ARGUMENT

Tehnica îngrijirii bolnavului este disciplina de bază a tuturor asistenţilor medicali care
lucrează la patul bolnavului. Scopul învăţării acestei meserii este de a înarma viitoarele asistente
medicali cu elemente de bază ale profesiunii lor, fără de care nu-şi pot îndeplini sarcinile ce le
revin în opera de prevenire a sănătăţii. Cunoaşterea tehnicii corecte de îngrijire a bolnavului
determină în mare măsură calitatea muncii asistentului medical.
Aceste cunoştinţe îmbinate cu conştiinciozitatea şi cu un înalt sentiment de umanism
contribuie la înbunătăţirea continuă a calităţii îngrijirii bolnavilor din unităţile noastre sanitare
ambulatorii şi spitaliceşti. Tehnica îngrijirii bolnavului cuprinde toate verigile de muncă ale
nursei: primirea bolnavului în spital, îngrijirile acordate acestuia, asistarea la examinarea
bolnavului în spital şi supravegherea lui; alimentaţia, recoltările produselor biologice şi
patologice, examinarile urgenţelor de laborator, tehnica testelor cutanate, pregătirea bolnavilor
pentru examinările complementare radiologice, endoscopice pregătirea tratamentului fizic şi
medicamentos ca şi crearea condiţiilor optime de spitalizare. Spre deosebire de medic cadru
profesional corespunzător, cunoştinţele asistentului medical se bazează pe înţelegerea fondului
fiziopatologic şi cunoaşterea teoretică a tehnicii moderne pe care o aplică zi de zi la patul
bolnavului în cadrul proceselor de investigaţie şi tratament. În vederea acestui scop, asistentul
medical trebuie să fie înarmat cu cunoştinţe de patologie generală, de clinică, farmacologie,
terapeutică, însuşite pe bază solidă de condiţii generale.
Intervenţiile aplicate de asistentul medical sunt de natură tehnică, raţională şi educativă
în funcţie de informaţiile psihice, sociale, economice, culturale sau spirituale ale individului.
Îngrijirile acordate de asistentul medical trebuie să urmărească întotdeauna promovarea sănătăţii,
prevenirea îmbolnăvirilor, satisfacerea nevoilor pacientului în vederea recăpătării independenţei
cât mai curând posibil, alinarea suferinţelor şi cel mai important lucru susţinerea psihică.
Competenţe profesionale vizate:
 Identifică problemele de dependenţă.
 Asigură securitatea în muncă.
 Identifică problemele de dependenţă şi stabileşte diagnosticele de îngrijire
(nursing) la pacienţii cu afecţiuni chirurgicale.
 Identifică problemele de dependenţă şi stabileşte diagnosticele de îngrijire
(nursing) la pacienţii ale aparatului respirator.
 Analizează semnele şi simptomele specifice afecţiunilor aparatului respirator.
 Elaborează planul de îngrijire.
 Aplică tehnici de nursing şi investigaţii.

1
  Administrează medicamente.
 Evaluează rezultatele îngrijirilor aplicate.
 Monitorizează evoluţia pacientului.
Scopul prezentului proiect este de a identifica problemele de îngrijire specifice pentru
un pacient cu bronşită cronică, si de a acorda îngrijirile necesare.
Problemele pe care le poate prezenta un bolnav cu bronşită cronică şi de care trebuie să
ţină seama asistentul medical la întocmirea planului de îngrijire sunt:

ISTORIC

Deși bronșita cronică a fost numit și descris în 1808 în primul rând, boala a fost
cunoscut dincele mai vechi timpuri mai ales în regiunile temperate, iar numeroase medicamente
au fost utilizate în terapie ei.
Astfel, în medicină greacă, boala a fost apreciat ca fiind una dintre boli cu exces de
flegmă. Remediile de la început au inclus usturoi, piper, scorțișoară, și terebentină, în timp ce
terapii ulterioare de alegere a subliniat cafea, ipeca, și nitrat de potasiu.
Cele mai multe dintre medicamente bronhodilatatoare de azi sunt derivate din remediile
tradiționale populare, efedrina, atropina, și teofilina. Cele mai importante medicamente istorice,
sunt cele care au dat naștere la agenții mucokinetici moderne cum ar fi bromhexin și ioduri.

2
 CAPITOLUL I.
DATE GENERALE DESPRE BOALĂ

1.1. Prezentarea noţiunilor de anatomie şi fiziologie a aparatului respirator

1.1.1 Noţiuni de anatomie
Acest aparat este specializat in efectuarea schimburilor gazoase care au loc la nivelul
membranei alveolare, în interiorul alveolei găsindu-se aerul inspirat, iar in exterior ramificaţiile
vaselor capilare pulmonare. La nivelul aparatului respirator există un dublu circuit, respectiv al
aerului şi al sangelui, a căror unitate se realizează la nivelul lobulului pulmonar, unitate
constitutivă a plămânului.
La începutul dezvoltării segmentului superior al căilor respiratorii fosetele nazale, care
apar la capătul anterior al embrionului, erup in cavitatea bucală primară. Cavitatea nazală se
dezvoltă din partea superioară a acestea, delimitandu-se de ea prin palatul dur şi palatul moale.
Celelalte organe respiratorii se formează din proeminenţele peretelui ventral al intestinului
cefalic, aflate in spatele arcurilor branchiale, adică din acea porţiune a tubului digestive.
Aparatul respirator este alcătuit din căile respiratorii şi plămâni.

3
 Căile respiratorii sunt prezentate printr-un sistem de conducte prin care aerul pătrunde
în plămâni. Acest sistem se compune din cavităţile nazale, faringe, laringe, trahee şi bronhii.
Cavităţile nazale şi faringele formează căile respiratorii superioare iar laringele, traheea
şi bronhiile, căile respiratorii inferioare.
Nasul şi cavităţile nazale
Acestea alcătuiesc un organ complex, cu funcţie respiratorie senzorială. Există două
organe strâns legate între ele, atât structural cât şi funcţional şi anume: nasul propriu-zis şi
cavităţile nazale numite şi fose nazale.
Nasul se reprezintă ca o proeminenţă situată în mijlocul feţei şi serveşte ca organ de
protecţie pentru fosele nazale. Este alcătuit dintr-o rădăcină, o bază, un vârf, două feţe laterale şi
trei margini sau muchii.
Vascularizaţia foselor nazale are ca sursă principală ramura terminală a arterei maxilare,
artera sfenopalatină şi, ca surse accesorii, ramuri din artera oftalmică şi artera facială.
Artera sfenopalatină părăseşte fosa infratemporală prin orificiul sfeno-palatin (hilul
foselor nazale) şi se împarte în arterele nazale posterioară, laterală şi medială (aa. nasales
posteriores, laterales et septi).
Arterele etmoidale anterioare şi posterioare, ramuri din artera oftalmică, vascularizează
regiunea olfactivă şi mucoasa regiunii anterioare preturbinare şi sinusul frontal. Artera
subseptală, ramură a arterei faciale; vascularizează partea antero-inferioară a septului.
Venele sunt satelite arterelor. Ele formează două reţele, una superficială, mucoasă şi una
profundă, periostală. Venele intraosoase se indreaptă direct spre hil şi sunt sursele hemoragiilor
in rezecţiile de cornete. Sângele venos drenează prin venele nazale posterioare spre plexul
pterigoidian, prin venele nazale superioare spre sinusul cavernos şi prin mici venule spre vena
facială.
Limfaticele formează reţele bogate in mucoasa nazală şi drenează, ca şi venele, in trei
direcţii: spre nodulii retrofaringieni, spre limfonodulii cervicali profunzi şi mai puţin spre
limfonodulii submandibulari.
Inervaţia senzorială se realizează prin nervul olfactiv, format din firişoare care se adună
din partea olfactivă a mucoasei, pe o suprafaţă de 2 cm2, pe faţa superioară a cornetului superior
şi pe partea septului situată in dreptul acestuia. El înmănunchează in fascicule axonii celulelor
mucoasei olfactive, diseminate in mucoasa olfactivă, intre celule de susţinere şi de inlocuire.
Celulele oftalmice bipolare fac sinapsa cu celulele mitrale ale bulbului olfactiv după ce axonii lor
au trecut prin găurile lamei ciuruite. De aici, influxul nervos ajunge direct la rinencefal, fără
releu talamic, deci printr-un lanţ de numai doi neuroni.

4
 Inervaţia senzitivă se realizează prin arborizaţia terminală a nervului sfenopalatin,
ramură a nervului maxilar, a doua ramură a trigemenului. Se disting nervi nazali superiori, pentru
mucoasa cornetului inferior şi mijlociu, nerv nazopalatin, pentru septul nazal şi filete din nervii
palatini anteriori şi mijlocii pentru podeaua foselor nazale. Mai mult, un grup de fibre vegetative
este înglobat în nervul sfenopalatin, provenind de la ganglionul pterigopalatin sau sfenopalatin.
Ganglionul le primeşte de la nervul canalului pterigoidian sau nervul vidian, prin rădăcina
simpatică a plexului pericarotidian intern şi nervii pietroşi veniţi pe calea nervului facial şi a
nervului glosofaringian. Nervul nazal intern sau etmoidal anterior, ramură a nervului oftalmic,
asigură inervaţia nărilor şi a părţii anterioare a nasului.
Laringele
Laringele nu este numai un segment al căilor respiratorii. El prezintă tot odată o
porţiune a aparatului motor al vorbirii articulate şi de aceea are o structură destul de complexă.
Laringele este situat la nivelul vertebrelor IV-VI cervicale, fiind separat de ele prin
porţiunea inferioară a faringelui; in partea superioară laringele este legat de osul hioid, iar in cea
inferioară este unit cu tracheea. În partea anterioară şi lateral laringele este inconjurat de muşchi
plaţi, iar creasta, care proemină pe linia mediană a gâtului (mărul lui Adam), se află direct sub
piele. Scheletul laringelui este alcătuit din cateva cartilaje: hialine (tiroid, cricoid şi aritenoide) şi
elastice (epiglotic, corniculate şi cuneiforme), mobil articulate cu ajutorul ligamentelor,
articulaţiilor şi muşchilor.
Cartilajul tiroid (cartilago thyroidea) nepereche, cel mai mare din cartilaje, este compus
din două lame, dreaptă şi stangă, sudate ventral sub un anumit unghi. Marginea superioară a
cartilajului are o incisură, iar marginele posterioare ale fiecărei lame sunt alungite, formand
coarnele superioare şi inferioare. Primele se unesc cu ajutorul ligamentelor cu coarnele mari ale
osului hioid, iar cele inferioare se articulează cu cartilajul cricoid, formand o articulaţie cu un ax
de rotire frontală. Marginea superioară a cartilajului tiroid este legată de osul hioid cu ajutorul
membranei tirohioidiene, fixată datorită ligamentului mijlociu şi celor laterale, iar marginea
inferioară este unită cu cartilajul cricoid cu ajutorul ligamentului cricotiroidian.
Cartilajul cricoid (cartilago cricoidea), avand inainte un arc şi lărgindu-se in spate intr-o
mare lamă patrulateră, seamănă cu un inel. Pe partea superioară a lamei se găsesc suprafeţele
articulare - facies articulares arythenoideae - pentru cartilajele aritenoide, iar lateral, aproape de
marginea inferioară, facies articularis thyroidea, pentru articulaţia cu cartilajul tiroid. Marginea
inferioară a cartilajului cricoid este unită cu traheea prin ligamentul crico-traheal.
Cartilajele aritenoide (cartilago arythenoides) seamănă a mici piramide cu trei feţe
articulare; fiecare dintre ele se uneşte cu lama cartilajului cricoid, formand o articulaţie cu ax
vertical. Baza cartilajului aritenoid are două apofize ce ies in cavitatea laringelui; cea anterioară

5
se numeşte apofiza vocală, iar cea posterioară - apofiza musculară. La varful fiecărui cartilaj
aritenoid sunt situate nişte corniţe mici - cartilajele corniculare.
Cartilajele aritenoide, prin articularea lor cu cartilajul cricoid, coordonează, sub acţiunea
muşchilor motori, mobilitatea plicelor vocale şi intreaga mobilitate a laringelui.
Între apofiza vocală şi suprafaţa internă a unghiului cartilajului tiroid sunt intinse două
coarde vocale. Deoarece la bărbaţi unghiul cartilajului tiroid proemină puternic inainte, coardele
lor vocale sunt mai lungi (22- 24 mm) decat la femei (15-18 mm). Spaţiul dintre coardele vocale
formează fisura vocală, sau glota.
Cartilajul corniculat (cartilago corniculata) (Santorini), pereche, simetric, mic, rotund,
situat în plica ariepiglotică.
Cartilajul cuneiform (cartilago cuneiformis) (Wrisberg) este tot pereche, mic, aşezat
lateral de cartilajele corniculate, in plica ariepiglotică.
Epiglota (cartilago epiglotica) are forma unei frunze cu partea lată in sus şi cu peţiolul
indreptat în jos (petiolus epiglottidis), care se prezintă, la examenul laringoscopic, sub forma
unui tubercul – tuberculum epiglotticum. Prin peţiol ea se inseră in unghiul diedru tiroidian,
deasupra inserţiei coardelor vocale. Marginile laterale ale epiglotei formează segmentul anterior
al intrării in laringe - aditus laryngis. Epiglota contribuie la închiderea orificiului laringelui,
dirijand astfel lichidele şi bolul alimentar inspre faringe şi esofag. Ea prezintă o serie de orificii,
care sunt sediul unor glande mucoase.
Glota. Se înţelege prin glotă totalitatea structurilor care produc vorbirea articulată
respectiv structurile ce limitează fanta glotică.
Despicătura glotică este limitată, in cele 2/3 anterioare, de corzile vocale (pars
intermembranacea), iar în 1/3 posterioară, de procesele vocale ale cartilajelor aritenoide (pars
intercartilaginea).
Atunci când se produce fonaţia, vocea, fanta glotică este inchisă, iar corzile vocale
intinse;ea se deschide, iar corzile vibrează la trecerea aerului, producandu-se astfel undele
sonore. Intensitatea sunetului depinde de forţa curentului de aer, inălţimea şi timbrul depind de
frecvenţa şi amplitudinea vibraţiilor. Aceşti parametri sunt reglaţi grosier de muşchii cricoidieni,
de cei ce se inseră pe procesul muscular al cartilajelor aritenoide şi corectaţi fin de muşchiul
vocal. Traheea, cavităţile faringiană, bucală şi nazală au rolul de camere de rezonanţă,
intervenind şi în determinarea timbrului vocii.
Baza : îndreptată în sus spre faringe, este reprezentată de către orificiul superior al
laringelui.
Vârful : este îndreptat în jos şi se continuă cu traheea.

