NURSING-UL - ARTĂ SI ȘTIINȚA

Nursing-ul este o tânără disciplină științifică din constelația științelor

socio-umane. Scopul acestei științe este individualizarea și umanizarea
îngrijirilor acordate de asistentii medicali persoanelor sănătoase sau
bolnave.
Nevoia afirmării nursing-ului ca disciplină științifică s-a făcut simțită în
jurul anilor 1950- 1952, deoarece, până în această perioadă „nurse”- le
americane, canadiene și „infirmiere”-le franceze erau deja organizate pe
specialități și în organizații profesionale, și existau rapoarte asupra
activității lor și a școlilor în care erau pregătite:
- 1923, raportul Goldmark;
- 1934, raportul final ”Grading Committee” publicat sub titlul „Nursing
school today and tomorrow”,
- raportul cercetărilor efectuate în perioada 1944-1945 și publicat în
1948 sub titlul „Nursing for the future”, care sublinia că pregătirea nurse-
lor trebuie făcută în școli și universități, nu în spitale.
În zilele noastre, în SUA și în țările europene, studiul acestei științe se
face, inițial, pentru dobândirea noțiunilor de bază, în școli de nursing unde,
conform cu normele și acordurile europene privitoare la pregătirea și
formarea profesionistelor nursing-ului, sunt școlarizate persoane care au
absolvit un bacalaureat specific țării respective și au o vârstă de minimum
18 ani. În a doua etapă, aprofundarea acestei științe se face în facultăți la
absolvirea cărora profesionistele nursing-ului primesc diplome universitare
care atestă pregătirea lor.
Nursing-ul ca disciplină științifică are cele trei trăsături caracteristice
unei științe:
- un obiect de studiu bine delimitat reprezentat de omul sănătos sau
bolnav ca parte integrantă a unei familii, comunitate, întreprindere, școala
etc.
- o teorie științifică a nevoilor de îngrijire ale omului sănătos sau
bolnav.
- o metodologie proprie finalizată prin procesul de îngrijire.
Prin obiectul său de studiu, omul sănătos sau bolnav, nursing-ul se
recomandă ca o disciplină științifică de graniță, utilizând cunoștințe din
biologie-anatomie, medicină, psihologie și ramurile sale, sociologie și
ramurile sale, chiar din filozofie și religie.
Prima teorie științifică a nevoilor de îngrijire a omului sănătos sau
bolnav, profilând caracterul științific al nursing-ului i cunoscută ca teoria
celor ș 14 nevoi fundamentale ale omului, a fost concepută în anii 1950-
1952 de doamna Virginia Henderson. Au urmat în 1952, N. Rogers, care
lansează teoria dezvoltării, teoria sistemului comportamental a lui
Thomson, C. Roy – teoria adaptării și în 1971 D. Orem prezintă conceptul
auto-îngrijirilor.
Procesul de îngrijire (procesul de nursing) ca metodologie proprie a
nursing-ului a fost conceput în 1953, când a fost definit și termenul
„diagnostic de îngrijire” („diagnostic infirmier” pentru țările francofone și
„nursing diagnosis” pentru țările anglofone), creat de V. Fry ca o etapă
necesară a procesului de îngrijire și s-au elaborat componentele planului de
îngrijire.
În dezvoltarea activității științifice a profesionistelor nursing-ului,
apariția conceptelor „proces de îngrijire, diagnostic de îngrijire, plan de
îngrijire” a reprezentat un moment de importanță deosebită, situând
activitatea lor alături de activitatea celorlalți actori ai echipei de îngrijire.
După 1970 studiul nursing-ului ca Știință a Îngrijirilor s-a extins în
Europa de Vest. „Nurse”- ele din SUA și Anglia și „Les Infirmieres” din
Franța și Canada au perseverat în activitatea lor și în cercetare pentru
identificarea diferitelor lor funcții, pentru clarificarea și definirea locului și
rolurilor lor în echipa de îngrijire.
Astfel, în mai 1972, la Consiliul Europei profesionistele nursing-ului au
fost definite astfel:
„Persoane care au fost școlarizate și au obținut o diplomă recunoscută
în statul lor, care au dreptul să asiste omul sănătos și să îngrijească omul
bolnav”.
Această definiție a fost însușită și la al V-lea Raport al Comitetului OMS
și conform cu ea au fost concepute Acordurile Europene privitoare la
formarea și instruirea profesionistelor nursing-ului.
Pornind de la această definiție a profesionistelor nursing-ului s-au
delimitat funcțiile și rolurile lor, acțiunile pe care acestea le pot desfășura.
Funcțiile validate la nivelul acestor foruri sunt:
- să acorde îngrijiri competente persoanelor care au nevoie, ținând
cont de necesitățile fizice, afective, spirituale ale pacienților din spital,
policlinici, dispensare, școli, locuri de muncă.
 - să observe situațiile sau condițiile care influențează sănătatea
oamenilor și să comunice aceste observații membrilor echipei de îngrijire și,
pe cale ierarhică, forurilor competente.
