Amenajarea bazinelor hidrografice torenţiale

Cuprins

Cadrul legislative ce reglementează amenajarea bazinelor hidrografice toranţiale

Consideraţii generale privind necesitatea amenajării bazinelor hidrografice torenţiale

Măsuri şi lucrări de amenajare a bazinelor hidrografice torenţiale
1. Lucrări de consolidare a terenului
Gărduleţele
Banchetele de zidărie uscată
Terasele armate vegetativ
2. Lucrări de reţinere a apei pe versanţi
Şanţurile cu val
Terasele în contrapantă
Gropile cu pâlnii
3. Lucrări de colectare şi evacuare a apei de pe versanţi
Lucrări de oprire a accesului apei în zona cu alunecări şi de
acumulare a apei în masa alunecătoare
Lucrări de colectare şi evacuare a apei din zonele afectate de
procese de alunecare
4 Lucrări de împădurire a versanţilor bazinelor, hidrografice torenţiale
Lucrări de împădurire a terenurilor degradate
executate în România
Cadrul legislative ce reglementează amenajarea bazinelor hidrografice toranţiale

Ordin nr. 976/2008 privind aprobarea Metodologiei pentru determinarea bazinelor hidrografice cu caracter
torential in care se afla asezari umane expuse pericolului viiturilor rapide

***Metodologie pentru determinarea bazinelor hidrografice cu caracter torential in care se afla asezari
umane expuse pericolului viiturilor rapide

1. Introducere
O viitura produsa de ploi torentiale poate fi considerata rapida atunci cand sunt indeplinite urmatoarele
conditii:
- suprafata bazinului de receptie este cuprinsa intre cativa kmp si 200 kmp;
- timpul de concentrare este mai mic de 6 ore;
- durata ploii torentiale este de maximum 3 ore, fiind de regula mai mica decat timpul de concentrare al
bazinului;
- viitura este generata de o precipitatie torentiala care depaseste 100 mm.

Formarea viiturilor rapide in bazinele mici este conditionata de procesele care au loc pe versant si pe
formatiunile torentiale (ogase, ravene, torenti), in timp ce producerea inundatiilor in aval de sectiunile de
inchidere ale bazinelor mici este conditionata nu numai de debitul maxim generat de o ploaie torentiala, ci
si de capacitatea locala de transport a albiei in zona localitatilor.
A. Elementele care favorizeaza producerea viiturilor rapide pot fi grupate in:
a) Caracteristici fizico-geografice ale bazinului si retelei hidrografice:
- suprafata bazinului;
- forma acestuia;
- panta versantilor;
- panta raului principal;
- densitatea retelei de drenaj;
- gradul de impadurire;
- utilizarea terenului;
- textura solului, respectiv geologia, in cazul in care roca este la zi;
- capacitatea de inmagazinare a coloanei de sol.

Unele dintre aceste caracteristici pot face obiectul unor layere (straturi tematice) GIS1), altele pot fi calculate
cu ajutorul functiilor GIS. Utilizarea GIS este indispensabila pentru definirea sau calculul elementelor primare
care intervin in diversele relatii sau modele matematice pentru obtinerea debitelor maxime ori a hidrografelor
de viitura.

Caracteristicile fizico-geografice influenteaza:

1. marimea scurgerii de suprafata (functia de productie);
2. viteza de concentrare a scurgerii in reteaua hidrografica (functia de transfer);
3. deplasarea viiturii catre aval (functia de propagare).

Functia de productie este puternic dependenta de textura solului si de utilizarea terenului (inclusiv de gradul
de impadurire), care determina in ultima instanta capacitatea de inmagazinare a zonei nesaturate. Panta
versantilor si a bazinului, forma acestuia, densitatea retelei de drenaj, precum si panta retelei hidrografice
influenteaza functiile de transfer si propagare.
___________
1) Sisteme informatice geografice.

b) Factori agravanti (naturali si antropici)

1. Naturali:
- Umiditatea initiala a solului din bazin;
- Friabilitatea rocilor;
- Existenta formelor de eroziune in adancime (ogase, ravene, torenti).
2. Antropici:
- lipsa masurilor antierozionale si de corectare a formatiunilor torentiale;
- despaduriri excesive, combinate cu nerespectarea normelor silvice de taiere sau de depozitare a deseurilor
lemnoase;
- practici agricole neadecvate;
- realizarea de constructii sau depozite in imediata vecinatate a malurilor.

Lipsa masurilor antierozionale si de amenajare a formatiunilor torentiale contribuie la cresterea torentialitatii

si a transportului solid.
Despaduririle nerationale si practicile agricole neadecvate (araturi in lungul liniei de cea mai mare panta,
lipsa terasarilor etc.) au ca efect cresterea coeficientului de scurgere, cu influente directe atat asupra
volumului, cat si asupra debitului maxim al viiturii, respectiv a transportului solid.

