Albia cursurilor de apa

Albia cursurilor de apa

            Definitie

            Albia reprezinta partea inferioara a unei vai, ocupata permanent sau temporar de curentul
de apa ce provine din colectarea precipitatiilor. Prin urmare, albia formeaza suportul solid pe
care vehiculeaza curentul de apa cu directie amonte-aval. Asezata pe structuri geologice tari,
albia modeleaza forma curentului si ii imprima directiile de curgere; pe structuri aluvionare
curentul de apa (prin erodari si depuneri) isi modeleaza singur albia pentru a corespunde legilor
sale de miscare.

            Albia unui curs de apa este determinata hidrografic prin profile transversale,
longitudinale si forma in plan orizontal. Din punct de vedere dinamic, in cadrul albiei,
rugozitatea si granulometria peretilor sunt elemente hidraulice care completeaza caracteristicile
albiilor.

            Una din cele mai generale clasificari pentru albiile de rau este in functie de alcatuirea
geologica a regiunii pe care o strabat cursurile de apa. In acest caz se disting: albii in roca in loc;
albii semicontrolate de roca in loc; albii aluviale.

            Albiile care se adancesc in roca in loc au patul si malurile alcatuite din roca dura, fapt
pentru care sunt mai stabile. Cele din a doua categorie numai local sunt formate in roca in loc, in
rest se manifesta in depozitele aluviale; cele mai multe dintre albiile existente sunt aluviale; cele
care au patul si malurile alcatuite din materiale transportate de rau si depuse pe fundul vailor.
Albiile aluviale sunt si cele mai instabile data fiind rezistenta slaba a subtratului la eroziune.

            Profilul transversal al albiei

            Profilul transversal reprezinta intersectia raului la nivel maxim cu un plan vertical,

perpendicular pe directia de curgere a apei, in punctul dat. Forma profilului transversal al albiei,
numai in anumite cazuri particulare, poate fi asimilata cu un dreptunghi, trapez, parabola sau
combinatii cu acestea.

            De regula, profilul transversal al cursurilor de apa este destul de neregulat, la el

distingandu-se: albia minora si albia majora.

            Albia minora (principala) reprezinta partea mai adanca a vaii, acoperita permanent cu

apa, si partile sale laterale care pot avea apa numai o anumita parte din an. Este sapata, de obicei,
in aluviuni si mai rar in roca dura (parentala). Pe fundul sau se afla talvegul.

            Albia majora (lunca) reprezinta partile laterale ale vaii, mai dezvoltate in suprafata si care
sunt acoperite cu apa doar in timpul viiturilor.
            La raurile de munte sau cele care curg prin vai incastrate in relief tabular sau cu roci dure
– vai de tip canion, defilee si chei - , albia majora poate lipsi total sau partial.

            Albia minora prezinta dimensiuni variabile in functie de dimensiunea retelei si a

bazinului hidrografic. Raurile mici prezinta adancimi cuprinse intre 0,5-2m, iar cele mari de 4-
5m. La fluvii, adancimile pot varia atat in functie de tipul de curs (superior, mijlociu, inferior),
cat si de dimensiunea bazinului hidrografic: pot ajunge pana la 90-100m. Pentru Amazon, albia
in cursul inferior atinge –92m, iar pentru Dunare, pe bratul Tulcea, in dreptul orasului cu acelasi
nume, adancimea maxima este de –41m.

            Albia minora a cursurilor de apa cu curgere permanenta este delimitata de cele doua
maluri. In functie de structura geologica, malurile, in profil transversal, au inclinari care variaza
de la pozitia verticala pana la inclinari de 1/5. Linia adancimilor maxime pe firul albiei minore,
in profil transversal si longitudinal, poarta denumirea de talveg.

            In locurile unde interactiunea dintre curent si albie este puternica, profilele transversale,
pe anumite sectoare, sufera modificari importante care trebuie inregistrate. Aceste modificari
sunt provocate de eroziunea care are loc in patul albiei ce coboara si malurile devin abrupte, sau
de depunerile aluvionare cand patul albiei sufera o ridicare.