- să pregătească și să instruiască elevii stagiari, personalul debutant și
personalul auxiliar necesar acordării îngrijirilor.
Rolurile profesionistelor nursing-ului sunt:
- rolul de acordare a îngrijirilor la indicația medicului și rolul de
acordare a acelor îngrijiri pentru care este abilitată prin diploma obținută
(îngrijiri autonome) și rolul de acordare a îngrijirilor în cooperare cu alt
personal, deoarece ele sunt acele profesioniste care „asistă persoana
sănătoasă sau bolnavă la îndeplinirea acelor acțiuni care contribuie la
menținerea sau recăpătarea stării de sănătate, stării de bine, acțiuni pe
care acea persoană le-ar fi îndeplinit singură dacă ar fi avut forța, voința
sau cunoștințele necesare” (V. Henderson).
- rolul de promovare a igienei spitalicești prin ansamblul activităților
necesare pentru prevenirea infecțiilor intra-spitalicești.
- rolul de organizare și gestionare a îngrijirilor indicate de medic și a
celor proprii activității sale, gestionarea materialelor și efectuarea
formalităților administrative.
- rolul de îndrumare, pregătire și încadrare în echipa de îngrijire a
personalului auxiliar, a personalului debutant și a elevelor, dar și de ridicare
a propriului nivel de pregătire și de cercetare în practica nursing-ului.
Utilizând criteriul „autonomiei și inițiativei în luarea deciziilor” în
practica nursing-ului, activitatea profesionistei nursing poate fi structurată,
dar numai pur didactic și pentru o mai bună înțelegere, pe trei direcții:
- activitate delegată, de auxiliar medical, constituită din executarea
prescripțiilor medicului, ceea ce presupune puțină autonomie și inițiativă.
- activitate independentă, proprie, pentru care este abilitată prin
diploma obținută la finalul studiilor, și care are ca instrument de lucru
procesul de îngrijire, concretizat prin planul de îngrijire. Activitatea
independentă constă în îngrijiri de întreținere și continuitate a vieții și
presupune autonomie și inițiativă completă.
- activitate interdependentă realizată în colaborare cu alți profesioniști:
maseuri, kineziterapeuți, etc. pentru rezolvarea problemelor clinice,
activitate care presupune autonomie și inițiativă parțială.
Conținutul acestor activități a fost exprimat prima dată de Florence
Nightingale în cartea „Notes on nursing”: ”Nurse-a trebuie să-i creeze
pacientului condițiile care ajută natura să lucreze”.
 O sută și ceva de ani mai târziu, în 1970 Raportul Lysaught al
„National Commission on Nursing and Nursing Education” din Canada,
intitulat „An abstract for action” împarte activitatea de îngrijire în activitate
de îngrijire episodică, în timpul bolii, și activitate de împărtășire a acțiunilor
prin care se previne îmbolnăvirea și se menține sănătatea.
Pregătirea profesioniștilor nursing-ului în sensul acestor activități nu se
poate face decât urmând Acordurile Europene privind formarea și instruirea
lor, care prevăd:
- studiul omului sănătos și bolnav
- studiul unei teorii științifice de îngrijire
- studiul procesului de îngrijire ca demers științific, coerent cu teoria
științifică adoptată în țara respectivă.
Definirea nursingului(O.M.S.)
Nursing-ul este o parte integrantă a sistemului de ingrijire a sănătătii
cuprinzând:
- promovarea sănătătii
- prevenirea bolii
- îngrijirea persoanelor bolnave(fizic, psihic, handicapati) de toate
vârstele, in toate unitatile sanitare, asezarile comunitare si in toate formele
de asistentă socială.
Componentele nursingului:
Persoana ingrijita, sanatatea, boala, ingrijirea, mediul inconjurător,
modelul, teoria, conceptul.
Conceptul despre om: omul este o fiintă unică, având nevoi
biologice, psihologice, sociale si culturale, o fiinta responsabila, liberă si
capabila de a se adapta.
Sănătatea este o stare de bine fizic ,mental si social, ce nu consta
numai in absenta bolii sau a infirmitătii.
Factori care influentează starea de sănătate:
- Ereditatea
- Variabilele de gen, vârstă si factori demografici
- Nivelul de cunoastere
- Factorii de mediu
- Stilul de viata
- Zona geografică
- Cultura si religia
- Nivelul de trai
- Obiceiurile personale
- Experienta anterioara
 - Tipul de personalitate
Boala este ruperea echilibrului, armoniei, un semnal de alarmă tradus
prin suferintă fizică, psihică, o dificultate sau o inadaptare la o situatie
nouă, provizorie sau definitivă. Este un eveniment putând merge până la
respingerea socială a omului din anturajul său.
Factorii care conduc la aparitia imbolnavirii sunt:
- factorii externi
- factorii interni
- factorii relationali.
Cand acesti factori afectează posibilitatea de mentinere a echilibrului
neuro-psiho-motor, apare imbolnăvirea.