B. Producerea inundatiilor in aval de sectiunile de inchidere ale bazinelor mici este conditionata nu numai de
debitul maxim generat de o ploaie torentiala, ci si de capacitatea de tranzit a albiei. In depresiunile
intramontane sau la iesirea din zona montana, acolo unde s-au dezvoltat asezari omenesti, panta raului este
relativ redusa, ceea ce conduce la micsorarea vitezei de curgere in raport cu reteaua hidrografica din
amonte. Depunerea materialului solid in aceste zone conduce la inrautatirea conditiilor de curgere si la
cresterea nivelurilor. Fenomenul este deosebit de puternic in perioadele de viitura, caracterizate prin debite
mari si transport tarat important.
Evacuarea debitelor de viitura este, de asemenea, mult ingreunata in conditiile in care in zona
podurilor/podetelor sub sau supratraversarilor capacitatea de transport a albiei este diminuata din
cauza blocarii curgerii cu material tarat si plutitori.
In amonte de aceste obstacole se creeaza un adevarat lac, al carui nivel ajunge la un moment dat la cote
periculoase. Cresterea nivelului din spatele obstacolului conduce la inundarea zonelor locuite din
vecinatate; daca barajul creat de plutitori cedeaza brusc, unda de inundatie rezultata are un mare
potential distructiv pentru zona din aval. Capacitatea de transport a raului este, de asemenea,
diminuata in zona coturilor si ingustarilor de sectiune sau in cazul acumularii de gheturi.
Ca urmare, in cazul bazinelor mici in care exista asezari umane, mentinerea capacitatii de tranzit a
albiei joaca un rol de maxima importanta in prevenirea inundatiilor in zona. In acest sens, toate
constructiile realizate in imediata vecinatate a malului raurilor (gatere, grajduri si anexe gospodaresti,
alte constructii) sau materialele depozitate in aceste zone trebuie indepartate pentru a nu inrautati
conditiile de curgere la ape mari.

De asemenea, un rol important in generarea inundatiilor si in producerea de distrugeri in zonele locuite il

are modul de exploatare a padurilor. Dupa anul 1990, interesul major il prezinta lemnul masiv, in timp
ce partile secundare ale arborilor sunt abandonate pe versant sau chiar in albiile paraielor. Aceste
resturi sunt antrenate in timpul precipitatiilor torentiale si se acumuleaza in sectiunile podurilor, ale
ingustarilor de sectiune, sau formeaza depozite cu inaltimi de pana la 5-10 m la confluente.
De asemenea, stocarea materialului lemnos recent exploatat si netransportat din vecinatatea albiilor
favorizeaza antrenarea lui in perioadele de viitura. Ajunsi in vale, acesti copaci exercita un efect
distructiv extrem de puternic in aval sau blocheaza impreuna cu resturile de la exploatarile forestiere
sectiunile de curgere ale podurilor si podetelor.

Pentru identificarea bazinelor mici, susceptibile sa genereze viituri rapide, se parcurg urmatoarele etape:
1. triere preliminara (cap. 2);
2. diagnoza prin metode simplificate (cap. 3);
3. detaliere diagnoza (facultativa) prin modelare matematica avansata (cap. 4).
CONSIDERATII GENERALE
Amenajarea bazinelor hidrografice torenţiale decurge din pericolul pe care îl prezintă şi pagubele mari pe
care le produc procesele torenţiale şi de degradare a terenului. Eroziunea şi alunecările de teren, pot
produce mari perturbaţii în activitatea şi viaţa oamenilor. Odată declanşate, aceste procese se accelerează
în timp şi, concomitent cu aceasta, cresc dificultăţile şi costul de combatere a lor. De aceea, cu cât se
acţionează mai din timp, de preferat prin prevenirea lor, cu atât combaterea este mai uşoară, mai eficientă
şi mai ieftină.

MODIFICARI ALE REGIMULUI HIDROLOGIC

În condiţiile de relief şi de precipitaţii ale României, principalul factor care a dus la dereglarea regimului
hidrologic al cursurilor de apă, constă în alterarea funcţiilor de protecţie împotriva scurgerilor superficiale şi
eroziunii accelerate, ale învelişului vegetal, precum şi degradarea funcţiilor fizico-biologice ale solurilor, ca
urmare a modului de exploatare a bogăţiilor naturale din zonele montane şi colinare, in special prin
exploatarea neraţională şi distrugerea sălbatică a pădurilor.

Se apreciază că în prima jumătate a secolului XIX, pădurile acopereau circa 55 - 60 % din teritoriul ţării.