6
 Faţa posterioară formează peretele anterior al hipofaringelui şi este acoperit de mucoasa
faringiană.
Feţele anterolaterale : în număr de două (dreapta şi stănga). Marginile sunt în număr de
trei, două posterolaterale şi una anterioară.
Traheea
Traheea este un tub elastic de 10-12 cm lungime interpus intre laringe şi bronhii. Pereţii
anterior şi lateral se compun din 16-20 cartilaje hialine in formă de potcoavă, unite prin
ligamentele anulare (ligg. anularia). Peretele posterior membranos (paries membranaceus) uneşte
extremităţile posterioare ale cartilajelor prin ţesut conjunctiv şi muscular.

Bifurcaţia traheală în bronhiile principale dreaptă şi stângă formează un unghi între 50º-
90º. Bronhia dreaptă continuă aproape traiectul traheii, în timp ce cea stângă se îndreaptă mai
lateral, fapt ce explică de ce corpii străini aspiraţi pătrund mai des în bronhia dreaptă. La locul de
diviziune al traheii se găseşte, in interior, o proeminenţă sagitală, carena (carina tracheae).
Carena în mod normal, se află in planul median şi are o margine destul de net definită.
Traheea prezintă două neregularităţi numite depresiuni şi anume depresiunea aortică,
produsă la aortă şi depresiunea tiroidiană produsă de glanda tiroidă. Este un organ elastic,
putându-se alungi sau scurta ca un resort.
Structura traheei:
Este formată din trei tunici : mucoasă, fibroelastică şi adventiceea.
Tunica mucoasă este formată dintr-un epiteliu da tip respirator, pseudostratificat,
prismatic, ciliat cu caliciforme şi un corion.
Tunica fibroelastică reprezintă scheletul de susţinere a traheei şi este formată din 15-20
de inele sau arcuri incomplete deschise posterior, constituite din cartilaj lichid.

7
 Adveticeea este formată din ţesut conjunctiv lax în care se găsesc vase, nervi şi
formaţiuni limfoide.
Vascularizaţia porţiunii cervicale a traheii provine din arterele tiroidiană inferioară şi
mijlocie, cand există. Partea toracică a tracheii este vascularizată de rr. tracheales, bronchiales et
mediastinales ale porţiunii toracice a aortei. Venele aşezate în spaţiile dintre inele, se varsă in
venele tiroidiene inferioare, v. azigos şi hemiazigos. Limfaticele străbat membrana fibroasă şi se
deschid de fiecare parte in limfonodulii pre- sau paratraheali şi traheobronhiali.
Inervaţia traheii se realizează prin ramurile traheale, rr. tracheales, ale lanţului simpatic
şi nervului laringian recurent (inferior) în componenţa cărora sunt incluse fibre nervoase
senzitive cerebrospinale, simpatice şi parasimpatice. Pe parcursul fasciculelor nervoase şi la
locul lor de intretăiere se găsesc conglomerate de neurocite Dogel I şi Dogel II, care formează
arcul reflex local şi asigură legătura cu alte organe. S-a dovedit că excitarea traheii schimbă
ritmul şi amplitudinea mişcărilor de respiraţie.
Bronhiile principale (dreapta şi stânga) sunt conducte care rezultă din bifurcarea traheei.
Ele reprezintă ultimile segmente ale căilor respiratorii inferioare extrapulmonare şi se întind de la
ultimul inel traheal, numit şi pintenul traheal, până la hilul plămânilor, unde se impart bronhiile
lobare. De la origine fiecare bronhie se împarte în jos, în afară şi puţin înapoi, către flandrul
respectiv, ambele formând un unghi de 75 grade – 85 grade cu deschizătura în jos.
Bronhia principală alcătuieşte împreună cu artera pulmonară şi cu venele pulmonare de
pe aceeaşi parte pediculul pulmonar situat în hilul pulmonar.
Vascularizaţia bronhiilor este efectuată de arterele bronhice, ramuri ale aortei toracice.
Venele bronhice sunt anterioare şi posterioare. Ultimele au un traiect posterior de
bronhii, nu sunt satelite ale arterelor bronhice şi se varsă in dreapta, in vena azigos, iar in stanga,
in vena hemiazigos superioară, cele anterioare se varsă fie in venele pulmonare, fie in vena
azigos, la dreapta, şi in vena hemiazigos superioară, la stanga. Venele bronhice nu au valvule.
Limfaticele merg la ganglionii traheobronhiali.
Inervaţia bronhiilor e realizată din plexul pulmonar anterior şi posterior in componenţa
cărora intră fibre senzitive spinale şi bulbare, simpatice şi parasimpatice.
Plămânii şi pleura
Plămânii (drept şi stâng) alcătuiesc organele respiratorii propriu-zise, în care au loc
schimbările de gaze dintre organism şi mediu ambient. Ei sunt aşezaţi în cavitatea toracică de
o parte şi de alta a mediostinului.
Mediostinul este un sept (perete) sagital, determinat, delimitat, anterior de peretele
sternocostal, posterior de coloană vertebrala şi lateral de feţele mediene ale celor doi plămâni iar
inferior de diafragmă.

8
 În acest sept se găsesc: inima şi vasele mari, esofagul, aorta, nervii vagi, canalul toracic,
ganglionii limfatici şi traheea.
Forma plămânilor seamănă cu cea a unui trunchi de con care prezintă : bază, un vârf,
două feţe şi trei margini.
Baza plămânului sau faţa diafragmatică are forma unei suprafeţe triunghiulare concave,
mulându-se pe bolta diafragmului.
Vârful plămânului are forma unei bolte rotunjite. Se întinde de la costa a doua în sus
depăşind orificiul superior al cutiei toracice.
Faţa costală este convexă şi se mulează pe peretele toracic. Pe această faţă se găseşte un
şanţ adânc care împarte plămânul în lobi, numit scizura sau fisura interlobară.
Plămânul stâng are o singură scizură care-l împarte în doi lobi : unul superior şi unul
inferior.
Plămânul drept are două scizuri : scizura mare, interlobară numită şi oblică, comună
celor doi plămâni şi scizura accesorie sau orizontală care se desprinde din partea mijlocie a
scizurii oblice. Plămânul drept are trei lobi : unul superior, unul inferior şi altul mijlociu.
Faţa mediană sau mediostinală
Este concavă şi se mulează pe formaţiunile care se găsesc în mediastin. Pe această faţă
se găseşte hilul plămânului şi nişte depresiuni.
Hilul plămânului reprezintă locul pe unde ies şi intră elementele anatomice care
alcătuiesc pediculul pulmonar: bronhia şi venele pulmonare. El are forma unei rachete de tennis
cu coada în jos, fiind aşezate la jumătatea distanţei dintre vârful şi baza plămânului.
Pe faţa mediastinală a plămânului stâng se află o impresiune dată de arcul aortic (şanţul
arcului aortic) şi de aorta toracică (şanţul aortei toracice).
Pe faţa mediastinală a plămânului drept se află impresia cardiacă, mai puţin adâncă
decât cea din stânga.
Marginea anterioară este convexă pe dreapta şi concavă pe stânga din cauza
scizurii cardiace.
Marginea posterioară este rotunjită, se mulează pe şanţul costovertebral.
Marginea inferioară este reprezentată de circumferinţa bazei plămânului.
Plămânul este alcătuit din două categorii de formaţiuni anatomice distincte : un sistem
de canale aeriene intrapulmonare numit arborele bronşic şi un sistem de saci în care se termină
ramurile arborelui bronşic şi care poartă numele de alveole pulmonare. La acestea se adaugă
ţesutul conjunctiv. Acestea se organizează în lobi pulmonari, segmente pulmonare, lobi
pulmonari şi ocini pulmonari.

9
 Arborele bronşic reprezintă totalitatea bronhiilor intrapulmonare care rezultă din
ramificarea bronhiilor extrapulmonare.
Bronhiile principale se ramifică progresiv.
Bronhia principală dreaptă se împarte mai întâi în bronhia lobară superioară care merge
la lobul superior şi în trunchiul bronşic intermediar. La rândul lui se împarte în două ramuri :
bronhia lobară mijlocie şi bronhia inferioară.
Structura peretelui bronhiilor intrapulmonare diferă în raport cu calibrul acesteia.
Bronhiile lobare şi segmentare: au o structură asemănătoare cu cea a traheei cu
deosebirea că lumenul lor este mai mic iar inelele sunt complete.
Bronhiile interlobare au mucoasa de tip traheal iar în corionul acestuia se găsesc glande
de tip seromuculos.
Scheletul fibrocartilaginos este format din segmente de arcuri de formă lenticulară.
Muşchiul neted este slab dezvoltat. Adenticea este formată din ţesut conjunctiv lax.
Bronhiile intralobare care provin din diviziunea dicotomică a bronhiilor interlobare, au
epiteliul mucoasei monostratificat, prismatic sau cubic, corionul este lipit de glande. Scheletul
cartilaginous lipseşte fiind înlocuit de un inel musculos.
Bronhiile terminale au o structură mult mai simplă. Epiteliul lor este cubic sau uşor
turtit, lipsit de cili şi de celule caliciforme.
Corionul este slab dezvoltat.
Bronhiile respiratorii sau acinoase se caracterizează prin faptul că peretele lor este
prevăzut din loc în loc cu alveole pulmonare.
Lobulul pulmonar este unitatea anatomică şi fiziologică a segmentului pulmonar. Acesta
are formă piramidală, cu vârful orientat spre hil şi este alcătuit din acini pulmonari (acinul este
format dintr-o bronhiolă respiratorie, 3-5 canale alveolare, fiecare terminându-se cu saci
alveolari). Alveola este structura cea mai caracteristică pentru plămân. La nivelul ei are loc
schimbul de gaze. Alveolele fac ca suprafaţa respiratorie să aibă 160 m2.
Lobul pulmonar este legat de arborele bronşic prin bronhiola intralobulară care provine
din diviziunea dicotomică a bronhiilor interlobulare.
Alveolele pulmonare sunt în număr foarte mare, circa 200 de milioane pentru ambii
plămâni.
O alveolă pulmonară este o formaţiune veziculoasă care seamănă cu un sac mic
globules şi care prezintă un orificiu ce se deschide în canalul sau aductul alveolar.
Structura peretelui unei alveole este deosebit de complexă. Este alcătuit dinăuntrul în
afară, dintr-un epiteliu alveolar aşezat pe o membrană bazală şi o stramă conjunctivă.

10
 Epiteliul alveolar este alcătuit din trei tipuri de celule alveolare care nu sunt altceva
decât aspecte morfologice şi funcţionale diferite ale uneia şi aceleaşi celule.
Acestea sunt:
- celulele alveolare mici cu diametrul între 4 – 6μ cu un nucleu voluminos;
- celule alveolare mari cu diametrul între 8 – 12μ de forma poliedrică;
- celule alveolare libere cu diametrul de 15μ care sunt fie fixate în epiteliu fie pe
cale de desprindere.
Membrana bazală pe care se află epiteliul alveolar este subţire, constituit din
micromolecule glicoproteice. Ea se aplică pe membrana bazală a capilarului sanguin pe care se
aşează celulele endoteliale.
Stroma peretelui alveolar este formată dintr-o substanţă fundamentală glicoproteică în
care sunt incluse fibrele conjunctive, celule conjunctive şi capilarele sanguine.
Ţesutul conjunctiv perilobului sau interlobului
Spaţiile dintre lobulii pulmonar sunt umplute cu ţesut conjunctiv lax format din fibre
colagene şi elastice în care se găsesc elementele celulare, vase sanguine care alcătuiesc circulaţia
sanguină funcţională şi nutritivă, limfatice pulmonare şi terminaţii nervoase.
Vascularizaţia şi inervaţia plămânilor. Circulaţia arterială şi venoasă a plămanilor este de
două categorii: funcţională, alcătuită din arterele şi venele pulmonare şi nutritivă formată din
arterele şi venele bronhice.
Sistemul circulaţiei sangvine funcţionale reprezintă mica circulaţie a sistemului
circulator şi este alcătuit dintr-un trunchi şi două ramuri de diviziune: arterele pulmonară dreaptă
şi stangă, care aduce sange venos bogat în bioxid de carbon din ventriculul drept, şi pătrund în
hilul plămanului respectiv şi apoi se divid în continuare urmand diviziunile bronhice până la
nivelul de alveole, se capilarizează. Ultimele formează o reţea care inconjoară alveolele. Aici se
produce metabolismul de gaze. Din capilare se formează vene, care transportă sângele îmbogăţit
cu oxigen (arterial) şi formează apoi trunchiuri venoase mai mari, iar ultimele unindu-se
formează 4 vene pulmonare ce se varsă în atriul stâng.
Circulaţia nutritivă este asigurată de arterele şi venele bronhice.
Arterele bronhice, în număr de două, dreaptă şi stângă, au originea din aortă, de unde
ajung pe faţa posterioară a bronhiei corespunzătoare şi pătrund in plăman prin hilul pulmonar,
dand ramuri pentru vasele pulmonare şi pentru abrorele bronhic, pană la nivelul lobulilor
pulmonari.
Venele bronhice sunt anterioare şi posterioare. Cele posterioare au un traiect posterior
de bronhii, nu sunt satelite arterelor bronhice şi se varsă, în dreapta, în vena azigos, iar în stânga,

