Influența amenajărilor hidrotehnice asupra calității mediului

înconjurător

A) Obiectivele fundamentale ale amenajărilor hidrotehnice

Apa dulce provenită din precipitaţii are pe Terra o distribuţie neuniformă în timp şi în
spaţiu şi făcând abstracţie de lacurile de naturale ea se găseşte în cursurile de apă şi în depozitele
de apă freatică (cu reînoire foarte lentă). Aproximativ 2/3 din volumul de apă se scurge rapid în
timpul viiturilor, producând distrugeri în loc de foloase.
Satisfacerea necesităţilor în continuă creştere de apă dulce impune realizarea unor lucrări
hidrotehnice de captare, stocare şi transport a apei, pentru transferul ei în timp şi spaţiu în acord
cu nevoile. Realizarea acestor lucrări hidrotehnice măreşte disponibilul de apă utilizată de 4...10
ori în raport cu situaţia naturală.
Energia produsă pe cale hidraulică este o energie ieftină, nepoluantă, regenerabilă
prin ciclul hidrologic.
Construcţiile hidrotehnice sunt lucrări complexe care se execută atât pentru folosirea
resurselor de apă în diverse scopuri, cât şi pentru combaterea efectelor distructive ale apei, ele
fiind de două feluri: lucrări hidrotehnice transversale şi lucrări hidrotehnice longitudinale. Dintre
toate tipurile de lucrări folosite în amenajarea reţelei hidrografice-torenţiale cele mai importante
sunt lucrările hidrotehnice transversale. Ele îndeplinesc funcţiuni multiple şi sunt adeseori
hotărâtoare, pentru atingerea scopurilor principale urmărite prin acţiunea de amenajare:
1. Reducerea scurgerii de suprafaţă.
2. Diminuarea transportului de aluviuni.
3. Apărarea obiectivelor periclitate de viituri.
Lucrările hidrotehnice mai înalte de 1,5 (2,0) m dar care, în general, nu depăşesc 6-8 m
sunt cunoscute în practică sub denumirea de baraje. După cum ne arată chiar denumirea lor,
acestea sunt lucrări care barează complet albia torentului de la un mal la celălalt şi permit
trecerea apei şi aluviunilor numai prin deschideri speciale (deversoare, barbacane, fante).
Conform Ordonanţei de Urgenţă nr. 244/2000 privind siguranţa barajelor – barajul
reprezintă orice lucrare hidrotehnică având o structură existentă sau propusă, care este capabilă
să asigure acumularea permanentă sau nepermanentă de apă, de deşeuri industriale lichide sau

1
solide depuse subacvatic (din ind. chimică, ind. energetică şi din iazurile de decantare din ind.
minieră) a căror rupere poate produce pierderea necontrolată a conţinutului acumulat, cu efecte
negative deosebit de importante asupra mediului social, economic, şi/său natural. În cazul acestor
lucrări pe primul plan se situează retenţia aluviunilor grosiere, dar – în paralel cu ea – barajele
îndeplinesc următoarele roluri:
1. Stabilizează şi fixează nivelurile de bază.
2. Consolidează în mod direct sau indirect (prin terasamente) sursele de aluviuni.
3. Regularizează traseul albiilor.
4. Asigură condiţii favorabile pentru instalarea vegetaţiei forestiere pe maluri şi
aterisamente.
5. Contribuie într-o măsură mult mai mare la atenuarea viiturilor torenţiale,
respectiv la reducerea debitului maxim de viitură, precum şi la declararea în timp a vârfului
viiturii.
Chiar şi barajele complet colmatate mai contribuie, încă la atenuarea viiturilor torenţiale. În
acest caz efectul de atenuare rezultă nu atât din retenţia temporală a apei în spatele aripilor
barajului, cât mai ales din modificările survenite în cuprinsul biefurilor dintre baraje: lăţirea
pronunţată a patului albiei, scăderea pantei longitudinale, accentuarea rugozităţii etc.
Se afirmă însă că uneori preţul plătit pentru aceste lucrări a fost inacceptabil, mai ales în
termeni de mediu înconjurător şi social. De aceea se sugerează căutarea de alternative la
construcţia barajelor şi eliminarea din faze preliminare a proiectelor de amenajare a resurselor de
apă cu impacturi negative majore sociale şi de mediu. În etapa actuală de dezvoltare tehnologică
nu există alternativă pentru folosirea resurselor de apă fără construcţia de baraje.
În prezent în întreaga lume se află în exploatare mai mult de 45000 mari baraje care
îndeplinesc criteriile ICOLD (fig. 1.1) din care circa 2/3 se află în ţările în curs de dezvoltare.
Cca. 20 % din energia electrică totală produsă în lume este realizată pe cale hidraulică. În
24 de ţări între care se încadrează Brazilia şi Norvegia peste 90 % din cantitatea de energie este
produsă pe cale hidraulică. România este o ţară cu tradiţie în construcţia barajelor. În prima
jumătate a secolului XX începe executarea construcţiilor hidrotehnice moderne, bazate pe o
concepţie științifică inginerească. În anul 1928, spre exemplu în România nu existau decât câteva
baraje modeste, dintre care doar trei puteau fi încadrate în categoria „barajelor mari”. Apoi în
decurs de 70 de ani, s-au construit 238 de mari baraje. Din acest punct de vedere ţara noastră, se