După reforma agrare din 1864 până în 1930 deci în mai puţin de şapte decenii, ţara noastră a pierdut prin
defrişare o suprafaţă împădurită considerabilă, procentul de pădure scăzând la aproximativ 27 %, procent
care s-a diminuat şi mai mult după 1990 până în prezent.
Numai prin aplicarea legii pentru înfiinţarea de păduri comunale, din septembrie 1920, au fost defrişate
peste un milion de hectare de pădure de pe coastele repezi ale bazinelor hidrografice din zonele montane
şi de coline înalte şi transformate in. izlazuri. Acestea, datorită păşunatului neraţional au fost repede
distruse prin eroziune, într-o proporţie covârşitoare, devenind sterpe, lipsite de sol şi constituind, în acelaşi
timp, vaste focare de alimentare a viiturilor torenţiale, cu cantităţi imense de aluviuni care au contribuit,
într-o mare măsură, la colmatarea şi înălţarea patului albiilor din părţile mijlocii şi inferioare ale cursurilor de
apă. Astăzi, regăsim aceste suprafeţe defrişate de pădure în cele circa 1,5 milioane de hectare de terenuri
agricole cu pante ce depăşesc 30 %, terenuri supuse unui intens şi permanent proces de eroziune.
În afară de terenurile degradate menţionate, inventarierile făcute arată că peste 60 % din lungimea reţelei
hidrografice a ţării noastre are un pronunţat caracter torenţial.
Consecinţele negative ale acestei stări de lucruri sunt numeroase şi afectează în principal, prin:
- scăderea şi chiar pierderea totală a fertilităţii solului pe suprafeţe mari;
- dereglarea regimului hidrologic al cursurilor de apă (favorizarea producerii inundaţiilor catastrofale;
avarierea sau distrugerea obiectivelor interceptate de viituri - instalaţii industriale, amenajări hidrotehnice,
căi de comunicaţie, aşezări omeneşti etc.; colmatarea lacurilor de acumulare ş.a.

CONŢINUTUL ŞI PARTICULARITĂŢILE ACŢIUNII DE AMENAJARE A BAZINELOR HIDROGRAFICE

TORENŢIALE
În sens hidrologic amenajarea bazinelor hidrografice torenţiale, constă în aplicarea, pe suprafaţa bazinelor,
a unui ansamblu de măsuri organizatorice şi de lucrări biologice, agrotehnice şi hidrotehnice în scopul
principal al controlului apei şi solului.
Bazinele hidrografice nu sunt izolate între ele nici în spaţiu şi nici în timp. Ele se influenţează reciproc, mai
mult sau mai puţin sesizabil de către om, iar aceste influenţe se resimt, cu o importanţă decisivă, la
distanţe de sute sau chiar de mii de kilometri. De exemplu, intensificarea apreciabilă a sedimentării albiilor
din zonele mijlocii şi inferioare ale Someşurilor, Crişurilor, Mureşului, Jiului, Oltului, Argeşului, Dâmboviţei,
Ialomiţei, Siretului etc., începând în special din a doua jumătate a secolului XIX, ar fi imposibil de înţeles
dacă nu ne-am duce cu gândul la dezvoltarea miilor de torenţi în bazinele montane ale lanţului carpatic, ca
o consecinţă firească a defrişării pădurilor din aceste bazine.
Pentru ca eficienţa acţiunii de amenajare a bazinelor torenţiale fie maximă este necesar ca amenajarea să
îndeplinească câteva condiţii principale.
Astfel, privind problema la nivelul fiecărui bazin în parte, amenajarea trebuie să fie integrală şi complexă.
Caracterul unei amenajări de a fi integrală este asigurat:
- pe de o parte, de aplicarea tuturor măsurilor şi lucrărilor hotărâtoare pentru un raţional control al apei şi
solului; dacă sunt omise unele sau altele dintre măsurile sau lucrările esenţiale amenajarea nu numai că
nu este suficientă, dar poate avea efecte negative care să ducă la înrăutăţirea situaţiei.
-Pe de altă parte, de aplicarea ansamblului de măsuri şi lucrări pentru controlul apei şi solului pe întreaga
suprafaţă a bazinului, de la cumpăna apelor până la confluenţa cu emisarul: amenajările parţiale de pildă
numai cele din reţeaua hidrografică cu neglijarea versanţilor riscă să aibă aceeaşi soartă ca şi
amenajările incomplete deoarece scurgerea superficială are loc pe întreg bazinul nu doar în albie.

Amenajările trebuie să fie, în acelaşi timp complexe cu alte cuvinte măsurile şi lucrările prevăzute pentru
controlul apei şi solului, trebuie să fie reciproc integrate, atât din punct de vedere tehnic cât şi al
funcţionalităţii astfel încât toate la un loc să constituie un ansamblu unitar.

Datorită asocierii influenţei relieful şi regimului de precipitaţii, zonele montane sunt foarte favorabilă
producerii, într-un timp scurt, a unui mare aflux de apă şi concentrării rapide a scurgerii superficiale în
reţeaua hidrografică. Pornind de la aceste considerente se constată că ţara noastră prezintă, pe o mare
întindere a teritoriului ei, o pregnantă predispoziţie pentru torenţialitate. Aceasta constituie o particularitate
hidrologică fundamentală a reţelei hidrografice primare din spaţiul nostru, carpatic, care îşi imprimă
pecetea asupra regimului hidrologic al tuturor cursurilor de apă care îşi au originea în acest spaţiu.

