Criterii ale selecției sportive

A) Concepte, analiza terminologică, istoric

Individualizarea, obiectivizarea şi ierarhizarea indicatorilor modelului logic al
performanţei sportive moderne, coroborate de momentul participării fiecăruia la procesul complex
al realizării ei impun o anumită succesiune în tratarea şi analizarea eficienţei lor. În viziunea
noastră, performanta sportivă izvorăşte din 3 surse principale: valoarea biologică şi a personalităţii
sportivului, cea intelectuală exprimată de corpul de specialişti, care conduce programarea
modelului de antrenament, şi timpul. În acest triptic, timpul este o constantă, iar celelalte două
surse sunt variabile. Dar cea mai importantă premisă rămâne potenţialul genetic, talentul copilului
său juniorului depistat oportun şi încadrat într-un sistem de pregătire, desfăşurat în deplină
armonie cu procesul de învăţământ. Selecţia presupune o acţiune amplă de natură conceptuală şi
organizatorică de evaluare pe diferite planuri (anamneza, diagnosticarea stării de sănătate, nivelul
de creştere şi dezvoltare fizică şi funcţională, disponibilitatea psihică etc.) a unor colectivităţi mari
de copii şi juniori. Prin urmare, cadrul organizatoric are nevoie de un ansamblu de criterii şi
indicatori, de fapt un model cu care se operează în alegerea celor mai dotaţi pentru un anumit tip
de efort sportiv. Numărul criteriilor, structura lor (biologică, motrica, psihologică şi sociologică),
succesiunea aplicaţii, procedeele de măsurare şi interpretare unitară a multitudinii de date izvorâte
din testarea subiecţilor au generat un sistem. Prin caracterul său atotcuprinzător, exprimat în
tendinţa de a aplica în tot spaţiul de pregătire a sportului românesc aceleaşi criterii, aceeaşi scalare
a valorilor înregistrate, cu păstrarea specificului fiecărei discipline şi probe sportive, de a opera cu
aceleaşi concepte şi metode de testare şi interpretare, de a grupa toţi specialiştii solicitaţi în diverse
momente ale desfăşurării sale, acesta a devenit un sistem naţional de selecţie, rod al gândirii şi
practicii sportive româneşti.
Selecţia este un proces organizat şi repetat de depistare timpurie a disponibilităţilor
înnăscute a copilului, juniorului, cu ajutorul unui sistem complex de criterii (medicale, biologice,
psiho-sociologice şi motrice) pentru practicarea şi specializarea lui ulterioară într-o disciplină
sau proba sportivă.
Conceptul de selecţie a fost folosit iniţial într-o acţiune de profil economico-social,
fundamentată ştiinţific încă de la începutul secolului al XX-lea pentru diagnosticarea precoce a
aptitudinilor profesionale şi orientarea talentelor către o profesiune sau alta, pe baza unor teste şi
metode menite să evidenţieze dexteritatea manuală, recepţionarea şi învăţarea corectă şi rapidă a
unor scheme motrice. Prin extensie, conceptul de selecţie a fost preluat de activitatea sportivă în
deceniul al III-lea al secolului XX, pentru a nominaliza o acţiune similară de depistare a unor
disponibilităţi motrice pentru sportul de performanţă. Ne fiind un concept clar conturat, selecţia