11
în vena hemiazigos superioară; cele anterioare se varsă în venele pulmonare, fie în vena azigos,
la dreapta şi in vena hemiazigos superioară, la stanga.
Limfaticele plămanului pornesc de la nivelul unei reţele care însoţesc arterele, venele şi
bronhiile, de unde drenează în limfonodulii peritraheobronhici, apoi în cei mediastinali anteriori
şi posteriori.
Inervaţia este asigurată de plexurile pulmonare anterioare şi posterioare, care se
formează din ramurile nervul vagus şi nervul frenicus, în componenţa cărora intră ramuri
senzitive, simpatice şi parasimpatice.
Pleura
Plămanii sunt înveliţi într-o seroasă numită pleură. Ea prezintă o foiţă viscerală aderentă
de plămân (pleura pulmonalis) şi una parietală aderentă de pereţii cavităţii toracice (pleura
costalis, mediastinalis şi diaphragmatica).
La nivelul trecerii de pe un perete pe altul, pleura parietală determină o serie de funduri
de sac, numite sinusuri pleurale. Sinusul costo-mediastinal ia naştere la nivelul trecerii pleurei
costale în pleura mediastinală; sinusul frenico-mediastinal, la nivelul trecerii pleurei
diafragmatice, pe mediastin; sinusul costo-vertebral, la nivelul la care pleura, de pe coaste, trece
pe corpul vertebrelor.
La nivelul trecerii pleurei costale pe diafragmă, devenind pleură diafragmatică se
formează sinusul frenicocostal, în care plămanul pătrunde numai parţial în inspiraţia forţată, în
rest existând un fund de sac pleural.
Pleurele viscerală şi parietală, unite la nivelul hilului pulmonar, delimitează cavitatea
pleurală, care conţine câţiva mililitri de lichid pleural ce separă suprafeţele opuse ale pleurei.
Complexul de formaţiuni anatomice dintre cele două regiuni pleuro-pulmonare
alcătuieşte mediastinul (mediastinum). El este situat între stern, înainte, coloana vertebrală,
înapoi, apertura toracică superioară, în sus şi muşchiul diafragm, inferior, limitat de lamina
propria mediastini, formaţiune conjunctivă dependentă a fasciei intratoracice. El include viscere,
vase, cordul, pericardul. Mediastinul se împarte, printr-un plan convenţional care trece anterior
de bufurcaţia traheii şi corespunde inserţiei ligamentului pulmonar, în mediastinul anterior şi
posterior.
În mediastinul anterior este situată inima cu pericardul şi porţiunile iniţiale ale vaselor
sangvine mari (venele brahiocefalice, v. cavă superior, cârja aortei şi ramurile ei, artera
pulmonalis), nervul phrenicus, thymus, sau ţesutul adipos care îl substituie, ganglioni limfatici,
plexurile nervoase şi traheea. În mediastinul posterior se găseşte esofagul, aorta toracică, canalul
toracic, ganglionii limfatici, trunchiuri venoase şi nervi (v. cavă inferior şi nervul vag de pe
pereţii esofagului).

12
 1.1.2 Noţiuni de fiziologie
Schimburile gazoase pulmonare se realizează datorită succesiunii ritmice a două
procese: inspiraţia şi respiraţia. În inspiraţie, aerul atmosferic pătrunde prin căile respiratorii
până la nivelul alveolelor pulmonare, iar în expiraţie, o parte din aerul alveolar este expulzat la
exterior. Acest proces, prin care se face circulaţia alternativă a aerului între mediul extern şi
alveolele pulmonare, constituie ventilaţia pulmonară.

Inspiraţia este un proces activ, care constă în contracţia muşchilor inspiratori şi are drept
rezultat mărirea volumului cutiei toracice prin creşterea celor trei diametre (longitudinal, antero-
posterior, transversal).
Modificările de volum ale cutiei toracice determină modificări corespunzătoare ale
volumului plămânilor, deoarece prin pleura viscerală plămânii sunt solidari cu cutia toracică.
Pelicula de lichid pleural dintre cele două foiţe pleurale favorizează alunecarea acestora dar şi
creşterea coeziunii dintre ele. Astfel, în inspiraţie plămânii urmează expansiunea toracică şi se
destind pasiv. Presiunea intrapulmonară scade cu 2 – 3 mm Hg. faţă de cea atmosferică şi aerul
atmosferic pătrunde în plămâni. În inspiraţia forţată acţionează şi muşchii inspiratori accesori,
contribuind la ridicarea suplimentară a coastelor.
La nivelul plamanului are loc, în permanenţă, un schimb de gaze între aerul din alveole
şi gazele dizolvate în sângele venos ce ajunge la acest nivel pe calea vaselor capilare. Schimbul
de gaze se realizează la nivelul membranei alveolo-capilare prin procesul de difuziune; acest
proces defineşte tendinţa unui gaz de a se deplasa dintr-o zona în care concentraţia lor este mai
13
mare către o zona în care concentraţia este mai mică, până în momentul în care concentraţia
gazului se uniformizează în ambele zone. Viteza cu care are loc procesul de difuziune a
dioxidului de carbon şi oxigenului la nivelul plaminului este condiţionată de o serie de factori:
- Gradientul de presiune parţială a gazelor din aerul alveolar şi din sângele capilarelor
venoase.
- Suprafaţa de difuziune este reprezentată de mărimea suprafeţei prin care aerul vine în
contact cu membrana alveolo-capilară şi este direct proporţională cu viteza de difuziune.
- Distanţa de difuziune, foarte mică, pe care o au de parcurs gazele favorizează
procesul de difuziune crescându-i viteza.
- Coeficientul de difuziune este o valoare constantă care depinde de solubilitatea
gazului şi de greutatea lui moleculară.
Hematoza pulmonară:
Oxigenarea sângelui din capilarele pulmonare poartă numele de hematoză pulmonară.
Deşi sângele străbate foarte repede capilarele pulmonare schiburile gazoase sunt posibile
deoarece suprafaţa de contact este extrem de mare, stratul de sânge este foarte subţire şi
grosimea mebranei alveolo-capilare minimă.
Transportul sangvin al oxigenului se face în proporţie de 1% sub formă dizolvată în
plasmă şi restul sub forma unei combinaţii labile cu hemoglobina (Hb)
denumită oxihemoglobină (HbO2). Datorită fierului bivalent pe care îl conţine, hemoglobina se
combină foarte rapid cu O2, fiecare din cei 4 atomi de fier ai grupărilor hem putând fixa o
moleculă de oxigen.
În repaus sângele arterial transportă sub formă de HbO2 97,5% din cantitatea totală de
O2. Forma dizolvată, deşi minimă comparativ cu cea combinată cu Hb, din punct de vedere
funcţional este cea mai importantă deoarece se află în schimburi directe cu lichidele interstiţiale
şi prin acestea, cu celulele.
Transpostul sangvin al CO2 se face în mică măsură (aproximativ 8%) sub formă
dizolvată în plasmă şi în cea mai mare parte sub forma unor combinaţii chimice labile
(bicarbonaţi, carbohemoglobină). CO2 rezultat din oxidările celulare ajunge prin difuziune în
lichidul interstiţial. În sânge se dizolvă în lichidele plasmatice şi pătrunde cu uşurinţă în eritrocite
datorită difuzibilităţii sale ridicate. Atât în plasmă cât şi în eritrocite, sub influenţa anhidrazei
carbonice, CO2 se hidratează, rezultând H2CO3 care se disociază rapid eliberând HCO3
(anionul bicarbonic), care se combină cu K în eritrocite şi cu Na în plasmă. Sub formă de
bicarbonaţi se transportă în sânge aproxiomativ 80% din CO2, din care 10% în eritrocite şi 70%
în plasmă.

14
 La nivelul capilarelor tisulare, sângele arterial cedează O2 necesar activităţii celulare şi
se încarcă cu CO2 rezultat din metabolismul celular, care difuzează din lichidul interstiţial
(60mmHg) în sângele capilar (40 mmHg). Disocierea HbO2 depinde de mai mulţi factori dintre
care cei mai importanţi sunt: presiunea parţială a O2 şi a CO2 (la nivelul alveolelor pulmonare
presiunea O2 este de 100mmHg, în timp ce în sânge este doar de 37 mmHg, CO2 în alveole este
de 40 mmHg, în timp ce în sânge presiunea este de 47 mm Hg), temperatura şi pH-u. Capacitatea
CO2 de a intensifica disocierea oxihemoglobinei în ţesuturile cu activitate intensă se datorează
generării şi acumulării locale de acid carbonic, care scade pH-ul tisular, şi, consecutiv, afinitatea
hemoglobinei pentru O2. Creşterea temperaturii scade capacitatea Hb de a fixa O2, favorizând
deci disocierea HbO2.
În condiţii de activitate tisulară crescută, ca urmare a acţiunii convergente a acestor
facotri, oxihemoglobina se disociază mai intens, eliberând ţesuturilor cantităţile de O2 necesar
activităţii lor.
Schimbul de gaze la nivel tisular are loc prin difuziune, ele trecând din ţesuturi în sânge
(şi invers) prin intermediul lichidului interstiţial de la o presiune mai mare la una mai mică.
Utilizarea O2 de către celule are loc în mitocondriile acestora, în care se desfăşoară procese de
oxidoreducere complexe, sub aţiunea enzimelor specifice, substanţele organice fiind oxidate
până la CO2 şi H2O, eliberând energia chimică.
Volume, capacităţi şi debite respiratorii:
În timpul unei respiraţii normale sau forţate se introduc şi se expulsează din plămâni
volume caracteristice de aer. Volumele respiratorii reprezintă cantităţi de aer din anumite
momente ale ciclului respirator , iar capacităţile sunt combinaţii de volume.
Volumul curent (AC) este cantitatea de aer (500 ml) care este inspirată sau expirată în
timpul unui act respirator normal.

15
 Volumul inspirator de rezervă (VIR) este cantitatea de aer care poate fi inspirată forţat
după o inspiraţie normală (3000 ml).
Volumul expirator de rezervă (VER) este volumul de aer (circa 1100 ml) ce poate fi
expirat forţat după o expiraţie normală.
Volumul rezidual (VR) reprezintă volumul de aer rămas în plămâni, (circa 1200 ml)
după o expiraţie maximă. Prin deschiderea spaţiului pleural se produce pneumotorax, când
plămânul se retractă în jurul hilului şi expulsează o cantitate de aer numită volum de colaps.
Ceea ce rămâne în plămâni constituie volumul minimal. Ambele sunt fracţiuni ale volumului
rezidual. Un ţesut pulmonar, care conţine aer minimal, pluteşte la suprafaţa apei (proba
docimaziei pozitivă), Plămânul unui nou-născut, care nu a respirat niciodată, nu conţine aer
minimal: în acest caz proba docimaziei este negativă (plămânul nu pluteşte). Aceste probe se
utilizează în criminalistică.
Capacitatea vitală pulmonară (CV) reprezintă cantitatea de aer care poate fi expirată
forţat după o inspiraţie maximă. Are o valoare de circa 4600 ml şi rezultă din însumarea
AC+VIR+VER.
Capacitatea inspiratorie (CI). Cuprinde volumul de aer ce poate fi inspirat forţat . Are o
valoare de circa 3500 ml (AC+VIR).
Capacitatea funcţională reziduală (CRF) reprezintă cantitatea de aer de circa 2300 ml
care rămâne în plămân după o expiraţie normală (VR +VER).
Capacitatea pulmonară totală (CPT), de circa 5800 ml, cuprinde toate volumele
menţionate, fiind cantitatea de aer care se găseşte în plămâni la sfârşitul unei inspiraţii forţate
(AC+VER+VIR+VR).
Debitul respirator de repaus sau minut-volumul respirator reprezintă cantitatea de aer
proaspăt care ventilează plămânii în decursul unui minut. Rezultă din produsul volumului curent
cu frecvenţa respiratorie. În condiţii de repaus, valoarea lui este de 8-9 l. Poate ajunge în condiţii
de efort până la 100-200 l. Spaţiul mort anatomic include spaţiul căilor respiratorii aeriene la
nivelul cărora nu are loc schimb de gaze.
Spaţiul mort fiziologic cuprinde în plus şi alveolele aerate, dar care nu sunt irigate. La
persoanele sănătoase, spaţiul mort antomic este egal cu cel mort fiziologic, deoarece toate
alveolele sunt funcţionale.
1.2. Prezentarea teoretică a bolii: bronşita cronică
1.2.1. Definiţie
Un sindrom clinic caracterizat prin tuse, însoţită de creşterea secreţiilor bronşice,
permanentă sau intermitentă (cel puţin 3 luni pe an şi minim 2 ani de la apariţie), necauzată de o
boală sau leziune bronhopulmonară specifică. Împreună cu astmul bronşic şi emfizemul

16
pulmonar, afecţiunea este cuprinsă în tabloul de bronhopneumopatie cronică obstructivă
nespecifică (B.P.O.C.) - cele trei afecţiuni având simptome şi evoluţie comună. Boala este gravă
şi frecventă. Apare la populaţia (în special bărbaţi) de peste 40 de ani.
Conceptul de BPOC este pe cale de destrămare. Fiecare afecţiune din componenta sa,
recăpătându-şi individualitatea clinică.
1.2.2 Etiologie:
Sunt cunoscute trei cauze importante: factorii iritanţi, infecţia şi alergia, unele droguri
contribuind la precipitarea evoluţiei spre decompensare. Dintre factorii iritanţi, tabagismul şi
alcoolismul sunt esenţiali. Mai contribuie poluanţii aerieni, vaporii iritanţi din industria chimică,
vaporii de amoniac, condiţiile atmosferice nefavorabile (frig, umezeală, curenţi de aer).
Fumatul ţigaretelor se află cel mai frecvent în corelaţie cu bronşita cronică pe timpul
vieţii. Studiile experimentale au arătat ca fumatul îndelungat alterează mişcarea cililor, inhibă
funcţia macrofagelor alveolare si conduce la hipertrofia si hiperplazia glandelor secretoare de
mucus; expunerea masiva a câinilor poate produce modificari de tip emfizematos.
Probabil că fumul de ţigara inhiba antiproteazele şi determină leucocitele
polimorfonucleare sa elibereze în mod acut enzime proteolitice. Inhalarea fumului de ţigară
poate produce o creştere acută a rezistenţei cailor respiratorii prin contracţia musculaturii netede,
mediata vagal, probabil prin stimularea receptorilor din submucoasă.
Reactivitatea crescută a căilor respiratorii se asociază cu o evoluţie mai rapidă la cei cu
obstructie cronică a căilor respiratorii.