Regularizarea cursurilor de apă din zonele de coline şi câmpie, se realizează prin folosirea barajelor, a
digurilor etc. dar fără amenajarea bazinelor hidrografice montane, celelalte cursuri de apă, din aval, râurile
colectoare, vor fi supuse în continuare fenomenelor de colmatare cu aluviuni transportate din munţi.
Aceasta înseamnă că s-ar crea riscul unei adevărate competiţii între acţiunea de înălţare a digurilor sau a
barajelor, pe de o parte, şi fenomenul de înălţare a fundului albilor prin colmatare, pe de altă parte.
Muntele trebuie amenajat cât mai bine şi cât mai urgent, deoarece hidrologia muntelui comandă
hidrologia câmpiei şi nu invers.
Măsuri şi lucrări de prevenire a proceselor de eroziune şi torenţiale

Principalele măsuri menite să preîntâmpine declanşarea proceselor torenţiale şi de eroziune, în zone ale
bazinelor unde acestea nu se manifestă încă, sau să frâneze acţiunea lor pe suprafeţele pe care acestea
s-au declanşat deja, sunt următoarele:
-restructurarea folosinţelor (pădure, pajişte, arabil etc.), corespunzător condiţiilor naturale ale terenului
(relief, substrat litologic, climă, sol etc.), respectiv localizarea fiecărei folosinţe pe terenurile
corespunzătoare condiţiilor naturale practicării ei;
- îmbunătăţirea consistenţei vegetaţiei forestiere şi a pajiştilor de pe terenurile în pantă;
-evitarea practicării unor folosinţe şi a unor sisteme de lucrare a solului favorizante dereglării regimului
hidrologic în bazin (culturi prăşitoare, arături, inclusiv arături pe linia de pantă, păşunat abuziv ş.a., pe
versanţii cu pante mari).

Lucrări de combatere directă a proceselor de eroziune şi torenţiale

Printre lucrările principale de combatere se numără:
- reinstalarea sau instalarea unui covor vegetal consistent, pe toate terenurile afectate de procese de
degradare a terenului, îndeosebi împădurirea terenurilor afectate de procese de degradare avansată
(terenurile cu eroziune puternică la excesivă, terenurile alunecătoare cu masa alunecată fragmentată,
curgerile noroioase, surpările, grohotişurile, stâncăriile, taluzurile artificiale ş.a.);
- lucrările de pregătire a terenului şi de reţinere a apei pe versanţi (arăturile executate pe curba de nivel în
cazul versanţilor cu înclinare redusă, terasele în contrapantă plantaţiile în gropi cu pâlnii de captare a apei,
şanţurile cu val ş.a.);
- lucrările de consolidare a versanţilor cu terenul nestabil sau cu stabilitate redusă (gărduleţele, banchetele
de zidărie uscată, terasele armate vegetativ);
- lucrările de consolidare a bazei taluzurilor naturale şi artificiale şi ale malurilor cursurilor de apă (zidurile
de sprijin, cleionajele longitudinale, digurile etc.)
- lucrările de drenare /şi evacuare a apelor, inclusiv a apelor în exces de pe terenurile alunecătoare (şanţurile
deschise, drenurile, canalele de scurgere);
-lucrările de consolidare a reţelei hidrografice torenţiale şi de retenţie a aluviunilor grosiere (garnisajele,
cleionajele, pragurile şi barajele de diverse tipuri etc.).

Lucrările menţionate mai înainte pot fi grupate în două mari categorii, şi anume:
- lucrările de amenajare a versanţilor, care au rol să consolideze terenul şi să micşoreze scurgerile de
suprafaţă, împiedicându-se prin aceasta formarea unor debite mari pe reţeaua hidrografică, cu stingerea
treptată a proceselor torenţiale, de eroziune şi de alunecare;
-lucrările de amenajare a reţelei hidrografice torenţiale, menite să consolideze talvegul şi taluzurile
albiilor, să frâneze viteza de scurgere a apelor torenţiale şi prin aceasta eroziunea în adâncime şi să asigure
retenţia unei părţi cât mai mari din aluviunile transportate la viituri.