2
situează pe locul 19 în lume. Începând cu anul 1975, barajele şi lacurile de acumulare au fost
încadrate în scheme cadru de amenajare complexă şi gospodărire a apelor având drept scop
utilizarea acestora pentru multiple folosinţe.
Jumătate din marile baraje din lume sunt exclusiv pentru irigaţii şi se estimează că
acumulările de apă realizate prin baraje contribuie cu 12-16 % la producţia mondială de hrană.
În cel puţin 75 de ţări mari barajele au fost construite pentru controlul viiturilor. Pentru
multe ţări proiectele de baraje rămân singurele şi cele mai vechi investiţii.

Numărul de baraje în exploatare în întreaga lume, care îndeplinesc criteriile ICOLD, la

nivelul anului 2011.

B) Criterii ecologice de amenajare şi exploatare a lacurilor de acumulare

Realizarea lacurilor de acumulare reprezintă o intervenţie brutală în echilibrul

ecosistemului respectiv, ale cărei consecinţe se cer a fi estimate, prevenite şi controlate, astfel
încât în paralel cu satisfacerea criteriilor tehnice pentru care s-a conceput lucrarea să se asigure şi
condiţiile ecologice, estetice, sociale.
Măsurile curente de gospodărire a apelor şi de protecţie a mediului nu sunt suficiente
pentru rezolvarea problemelor de deteriorare a calităţii apei acumulărilor prin eutrofizarea
accelerată a acestora. Eutrofizarea este procesul prin care datorită unor creşteri ale concentraţiei
substanţelor nutritive din apă, se dezvoltă excesiv organismele vegetale. Se produce astfel un
dezechilibru în circuitul materiei şi energiei din bazinul acvatic respectiv, concretizat prin

3
acumularea în timp de materie organică. Condiţii favorabile de temperatură şi de stagnare a apei,
prin stimularea dezvoltării rapide a masei bacteriene pot conduce la descompunerea bruscă a
acestor substanţe organice, consumând oxigenul dizolvat existent.
În procesul de eutrofizare, pe lângă îmbogăţirea apei cu substanţe nutritive acţionează şi o
serie de factori favorizanţi ca: intensitatea şi durata iluminării, cantitatea de căldură acumulată,
stagnarea apei, factori de care trebuie să se ţină cont în proiectarea şi exploatarea lacurilor de
acumulare.
În procesele de accelerare a ritmului eutrofizării o importanţă deosebită o au îmbogăţirile
cu substanţe nutritive provenite din apele uzate cu conţinut ridicat de compuşi de azot, fosfor şi
substanţe organice uşor degradabile.
În cazul lacurilor de acumulare, timpul de staţionare contribuie la o importantă atenuare a
variaţiilor de calitate a apei datorate poluării directe, crescând însă, importanţa poluării indirecte
prin eutrofizare.
Stadiul actual al cunoaşterii procesului de eutrofizare nu permite încă, pe plan mondial,
elaborarea unor reglementări fundamentate de date şi calcule precise. Problemele de calitate a
apei trebuie să fie avute în vedere atât în fazele de concepţie a amenajării şi de proiectare a
lucrărilor de construcţii, cât şi la elaborarea instrucţiunilor de exploatare.
În faza de schema de amenajare sunt necesare elementele de calitate şi mai ales de
prognoză a evoluţiei calităţii apei pentru a se putea stabili posibilităţile şi condiţiile de folosire a
apei din sistemele de amenajare, tehnologia de tratare a apei în funcţie de cerinţele
consumatorilor. Amplasarea acumulărilor în zonele de munte, colinare sau de şes implică unele
servituţi cu efecte directe asupra calităţii apei afluențe şi a evoluţiei în timp a acesteia în
condiţiile de acumulare. În zonele montane, împiedicarea accesului unor ape uzate în acumulări
este în general relativ uşor realizabilă. Se pot lua unele măsuri printre care:
- Interceptarea tuturor deversărilor de ape uzate într-o canalizare care le va conduce în
râu, în aval de acumulare;
- Dirijarea tuturor apelor uzate într-un alt bazin;
- Epurarea apelor uzate în instalaţii cu treaptă mecanică, biologică şi de eliminare a
materiilor nutritive, în principal a fosforului;
În cazul când condiţiile naturale de mediu furnizează suficiente substanţe nutritive pentru
declanşarea procesului de eutrofizare, este necesar să se acţioneze asupra factorilor care