1
sugera doar începutul unei acţiuni de pregătire sportivă care, de-a lungul anilor, a cunoscut diferite
exprimări consemnate în literatura de specialitate. Cea mai vehiculata expresie a fost specializarea
timpurie, care exprimă preocuparea spre dirijarea copilului către o probă sau ramura sportivă încă
din fragedă vârstă. Mai târziu, în anii 60, a apărut expresia iniţiere precoce, care atenua
direcţionarea specializării sportive spre un proces premergător şi preparator al viitoarei consacrări
de la o vârstă fragedă. Apoi s-a folosit (şi expresia s-a păstrat) selecţia primară, care reprezintă
momentul intrării copilului – pe baza unor criterii – în unităţile sportive specializate. Dar, o dată
cu elaborarea Sistemului naţional de selecţie şi pregătire, s-a consacrat o altă expresie mai
adecvată. Mai întâi, actul selecţiei nu este izolat şi nu reprezintă în nici un caz un scop în sine
pentru că, odată terminat, determina un proces de pregătire care duce către un alt moment al
selecţiei. Deci, selecţia este un proces desfăşurat până la atingerea limitelor superioare ale
performanţei. Iată, de ce conceptele de selecţie şi pregătire, au fost reunite într-o sintagmă ce
sugerează un proces complex corelat şi direcţionat către o anumită specializare a copilului şi
juniorului.
Instituţionalizarea sistemului unic de selecţie şi pregătire a copiilor şi juniorilor se
realizează în anul 1976, fiind precedată de analiza experienţei acumulate pe plan naţional şi
internaţional. Sinteza acestor cercetări a demonstrat că avem de-a face cu o diversitate de opinii,
de soluţii şi că, de fapt, în lume nu există sisteme verificate de timp, ci doar şcoli dispersate, dar ne
generalizate şi ne investite cu autoritate metodico-stiintifica.
Ca urmare a acestei stări de lucruri, Centrul de Cercetări Ştiinţifice al Ministerului
Tineretului şi Sportului şi-a propus, încă din anul 1970, să elaboreze un sistem care să unifice
experienţele avansate, dar răzleţe ale unor specialişti romani, să valorifice adecvat informaţiile
provenite din cercetarea fundamentală şi aplicativa, să experimenteze şi, în final, să definească o
gândire şi un instrument practic, cu aplicabilitate în tot spaţiul de pregătire şi concurs al sportivilor
din ţara noastră.
Într-un asemenea context, Centrul de Cercetări Ştiinţifice al MTS, împreună cu Institutul
de Medicină Sportivă şi cu specialiştii din unităţile sportive ale Ministerului Învăţământului şi
Ştiinţei au procedat la testarea somatică şi motrica a întregului efectiv de elevi din unităţile
sportive şcolare. În intervalul 1969-1972, Centrul de Cercetări efectuase măsurători asupra
potenţialului biomotric al unui eşantion semnificativ de elevi, eleve şi preşcolari (deci de la 4 la 18
ani) din populaţia şcolară a ţării, din medii sociale diferite (oraş şi sat) şi din medii geografice
variate (munte, deal, câmpie) pentru a constata care este relaţia dintre dezvoltarea fizică
(antropometrica) şi cea motrica a unei generaţii în creştere. O astfel de cercetare era cu atât mai
necesară, cu cât se înregistrase şi în ţara noastră, în perioada postbelică, o accelerare (secular
trend) a dezvoltării generaţiei în creştere, comparativ cu valorile înregistrate la generaţiile
anterioare (interbelice, de la începutul secolului etc.). În asemenea situaţie, cunoaşterea raportului
real între indicii antropometrici crescuţi şi motricitatea fiinţei umane respective, parte esenţială a
funcţionalităţii ei organice, depăşea cadrul unor simple concluzii ştiinţifice. Ea putea surprinde o
perfectă compatibilitate, ceea ce era de dorit, sau, dimpotrivă, o discrepanţă în favoarea
motricităţii, obligată să suporte şi să transporte o încărcătură antropometrică (greutate mai mare,
talie mai înaltă, perimetre superioare) sporită şi consemnata prin procesul de accelerare a
dezvoltării fiinţei umane. Concluziile cercetării potenţialului biomotric, care a fost terminată în
1972 (în prima ei ediţie, pentru că avea să fie reluată peste 10 ani, cu aceeaşi baterie de teste, pe
aceleaşi trasee sociale şi geografice, cu acelaşi număr de subiecţi dintr-o generaţie imediat
următoare), au evidenţiat lipsa de paralelism între cele două evoluţii (antropometrica şi motrica)
după vârsta de 10 ani, îndeosebi în rândul fetelor, la capitolul motricităţii înregistrându-se indici
scăzuţi şi chiar o anume involuţie după vârsta de 16 ani. Rezultatele cercetării s-au concretizat în
îmbunătăţirea programelor didactice din domeniul educaţiei fizice şi sportului şcolar, pe toate
treptele lui (de la preşcolar la terminarea liceului) şi în elaborarea „Sistemului unitar de verificare
şi apreciere” (SUVA), menit să obiectivizeze şi să stimuleze dezvoltarea motrică a elevilor, pe de
o parte, iar pe de altă parte să ofere profesorilor de specialitate un instrument concret de evaluare
ritmică, periodica şi longitudinală a evoluţiei motrice a elevilor. Cercetarea a furnizat o experienţă
bogată în sensul obiectivizării datelor asupra potenţialului biomotric al populaţiei şcolare, din
rândul căreia trebuie să fie depistaţi copiii şi elevii superdotaţi pentru efortul de performanţă.
Măsurătorile făcute în unităţile specializate ale sportului de performanţă (cluburile
sportive) aveau să evidenţieze valorile motrice ale colectivităţilor deja încadrate într-un proces de
iniţiere şi instruire sportivă, disponibilităţile şi limitele motrice de care s-a ţinut seama la stabilirea
unor criterii şi norme pentru depistarea resurselor biomotrice existente, care, prin comparare cu
datele culese de la populaţia şcolară obişnuită, ne-au condus spre statuarea unor criterii biomotrice
de selecţie sportivă. Dar experienţa şi observaţiile efectuate timp de aproape trei decenii asupra
fenomenului de coborâre a vârstei optime pentru marile performante, ca urmare a iniţierii precoce
a copiilor şi juniorilor, ne-au demonstrat că singur examenul motric nu poate constitui o soluţie
atotcuprinzătoare şi definitorie pentru actul selecţiei, ca el nu poate reprezenta girul reuşitei şi
consacrării viitoare a sportivului depistat numai pe această cale. Legităţile biologice şi psihice ale
antrenamentului şi concursului sportiv modern reclama găsirea acelor subiecţi care să asigure, prin
fondul lor genetic, prin starea lor de sănătate, prin potenţialitatea adaptativă a organelor şi
funcţiilor vitale ale organismului, prin motivaţia particularităţilor temperamentale şi caracteriale,
acel ansamblu de însuşiri cerute de marea performanta sportivă. Pornind de la aceste idei, Centrul
de Cercetări al MTS, împreună cu Institutul de Medicină Sportivă au elaborat un sistem complex
de testare a subiecţilor şi, derivat din acesta, un sistem de criterii şi cerinţe, care se aplică în
operaţia efectivă de selecţie a copilului său juniorului dintr-o masă eterogena, care prezintă