CORECTAREA TORENŢILOR. AMELIORAREA TERENURILOR, DEGRADATE

Particularităţile interdependenţei dintre procesele torenţiale şi procesele de degradare a terenului au condus

la două acţiuni practice înrudite între ele, dar cu specific propriu, şi anume:
- corectarea torenţilor (sinonim: Amenajarea torenţilor sau Amenajarea bazinelor hidrografice torenţiale"), ca
acţiune de combatere a proceselor torenţiale şi a consecinţelor acestora;
- ameliorarea terenurilor degradate, ca acţiune de combatere a proceselor de degradare a terenului (procese
de eroziune, de alunecare ş.a.), de refacere şi ridicare a fertilităţii acestor terenuri.
Acţiunea de corectare (amenajare) a torenţilor are la bază concepţia unitară a organizării hidrologice a
bazinului al cărei principiu fundamental constă în determinarea rolului pe care îl are, în formarea viiturilor,
fiecare suprafaţă de teren din bazin care prezintă caracteristici diferite, şi în stabilirea celor mai
corespunzătoare folosinţe şi lucrări agrotehnice, silvice hidrotehnice, astfel ca prin îmbinarea judicioasă a
acestora în cadrul soluţiilor tehnice să se obţină, în primul rând, o diminuare cât mai accentuată a viiturilor
torenţiale.
Studiile pentru amenajarea hidrologică a unui bazin torenţial trebuie să ia în considerare întregul
teritoriu cuprins între limitele cumpenei apelor indiferent de starea de eroziune (sau de degradare a
terenului) de diversele porţiuni din bazin, de folosinţe şi de natura proprietăţii. Acest lucru se impune
deoarece, torentul constituie o unitate naturală bine individualizată care, datorită caracteristicilor sale
hidrologice, geologice şi geomorfologice, impune rezolvarea unor probleme speciale de scurgere şi, mai
ales, de concentrare a apei, mult mai complicate decât cele de pe terenurile erodate.

Deşi caracterele amenajării torenţilor sunt, într-un fel, diferite de cele ale amenajării antierozionale, nu
trebuie să se înţeleagă că, în cuprinsul bazinelor hidrografice torenţiale, aceste două acţiuni sunt izolate
una de alta; dimpotrivă, ele sunt indisolubil legate şi concură la realizarea atât a regulariării regimului
hidrologic, cât şi a valorificării optime a terenurilor din cuprinsul acestor bazine.

Pentru atingerea scopurilor urmărite în amenajarea torenţilor, respectiv în amenajarea bazinelor

hidrografice torenţiale, se folosesc, în principal, două categorii de lucrări: de vegetaţie şi hidrotehnice.
Evident, vegetaţia şi, în special, cea forestieră constituie mijlocul cel mai eficace de atenuare a viiturilor
torenţiale şi, implicit, de combatere a eroziunii terenurilor.

Lucrările hidrotehnice se folosesc pentru amenajarea atât a versanţilor, cât şi a albiilor şi constituie
componente importante în cadrul ansamblului de lucrări de amenajare a torenţilor. În numeroase cazuri,
fără asemenea lucrări nu se poate realiza, în timpul dorit, nici apărarea obiectivelor periclitate de viiturile
torenţiale şi nici instalarea vegetaţiei. Dar, fiind mult mai costisitoare lucrările hidrotehnice trebuie
folosite cu mult discernământ şi numai acolo unde apar ca strict necesare ţinând seama de posibilităţile
de instalare a vegetaţiei, de efectul hidrologic al acesteia, de natură şi importanţa obiectivelor periclitate
de viituri, de urgenţa cu care trebuie să se intervină în cuprinsul bazinului etc.
 LUCRĂRI DE CONSOLIDARE, AGROTEHNICE ŞI HIDROTEHNICE
DE AMENAJARE A VERSANŢILOR