Rolul principal revine factorilor infecțioși reprezentați în 80% din cazuri de viruși.Au
fost identificate peste 100 de tipuri diferite de viruși după cum urmează :
Infecția virală:
1. Adenovirusuri – 31 serotipuri
2. Reovirusuri – 3 serotipuri

17
3. Picornavirusuri :
a) Rinovirusuri;
b) Enterovirusuri:
 Polivirusuri
 Coxakie A
 Coxakie B
 Ecovirusuri
4. Mixovirusuri :
 Virusul gripal A0, A1, A2, B și C
 Virusul gripal
5. Coronavirusuri
În ceea ce privește infecțiile bacteriene, acestea sunt reprezentate în primul rând de :
1. Pneumococi
2. Streptococi
3. Haemophilus influenzae, și mai rar :
 Stafilococi
 Ciuperci
 Micrococcus catarhalis
 Unele spirocheze
Factorii fizico-chimici, sunt reprezentați îndeosebi de :
 Gaze toxice: clor, fosgen, dioxid de sulf
 Vapori de acizi tari : clorhidirc, sulfuric, acetic
 Oxizi de azot
 Aspirația de suc gastric și aspirația de apă de mare
 Fumul în amestec cu ceața întalnit în zonele puternic industrializate
 Formol
 Vapori de amoniac
 Acetonă
 Hidrogen sulfat
Factorii alergici : variate substanțe organice și anorganice, diferite microorganisme.
Alți factori care declanșează bronșita acută pot fi :
 Terenul general favorizat este reprezentat prin :
 Vârstă (copii, vârstnici);
 Predispoziție ereditară;
 Lipsa de antrenare a vasomotricității la schimbările de microclimat;

18
  Teren alergic spasmogen;
Principalii factori care favorizează instalarea bolii sunt :
 Frigul;
 Alterarea barierei glotice și a reflexului de tuse;
 Imunitatea de suprafață;
 Bolile cronice bronhopulmonare;
 Infecțiile repetate rinofaringiene;
 Modificările cutiei toracice;
 Sclerozele pulmonare;
 Emfizemul pulmonar;
Afecțiunea frigului apare la inhalarea de aer rece, expunerea pereților toracici la frig,
ingestia de lichide sau alimente foarte reci. Acțiunea substanțelor chimice se datorează faptului
că acestea se dizolvă în pelicula de mucus, determinând în mod direct procesul inflamator acut și
semnele obișnuite ale bronșitei acute.
1.2.3 Patogenie:
Bronsita cronica se asociaza cu hipertrofia glandelor producatoare de mucus ce se
gasesc în submucoasa căilor respiratorii mari, cartilaginoase. Cuantificarea acestei modificari de
ordin anatomic, denumita indice Reid, se bazează pe raportul dintre grosimea glandelor
submucoase şi cea a peretelui bronşic.
La persoanele fără antecedente de bronşită cronică, raportul mediu este 0,44+0,09, în
timp ce la persoanele care au asemenea antecedente, raportul mediu este 0,5210,08. Deşi un
indice scăzut se poate asocia rar cu simptomatologia şi un indice crescut se asociază în mod
constant cu simptomatologia în cursul vietii, totuşi gradul de suprapunere este ridicat. De aceea,
multe persoane pot avea modificari morfologice la caile respiratorii mari, fara sa fi avut bronsita
cronica.
În plămânii pacienţilor cu boală pulmonara cronica obstructivă, studiaţi post-mortem, s-
a constatat ca sediul principal al obstrucţiei este în căile respiratorii mici. Astfel, în căile
respiratorii mici apar hiperplazia celulelor mucipare, celule inflamatorii în mucoasa si
submucoasa, edemul, fibroza peribronsica, dopurile intraluminale de mucus si hipertrofia
musculaturi netede. Epiteliul alveolar este atât ţinta, cât şi sediul iniţierii inflamatiei în bronşita
cronică.

19
 Inflamaţia din bronşită diferă de inflamaţia predominant eozinofilică din astm, din
cauza neutrofilelor şi localizarii peribronsiolare ale modificarilor fibrotice. Inflamaţia bronşitică
este rezultatul actiunii interleukinei 8 şi a varietăţii altor citokine chemotactice şi proinflamatorii
şi a factorilor stimulatori ai coloniilor eliberati de celulele epiteliului din căile aeriene ca raspuns
la actiunea stimulilor toxici, infectiosi sau inflamatori. Epiteliul lezat poate elibera, de asemenea,
mici cantitati de substante reglatoare, ca enzima de conversie a angiotensinei sau endopeptidaza
neutra. Ca şi în astm, intensitatea acestor reacţii inflamatorii se corelează cu reactivitatea
bronsica. Producţia de spută este stimulată de exocitoza crescută din celulele secretorii, de
mediatorii lipidici şi produsii celulelor inflamatorii, în special macrofagele care secreta mucus.
Expresia genei mucinei este stimulata de factorul a de necroza tisulara şi hiperplazia
celulelor secretorii este stimulata de enzimele neutrofilelor, elastaze si catepsina G.
Emfizemul se clasifică în funcţie de tipul de interesare a unităţilor pulmonare la nivelul
carora are loc schimbul gazos (acinii), distal de bronhiile terminale, în cazul emfizemului
centroacinar, distensia şi distrucţia sunt în principal limitate la bronhiolele respiratorii, cu
interesarea mai redusă a periferiei acinului.
Din cauza rezervei funcţionale mari a plamânului, trebuie să fie afectate multe unitati
pentru apariţia unei disfuncţii evidente. Regiunile centrale distruse ale acinului au un raport marit
ventilatie/perfuzie, din cauza lipsei capilarelor, în timp ce ventilatia continua. Aceasta conduce la
un deficit al perfuziei faţă de ventilaţie, în timp ce porţiunile periferice ale acinului conţin
alveole mici, „înghesuite", cu capilare intacte, perfuzate şi au un raport mic ventilaţie/perfuzie.
Aceasta duce la apariţia unei ventilaţii reduse faţă de fluxul sanguin, care determină o diferenţă
mare a presiunii Po2 între alveole si arteriole (PAo2 - Pao2).

20
 Odată cu înaintarea în vârstă, spaţiile aeriene se lărgesc şi duetele alveolare cresc în
diametru. Aceste modificari sunt foarte frecvente la persoanele peste 50 de ani si pot fi gresit
interpretate ca emfizem.
1.2.4 Diagnostic clinic:
Simptome: boala este neglijată mult timp. Simptomul principal este tuşea, la început
dimineaţa, ulterior permanentă, însoţită de expectoraţie de obicei mucopurulentă, fenomene
accentuate în anotimpul rece.
Bolnavul este de obicei afebril, dispneea creşte progresiv, iar cianoza apare tardiv.
înainte de instalarea imfizemului, starea generală este bună, iar toracele de aspect normal. După
o perioadă mai mult sau mai puţin lungă, apar emfizemul pulmonar obstructiv, dilataţia
bronhiilor, insuficienţă respiratorie, cordul pulmonar cronic.
În stadiu avansat, se evidenţiază tabloul clinic de bronhopneumopatie cronică
obstructivă, care arată că procesul este difuz, extins şi la bronhiolele distale (dipnee, eventual
cianoză, disfuncţie ventilatorie obstructivă).
Stadii ale dispneei pulmonare:
 tip 1: apare la eforturi mari, VEMS=2 l
 tip II: apare la activităţi curente VEMS 1.2-1.5 l, cu speranţa de viaţă 10 ani
atunci când este instalată;
 tip III: apare la eforturi mici ( gătit, spălat) VEMS 1 l, speranţa de viaţă de 4 ani
estimativ;
 tip IV: dispnee de repaus, VEMS 0.5-0.75 l, speranţă de viaţă de 2 ani.
Primele semne care anunţă insuficienţa respiratorie (hipoxemie şi hipercapnie) sunt:
agitaţia, transpiraţiile profuze, anxietatea, tahicardia, creşterea T.A. Fiecare puseu infecţios
accentuează fenomenele obstructive prin hipersecreţie de mucus, spasm bronşic şi decompensare
cardiorespiratorie.
Decompensările pot apărea şi ca urmare a erorilor terapeutice (droguri nocive sau aport
excesiv de lichide).
Forme clinice:
 bronşita cronică purulentă;
 bronşita cronică hemoragică;
 bronşita cronică cu afectare a bronhiilor mari care este bine tolerată mult timp
(tuşea este violentă, expectoraţia mucopurulentă şi abundentă, ralurile subcrepitante prezente);
 bronşita cronică cu afectarea bronhiolelor, este dominată de dispnee
(expectoraţia este mai redusă, iar evoluţia este mai rapidă, cu apariţia complicaţiilor);
 bronşită cronică astmatiformă are ca simptom dominant dispneea paroxistică

21
(prin bronhospasm).
1.2.5 Diagnostic paraclinic
Auscultaţia decelează raluri ronflante şi sibilante.
Explorarea funcţională evidenţiază semne de disfuncţie ventilatorie obstructivă
(scăderea debitului ventilator maxim pe minut, scăderea V.E.M.S.).
Diagnostic microbiologic: căutarea indirectă a unei viroze prin măsurarea titrului
anticorpilor specifici nu prezintă interes clinic practic deoarece seroconversia nu este afirmată
decât la a doua prelucrare.
Această cercetare este interesantă în cadrul supravegherii epidemiologice a propagării
unei epidemii de gripă, de exemplu. Sunt în studiu noi tehnici de identificare care nu mai vizează
anticorpii specifici, ci antigenul însuși.
Pneumococul în special, se găsește în căile aeriene superioare la 30 % din populație.
Examenul bacteriologic al sputelor furnizează în aceste condiții, rezultate care sunt pe de-o parte
puțin interesante, pe de altă parte înșelătoare, dacă se practică pe germenii astfel izolați o
antibiogramă și se prescrie pe baza acestuia un tratament cu AB.
Valoarea examenului bacteriologic al sputelor este foarte scăzut în general, numeroși
germeni consensuali în cavitatea bucală, orientare diagnostică înșelătoare. Mai bună dacă :
 Se clătește gura – expectorație dirijată
 Se face numărarea celulelor epiteliale și polinocleare
 Se face numărarea germenilor
1.2.6 Diagnostic diferenţial
 bronşita astmatică, în care astmul bronşic precedă bronşita cronică, care apare ca
o complicaţie.
 alte cauze de expectoraţie cronică: TBC pulmonara, cancer bronhopulmonar,
abces pulmonar cronic, bronsiectazie
 alte cauze de dispnee cronică: cardiopatii ale inimii stângi, anemii grave,
scleroze pulmonare.
1.2.7 Evoluţie. Prognostic
Prognosticul este rezervat, evoluţia fiind tenace, progresivă, recidivantă. Gravitatea bolii
ţine de complicaţiile pe care le provoacă. În stadiul de bronhopneumopatie cronică obstructivă,
cu intricarea celor trei boli componente (bronşita cronică, emfizemul obstructiv, astmul bronşic),
evoluţia nu mai este reversibilă.
1.2.8 Tratament
În tratamentul bronşitei cronice şi a BPOC-ului ca şi a altor afecţiuni bronhopulmonare,
între care astmul bronşic ocupă un loc deosebit, afecţiuni cu afectarea funcţiei respiratorii, se

22
utilizează diferite metode şi proceduri cu scop preventiv, curativ şi recuperativ.
a. Tratament profilactic
Ca măsuri preventive, deoarece fumatul joacă un rol atât de important în producerea
acestor boli, cea mai bună măsură de prevenire este propaganda antitabacică. în ceea ce priveşte
bolnavul, acesta trebuie convins, să întrerupă definitiv şi total fumatul. O altă măsură este
evitarea atmosferei poluate, inclusiv expunerea la noxe respiratorii. Sensibilitatea particulară a
bronşiticilor şi a bolnavilor cu afecţiuni pulmonare cronice la infecţii, impune evitarea
persoanelor cu viroze respiratorii, precum şi evitarea aglomeraţiei în timpul epidemiei.
Chimioprofilaxia recidivelor bronşitice sezoniere, cu Tetraciclină 1 g/zi, în lunile de
iarnă, influenţează frecvenţa şi durata recidivelor bolilor pulmonare. S-au mai încercat:
Penicilina V, Eritromicina, Ampicilina.
Rezultate bune se pot obţine cu Biseptol 0,5 g seara în lunile de iarnă.
b. Tratament igieno-dietetic
În bronșitele acute ușoare, tratamentul este nuanțat după severitatea clinică și forma
acesteia. În cazuri ușoare este suficient repaosul fizic și vocal în încăperi igienice care poate fi
relativ, sau la pat, la căldură, într-un mediu cu temperatură constantă și umiditate
corespunzătoare. În acest scop se aplică pe calorifer sau pe sursa de căldură folosită, șervețele
umede sau într-un vas cu apă clocotită, câteva picături de tinctură de tinctură de eucalipt. Se dau
ceaiuri calde, de obicei de tei, se pun ventuze toracice.
În cazurile de transpirație abundentă se schimbă lenjeria, se înlocuiesc lichudele
pierdute prin ceaiuri calde, regim hidrozaharat.
Alimentația este completă in funcție de pofta de mâncare, cu adaos de ceaiuri fierbinți și
miere de albine. Lichide suficiente sub formă de lapte, supe, sucuri de fructe, unele băuturi slab
alcoolizate și evitarea bauturilor și alimentelor reci.
b. Tratament medicamentos
Inhaloterapia (aerosoloterapia) s-a dovedit indispensabilă în anumite forme de BPOC şi
astm bronşic. Se folosesc diferite tipuri de aerosolbronhodilatatori (nebulizatori). Sunt necesare
3-4 inhalaţii pe şedinţă, repetate la 2-4 ore, uneori mai mult, dar fără a abuza. Este posibil ca
metoda să ducă şi la inhalarea de diferiţi germeni (streptococi, stafilococi, proteus,
pseudomonas), ceea ce impune folosinţa strict personală şi păstrarea aparatului în stare de
sterilitate. Subliniem că preparatele folosite sub formă de aerosoli, se administrează frecvent şi
pe cale orală. Dintre substanţele cele mai folosite în tratamentul bolilor cronice pulmonare
(bronşite cronice BPOC, astm bronşic cu sau fără insuficienţă respiratorie, etc) sunt: Beta 2
adrenergicele, Anticolinergicele şi derivaţii Metilxantinei.
Beta adrenergicele, sunt derivaţi ai adrenalinei. Atât adrenalina cât şi efedrina datorită