3
certitudini în ceea ce priveşte integrarea, stabilitatea, receptivitatea şi capacitatea de afirmare în
activitatea sportivă naţională şi internaţională.
Acest sistem îmbina într-un tot unitar o multitudine de criterii care acţionează într-o ordine
prestabilită, impusă de o metodologie verificată în practică. La actul de selecţie participa o echipă
interdisciplinara de specialişti, fiecare acţionând în acord cu rigorile instrumentelor de măsurat şi
evaluat.
Concret, în „Sistemul naţional de selecţie” acţionează 5 tipuri de criterii (medico-sportive,
somato-fiziologice, biochimice, psihologice şi motrice), ale căror conţinut, norme, cerinţe,
cazuistica şi sinteze le prezentăm în continuare.

B) Criterii medico-sportive în selecţia sportivă

În ultimele două decenii, sportul de înaltă performanţă a cumulat o sumedenie de valente
biologice, socio-economice, psihopedagogice, tehnologice etc., făcând insuficienta doar selecţia
naturală (cu foarte puţine excepţii) şi impulsionând ştiinţa sportului în direcţia aplicării unei
selecţii dirijate. Metodologia, mecanismele şi criteriile acesteia au implicaţii profunde în sfera
geneticii şi antropologiei, fiziologiei, biomecanicii şi psihologiei, medicinii sportive, ciberneticii şi
informaticii, pedagogiei şi metodicii antrenamentului, economiei sociale şi chiar a futurologiei
scientiste. Medicinii sportive, aceasta componentă a ştiinţei sportului, clinica omului sănătos, i-a
revenit sarcina de a valorifica şi sintetiza multitudinea de date provenite din ştiinţele biomedicale
sau tehnice, informaţionale sau futurologice şi de a oferi antrenorilor, profesorilor de educaţie
fizică sau metodiştilor un sistem organizat care operează cu indicatori obiectivi, aplicând în acelaşi
timp şi criterii de prognoza biologică (structurală sau funcţională) în vederea realizării unei selecţii
dirijate, obiectivizate pentru sportul de performanţă. Aceasta componentă biologică nu are valoare
absolută decât prin corelare cu partea metodico-pedagogica, cu care de altfel alcătuieşte un tot
unitar în cadrul unui sistem complex. Pe de altă parte, latura biologică a selecţiei are mari rezerve
compensatorii (înăuntrul sistemului său al componentei), criteriile biologice fiind deseori
prioritare. Indicatorii acestor norme şi criterii de selecţie reprezintă sinteza prelucrării statistice a
datelor obiective, în centrul lor situându-se „modelul biologic” al performerului de azi şi de mâine.
Viaţa ne arată că acest model variază sensibil de la un deceniu la altul, uneori de la o Olimpiadă la
alta, după cum nu rareori un campion se abate de la model, fără ca prin aceasta să fie contestată
valabilitatea modelului. De aceea, în abordarea concretă a selecţiei dirijate trebuie dat dovadă de
multă flexibilitate, clarviziune şi spirit novator, cu atât mai mult, cu cât înseşi datele ştiinţei
evoluează într-un ritm alert. Iată numai un exemplu: se ştie de mult ca în compoziţia fibrelor
musculare, la om, exista fibre albe, rapide (FF – „fast fibers” sau FT – „fast twitch”), cu
echipamente enzimatice perfecţionate pentru eforturile explozive, de viteză, forta-viteza, şi fibre
roşii, lente (SF – „slow fibers” sau ST – „slow twitch”), al căror echipament enzimatic este
favorabil eforturilor de durată, precum şi fibre intermediare (mixte) (MF – „mixed fibres” sau MT
– „mixed twitch”) pentru toate acceptându-se o condiţionare genetică; iată însă că studii bioptice
efectuate în ultimii ani evidenţiază posibilitatea că, printr-un antrenament perfecţionat, să se
mărească numărul de fibre roşii pe seama celor intermediare, ceea ce modifică radical ponderea
unor criterii fiziologice în selecţia şi orientarea sportivă.
Trebuie făcută precizarea că atât din punct de vedere didactic, cât şi operaţional, biologic şi
sportiv, se recomandă abordarea selecţiei la 3 niveluri:
 primar (selecţia primară) de la vârsta de 4-5 ani şi până la 8-10 ani (în funcţie de
disciplina sau proba sportivă);
 secundar (selecţia secundară, pubertara) între 10-14 ani, de asemenea cu variaţii în
funcţie de sport/probă, dar la un interval de timp de 3-5 ani de prima etapă, şi
 selecţia finală (de performanţă naţională sau internaţională), care marchează de fapt
trecerea spre sportul de performanţă, fiind dominată în principal de criteriul valorii performanţei
sportive.