            In sectiunea transversala albia majora dispune de trei zone distincte:

            - o zona inaltata, fata de albia minora si luciul apei, ce prezinta inaltimi de la cativa
centimetri pana la 2-3m si chiar mai mult; este situata in imediata apropiere a luciului de apa si
poarta denumirea de grinduri fluviale (longitudinale). Inaltarea lor se datoreaza aluvionarii din
timpul viiturilor;

            - o zona de tranzitie, mai coborata si mai neteda, cunoscuta sub numele de lunca centrala.
Ocupa cea mai mare suprafata din cadrul luncii;

            - zona cea mai joasa, alungita, situata intre lunca centrala si versant, purtand inca
amprenta unor vechi albii minore. Poarta denumirea de lunca preterasa si mijloceste trecerea
spre versantul propriu-zis al vaii. Nivelul freatic este ridicat, legat, in primul rand, de nivelul
raului, dar si de aportul apei provenite de pe versanti. Sunt frecvente inmlastinirile si vegetatia
este higrofila (stufaris, papuris, trestie).

            Albia minora si partile sale laterale (adica luncile) formeaza albia majora a unui curs de
apa. In functie de gradul inundabilitatii, albia majora are intinderi mai mari sau mai mici.
Calculele hidrologice de probabilitate si cele pur hidrologice, permit determinarea intinderii
albiei majore pentru diferite asigurari de depasire a debitelor maxime.

            Albiile majore ale cursurilor de apa indeplinesc functii hidrologice (atenuarea undelor de
viitura, stabilizarea liniei malului, reincarcarea panzei freatice etc.) si contribuie la imbunatatirea
calitatii apei (retinerea sedimentelor, absorbtia nutrientilor) (Diaconu, 1999).
            Profilul transversal al albiei unui rau este limitat, la partea inferioara, de fund, iar lateral,
de maluri.

            Din punct de vedere hidrologic, la un profil transversal, in mod obisnuit, se disting:

            - suprafata sectiunii transversale a albiei pana la nivelul maxim;

            - suprafata sectiunii transversale a albiei la un moment dat. In cadrul acestei suprafete se
disting: o sectiune cu spatiu activ si alta cu spatiu inactiv (cand raul este fara pod de gheata); in
cazul in care raul prezinta un strat de gheata, se deosebesc: sectiunea activa, spatii inactive,
sectiunea naboiului (gheata spongioasa netransparenta), sectiunea ghetii, sectiunea zapezii,
uneori sectiunea cu aer cuprins intre podul de gheata (suspendat) si nivelul raului.

            Profilul longitudinal al raurilor

            Profilul longitudinal al raurilor imprima unul din cele mai interesante caractere apelor
curgatoare. El reprezinta transpunerea in plan vertical a liniei talvegului si a liniilor suprafetei
libere la anumite asigurari ale debitului.

            Panta unui rau este invers proportionala cu debitul de apa scurs (Gilbert, 1877). Printre
cercetatorii care au adus contributii importante la analiza acestui domeniu se pot remarca:
Iovanovici (1940), Ivanov (1952), Makaveev (1955), Hack (1957), Birot (1961), Zavoianu
(1978) etc.

            Forma profilelor, in special concavitatea lor, mai mult sau mai putin accentuata, este
rezultanta mai multor factori:

            - concentrarea debitului colectat de reteaua de drenaj intr-o singura albie, care are ca
rezultat cresterea capacitatii de transport a cursului principal;

            - uzura aluviunilor care le determina micsorarea dimensiunii; se produce in orice sector
de rau. Prin diminuarea granulozitatii pot fi antrenate mai usor in miscare;

            - panta versantilor, pentru orice bazin hidrografic, scade din amonte spre aval, cu
influente, in primul rand, asupra dimensiunii materialelor pe care versantii le da albiilor (Birot,
1961).