1. LUCRĂRI DE CONSOLIDARE A TERENULUI

Gărduleţele. Sunt lucrări simple, constând din împletituri de nuiele, pe pari de lemn, bine încastraţi în sol.
Menirea lor este de a asigura stabilizarea provizorie a terenului, până ce vegetaţia forestieră, instalată la
adăpostul lor, preia funcţiile de stabilizare. Durata gărduleţelor este de 4 - 6 ani, în funcţie de materialul
lemnos folosit (nuiele şi pari). După, modul de amplasare pe teren gărduleţele sunt liniare, în solz şi
rombice.
Gărduleţele liniare au fost folosite, cu rezultate bune pe terenuri nestabile, cu soluri foarte puternic şi
excesiv erodate, cu substrat litologic, format din roci moi, în care se pot bate parii (loess, nisip, mame,
argile, complexe de mame, argile şi gresii, dezagregate pe adâncimea de 50 60 cm ş.a.). Pe terenuri cu
înclinare de 15 - 25°, desimea de 3 - 4 m s-a dovedit a fi suficientă. La panta de 25 - 40 (45°), rezultate
mai bune au dat gărduleţele amplasate la distanţa de 2 - 3 m. La înclinări ale terenului de peste 40 - 45°,
gărduleţele nu dau rezultate, fiind uşor distruse. De altfel, la asemenea pante nici nu este posibil sau este
foarte greu să se execute şănţuleţele de încastrare a gărduleţelor în sol.
Folosirea ca material de construcţie a nuielelor verzi de salcie, cel puţin în porţiunea de încastrare a
gărduleţelor în sol, precum şi baterea din loc în loc a unor pari verzi, tot de salcie (aproximativ al 3-lea
par) şi executarea lucrărilor toamna târziu, iarna şi primăvara are avantajul că mare parte din nuiele şi pari
intră în vegetaţie, mărind considerabil durabilitatea acestora şi efectul lor de consolidare, în caz contrar
nuielele putrezesc în 5 - 6 ani şi gărduleţele se deteriorează. Dacă imediat după execuţia gărduleţelor se
fac plantaţii în spatele lor (pe terase) şi între terase, în cazul distanţei de peste 2 m între gărduleţe şi
plantaţiile au o reuşită bună, acestea preiau rolul de consolidare a terenului după putrezirea nuielelor şi
parilor.
Banchetele de zidărie uscată. Sunt lucrări care au
un rol similar cu cel al gărduleţelor, înălţimea lor
este de 40 - 50 cm, din care 15 - 20 cm se
încastrează în sol. Se construiesc din piatră
uscată, cu laturi plate, care să permită execuţia
unor ziduleţe între rosturile pietrelor se pune
pământ sau pietre mai mici pentru a se realiza o
stabilitate mai mare. În prealabil se sapă un
şănţuleţ, pe curba de nivel, similar cu cel arătat la
gărduleţe, cu adâncimea de 15 - 20 cm şi lat de 40
50 cm în loc de şănţuleţ se poate executa şi o
terasă, în contrapantă, lată de 40 - 50 cm. Pe
fundul şănţuleţului sau pe platforma terasei se
execută bancheta (ziduleţul de piatră), din zidărie
uscată cu pământ, cu grosimea de 30 - 40 cm la
bază şi 20 - 30 cm la coronament.
Terasele armate vegetativ. Reprezintă lucrări în
care consolidarea terenului se realizează cu o
armătură vegetativă, alcătuită din tulpini cu ramuri,
nuiele, drajoni sau puieţi de talie mai mare, cu
lungimea 80 - 120 cm. Lucrarea în sine constă în
săparea, unei terase în contrapantă, lată de 50 - 60
cm, peste care se aşează un strat de tulpini cu
ramuri, nuiele, drajoni sau puieţi.
Dacă lungimea materialului vegetativ depăşeşte 80 - 90 cm, acesta se aşează oblic pe terasă, astfel ca
partea rămasă afară să nu fie mai mare de 20 30 cm. Reţeaua stratului vegetativ trebuie să aibă o
desime de cel puţin 5 - 10 cm între tulpini şi ramuri şi să acopere întreaga platformă a teraselor. Peste
stratul vegetativ se aşează, prin săparea din amonte, un strat de sol gros de 20 - 25 cm. În acest mod
lăţimea terasei ajunge la 70 - 80 cm. Stratul vegetativ consolidează terasa prin rezistenţa sa însăşi.
Materialul folosit este bine să intre în vegetaţie în acest sens se pot utiliza drajoni mari de cătină albă,
nuiele de salcie, retezaţi la 80 - 100 cm, puieţi mari de salcâm, sălcioară, anin ş.a. Distanţa între terase
este de 2 - 3 m. Prin intrarea în vegetaţie a drajonilor, nuielelor sau puieţilor folosiţi, se formează un
cordon vegetativ care consolidează bine terenul, asigurându-se o stabilizare a acestuia după numai 2 -
3 ani de la execuţie. Costul lucrării este de 1 - 3 ori mai redus ca cel al gărduleţelor, în condiţiile unei
consolidări mai eficiente.
2. LUCRĂRI DE REŢINERE A APEI PE VERSANŢI
Dintre lucrările hidrotehnice care pot fi executate în bazinele de recepţie ale formaţiunilor torenţiale, un
rol deosebit de important în reţinerea apei pe versanţi îl au şanţurile cu val, terasele în contrapantă şi
gropile de plantare prevăzute cu pâlnii.

Şanţurile cu val
Rezultatele obţinute în urma cercetărilor au scos în evidenţă eficienţa lor ridicată pe terenuri cu înclinare
mai mică de 25°, în zona de versant cuprinsă între cumpăna apelor şi vârful ravenelor. Reţinerea apei
de către valuri şi şanţuri a dus la micşorarea considerabilă a debitului scurs în canalul ravenelor şi
stăvilirea eroziunii atât pe versanţii parcurşi cu învăluriri, cât şi pe reţeaua hidrografică. În acelaşi timp,
apa reţinută la nivelul versanţilor şi înmagazinată în sol a contribuit, în mare măsură, la dezvoltarea în
condiţii bune a culturilor făcute în zonele dintre valuri. Cercetările ulterioare au arătat că şanţurile cu val
dau rezultate bune numai pe terenuri stabile care nu sunt expuse proceselor de deplasare în masă
(alunecări de teren, curgeri noroi oase ş.a.) sau proceselor de eroziune în adâncime.
Şanţurile cu val se pot executa în două variante:
- şanţuri cu val continuu;
- şanţuri cu val întrerupt.
Şanţurile cu val continuu au dat rezultate bune la înclinări ale terenului de 25 °, mai ales unde se
constată scurgeri mari de suprafaţă în timp ce şanţurile cu val întrerupt au dat satisfacţii numai în bazine
mici, până la 10 ha, cu teren stabil, cu pantă până la 30° şi numai cu condiţia ca în zonele dintre valuri
să se facă plantaţii în gropi cu farfurii.
Gropile cu pâlnii. Folosirea gropilor cu pâlnii în lucrările de împădurire a terenurilor degradate are de
asemenea ca efect reţinerea pe versant a unei importante cantităţi a apei de scurgere.
Gropile cu pâlnii se pot realiza în diferite variante dimensionale dintre care mai folosite sunt cele cu
adâncimea pâlniei de 7,5- 12,5 cm.