23
efectelor secundare pe care le provoacă, sunt practic neutilizabile. Dintre derivaţii din generaţia a
doua folosiţi şi astăzi, prezentăm: Izoprenalina (Aludrin, Astmopent) şi Orciprenalma (Aiupent,
Asmopent) care deşi au reprezentat un progres în momentul introducerii în practica clinică, au
fost înlocuiţi cu preparate din generaţia a treia datorită reacţiilor adverse provocate, (în special
tahicardiile).
Dintre preparatele din generaţia a treia enumerăm: Terbutalinul (Bricanyl), Fenoterolul
(Berotec), Salbutamolul (Ventolin şi Sultanol) şi Clenbutarolul (Spiropent). Utilizaţi cu
precădere în aerosol dozaţi, sunt practic lipsiţi de efecte secundare cardiovasculare. S-a încercat
prepararea şi de tablete de Orciprenalină (20 mg), de Salbutamol (4 mg), Terbutalin (2,5 mg cu
doză totală între 10 şi 60 mg). Cele mai bune rezultate s-au obţinut cu Salbutamolul, spray şi
comprimate.
Betaadrenergicele inhibă eliberarea de histamine, relaxează musculatura netedă
bronhiolară, stimulează epurarea mucociliară şi inhibă degranularea masocitelor. Apar uneori în
caz de supradozaj, unele reacţii adverse în special cardiovasculare, care dispar spontan sau prin
reducerea dozei.
Anticolinergicele sunt bronhodilatatoare care au cap de serie Atropină. în pactică s-a
impus preparatul Atrovent (Bromură de ipotropium), care nu prezintă efectele secundare ale
atropinei. Se foloseşte ca aerosol dozat, cu rezultate inferioare betaadrenergicelor. Asocierea
Atroventului cu un betaadrenergic (Berotex sau Salbutamol) reprezintă o metodă superioară
fiecărui preparat în parte.
Derivaţii Xantinei, Teofilinei şi în special Aminqfilina, au slabă acţiune pe cale orală şi
superioară pe cale intravenoasă sau de aerosoli.
Corticoterapia, în aerosoli sunt eficace dar numai preparatele insolubile, derivaţi din
prednisolon: Becoctid sau Sanasthmyl (dipropronionat de Beclomethason), 0,15 mg de inhalaţie,
2 - 3/zi şi Bextasol (Valerat de Betamethason). Corticoterapia este mult mai frecvent utilizată pe
cale orală. Acţionează antiinflamator şi antialergic. Nu este bronho-dilatator.
Prostaglandina, bronhodilatatoare şi blocantă alfaadrenergic (Fentolamina), nu este
întrebuinţată în mod curent.
Ventilaţia mecanică, este utilizată în insuficienţa respiratorie acută sau cronică, în
puseul acut, cu mijloace speciale.
O metodă foarte utilă pentru fluidificarea secreţiilor bronşice, din bolile pulmonare
cronice supurative, este hidratarea bolnavului. Umidifîerea mucoasei bronşice se realizează în
condiţii bune, cu aerosoli calzi de apă distilată. Hidratarea este recomandabilă la bronşiticii
cronici şi în afecţiunile pulmonare cronice în general. Bolnavii trebuie să consume multe lichide,
în special seara, pentru a preveni uscarea secreţiei bronşice în timpul nopţii. Metoda are

24
importanţă specială, la bolnavii grav, în astmul intricat şi în alte cazuri, în care bronhiile mici se
pot obstrua cu dopuri de secreţii vâscoase. Se pot folosi şi infuzii de plante medicinale.
Drenajul postural, îşi păstrează indicaţiile clasice în bronşiectazie, supuraţii bronşice
secundare, bronşite cronice, astm bronşic cu supuraţie secundară etc. El trebuie făcut în poziţia
care facilitează drenajul secreţiilor.
Kineziterapia (cultura fizică terapeutică, gimnastica respiratorie). Are largi întrebuinţări.
Se urmăreşte dezvoltarea respiraţiei abdominale sau diaftagmatice, care este mai economicoasă
decât cea toracică. Bolnavul trebuie să execute expiraţii forţate prelungite, cu ajutorul presei
abdominale puse în mişcare conştient şi controlat (cu palma proprie). Se umflă abdomenul (cu
coborârea diafragmului) în inspiraţie şi se retrage abdomenul (cu urcarea diafragmului) în
expiraţie). Se poate folosi şi metoda inspiraţiei forţate cu un sac de nisip, de 2 - 2,5 kg, aplicat pe
abdomen, pornind de la câteva minute şi mergând până la 30 minute.
Speleoterapia, practicată în saline, realizează efecte favorabile prin atmosfera locală,
saturată în vapori de apă, săracă în particule în suspensie, cu concentraţie mai imare de ioni de
calciu. Speleoterapia acţionează spasmolitic şi expectorant.
Alături de cele expuse anterior, se utilizează tratamentul de fluidificare a secreţiilor
bronşice, fie prin hidratarea corectă, fie prin aerosol cu ser fiziologic, lodură de potasiu, 1 g/zi,
fie în diferite expectorante, enzime proteolitice ca Tripsina, Alfachimo-tripsina, în aerosoli şi mai
puţin intramuscular. Fluidificarea secreţiilor bronşice se obţine şi cu alcaloizi de tipul
Bromhexinei, Bisolvon, Brofimen. Se combate tuşea cu Codenal 2 - 3 comprimate/zi, Tusan 3
comprimate/zi (10 mg comprimatul). Corticoterapia şi tratamentul antiinfectios sunt necesare şi
în cazurile acute şi în puseurile cronice.
Normal este ca tratamentul antiinfecţios să se bazeze pe izolarea germenului, acţiune de
obicei imposibilă. în practică, se începe tratamentul antiinfectios cu Tetraciclină (2 g/zi) sau
Ampicilina (2-4 g/zi) şi numai în cazuri de necesitate cu Cloramfenicol (2 g/zi). Septrinul
(Biseptol) este uneori util (2 comprimate de 12 ore). Nu se recomandă nici Penicilină, nici
Streptomicină; prima este alergizantă, iar a doua selecţionează mutante rezistente şi poate masca
o tuberculoză. Tratamentul durează 7 zile (terapie de atac) şi se continuă 2-3 săptămâni cu
Septrin (1 g/zi), Doxicilină (Vibramicin).
Bronhopneumonia de suprainfecţie se tratează 10 zile cu asocierea Penicilină G +
Kanamicină sulfat. Corticoterapia trebuie temporizată şi recomandată numai în cazurile cu
componenţă alergică şi cu semne de bron-şiolită. Fluidifiantele şi mucoliticele - Mucosolvin
(Acetilcisteină), Bisolvon, Alfachimio-tripsină, Benzonat de sodiu - pot fi utile în formele cu
secreţii aderente. Miofilinul, numai pe cale venoasă, injectat lent (1 - 2 fiole) combate
bronhospasmul..

25
 CAPITOLUL II.
ÎNGRIJIRI GENERALE

2.1. Internarea pacientului cu bronşita cronică în spital

Internarea în spital constituie un eveniment important în viaţa bolnavului; el se desparte
de mediul său obişnuit şi este nevoit să recurgă la ajutorul unor oameni străini.
Internarea se face pe baza biletelor de trimitere de la medicul de familie.
Bolnavii internaţi sunt înscrişi la Biroul serviciului de primire în registrul de internări,
unde se completează şi foaia de observaţie clinică cu datele de identitate ale bolnavului.
Bolnavii vor fi examinaţi la internare de medicul de gardă, care va culege datele
anamnetice de la bolnav sau însoţitor şi le va nota în foaia de observaţie, stabilind diagnosticul
prezumtiv, necesar şi din punctul de vedere al dirijării bonavului în secţiile de spital. În vederea
examinării clinice, efectuată de medicul de gardă, asistenta medicală ajută bolnavul să se
dezbrace.
După stabilirea diagnosticului prezumtiv şi repartizarea bolnavului în secţie, asistenta
medicală însoţeşte bolnavul la baie, îl ajută să se dezbrace, observă tegumentele şi fanerele (la
nevoie deparazitează bolnavul), îl ajută să-şi facă baie (dacă acesta nu poate), apoi îl conduce în
camera de îmbrăcare unde îl ajută să se îmbrace cu hainele de spital (pijama, ciorapi, papuci,
halat).
Hainele şi efectele bolnavului vor fi preluate şi înregistrate cu grijă în vederea
înmagazinării, eliberându-se bolnavului sau însoţitorului un bon de preluări (la nevoie şi hainele
vor fi supuse deparazitării).
Astfel pregătit, asistenta conduce bolnavul la salon unde îl prezintă celorlalţi pacienţi, îl
informează asupra regulamentului de ordine interioară a spitalului şi îl ajută să se aşeze în patul
pregătit cu lenjerie curată.
După ce a fost culcat bolnavul în pat, asistenta medicală întocmeşte foaia de
temperatură, determină greutatea bolnavului, măsoară T 0, pulsul, T.A., iar datele obţinute le
notează în foaie de observaţie.
2.2 Asigurarea condiţiilor de mediu
Saloanele trebuie să fie luminoase şi cu o ventilaţie ireprosabilă, curate si dotate cu
mobilierul stric necesar. Se vor înlătura toţi excitanţii: auditivi, vizuali, olfactivi sau gustativi cu
efecte negative asupra sistemului nervos. Asistenta medicală verifică şi explică pacientului cea

26
mai bună poziţie pe care trebuie să o adopte în pat, va asigura lenjerie de pat şi corp uscată şi
curată de câte ori este nevoie şi va urmări pacientul să nu apară complicaţii.
2.3. Asigurarea condiţiilor igienice pacienţilor internaţi
2.3.1. Pregătirea patului şi a accesoriilor lui
Paturile pacienţilor vor fi cât mai comode pentru a evita poziţiile forţate şi pentru a
asigura confortul necesar pe o durată mai lungă de spitalizare.
Este important ca paturile să fie cu somieră mobilă,transformabile în fotolii şi prevăzute
cu rezemătoare de spate pentru a se putea aduce pacienţii în poziţii corespunzătoare necesităţilor
lor de respiraţie în cursul dispneei.
În acelaşi scop saloanele trebuie să fie prevăzute şi cu mese adaptabile de pat.
Patul pacientului trebuie să aibă o saltea confecţionată dintr-o singură,din două sau trei
bucăţi,din burete sau material plastic care se curăţă şi se dezinfectează mai uşor.
Pernele trebuie să fie în număr de două, una umplută cu păr de cal sau iarbă de mare,
alta cu burete sau puf, iar pătura să fie confecţionată din lînă moale.
Lenjeria patului trebuie să conţină două cearceafuri, unul simplu şi celălalt plic, două
feţe de pernă, o aleză sau traversă, muşama.
2.3.2. Schimbarea lenjeriei de pat
Se va efectua la 2 -3 zile sau ori de cîte ori este nevoie. Avem nevoie de lenjerie curată
completă şi schimbarea se va face în funcţie de gravitatea stării pacientului.
Dacă pacientul nu este dependent de aparate şi se poate mobiliza,shimbarea lenjeriei se
va face fără pacient în pat.
Dacă starea pacientului nu permite mobilizarea lui atunci schimbarea lenjeriei se va face
cu pacientul în pat.
Cînd pacientul se poate întoarce în decubit lateral schimbarea lenjeriei se va face în
lungimea patului, iar cînd poate fi sprijinit în poziţie şezîndă schimbarea se face în lăţime.
2.3.3. Asigurarea igienei personale, corporale şi vestimentare a pacientului
Pacienţii care se pot mobiliza vor fi instruiţi să folosească duşul şi să se spele pe mâini
după fiecare folosire a toaletei. Dacă medicul permite îmbăierea pacientului, atunci acesta se va
face la o temperatură plăcută pentru pacient care să se situeaze de obicei între 34-36C.
La această temperatură se evită reacţiile vasomotorii şi creşterea masei circulante, cea
ce la pacienţii cardiovasculari nu este de dorit.
Băile să nu depăşească 10-25 minute, cel mult 20 de minute. Toracele în timpul băii să
rămână liber, deasupra nivelului apei.