            Cu toate ca este de mare folos pentru hidrologie si geomorfologie, analiza profilelor
longitudinale ramane inca destul de greoaie. Cauza principala o constituie marea complexitate a
fenomenelor din albie, ca domeniu de interferenta intre procesele geomorfologice, hidrologice si
hidraulice. Numarul de factori care concura la realizarea unei anumite forme a profilului
longitudinal este destul de mare si nu s-a gasit inca metoda de determinare a ponderii pe care o
are fiecare.

            Evolutia profilului longitudinal a raurilor este in stransa dependenta cu aspectele

orografice: natura si structura geologica, regimul climatic, gradul de evolutia al vaii, debitul
raului. Pentru raurile cu caracter torential, sau cele situate in structuri geologice variate, profilul
longitudinal se prezinta in trepte. Aparitia accidentelor se explica prin faptul ca raul, in evolutia
sa, nu a avut suficient timp sa-si erodeze patul deoarece curge peste roci cu rezistenta diferita.
Treptelor din profilul longitudinal le corespund, pe cursul principal, cascadele, repezisurile etc.

            Cascada apare, de obicei, in regiunile faliate sau unde structura geologica este diferita.
Profilul longitudinal al raului prezinta o cadere importanta pe verticala. In cazul cascadelor
eroziunea nu se face liniar ci prin fenomenul de evorsiune: apa care cade de la diferite inaltimi da
nastere unor vartejuri; acestea antreneaza pietrisuri si nisipuri care contribuie, la randu-le, la
accentuarea eroziunii si formarea unor marmite sau bulboane ce se largesc treptat si duc la
subminarea albiei si prabusirea pachetelor de straturi ramase fara suport. Eroziunea regresiva, in
acest caz, este foarte puternica si tinde sa atenueze abruptul.

            Prin evolutia regresiva a cascadei, profilul raului se transforma in repezis; faza

intermediara spre repezis este reprezentata de pragurile care pot aparea pe traseul unui profil
longitudinal, fie izolat, fie succesiv. Pe repezis, apa nu mai cade vertical ci pe trepte structurale
mici sau pe un plan inclinat: Angel, pe raul Caroni (Venezuela), cu o cadere de 978m; Victoria,
pe Zambezi, cu 122m; Niagara, intre Canada si S.U.A., cu 50m; Balea, in Muntii Fagaras;
Vanturisu, in Muntii Bucegi; Duruitoarea, in Muntii Ceahlaului etc.

            Repezisurile sunt sectoare ale cursului de apa, cu pante accentuate, cauzate de structura

geologica, unde scurgerea este rapida.

            Pragurile sunt sectoare ridicate de pe fundul albiei minore, care produc o crestere a

vitezei de curgere din cauza reducerii adancimii. Apar in locurile cu roci dure sau de depunere a
materialului aluvionar.

            Profilul longitudinal al oglinzii apei se apropie de cel al albiei propriu-zise. Deosebirea

consta in faptul ca profilul albiei prezinta mai multe denivelari datorate rugozitatii, depunerilor
aluvionare, structurii geologice etc.; cel al apei este mai accentuat.

            Curba profilului longitudinal a suprafetei apei se gaseste in raport direct cu variatiile de

nivel ale acesteia. Pentru nivelurile foarte scazute profilul longitudinal al apei capata aspectul
unor trepte care coboara spre gura de varsare. Odata cu cresterea debitului, apa se va revarsa
peste praguri, cu viteze mici, producand repezisuri si acopera astfel intreaga albie. In sectoarele
cu concavitati, viteza apei este mica, in timp ce deasupra pragurilor viteza este mai mare
(aproximativ identica cu cea din talveg). La o crestere si mai mare a debitului, pantele albiei
cresc la praguri si scad la concavitati. In faza cand apele cresc foarte mult, pantele albiei se
niveleaza. Variatia pantelor este legata de fluctuatia nivelului, de viteza de curgere, de procesul
de eroziune si acumulare. In cazul nivelului ridicat se produce o puternica eroziune a
concavitatilor si o acumulare a materialului in zonele cu asperitati.

