenţa totală a septului interventricular. Rareori se întâlneşte aspectul de ventricul unic,
neseptat: inima triloculară, biatrială şi univetriculară; malformaţia este cianogenă. Defectele septale
atriale sau ventriculare se asociază uneori în sindroame constante, binecunoscute, care beneficiază de
tratament chirurgical.

Boala Ebstein este un sindrom care apare mai rar, având ca semn principal dezvoltarea anormală a
valvulei tricuspide, care este atrezică şi mai joc implantată. Această malformaţie este o boală cianogenă şi

67
se asociază cu:  comunicarea interatrială;  comunicarea interventriculară;  atrofia ventriculului drept;
 hipertrofia ventriculului stâng. Sunt si alte sindroame cianogene corelate cu circulaţia pulmonară
redusă. Din această categorie fac parte anomaliile bulbului arterial, asociate cu comunicare
interventriulară. Anomalia bulbului arterial se produce în timpul săptămânii a 6- a, prin septarea lui
incompletă; din el rămâne o porţiune aorticopulmonară comună, numită „trunchi arterial comun”, prin
care golesc ambele ventricule.

Tetralogia Fallot se produce prin diviziunea inegală a bulbului arterial, care determină:  stenoza arterei
pulmonare;  deplasarea spre dreapta a aortei („aorta călare”);  defect de sept interventricular şi, în
consecinţă,  hipertrofia ventriculului drept.

Trilogia Fallot cuprinde:  stenoza pulmonară;  hipertrofia ventriculului drept;  comunicare

interatrială. Prin coborârea nespiralată a septului arterial se poate realiza transpunerea inversă a orificiilor
arteriale (ale aortei şi ale arterei pulmonare), anomalie numită transpoziţia vaselor mari; este asocială cu
comunicarea interventriculară în porţiunea membranoasă a septului.

68
BIBLIOGRAFIE

1. Corpul omenesc- Atlas- Țiplic T., Ed. Aquila, Oradea, 1998

2. Dicționar de biologie Oxford, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1996
3. Enciclopedie de biologie – Ardelean A, Mohan Gh., Ed. All Educational, București, 2007
4. Fiziologie umană- Hăulică I., editia a III-a, Ed. Medicală, București, 2009
5. Genetică și embriologie – Bistriceanu A, Bistriceanu V., Ed. Fundația Vasile Voiculescu,
București, 1999
6. Genetică generală și umană – Raicu P., Ed. Humanitas, București, 1997
7. Genetică – Raicu P., ediția a V-a, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1992
8. Histologie și embriologie animală – Manolache V., Tipografia Univ. București, 1990
9. Mic atlas de genetică – Mihail A., Ed. All Educational, București, 2007

69