4
favorizează eutrofizarea. Astfel, o diminuare a intensităţii fotosintezei se obţine prin amplasarea
lacului astfel încât să se reducă pe cât posibil timpul de insolaţie prin umbrirea de către înălţimile
din jur. Reducerea timpului de insolaţie atrage după sine şi o reducere a căldurii acumulate de
masa de apă, deci o scădere a randamentului fotosintezei. Stratificarea termică instaurată în
lacuri montane prezintă un raport hipoliminion/ epiliminion mare, deci avantajul unor mase
foarte importante de ape hipolimnice în care, în lipsa condiţiilor de lumină şi căldură nu se
produce materie vie. Eliminarea din lac a apei hipolimnice aduce o îmbunătăţire a oxigenării
apelor de adâncime (prin coborârea stratelor de suprafaţă) şi o reducere a concentraţiei medii de
nutrienţi.
Prin proiectarea elementelor constructive ale acumulărilor (barajul, golurile de fund
evacuatoare de ape mari, prize) se pot creea condiţii pentru împiedicarea stagnării excesive a
unei mase de apă din lac. Dimensionarea golirilor de fund pentru a asigura evacuarea unor debite
mari şi evacuarea prin aceste goliri a tuturor viiturilor permite reîmprospătarea apelor
hipolimnice. Amplasarea prizei sau a unei ferestre de priză în zona de fund asigură
reîmprospătarea apei din hipoliminion chiar în perioadele secetoase. Prizele amplasate la mai
multe nivele sunt recomandabile pentru a se putea alege prin captare stratul cu apa de cea mai
bună calitate şi pentru a se putea asigura şi o circulaţie corespunzătoare în lac. Astfel chiar la
lacuri cu adâncimi mici la baraj (10-15m) sunt de recomandat două nivele de captare: în
aproprierea fundului şi în stratul de suprafaţă.
În aval, pe râu, sau pe canale, în cazul cursurilor de apă amenajate în trepte, este necesar
să se asigure un debit suficient, pentru a evita stagnarea apelor provenite de pe versanţi şi a
acumulării de substanţe nutritive care la viituri să fie antrenate în biefurile din aval. Acest debit
este în general mic, totuşi evacuarea lui din zona de fund favorizează circulaţia apei în lac,
atenuând situaţiile de stagnare prelungită. Pentru a se evita unele dificultăţi de exploatare se
propune să se asigure prin proiectare şi o golire de fund de debit mic, pe lângă cele de evacuare a
viiturii.
Pentru lacurile amplasate pe cursul mijlociu sau inferior al unui râu, problemele de
prevenire a eutrofizării sunt mai dificile datorită folosirii apei în amonte şi deci a îmbogăţirii
acesteia cu substanţe nutritive cât şi climatului favorabil eutrofizării. Sunt deci necesare măsuri
generale, fie legate de epurarea avansată şi de eliminarea fosforului, fie chiar legate de
interzicerea deversării de ape uzate direct în lac.

5
 Prin proiectare este necesar să se ia toate măsurile de atenuare a impurificării datorate
vegetaţiei terestre acoperite de apă. Trebuie recomandată curăţirea cuvetei lacului de vegetaţie şi
nu arderea acesteia, cenuşa rezultată fiind o sursă foarte bogată de fosfor. Pentru a se putea
asigura apei o calitate corespunzătoare necesităţilor, organele de exploatare trebuie să efectueze o
supraveghere sistematică a calităţii apei pentru a putea detecta din timp orice modificare a
caracteristicilor calitative şi a putea depista cauzele acestor modificări.
Exploatarea unui lac de acumulare are drept scop asigurarea furnizării pentru diferite
folosinţe a cantităţilor de apă necesare, cu asigurarea unei calităţi corespunzătoare. Instrucţiunile
de exploatare cuprind elemente necesare asigurării cantitative a cerinţelor de apă, problemele de
calitate fiind mai puţin abordate. Menţinerea calităţii apei lacului poate fi asigurată pe de o parte
prin măsuri de protecţie a tuturor afluenţilor a căror eficacitate trebuie urmărită printr-un sistem
de supraveghere a calităţii apei, iar pe de altă parte prin măsuri de prevenire sau combatere a
fenomenelor de eutrofizare din apa lacului acţionându-se cu ajutorul mijloacelor tehnice din
dotarea construcţiei asupra factorilor care influenţează desfăşurarea procesului de eutrofizare.
Alte măsuri de prevenire sau combatere a eutrofizării lacurilor pot fi luate de unitatea care
exploatează lacul de acumulare cu mijloace proprii, sau în colaborare cu unităţi specializate.
Astfel de măsuri se referă la testarea potenţialului de eutrofizare pentru avizarea unor surse
suplimentare de poluare şi eutrofizare, la aplicarea unor metode de combatere chimică sau
biologică a efectelor eutrofizării sau la aplicarea altor metode care vizează oxigenarea apei din
straturile profunde ale acumulării.
Măsurile luate în proiectarea şi exploatarea lacurilor trebuie completate cu un program de
supraveghere a calităţii apei lacurilor, care va putea furniza date privitoare la eficienţa, la
măsurile aplicate şi îmbunătăţirea lor.