            Panta unui rau poate fi studiata sub doua aspecte: panta albiei si panta oglinzii.

            Panta raului reprezinta raportul dintre altitudinea punctului de izvor si a celui de varsare
si lungimea raului. Valoarea pantei rezulta din formula:
unde:

I = panta;

H1 = cota nivelului punctului superior;

H2 = cota nivelului punctului inferior;

L = distanta dintre puncte.

            Cu cat diferenta de nivel dintre cele doua extreme ale raului este mai mare, cu atat panta
este mai accentuata. Valoarea pantei se exprima in grade, metru pe metru sau metru pe
kilometru.

            Profilul albiei raului sufera transformari evolutive: in stadiul initial prezinta o serie de
rupturi de panta; in stadiul intermediar, rupturile de panta se atenueaza; in stadiul evolutiei
avansate, rupturile de panta dispar aproape complet (raul poate ajunge la un profil de echilibru
ideal).

            Profilul de echilibru specific unui rau se realizeaza atunci cand eroziunea si acumularea

se compenseaza, tinzand catre valoarea zero. Notiunea matematica abstracta, profilul de echilibru
exprima limita de actiune a raului care se gaseste foarte rar in natura. El poat fi atins doar in
conditiile unei stabilitati a nivelului de baza, adica a lipsei miscarilor tectonice in cuprinsul
bazinului, precum si a uniformitatii indelungate a climatului.

            Profilul de echilibru este redat de o curba parabolica, mai accentuata in regiunea

izvoarelor si foarte domoala spre gura de varsare. In cadrul profilului, chiar daca se mentin
aceleasi conditii climatice, se produc si unele schimbari:

            - daca in bazinul superior (alpin) al raului se produc miscari tectonice pozitive, eroziunea
va fi mai intensa in regiunea izvoarelor, iar pe cursul inferior se va accentua colmatarea;

            - daca bazinul superior sufera miscari tectonice de coborare, ritmul eroziunii se
domoleste si creste aluvionarea;

            - daca nivelul de baza (baza de eroziune) se ridica, colmatarea din bazinul inferior se
mareste;

            - daca nuvelul de baza coboara, se accelereaza eroziunea, mai ales cea regresiva chiar si
in cursul inferior.

            Nivelul de baza (baza de eroziune)

            Reprezinta locul de confluenta sau de varsare a unui rau intr-un bazin lacustru, marin sau
oceanic. Nivelurile de baza pot fi:

            - generale (date de oceane);

            - legate de marile continentale (Marea Neagra, Marea Caspica);

            - locale (date de confluenta a doua rauri).

            Configuratia in plan a raurilor

            In functie de configuratia in plan a cursurilor de apa se pot distinge trei tipuri majore de
albii (Leopold, Wolman, Miller, 1964): rectilinii, meandrate si impletite.

            a. Albiile rectilinii

            “Albiile de rau cu traseu drept sunt atat de rare incat aproape ca nu exista” (Leopold,
Wolman, 1957). In totalul general al albiilor ele detin o pondere foarte redusa. Segmentele drepte
de albie rareori depasesc de zece ori latimea albiei minore. Rectiliniaritatea este considerata o
stare temporara in comportarea albiilor, comparativ cu meandrarea, care este o stare des intalnita
in natura (Langbein, Leopold, 1966). Conventional, se considera rectilinie, albia cu indicele de
sinuozitate mai mic de 1,1 (Schuman, 1977; Richards, 1982).

            Ca urmare a studiilor intreprinse asupra morfologiei curgerii apei, ratei transportului
aluvionar, faciesului de albie etc. s-a demonstrat si accentuat starea de “temporalitate” a albiilor
drepte in devenirea lor spre tipul meandrat (Leopold, Wolman, 1957; Langbein, Leopold, 1966;
Leopold, 1982). La nivelul morfologiei albiei s-a aratat ca:

            - desi albia, in plan, este dreapta, talvegul are un traseu sinuos;

            - secventa vaduri-adancituri se organizeaza dupa aceleasi legi ca in raurile meandrate sau
impletite.