Cantitatea de apă ce poate fi reţinută de o pâlnie variază în funcţie de dimensiunea acesteia: 12 l

(înălţimea de 7.5 cm); 16 l (înălţimea de 10 cm); 21 l (înălţimea de 12.5 cm)

În cazul unui teren parcurs cu lucrări de plantare în gropi cu pâlnii cu înălţimea de 7,5 - 15 cm şi lăţimea de
60 cm, la o plantaţie de 5 000 10000 gropi la hectar, dacă se are în vedere şi infiltraţia din timpul ploii se
poate conta pe o reţinere integrală a apei pe versant la ploi de 10 20 (25) mm (l/mp). Menţinerea profilului
iniţial al pâlniilor, prin lucrările de întreţinere a culturilor are ca rezultate menţinerea capacităţii de reţinere a
apei scurse pe versanţi, într-o perioadă de circa 5 -10 ani şi mai mult, până ce vegetaţia forestieră creşte şi
preia această funcţie.

3. LUCRĂRI DE COLECTARE ŞI EVACUARE A APEI DE PE VERSANŢI

De cele mai multe ori apele provenite din scurgerea de pe versanţi sunt colectate de reţeaua
hidrografică şi evacuate pe aceasta. În anumite situaţii, cu deosebire atunci când terenul este afectat de
procese de alunecare, mare parte din apa provenită din ploi poate să îmbibe mari mase de pământ şi să
stagneze la suprafaţa solului şi în subteran, provocând prin aceasta perturbaţii deosebite în stabilitate a
versanţilor.
Lucrări de oprire a accesului apei în zona cu alunecări şi de acumulare a apei în masa alunecătoare

Lucrările de oprire a accesului apei în zona cu alunecări constau în executarea unor canale de coastă,
amplasate pe versanţi, la 10 - 20 (30) m în amonte de râpa, cornişa sau buza superioară de desprindere.
Terenul de amplasare trebuie să fie stabil, neafectat de fisuri. Mărimea (secţiunea) canalelor depinde de
lăţimea zonei de versant din amonte (de la canal la cumpăna, apelor) de pe care se colectează scurgerile
de suprafaţă, de cantitatea de precipitaţii căzute, de volumul scurgerilor de suprafaţă şi de debitul de
scurgere pe canal. Secţiunea canalelor este trapezoidală, având adâncimea de 0,5 1,0 (1,5 m),
deschiderea la fund de 0,5 - 0,6 m şi la suprafaţa terenului de 0,6 - 0,8 - 1,5 m. Secţiunea acestor canale
se calculează ca să poată acumula toată apa de pe versantul din amonte, ce se scurge în urma ploilor
mari din zonă şi să o evacueze în timp util.

Lucrările de oprire sau de diminuare a accesului apei în zona masei alunecătoare constau din captarea
izvoarelor şi lucrări de nivelare sau de modelare a terenului.
Izvoarele apar de cele mai multe ori sub cornişa superioară a alunecării, când prin alunecarea stratului de
sol şi rocă permeabile sau relativ permeabile s-au interceptat strate impermeabile, deasupra cărora s-a
format un orizont acvifer. Când izvoarele apar la suprafaţa terenului, acestea sunt uşor de captat.

Captarea este foarte dificilă când izvoarele sunt sub nivelul terenului. Fiecare izvor este dirijat în aval
printr-un şanţ colector, spre reţeaua hidrografică sau spre debuşee special amenajate. Dacă izvoarele de
sub cornişă sunt dese şi aşezate aproximativ pe curba. de nivel se poate executa şi un şanţ colector
comun, similar cu cel de deasupra cornişei, în care se adună apa tuturor izvoarelor. Aceasta este apoi
evacuată spre debuşee special amenajate sau spre reţeaua hidrografică.
Lucrări de colectare şi evacuare a apei din zonele afectate de procese de alunecare

Lucrările de acest gen sunt extrem de variate. Ele depind de cantitatea de apă care trebuie captată şi
evacuată, dar mai ales de profunzimea de la care această apă trebuie cap tată şi apoi condusă şi
evacuată în aval de zona afectată de alunecări. O rezolvare rapidă şi integrală a problemei evacuării
apelor din zonele cu alunecări, cu deosebire din zonele cu alunecări profunde, cu grad ridicat de
fragmentare a masei alunecate presupune executarea unor lucrări foarte complexe şi costisitoare.