27
 Baia este importantă pentru menţinerea tegumentelor într-o stare perfectă de curăţenie
în vederea prevenirii unor complicaţii cutanate, pentru stimularea funcţiilor pielii care au un rol
important în apărarea organismului şi pentru a asigura starea de confort necesară pacientului.
Asistenta medicală are misiunea delicată de a controla în mod discret şi de a îndruma
când este cazul ca pacientul neimobilizat să-şi facă zilnic toaleta de dimineaţă şi de seară ce
constă în spălarea feţei, a urechilor, a gâtului, a membrelor superioare, regiunii axilare, toaleta
cavităţii bucale şi îngrijirea părului.
După terminarea băii pacientului, se va efectua o frecţie cu alcool pentru închiderea
porilor şi stimularea circulaţiei, este ajutat să se îmbrace cu lenjerie de corp curată, halat şi
papuci.
2.3.4. Efectuarea toaletei generale şi pe regiuni a pacientului imobilizat
Toaleta zilnică trebuie executată în aşa fel încât să pretindă cât mai puţine eforturi din
partea pacientului, dar acest lucru nu poate fi un pretext de a neglija spălarea lui parţială. Se va
face prin ştergerea tuturor regiunilor corpului cu mănuşă de baie umezită în apă călduţă. Trebuie
să avem trei mănuşi de baie, una pentru faţă, una pentru corp iar una pentru extremităţi.
Se vor proteja regiunile lezate sau escarele de decubit. Toaleta cavităţii bucale este
obligatorie. La pacienţii conştienţi cu ajutorul asistentei iar la pacienţii inconştienţi efectuată de
asistentă cu tampon îmbibat în glicerină boraxată ştergându-se limba, bolta palatină, suprafaţa
internă şi externă a arcadelor dentare cu mişcări dinăuntru în afară. Se şterg dinţii cu un alt
tampon, iar la sfîrşit se ung buzele.
Toaleta pacientului face parte din îngrijirile de bază, adică din îngrijirile acordate de
asistenta medicală cu scopul de a asigura confortul şi igiena bolnavului.
Toaleta pacientului poate fi zilnică pe regiuni sau săptămânală;
Obiective :
 îndepărtarea de pe suprafaţa pielii a stratului cornos descuamat şi împregnat cu
secreţiile glandelor sebacee şi sudoripare, amestecată cu praf, alimente, resturi de dejecţie şi alte
substanţe străine, care aderă pe tegumente;
 deschiderea orificiilor de escreţie ale glandelor pielii;
 înviorarea circulaţiei cutanate şi a întregului organism;
 producerea unei hiperemii active a pieli, care favorizează mobilizarea
anticorpilor;
Tehnică:
 se verifică temperatura ambiantă, pentru a evită răcirea bolnavului ;
 se evită curenţi de aer prin închiderea geamurilor şi a uşilor;
 se izolează bolnavul de anturajul său;

28
  se pregătesc în apropriere materialele necesare toaletei, schimbării lenjeriei a
patului şi a bolnavului pentru a preveni escarele;
 bolnavul va fi dezbrăcat complet şi se va acoperi cu cearşaf şi pătură;
 se descoperă progresiv numai partea care se va spăla;
 se stoarce corect buretele sau mănuşa de baie, pentru a nu se scurge apă în pat sau
pe bolnav;
 se săpuneşte şi se clăteşte cu o mână fermă, fără brutalitate pentru a favoriza
circulaţia sanguină;
 apa caldă trebuie să fie din abundenţă, schimbată ori de câte ori este nevoie, fără a
se lăsa săpunul în apă;
 se insistă la pliuri, sub sâni, la mâini şi în spaţiile interdigitale, la coate şi axile
 se imobilizează articulaţiile în toată amplitudinea lor şi se masează zonele
predispuse escarelor;
 ordinea în care se face toaleta pe regiuni: spălat, clătit, uscat;
 se mută muşamaua şi aleza de protecţie în funcţie de regiunea pe care o spălăm.
Etapele toaletei :
Se va respecta următoarea succesiune: se începe cu faţa, gâtul şi urechile; apoi braţele şi
mâinile, partea anterioară a toracelui, abdomen, faţa anterioară a coapselor; se întoarce bolnavul
în decubit lateral şi se spală spatele, fesele şi faţa posterioară a coapselor, din nou în decubit
dorsal, se spală gambele şi picioarele, organele genitale externe, toaleta cavităţii bucale.
2.3.5. Observarea poziţiei pacientului în pat
Asistenta medicală trebuie să ţină sub supraveghere toţi pacienţii din salon. Numai
astfel poate sesiza orice schimbare în starea pacienţilor şi să facă o apreciere corectă în ceea ce
priveşte evoluţia bolii.
Repausul fizic îndelungat, prin reducerea vitezei de circulaţie, favorizează formarea
trombozelor venoase la nivelul membrelor inferioare, de unde pot porni embolii pulmonare. Este
indicat tratament anticoagulant şi masajul gambelor şi picioarelor.
Se va ţine seamă întotdeauna de tendinţa de formare a edemelor de stază în părţile
declive ale corpului şi se va căuta, în măsura în care starea pacientului o permite, să se ţină
ridicate părţile edemaţiate.
2.3.6. Schimbarea poziţiei şi mobilizarea pacientului
În funcţie de evoluţia bolii, poziţia pacientului trebuie schimbată în pat după indicaţiile
medicului. Dacă nu sunt indicaţii speciale, poziţia pacientului în pat trebuie lăsată la latitudinea
lui.

29
 Numeroşi pacienţi respiră mai uşor în poziţie semişezândă sau şezândă, alţii cu aceeaşi
afecţiune preferă poziţia orizontală.
Unii pacienţi în cursul acceselor de dispnee se aşează pe marginea patului, cu picioarele
atârnate, alţii se apleacă pe genunchii ridicaţi sau pe marginea mesei.
Asistenta medicală nu trebuie să insiste pentru readucerea pacientului într-o poziţie
standard. Scopul îngrijirii este reducerea cauzelor care îl obligă pe pacient să adopte aceste
poziţii neobişnuite.
Mobilizarea pacienţilor în pat poate fi efectuată numai la stricta indicaţie a medicului. O
imobilizare prelungită la pat predispune organismul la complicaţii vasculare, flebotromboze sau
flebite latente, generatoare de embolii. Din acest motiv se permit mişcări dirijate de respiraţie,
precum şi ale membrelor.
Asistenta medicală se va îngriji de masajul extremităţilor pentru înviorarea moderată a
circulaţiei.
2.3.7. Captarea eliminărilor
Asistenta medicală trebuie să ţină evidenţa exactă a lichidelor consumate şi eliminate.
Diureza trebuie determinată zilnic prin măsurarea volumetrică şi nu prin apreciere.
Restul pierderilor de lichide ca transpiraţia, scaunul în special după purgative, vor fi de asemenea
ţinute în evidenţă. Repausul la pat sau o prostată mărită în volum favorizează constipaţia. În
cazuri de insuficienţe uşoare, stările de constipaţie vor fi ameliorate prin clisme, iar în cazuri mai
grave cu purgative ca sulfatul de magneziu (30g), care prin crearea unui mediu hipertonic în
lumenul intestinal realizează un aflux abundent de apă din vase spre intestine.
2.4. Supravegherea funcţiilor vitale şi vegetative
2.4.1. Măsurarea şi notarea temperaturii
Scop: evaluarea funcţiei de termoreglare şi termogeneză.
Locuri de măsurat: - cavităţi semi-închise: axilă, plica inghinală, cavitatea bucală;
cavităţi închise: rect, vagin.
Temperatura = rezultatul proceselor oxidative din organism, generatoare de căldura prin
dezintegrarea alimentelor energetice.
Termoreglare = funcţia organismului care menţine echilibrul între producerea căldurii
(termogeneza) şi pierderea căldurii (tremoliza) pentru păstrarea valorilor constante.
Materiale necesare: termometru digital; casoletă cu tampoane de vată şi comprese
sterile; recipient cu soluţie dezinfectantă (alcool sanitar, alcool iodat); tăviţă renală; ceas; foaie
de observaţie; pix de culoare albastră; carneţel individual.
Intervenţiile asistentei medicale:
- pregătirea materialelor lângă bolnav;

30
 - pregătirea psihică a bolnavului;
- spălarea pe mâini;
- se scoate termometrul din cutie şi îl deschide prin apasarea unicului buton,
- se verifică ca acesta să afişeze pe ecranul digital gradaţia o.
Pentru măsurarea în axilă:
- se aşează pacientul în poziţie de decubit dorsal sau în poziţie sezândă;
- se ridică braţul bolnavului;
- se şterge axila prin tamponare cu prosopul pacientului;
- se aşează termometrul cu senzorul ( vârful metalic) în centrul axilei, paralel cu
toracele;
- se apropie braţul de trunchi,cu antebraţul flectat pe suprafaţa anterioară a toracelui;
- la pacienţii slăbiţi, agitaţi, precum şi la copii, braţul va fi menţinut în această poziţie de
către asistenta medicală;
- termometrul se menţine până la semnalul sonor.
- după terminarea timpului de menţinere, se scoate şi se şterge cu o compresă;;
- se dezinfetează partea de plastic cu soluţia dezinfectantă;
- se notează valoarea obţinută pe foaia de temperatură;
- notarea unui punct pe verticală,corespunzătoare datei şi timpului zilei, scoţând pentru
fiecare linie orizontală, două diviziuni de grad;
- se uneşte valoarea prezentă cu cea anterioară, pentru obţinerea curbei termice;
- în alte documente medicale se notează cifric.
Interpretarea rezultatelor:
Temperatura normală = 36-37° C
Valori patologice:
a) starea de hipertermie:
- subfebrilitate 37-38° C
- febră moderată 38-39° C
- febră ridicată 39-40° C
- hiperpirexie 40-41° C
b) starea de hipotermie < 36° C
Recomandări:
- măsurarea temperaturii dimineaţa între orele7-8 şi seara între orele 18-19
- susţinerea termometrului la copii, bătrâni, inconştienţi, agitaţi şi măsurarea în
cavităţile semi-închise;

31
 - în situaţia unor valori prea ridicate sau scăzute, neprăvăzute, repetaţi măsurarea
temperaturii sub supraveghere.
2.4.2. Observarea şi măsurarea respiraţiei
Scop: evaluarea funcţiei respiratorii a pacientului, fiind un indiciu al evoluţiei bolii, al
apariţiei unor complicaţii şi al prognosticului.
Elemente de apreciat: tipul respiraţiei; amplitudinea mişcărilor respiratorii; ritmul;
frecvenţa.
Materiale necesare: ceas cu secundar; pix cu pastă verde; foaie de temperatură.
Intervenţiile asistentului:
- aşează bolnavul în decubit dorsal, fără a explica tehnica ce urmează a fi efectuată;
- plasarea mâinii cu faţa palmară pe suprafaţa toracelui;
- numărarea inspiraţiilor timp de un minut;
- consemnarea valorii obţinute printr-un punct pe foaia de temperatură ( fiecare
linie orizontală a foii reprezintă două respiraţii);
- unirea cu o linie a valorii prezente cu cea anterioară, pentru obţinerea curbei;
- în alte documente medicale se poate nota cifric valoarea obţinută, cât şi
caracteristicile respiraţiei ( Ex.: R = 18 resp/min, amplitudine medie);
- aprecierea celorlalte elemente ale funcţiei respiratorii se face prin simpla
observare a mişcărilor respiratorii.
Calităţile respiraţiei:
1. Frecvenţa: reprezintă numărul respiraţiilor pe minut: 16 -18 R/min.
2. Amplitudinea: este dată de volumul de aer ce pătrunde şi se elimină din plămâni la
fiecare respiraţie. Poate fi: profundă; sau superficială.
3. Ritmul: reprezintă pauzele dintre respiraţii.
4. Simetria: ambele hemitorace prezintă aceeaşi mişcare de ridicare şi coborâre în
timpul inspiraţiei şi expiraţiei.
2.4.3. Măsurarea şi notarea pulsului arterial
Scop: evaluarea funcţiei cardio-vasculare.
Elemente de apreciat: ritmicitatea; frecvenţa; amplitudine.
Locuri de măsurat - orice arteră accesibilă palpării şi care poate fi comprimată pe un
plan osos: artera radială, artera carotidă, artera temporală, artera humerală, artera femurală,
artera poplitee.
Materiale necesare: ceas cu secundar; pix cu pastă roşie; foaia de temperatură.
Intervenţiile asistentului:
- pregătirea psihică a pacientului;

32
 - asigurarea repausului fizic şi psihic 10-15 min;
- spălarea pe mâini;
- reperarea arterei;
- fixarea degetelor palpatoare pe traiectul arterei;
- exercitarea unei presiuni asupra peretelui arterial cu vârful degetelor;
- numărarea pulsaţiilor timp de un minut;
- consemnarea valorii obţinute printr-un punct pe foia de temperatură, ţinând cont
că fiecare linie orizontală a foii reprezintă patru pulsaţii;
- unirea valorii prezente cu cea anterioară cu o linie, pentru obţinerea curbei;
- consemnarea în alte documente medicale a valorii obţinute şi a caracteristicilor
pulsului ( AV = 82 b/min, puls regulat);
2.4.4. Măsurarea şi notarea tensiunii arteriale
Scop: evaluarea funcţiilor cardio-vasculare ( forţa de contracţie a inimii, rezistenţă
determinată de elasticitatea şi calibrul vaselor).
Elemente de evaluat: tensiunea arterială sistolică ( maximă); tensiunea arterială
diastolică ( minimă).
Materiale necesare: aparat pentru măsurarea tensiunii arteriale (tensiometru); stetoscop
biauricular; tampon de vată cu alcool; pix cu pastă roşie.
Metode de determinare: palpatorie şi ascultătorie.
Intervenţiile asistententei medicale:
- pregătirea psihică a pacientului;
- asigurarea repausului fizic şi psihic timp de 15 minute;
- spălarea pe mâini;
- se aplică manşeta pneumatică pe braţul pacientului, sprijinit şi în extensie;
- se fixează membrana stetoscopului pe artera humerală, sub marginea inferioară a
manşetei;
- se introduc olivele stetoscopului în urechi ( care în prealabil au fost dezinfectate);
- se pompează aer în manşeta pneumatică, cu ajutorul parei de cauciuc, până la
dispariţia zgomotelor palsatile;
- se decomprimă progresiv aerul din manşetă prin deschiderea supapei, până când
se percepe primul zgomot arterial ( care prezintă valoareatensiunii arteriale maxime);
- se reţine valoarea indicată de coloana de mercur sau acul manometrului, pentru a
fi consemnată;
- se continuă decomprimarea, zgomotele arteriale devenind tot mai puternice;