            Morfologia apei este controlata de fenomenul cunoscut sub numele de “circulatia

secundara” a apei care se suprapune peste circulatia principala, in directia aval, aceasta fiind
cauzata de:

            - crearea turbulentei datorita neregularitatii malurilor;

            - diferenta de densitate cauzata de variatiile temperaturii sau concentratiei de aluviuni;

            - interactiunea curgerii cu spatiile “moarte” din colturile sectiunilor transversale ale
albiilor.

            Traseul rectiliniu, odata instalat, se caracterizeaza printr-o stabilitate morfologica mare

datorata capacitatii erozive limitate a albiilor in perimetrul lor; eroziunea malurilor se manifesta
doar acolo unde se produce divergenta in jurul vadului, iar eroziunea patului se produce unde are
loc convergenta curgerii in adancuri. Albiile rectilinii reflecta conditii de stabilitate relativa si din
punct de vedere al alcatuirii granulometrice. Patul albiilor este alcatuit, in general, din material
grosier (pietris, bolovanis) pe care raul, cu sinuozitate si putere scazuta de transport, nu-l poate
pune in miscare.

            b. Albiile meandrate

            Traseele in plan relativ stabil al albiilor de rau, formate intr-un pat aluvionar, este traseul
meandrat determinat de actiunea eroziunii laterale. Sinuozitatile formate de rauri poarta
denumirea de meandre si se formeaza datorita raurilor care in deplasarea lor lovesc malurile;
repetabilitatea fenomenului determina eroziunea malurilor, transportul materialului desprins si
depunerea acestuia. Prin eroziune se genereaza concavitati, iar prin acumulare, bancuri de nisip
sau pietris in malul convex.

            Denumirea de “meandru”, cu semnificatia de curs sinuos, deriva de la hidronimul

Maiandros (mentionat pentru prima data in Iliada lui Homer), dat unui rau din regiunea Anatoliei
(Asia Mica). Primul studiu asupra raului Maiandros (Russell, 1954) s-a efectuat mult mai tarziu,
dupa ce s-a folosit deja denumirea in definirea raurilor sinuoase. Cateva lucrari din secolul al
XIX-lea si inceputul secolului XX au consacrat o mare parte din informatii acestei terminologii
(Adamis, 1848; Miller, 1883; Davis, 1902; Jefferson, 1902). Folosirea termenului “meandru” se
datoreaza nu atat cunoasterii raului anatolian, ci mai curand hidronimului grecesc “maiandros”
care, in traducere libera, inseamna “fluviu din Caris, celebru prin sinuozitatile sale”. “Andros” in
greaca inseamna rau sinuos.

            Albiile impletite

            Definitie

            In literatura romaneasca, albiile impletite sunt cunoscute si sub denumirea de albii despletite.
Amith (1973) caracterizeaza acest gen de albii ca fiind “un rau care curge prin mai multe albii ce se
despart si se reunesc, asemanandu-se cu suvitele unei funii, cauza diviziunii fiind obstructia prin
depunerea de aluviuni de catre un rau”.

            De regula, albiile impletite au pante mari, transporta in mod predominant debit tarat care,
la randu-i, se acumuleaza intr-o retea complicata de bare si ostroave, inundate de ape mari.
Pentru albiile impletite s-au propus mai multe denumiri: “albii cu mai multe brate” (Kondratiev,
Popov, 1967); “albii multiple” (Brice, 1964) etc. Se propune si o formula de calcul a indicelui de
impletire (Brice, 1964):

            Cauzele formarii albiilor impletite

            Pentru aparitia si dezvoltarea albiilor impletite sunt admise urmatoarele conditii: maluri
usor erodabile; variatie rapida si mare a debitului lichid; cresterea pantei; debit solid abundent;
incompetenta locala a curgerii,

            Schimbarea morfologiei albiei, de la tipul sinuos la cel impletit, reflecta o discontinuitate

morfodinamica si se asociaza cu o schimbare in regimul tranzitului de aluviuni. Morfologia in
plan a albiilor impletite este controlata de formarea ostroavelor romboidale.