Captarea izvoarelor de coastă şi eliminarea apei de băltire din spatele valurilor şi monticulilor mari de
alunecare s-au dovedit însă a fi o operaţie absolut indispensabilă. Acestea au dus la scurtarea
considerabilă a timpului de stabilizare a proceselor active de alunecare şi de desecare a excesului de
apă. Cele mai bune rezultate s-au obţinut prin folosirea şanţurilor de drenaj deschise, eu ajutorul cărora
au fost captate izvoarele şi s-a evacuat apa de băltire. Acestea au marele avantaj că pot fi uşor controlate
şi refăcute după deteriorările care se produc în urma reactivării proceselor de alunecare.

Când masa alunecătoare este formată din materiale permeabile, este absolut necesar ca fundul
şanţurilor şi parte din taluzuri să fie impermeabilizate printr-un strat de argilă tasată, sau cu plăci
prefabricate de beton care se aşează ca olanele de pe casă. Ultimele au avantajul că se amplasează
uşor şi pot fi folosite la pante mari ale terenului, cu eliminarea eroziunii în adâncime.
LUCRĂRI DE ÎMPĂDURIRE A VERSANŢILOR BAZINELOR HIDROGRAFICE TORENŢIALE

Amenajare a bazinelor hidrografice torenţiale este un proces complex ce nu poate fi realizat fără a se avea
în vedere împădurirea versanţilor afectaţi de procese intense de degradare a terenului ocupă un loc
deosebit, avându-se în vedere rolul determinant pe care îl are vegetaţia forestieră în stingerea acestor
procese. În afară de eficienţa în sine, în combaterea proceselor de eroziune şi alunecare, vegetaţia
forestieră are şi o acţiune de lungă durată, practic nelimitată, dacă aceasta este bine conservată, îngrijită şi
condusă.

LUCRĂRI DE ÎMPĂDURIRE A TERENURILOR DEGRADATE EXECUTATE ÎN ROMÂNIA

Acţiunea de împădurire a terenurilor degradate din bazinele hidrografice torenţiale din România a început,
după datele care se cunosc, în a doua jumătate a secolului XIX.

În anul 1885, în Transilvania, a fost emisă o lege prin care aşanumitele „sindicate hidraulice” ale diverşilor
proprietari aveau obligaţia dea apăra terenurile contra inundaţiilor. Pe baza acestei legi au început probabil
primele lucrări de împădurire a terenurilor degradate în Ardeal.

În Muntenia şi Moldova se pare că această acţiune a avut loc ceva mai târziu. Printre cele mai vechi culturi
se numără plantaţiile de pin negru şi pin silvestru.

După primul război mondial volumul lucrărilor de împădurire a scăzut mult dar în baza tratatului de la
Trianon, din 1920, României îi reveneau o serie de sarcini cu privire la menţinerea unui regim hidrologic
normal al cursurilor de apă afluenţi ai Tisei (Someşul, Mureşul) sau afluenţi direcţi ai Dunării (Timişul şi
Caraşul). În baza acestor sarcini s-au efectuat şi lucrări de împădurire a terenurilor degradate din bazinele
menţionate. Cuantumul lor a fost însă relativ redus.
În Transilvania, Crişana şi Banat s-a acordat prioritate folosirii răşinoaselor, îndeosebi pinului negru, pinului
silvestru, iar în Muntenia şi Moldova, salcâmului. În perioada celui de-al doilea război mondial şi câţiva ani
după acesta, a avut loc o stagnare în acţiunea de împădurire a terenurilor degradate. Cu toate acestea în
întreaga perioadă 1930 - 1947 s-a împădurit o suprafaţă de aproape 97 000 ha.

După 1948, acţiunea de împădurire a terenurilor degradate se organizează ştiinţific şi cunoaşte o nouă
intensificare, încep cercetările aprofundate de cartare staţionară, experimentările, proiectarea şi execuţia
organizată a lucrărilor în bazinele cel mai mult afectate de procese de degradare a terenului, îndeosebi în
cele de interes hidroenergetic se execută studii şi cercetări, se întocmesc proiecte de împădurire şi se
execută lucrări pe mari suprafeţe.

În perioada 1948 - 1990 s-au împădurit peste 200.000 ha terenuri degradate, marea lor majoritate
provenind din fondul agricol. Au fost începute lucrări în aproape 2000 perimetre de ameliorare din care, în
peste 1 300, lucrările s-au încheiat, procesele de degradare a terenului fiind în mod practic stinse în
celelalte perimetre, lucrările sunt în curs.

În perioada 1986 - 1990 acţiunea a cunoscut o intensificare, îndeosebi în unele judeţe, cum sunt
Constanta, Tulcea, Buzău şi Vrancea, pentru care s-au făcut programe speciale de împădurire.
Cercetările au continuat şi după această dată.