33
 - se reţine valoarea indicată de coloana de mercur sau de acul manometrului, în
momentul în care zgomotele dispar, aceasta reprezentând tensiunea arterială minimă;
- se notează pe foaia de temperatură valorile obţinute cu o linie orizontală de
culoare roşie, socotindu-se pentru fiecare linie a foii o unitate coloană de mercur;
- se unesc liniile orizontale cu liniile verticale şi se haşurează spaţiul rezultat;
- se dezinfectează olivele.
Valori normale: 115-140/75-90 mmHg
2.5. Alimentaţia bolnavului
Regimul alimentar urmăreşte menţinerea greutăţii corporale corespunzătoare înălţimii
pacientului.
Raţia zilnică de alimente va fi împărţită în 4-5 mese, variată şi bogată în vitamine, regim
hipocaloric la obezi. Fumatul trebuie interzis.
Alimentaţia trebuie să fie săracă în ioni de sodiu pentru a împiedica reţinerea apei în
organism. Lipsa clorurii de sodiu din alimente trebuie corectată cu alte substanţe sapide, lipsite
de sodiu ca: lămîia, într-o oarecare măsură ceapa sau oţetul. În cazul în care pacientul suportă
regimul hiposodat este permis cantitate normală de lichide pe 14 de ore între 1,5-2 litri.
Este important eliminarea alimentelor cu conţinut de colesterol. Dacă pacientul primeşte
diuretice trebuie asigurată o alimentaţie bogată în potasiu ca: bananele, ceaiurile.
În cazuri mai grave se va pregăti pacientului şi pîine fără sare sau se va acorda un regim
format numai din orez 300g, fructe şi dulciuri care nu aduc mai mult de 0,5g de sodiu pe zi.
In funcţie de starea bolnavului, alimentarea lui se face activ - pacientul mănâncă singur
la sala de mese sau în salon; sau pasiv - pacientul i se introduc alimente în gura
Alimentaţia pasivă
 se aşează pacientul în poziţie semişezând cu ajutorul rezematorului de pat sau în
decubit dorsal cu capul uşor ridicat şi aplecat înainte pentru a uşura deglutiţia;
 i se protejează lenjeria cu un prosop curat;
 se aranjează un prosop în jurul gâtului;
 se adaptează masuţa la pat şi i se aşeaza mâncarea astfel încat să vadă ce i se
introduce în gură;
 asistenta se aşează în dreapta pacientului şi îi ridică uşor capul cu perna;
 verifica temperatura alimentelor;
 îi serveşte supa cu lingura sau din cana cu cioc, taie alimentele solide;
 supravegheaza debitul lichidului pentru a evita încarcarea peste puterile de
deglutiţie ale pacientului;
 este şters la gură, i se aranjează patul;

34
  se îndepartează eventualele resturi alimetare care ajunse sub bolnav pot contribui
la eventualele escare;
 schimbă lenjeria dacă s-a murdărit;
 acoperă pacientul şi aeriseşte salonul;
 strange vesela şi o transportă la oficiu.
2.6. Administrarea medicamentelor şi hidratarea organismului
Administrarea medicamentelor trebuie făcută cu mare punctualitate căci orice întîrziere
cît de mică provoacă emoţii inutile acestor pacienţi.
Cu toate că medicamentele se administrează la indicaţia medicului asistenta va trebui să
intervină de urgenţă în unele cazuri extreme pînă la sosirea medicului.
Asistenta trebuie să sesizeze cît mai repede supradozarea sau efectul nefavorabil ca
inapetenţa, greţurile, bradicardia, tahicardia, lipotimia, şoc anafilactic ce pot interveni ca o
supradozare.
 Rolul asistentei medicale în administrarea medicamentelor:
Doza de administrare
În funcţie de doza administrată, acelaşi produs poate acţiona ca aliment, medicament
sau toxic.
Prescrierea medicamentelor
Medicamentele sunt prescrise de medic şi notate în foaia de observaţie a pacientului
internat sau pe reţete în cazul pacientului ambulator.
Prescrierea constă în:
- numele medicamentului;
- concentraţie şi cantităţi;
- doza unică sau pe 24 h;
- mod de administrare;
- orarul administrărilor;
- administrare în raport cu servitul meselor.
Administrarea medicamentelor
Asistenta medicală trebuie să cunoască şi să controleze:
- medicamentul prescris de medic să fie administrat pacientului respectiv
- doza corectă de administrare;
- acţiunea farmacologică a medicamentelor;
- frecvenţa de administrare şi intervalul de dozare;
- efectul ce trebuie obţinut;
- contraindicaţiile şi efectele secundare;

35
 - interacţiunea dintre medicamente.
Asistenta medicală verifică şi identifică:
- calitatea medicamentelor;
- integritatea medicamentelor;
- culoarea medicamentelor;
- decolorarea sau supracolorarea;
- sedimentarea, precipitarea sau existenţa flocoanelor în soluţie;
- lichefierea medicamentelor solide;
- opalescenţa soluţiilor.
Asistenta medicală respectă:
- calea de administrat prescrisă de medic;
- dozajul prescris, orarul de administrare şi somnul pacientului;
- incompatibilitatea de medicament;
- administrarea rapidă a medicamentelor deschise;
- ordinea de administrare a medicamentelor
- servirea pacientului cu doza unică de medicamente pe cale orală.
Asistenta medicală informează şi anunţă:
- pacientul pentru medicamentele prescrise, în ceea ce priveşte modul de
administrare, cantitatea, efectul scontat şi eventualele reacţii secundare;
- medicul asupra efectelor secundare şi eventualelor greşeli de administrare a
medicamentelor.
Pentru hidratarea organismului se va lua în seamă bilanţul pe 24 de ore prin ingerarea şi
eliminarea lichidelor.
Eliminarea apei din organism se face prin mai multa căi:1000-1500 ml se elimină prin
urină,500-1000 ml prin transpiraţie,350-500 ml sub formă de vapori prin plămîni şi 100-200 ml
prin scaun,nevoia de apă a adultului fiind de 2000-2500 ml/24 de ore.
Hidratarea organismului se poate face pe cale orală, cale duodenală, cale rectală, cale
subcutanată, cale intravenoasă prin numeroase soluţii ca: ser fiziologic, soluţie izotonică
bicarbonat de sodiu 1,4%, soluţie izotonică lactat de sodiu 1,9%, glucoză soluţie izotonică 4,7%,
soluţie hipertonă 5-10-20-33-40%, soluţie Krebs, soluţie Dextran, soluţia Locke.
Restabilirea echilibrului hidro-electrolitic şi acido-bazic este o urgenţă majoră de
îngrijire a pacientului.
2.7. Recoltarea produselor biologice şi patologice
În stabilirea diagnosticului precis într-un timp cât mai scurt posibil, ne vin în ajutor
probele de laborator care exprimă în mod obiectiv modificările survenite în morfologia,

36
funcţiunea şi biochimia organismului şi evidenţiază agenţii agresivi, factori etiologici ai
îmbolnăvirilor.
Recoltările trebuie să fie corect executate, examinările de laborator stabilesc factorul
etiologic, clarifică diagnosticul diferenţial, confirmă sau infirmă diagnosticul clinic, informează
asupra gravităţii cazului, contribuie la aprecierea eficacităţii tratamentului, prevesteşte
complicaţiile, confirmă vindecarea, contribuie la profilaxia bolilor infecto-contagioase.
Recoltările hematologice şi de urină se vor face zilnic sau la indicaţia medicului.
Pentru recoltări pacienţii trebuie pregătiţi fizic şi psihic, instrumentele şi materialele
necesare trebuie pregătite din timp, recipientele de recoltare vor fi etichetate înainte de începerea
recoltării. Este important îngrijirea pacientului după tehnică, i se asigură repaus la pat pe o
perioadă prescrisă de medic, se supraveghează funcţiile vitale, culoarea tegumentelor, se
informează medicul în cazul apariţiei cianozei, dispneei, tahicardiei, se controlează locul puncţiei
şi aspectul pansamentului la nevoie ( hemoragie, hematom, roşeaţă ).
Recoltarea sângelui pentru examene de laborator se efectuiază prin puncţie venoasă sau
prin puncţie capilară (înţeparea pulpei degetului).
Tehnica puncţiei venoase:
- se pregătesc materialele necesare puncţiei venoase;
- se anunţă pacientul şi i se explică tehnica şi necesitatea ei;
- se aşează pacientul într-o poziţie comodă, decubit dorsal sau semişezând;
- se leagă garoul la o distanţă de 7-8 cm deasupra locului puncţiei, strângându-l astfel
încât să oprească circulaţia venoasă fără a comprima artera;
- se recomandă pacientului să strângă pumnul, venele devenind turgescente;
- asistenta îmbracă mănuşile de cauciuc sterile;
- se dezinfectează tegumentul şi se fixează vena cu policele mâinii stângi la 4-5 cm sub
locul puncţiei, exercitând o uşoară compresiune şi tracţiune în jos asupra ţesuturilor vecine;
- se fixează seringa cu gradaţiile în sus, cu acul ataşat şi cu bizoul în sus, între police şi
restul degetelor şi se pătrunde traversând tegumentul, apoi peretele venos, învingându-se
rezistenţa elastică a venei, până ce acul înaintează în gol;
- se controlează pătrunderea acului în vena prin aspiraţie cu seringa şi se îndepartează
garoul;
- se aplică tamponul de vată îmbibat în soluţie dezinfectantă la locul puncţiei şi se
retrage brusc acul; se comprimă locul punctiei 1-3 minute, braţul fiind în extensie.
Tehnica de recoltare a sângelui venos cu sistemul Vacuumtainer
Avantaje:
1. asigura confortul pacientului;

37
 2. calitatea probei de sânge;
3. securitatea personalului medical;
Pregatirea materialelor necesare: HOLDER -este un tub din material plastic, care
prezintă la partea superioară, amboul la care se ataseaza acul de punctie prin infiltrare, iar la
partea inferioara doua aripioare;
1. acul de puncţie de carcasa bicolora;
2. tuburi vacuumtainer cu dopuri de diferite culori convetionale;
3. materiale necesare efectuării punctiei venoase.
Pregătirea psihică a bolnavului explicându-i necesitatea şi inofensivitatea efectuării
tehnicii.
Pregătirea fizică:
- recoltarea sângelui se face dimineaţa pe nemâncate;
- se aseaja bolnavul in decubit dorsal confortabil cu membrul superior inn abductie,
extensie şi supinatie.

Execuţia prelevării:
Asistenta se spală pe mâini cu apă şi săpun; îmbracă mănuşi de cauciuc sterile; verifica
banda de siguranţă a acului (intrigritate, valabilitate); îndepărtează carcasa de culoare albă a
acului prin mişcări de răsucire; înfiletează capatul liber al acului în holder;
Execută puncţia venoasa prin:
- introduce tubul în holder apucand aripioarele cu indexul si mediul iar cu policele
impinge tubul in holder si astfel va fi străpunsă diaframa gumata a dopului;
- dupa prelevarea sângelui se scoate tubul din holder prin mişcări de împingere
asupra aripioarelor laterale şi i se imprimă mişcări uşoare de înclinare; răsturnare pentru
omogenizare cu aditivul;
- se induce tubul următor;

38
 - se retrage acul din vena si se face o compresiune asupra locului puncţiei, timp de 1-
3 min. fără a flecta antebraţul pe brat.
Se etichetează vacuumtainerile şi se trimit la laborator. Se reorganizează locul de
muncă. Se face ingrijirea pacientului ca şi la punctia venoasa.
Este bine de ştiut ca vacuumtainerile se utilizeaza în funcţie de culoarea dopului de
cauciuc astfel:
 roşu şi portocaliu
- test de disproteinemie(electroforeaza ,transaminaze,amilazemie,fosfotaza, uree,
sangvina, glicemie,acid uric,creatinina ,bilirubiemie ,calcemie , fosforemie,sideremie,lipemie,
rezerva alcalina,imunograma, proteina “C” reactivă, Latex, Helicobacter); atigen Australia;
Waler-Rose , Rh, grup sangvin; ASLO, RBW.
 negru pentru determinarea VSH (se agită după recoltare printr-o mişcare lenta).
 bleu-determinari de coagulare; fibrinogen; timp de protombina (se agita dupa
recoltarea cu mişcări lente),
 mov, pentru determinări hematologice -EDTA-K3, hematocrit, HLG cu formulă
leucocitară; indici eritrocitari VEM, HEM,CHEM; rezistenta globulara (se agita dupa recoltarea
cu mişcări lente),
 verde-vacuumtainer cu litiu, heparină pentru analize biochimice.
Cînd se recolteaza mai multe probe de la acelaşi pacient, umplerea tuburilor
vacuumtainer se face în următoarea ordine: tuburi fără aditivi; tuburi pentru probe de coagulare;
alte tuburi cu diverşi aditivi. Nu se va pune niciodata capacul acului cu mâna, pe un ac deja
utilizat pentru recoltare.
Tipuri de analize de laborator specifice:
Hemoleucograma:
Recoltarea sângelui se poate face prin puncţie venoasă sau prin puncţie capilară
(înţeparea pulpei degetului).
Valorile normale:
- Eritrocite = 4,5-5,5 milioane / mm3 la bărbaţi, =4,2-4,8 milioane /mm3 la femei.
- Reticulocite =10-15‰.
- Leucocite =4200-8000 / mm3 .
- Trombocite =250-400 mii / mm3 sânge.
- Hematocrit (Ht)= 42-45% se recoltează prin puncţie venoasă „-3 ml pe heparină.
- Hemoglobina (Hb): valorile normale la bărbaţi =15+ 2g /100ml, la femei =13 +
2g /100 ml, la n.n =16 – 25 g%, scade după primele zile.
Formula leucocitară: se recoltează prin puncţia venoasă 2 ml sânge într-un recipient
curat şi uscat cu 1-2 picături heparină.