            Forme ale curgerii fluviale

            Teoriile mecanicii fluidelor se aplica atat curgerii apei, cat si miscarii aerului. In
dinamica apei raurilor, pe langa factorii intrinseci, intervin si cei extrinseci, care pot fi factori de
conditie (natura si rezistenta rocilor, obstacolele din cale curentului) si factori de presiune
(aporturi suplimentare si abundente de apa, indiguirea albiilor etc.). Apa, lichid vascos
(newtonian), curge dupa exercitarea unui effort de solicitare. Aceasta forta care propulseaza
lichidul pe pante, poarta numele de gravitatie.

            Viteza de deplasare a apei este in functie de corelatiile existente intre componenta fortei
gravitationale si fortele de rezistenta care se nasc prin frecarea apei cu albia. Componenta fortei
gravitationale depinde de profilul longitudinal al curentului, iar rezistenta, de gradul de
rugozitate specific substratului.

            Fluidele vascoase se deformeaza continuu prin exercitarea fortelor de solicitare, iar rata
deformarii este proportionala cu fortele puse in joc. Raportul dintre rata si forta deformarii (stres)
poarta denumirea de vascozitate (v). Valoarea acesteia, la ape cu temperaturi de 00C este de
0,018, la 100C de 0,013 si la 200C de 0,010 poise. Apa curgatoare, cel mai important fluid
vascos, se poate deplasa in natura sub doua forme: laminara si turbulenta.

            Miscarea laminara reprezinta deplasarea unor suvite de apa, paralele intre ele in cadrul
masei de apa. Vitezele sunt maxime la suprafata si mici la fundul albiei.

            In cadrul albiilor naturale, miscarea laminara se intalneste foarte rar. Este specifica, cu
precadere, canalelor cu panta redusa care prezinta un strat subtire de apa, sau apelor subterane cu
viteze mici, in cadrul terenurilor cu granulometrie fina si uniforma.

            Miscarea turbulenta. La cresterea debitelor si implicita a vitezei apelor, miscarea

laminara devine instabila si trece intr-o miscare dezordonata cunoscuta sub numele de miscare
turbulenta. Cea mai cunoscuta expresie pentru definirea tranzitiei vitezei, de la cea laminara spre
cea turbulenta, este numarul Reynolds:

unde:

V = viteza;
 D = adancimea;

vasc.din = vascozitatea dinamica sau cinematica.

            Datorita caracterului turbulent al apei, se asista la un amestec proportional cu cresterea

vitezei. In urma acestui amestec se uniformizeaza temperatura raurilor.

            Curgerea turbulenta prezinta doua forme:

            - curgerea turbulenta linistita;

            - curegerea turbulenta agitata (zbuciumata).

            Viteza la care apare trecerea de la curgerea linistita la cea agitata (accelerata) este
cunoscuta sub numele de numarul Froude:

unde:

g = gravitatia;

D = adancimea.

            Daca numarul Froude este mai mic ca unitatea (1), curgerea este linistita, iar cand devine
mai mare, curgerea este agitata. Curgerea turbulenta agitata implica o accelerare a vitezelor si
apare in sectoarele in care se produce o constrangere din partea albiei.

            Existenta diferitelor tipuri de curgere turbulenta rezulta din faptul ca pentru valori date
ale energiei specifice si debitului, exista doua alternative: forma vitezelor ridicate in patura
superficiala; forma vitezelor joase la adancime (Mac, 1986). Valoarea   defineste viteza la
care undele misca transversal apa superficiala, aceasta explicand de ce tulburarile de suprafata nu
sunt transmise spre amonte cand numarul Froude depaseste unitate.

            Miscarea turbulenta prezinta urmatoarele caracteristici:

            - la distanta mica de fund, sau in apropierea malurilor, viteza are valori reduse si difera
mult de celelalte viteze ale raului;

            - la fiecare punct al cursului de apa vectorul vitezei are o directia variabila ce tinde spre
sensul principal al cursului, sub unghiuri diferite;

            - miscarea turbulenta a apei nu depinde de vascozitatea ei;

            - rezistenta la curgere a apei este proportionala cu patratul vitezei curentului.

            In cadrul albiilor, viteza curentului variaza in functie de o serie de factori morfologici si
hidrologici.

            Factorii morfologici sunt cunoscuti si sub denumirea de “geometria albiilor” sau

“geometria paturilor”. Cuprind: panta, adancimea albiei, raza hidraulica etc, adica forma
profilului transversal al albiei. Acesta se poate obtine prin relatia:

unde:

S = sectiunea albiei;

P = perimetru udat.

Factorii hidrologici depind de variatiile de debit. Viteza, potrivit relatiei Manning, poate fi

calculata astfel:

unde:

R = raza hidraulica;

S = patul albiei;

n = coeficient, indicativ al rugozitatii albiei (se refere doar la particulele patului, la sinuozitatile
albiei si la prezenta unor obstacole de genul tufisurilor, arborilor etc.).

            La cresteri de debit, cand patul albiei este stabil, are loc o adancire, numai ca perimetrul udat
se mareste lent. Raza hidraulica se mareste odata cu debitul si pierderea de energie devine mai slaba
permitand cresterea vitezei. Fenomenul ramane stabil pana la producerea revarsarilor, moment ce
coincide cu o schimbare a relatiilor vechi si crearea altora noi, specifice formarii campiilor aluviale.

            Viteza apei in cadrul albiilor

            Ca urmare a existentei factorilor diversi ce se manifesta in natura, mai ales cei din cadrul
albiei, miscarea apei este un fenomen complex. In orice punct al curentului, vitezele pulseaza
dezordonat. Puseurile cele mai mari se petrec pe fund, la maluri sau sub stratul de zapada, iar cele
mai mici se gasesc la suprafata curentului (pentru aceleasi puncte de masurare marimea pulsatiilor
variaza odata cu vitezele curentilor).
            Pe o sectiune activa a unui curs de apa, in fiecare punct, exista doua tipuri de viteze: una
instantanee, care variaza in timp ca marime si directie; alta medie, care detine o valoare mai stabila
(se determina intr-un timp mai indelungat, pana la cateva minute). In masa de apa, fiecare punct
dintr-o sectiune, pentru aceeasi perioada de timp, ocupa pozitii diferite. Linia de cea mai mare viteza
este situata in mijlocul raului, cand albia prezinta un traseu rectiliniu si la o treime, in masa de apa,
din distanta suprafata-fund (adancimea profilului).

            Morisca hidrometrica este instrumentul cu care se masoara viteza punctuala a curentului de

apa. Ea a fost inventata de Woltman in 1790, pentru a masura viteza apei in canale. Rotorul elicei
detine un surub fara sfarsit, cuplat cu o rotita zimtata astfel incat, la un numar n de rotatii ale elicei,
sa se realizeze un contact electric si, ca urmare, sa se inregistreze un semnal: sonor, cand este cuplat
cu o sonerie; luminos, cand este atasat un bec. Semnalul poate fi dat la anumite intervale (20, 50 sau
chiar la fiecare rotatie a paletei). Intre numarul de rotatii pe secunda (n) si viteza apei (V) exista o
relatie liniara, pusa in evidenta de relatia:

V = a+bn.

unde:

a = viteza de pornire a moristii (viteza de la care curentul de apa reuseste sa puna in miscare
paleta);

b = constanta care se determina la etalonarea moristii.

            Timpul de masurare este, de regula, cuprins intre 120’’-140’’ in cazul in care curentul are
pulsatii puternice. Prin faptul ca morisca emite un semnal la 20 rotatii complete, se pot intalni doua
situatii:

            - cand morisca emite un semnal la mai mult de 15’’ se inscrie in carnet, in prima casuta,
prima citire, a doua citire in ce-a de-a doua casuta etc. pana la cel de-al optulea semnal;

            - daca pe durata primelor 15’’ morisca a dat deja doua semnale, se asteapta al treilea semnal;
in prima casuta se vor marca doua puncte si se va trece timpul la cea de-a treia citire; operatia se
repeta timp de 2’ si notarile din fiecare casuta semnifica 60 de rotatii (trei semnale a cate 20 ture
fiecare).

            Corpul moristii realizeaza legatura dintre elice si coada, fiind prevazut cu un orificiu prin care
se introduce tija. Coada moristii, lata si usoara, are rolul de a permite directionarea elicei pe directia
curentului cu viteza punctuala maxima. Ca accesorii, morisca detine: cronometru, dispozitivul de
contorizare a rotatiilor, tija cu talpa pentru a mentine morisca fixata pe tija cu un surub, la adancimea
aleasa, dispozitivul optic sau sonor de semnalizare a numarului de contacte etc.

            Moristile pot inregistra viteze intre 0,05-4 m/s. In general, fiecare morisca are doua palete, cu
sensibilitati diferite, una pentru vitezele mici, si alta pentru vitezele mari, cu sensibilitate mai mica.
Cand masurarea se efectueaza intr-un singur punct, viteza poarta denumirea de viteza punctuala.
            Masurarea vitezei se bazeaza pe calcularea numarului de rotatii ale paletei in timp de o
secunda. In acest sens, morisca fixata pe tija se introduce in apa, pe verticala de viteza, la adancimea
dorita. Dupa un anumit timp de asteptare pentru uniformizarea miscarii, la urmatorul semnal se da
drumul la cronometru, care va fi oprit dupa un numar par de semnale. Daca in timpul t s-au
inregistrat s semnale si intre semnale morisca face M rotatii, numarul N de rotatii pe secunda este dat
de ecuatia:

            Determinarea, pentru fiecare verticala, a punctelor standard de masurare a vitezei, se face in

functie de adancimea apei, de prezenta sau lipsa fenomenelor de inghet si de diametrul paletei
utilizate. Adancimea punctului “suprafata” se fixeaza cu jumatatea diametrului paletei mai jos de
suprafata apei, iar pentru punctul “fund” la jumatatea diametrului plus 1 cm mai sus de fundul apei. In
conditiile in care cursul de apa detine pod de gheata, se recomanda suplimentarea punctelor de
masurare.

            Pe aceeasi verticala, in cazul in care adancimile permit, un singur punct de masurare nu este
concludent si se impune efectuarea mai multor masuratori. In acest caz se face reprezentarea grafica
a vitezelor pe verticala, cunoscuta sub numele de hodograful vitezelor.

            Calcularea vitezei medii

            Cu ajutorul miristii hidrometrice se determina, pentru fiecare punct al verticalei de adancime,
vitezele curentilor de apa.

            Viteza medie se poate calcula prin mai multe metode: grafomecanica, grafoanalitica, analitica,
integrativa si hidraulica, cand se utilizeaza morisca si masurarea cu flotori, tahobatometrele si tubul
hidrometric, cand se utilizeaza alte instrumente.

            Metoda grafomecanica se refera la raportul dintre suprafata epurei vitezelor (Fv) si adancimea
apei (h).

            Suprafata epurei se determina prin planimetrare sau cu ajutorul patratelor module.

            Metoda grafoanalitica este utilizata pentru obtinera vitezei medii ca fiind media aritmetica a
tuturor vectorilor de viteza stabiliti prin masuratori cu morisca hidrometrica.
unde:

ΣVi = suma vitezelor medii pentru toate fasiile orizontale;

n = numarul fasiilor orizontale.