39
 Valori normale: polinucleare neutrofile 65%, eozinofile 1%, bazofile 0,5- 1%, limfocite
20-30 %, monocite 5-8%, plasmocite se găsesc numai patologic.
Recoltarea VSH-ului
Se face prin puncţie venoasă fără stază 1,6 ml sânge pe 0,4 ml citrat de sodiu 3,8%,
întotdeauna cu seringa de 2 ml.
Valori normale: 5-7 mm / 1h, 7-12 mm/2h, 24 mm/24h.
Ionograma
Se recoltează 10 ml sânge simplu prin puncţie venoasă din care se fac determinări de
ioni:
- Calcemia= 9-10 mg% (4,5 – 5,5 mEq/l)
- Fosfatemia= 3,5 – 4,5 mg%
- Natremia= 134 – 147 mEq/l
- Potasemie= 4,5 – 5,5 mEq/l
Recoltarea urinei pentru examenul sumar de urină se face prin emisie spontană, 150
ml urină dimineaţa în recipiente curate, dupǎ care etichetǎm şi se transportǎ la laborator.
2.8. Pregătirea pacientului şi efectuarea tehnicilor speciale impuse de afecţiune
2.8.1 Spirometria
Spirografia permite înregistrarea mişcărilor respiratorii. Se pot efectua toate
măsuratorile statice şi dinamice.
Tipuri de aparate:
a) EUTEST (spirograf uscat cu burduf) – este un aparat cu circuit deschis. Tubul
prin care expiră bolnavul este prevăzut la un capăt cu o piesă bucală. În partea stângă a laturii
frontale a aparatului se află o fantă orizontală prin care se introduce hârtia inscriptoare. Pe
aceasta, un vârf inscriptor trasează curba spirogramei. Hârtia de tip Eutest pe care se
înregistrează spirograma este gradată în unităţi de volum şi de timp (pe orizontală se poate citi
volumul de aer expirat in ml, pe verticală timpul exprimat in secunde).
b) Expirograful Godart este un aparat cu circuit închis. Este alcătuit din: spirometru
asociat cu kimograf pe care se înregistrează; barbutor cu hidrat de potasiu sau carbonat de calciu
pentru captarea CO2 şi un dispozitiv pentru dirijarea în sens unic a curentului de aer.
c) Pneumoscreen (computerizat). Un microprocesor electronic valorifică manevrele
respiratorii, astfel că datele obţinute sunt interpretabile imediat, aparatul având încadrat, în
memoria sa electronică, valorile teoretice ale individului, iar rezultatul real apare calculat pe
ecran în procente.
A. Determinarea probelor ventilatorii la aparatul Eutest
Materiale necesare: aparat; piese bucale; pensă pentru pensat nasul, pensă de servit;
recipient cu soluţie dezinfectantă pentru piesele folosite;
Etape de execuţie:

40
 a) Pregătirea materialelor
 Se verifică aparatul, se pregătesc piesele bucale sterile si restul materialelor
necesare.
B) Pregătirea bolnavului
 Bolnavul este anunţat, cu o zi înainte, că examinarea se execută pe nemâncate sau
la 3-4 ore după masă.
 Bolnavii nu vor folosi niciun fel de medicaţie excitantă sau depresivă a centrilor
respiratori, cel putin cu 24 de ore înainte.
 În ziua examinării, asistenta care execută proba asigură repaos fizic si psihic
fiecarui pacient înainte de probă.
 Bolnavul va fi aşezat pe scaun în poziţie comodă.
 I se explică proba pentru a se obţine colaborarea lui.
C) Executarea probei:
 Asistenta va lua proba medicala cu penseta şi o va adapta la capătul liber al
burdufului.
 Bolnavul, aşezat comod, preia în mână tubul burdufului cu piesa bucală adaptată.
 Asistenta va pensa nasul bolnavului.
 La comanda asistentei, bolnavul va inspira adânc din aerul atmosferic şi va
introduce piesa bucală în gură; buzele se vor strânge astfel încât să nu iasă aer pe lângă piesa
bucală, apoi se expiră maxim şi profund.
 Se scoate piesa bucală din gura bolnavului, care este lăsat să se odihnească.
 Proba se repetă de mai multe ori până când se obţin 2-3 curbe egale sau
cvasiegale.
 Rezultatul se citeşte pe hârtia de tip Eutest, curba înscrisă se numeşte
expirogramă.
B. Determinarea probelor ventilatorii la aparatul Godart
Etape de execuţie:
a) Pregătirea bolnavului (aceeaşi ca şi la Eutest)
b) Racordarea bolnavului la aparat:
 Se racordează bolnavul la aparat prin intermediul piesei bucale
 Se solicită bolnavului să respire liniştit câteva secunde pentru acomodare
 I se pensează nasul
 Bolnavul respiră liniştit, obişnuit 30-40 de secunde, cu supapa aparatului
deschisă.

41
  Se închide circuitul şi se pune aparatul în poziţie de înregistrare .
c) Înregistrarea volumului curent (V.C.):
 Se înregistrează 2-3 minute volumul curent, în respiraţia normală
d) Înregistrarea capacităţii vitale (C.V.):
 Se solicită bolnavului să facă o inspiraţie maximă, urmată imediat de o expiraţie
maximă.
 Se repetă proba până la obţinerea a 3 curbe egale sau cvasiegale.
 Curba înscrisă arată C.V. reală şi se numeşte spirogramă.
e) Repaus
 Bolnavul este lăsat să se odihnească prin deschiderea supapei.
f) Determinarea V.E.M.S.-ului:
 Se reia proba pentru determinarea V.E.M.S.-ului, se solicită bolnavului să facă o
inspiraţie maximă, urmată de o inspiraţie forţată maximă. V.E.M.S.-ul se înregistrează fixând
aparatul la viteza de 1200 ml/sec.
 Se repetă proba până se obţin 3 curbe egale sau cvasiegale.
 Bolnavul se decuplează de la aparat.
 Se măsoară cantitatea de aer expirat în prima secundă; aceasta reprezinta
V.E.M.S.-ul.
g) Consemnarea datelor necesare calculării parametrilor:
 Se solicită datele encesare pentru calcularea parametrilor: numele, prenumele,
vârsta, sexul, înălţimea, greutatea bolnavului.
 Se notează temperatura camerei, presiunea atmosferică, umiditatea aerului
atmosferic.
2.8.2 Radiografia toracică
Pregătirea psihică a pacientului:
 Se anunţă pacientul, explicându-i-se condiţiile în care se va face examinarea
(cameră în semiobscuritate)
 Pacientul va fi condus la serviciul de radiologie
 Se explică pacientului cum trebuie să se comporte în timpul examinării (va
efectua câteva mişcări de respiraţie, iar radiografia se face în apnee, după o inspiraţie profundă.
Pregătirea fizică a pacientului:
 Se dezbracă complet regiunea toracică (părul lung al femeilor se leagă pe creştetul
capului); se îndepărtează obiectele radio-opace.

42
  Se aşază pacientul în poziţie ortostatică, cu mâinile pe şolduri şi coatele aduse
înainte (fără să ridice umerii) în spatele ecranului, cu pieptul apropiat de ecran sau de caseta care
poartă filmul.

Poziţia bolnavului pentru radiografia toraco-pulmonară din faţă

Poziţia bolnavului pentru radiografie pulmonară de profil

Îngrijirea pacientului după examen:
 Pacientul va fi ajutat să se îmbrace; după terminarea examenului radiologic, va fi
condus la pat.
 Se notează în foaia de observaţie examenul radiologic efectuat şi data.
2.8.3 Examenul bacteriologic al sputei
Sputa este un produs ce reprezintă totalitatea secreţiilor ce se expulzează din căile
respiratorii prin tuse.
Sputa se recoltează în scop explorator pentru examinări macroscopice, citologice,
bacteriologice, parazitologice, în vederea stabilirii diagnosticului.
Pregătire:
Pregătirea materialelor – sterile: cutie Petri, pahar conic, scuipătoare specială (sterilizată
fără substanţă dezinfectantă); nesterile: pahar cu apă şi serveţele de unică folosinţă

43
 Pregătirea pacientului – pregătirea psihică: se anunţă şi se explică necesitatea examinării
Execuţie:
Asistenta medicală deţine un rol important, trebuind să pregătească bolnavul şi să
răspundă de toate informaţiile legate de recoltare şi transport. Pentru aceasta, va urmări ca
bolnavul să-şi spele cavitatea bucală şi să evite amestecul salivei cu sputa. Pentru examenele
obişnuite, sputa trebuie să fie proaspată, deci va fi transportată la laborator imediat după
recoltare. Cea mai simplă metodă rămâne recoltarea sputei cu ocazia unui acces de tuse, direct pe
mediul de cultură. Totuşi, examenul sputei este dificil, fiind greu de obţinut un produs
necontaminat de flora din gură. De aceea, este bine să se recurgă la „tamponul laringian” sau la
un tampon condus pe un apăsător de limbă până în dreptul laringelui, cu limba trasă puternic
afară. Bolnavul va face o expiraţie lungă şi puternică, fără să tuşească, proiectând pe tampon
secreţia traheo-bronşică.
Recoltarea sputei prin frotiu faringian şi laringian:
- Se umezeşte tamponul de vată cu apă distilată sterilă
- Se apasă limba cu spatula
- Se introduce tamponul în faringe, cerând pacientului să tuşească
- Sputa eliminată se prinde pe tamponul de vată, care se introduce imediat în
eprubetă sterilă
- Frotiul laringian se recoltează de către medic, pătrunzând cu tamponul în laringe,
sub control laringoscopic.
Recoltarea sputei prin spălătură gastrică:
- Se introduce sonda (Einhorn sau Faucher), în stomac, dimineaţa, pe nemâncate
- Se introduc prin sondă 200 ml apă distilată, bicarbonatată, călduţă, care este
evacuată imediat sau extrasă cu seringa.
- Lichidul recoltat se trimite imediat la laborator, pentru că germenii căutaţi pot fi
distruşi dacă stau mai mult timp în contact cu mediul acid al sucului gastric
- Dacă recoltarea se face pentru însămânţare şi lichidul trebuie trimis la laborator,
sucul obţinut poate fi neutralizat cu bicarbonat de natriu
Recoltarea sputei prin spălătură bronşică:
- Se utilizează la pacienţii cu TBC cavitară, care nu expectorează
- Se pun în evidenţă bacili încapsulaţi în sub-mucoasă, care nu apar în mod obişnuit
în spută
- Se introduc în recipientul de aerosoli 5 ml ser fiziologic sau 4 ml soluţie teofilină
3 %. cu 1 ml soluţie de stricnină 1‰

44
 - Pacientul inhalează de câteva ori prin inspiraţii adânci, repetate, urmate de
expiraţii scurte
- Se face o scurtă pauză de 4-5 secunde şi se repetă până la aerosolizarea întregii
cantităţi de lichid
- După aspiraţii, pacientul începe să tuşească, chiar dacă nu a tuşit niciodată
- Sputa expectorată se recoltează într-un vas steril, recoltarea se repetă zilnic, în
următoarele 4 zile, în vase separate
Pregătirea produselor pentru laborator: se acoperă recipientele şi se etichetează apoi se
trimit la laborator.
2.9. Educaţia pentru sănătate
Cea mai buna metodă de prevenire a unui bronşitei cronice este evitarea fumului de
tigara şi a substanţelor iritante pentru sistemul respirator. Infecţiile care pot să apara în bolile
obstructive cronice pot fi prevenite prin două vaccinări:
Vaccinarea antigripală
Vaccinarea antigripală se recomanda doar persoanelor din grupele de risc şi trebuie
repetată în fiecare an, deoarece tulpinile virusului gripal se diversifică de la an la an. Vaccinul
este eficient doar în caz de gripă (influenza) şi nu acţionează în virozele respiratorii.
Vaccinarea antipneumococică
Vaccinul antipneumococic acţionează împotriva unor bacterii foarte răspândite care
determină pneumonia. Se recomanda repetarea vaccinului la fiecare 6 ani. Intervalele mai mici
nu sunt indicate datorita riscului de efecte secundare grave. Grupele de risc în cazul cărora se
recomandă efectuarea vaccinului antipneumococic sunt astmaticii si cei cu bronhopneumonii
obstructive cronice.
2.10. Externarea pacientului
Pentru asistentul medical specialist, externarea bolnavului din spital, trebuie să fie o
preocupare, aşa cum s-a arătat că trebuie să fie şi primirea acestuia.
Un segment mare al bolnavilor nu ridică probleme la externare, ei cunosc data
externării, se pot deplasa singuri, nu au nevoie de a continua tratamentul la domiciliu.
În aceste situaţii, asistentul medical specialist trebuie să se ocupe ca formele de
externare efectuate de medic să ajungă la bolnavi la timp, să dea unele lămuriri suplimentare,
dacă bolnavul nu a înţeles perfect lămuririle date şi scrise de medic şi, prin atitudinea sa, să arate
bolnavului preocuparea pe care o are faţă de el până în momentul când acesta părăseşte spitalul.

45
 CAPITOLUL III.
ÎNGRIJIRI SPECIFICE

3.1. CAZUL NR.1

Date fixe:
Nume: P.
Prenume: E.
Naţionalitatea: Română
Sex: Feminin
Religia: Catolic
Vârsta: 78 ani
Greutate: 53 kg
Înălţime: 166 cm
Grupa sanguină: BIII. Rh pozitiv
Date variabile:
Domiciliu: jud. Vaslui loc. Huşi
Data internării: 31.01.2014
Data externării: 05.02.2014
Diagnostic medical la internare:
- Bronşită cronică
Antecedente heredocolaterale:
-mama hipertensivă
-tatăl: necunoscute
Antecedente personale:
Pacientă cu antecedente de bronşită cronică, aritmie extrasistolică ventriculară;
Istoricul bolii:
Bolnava P.E. de 78 ani cunoscută cu Bronşită Cronică din anul 2003 se prezintă la secţia
de pneumoftiziologie cu ambulanţa, la recomandarea medicului de familie, însoţită de fiica sa.
La internare bolnava declară că aproape de o săptămană are dureri în piept, respiraţie
zgomotoasă dispneică mai ales la efort, tuse la început obositoare apoi, insoţită de expectoraţie
hemoptoică.
Nu a urmat tratamentul ambulatoriu.
La examenul obiectiv, efectuat la internare se constată că pacienta prezintă o respiraţie
dispneică cu polipnee, tuse cu expectoraţie mucopurulentă, cianoză.

46
 La examenul fizic s-a inregistrat: TA = 140/60 mmHg; puls=80 b/min; T= 36,50C,
frecvenţă respiratorie 18 – 20 resp/min.
Manifestări de dependenţă: tuse cu expectoraţie mucopurulentă, senzaţie de sufocare,
mucoasele respiratorii uscate, cianotice şi tahipnee, oboseală, insomnie, anorexie, scădere
ponderală, senzaţie de greaţă, incapacitatea de a-şi aminti informaţii despre boală
Problemele pacientului:
 Respirație inadecvată prin deficit din cauza procesului inflamator la nivelul
bronhiilor; obstrucţia căilor respiratorii manifestat prin tuse cu expectoraţie mucopurulentă,
senzaţie de sufocare, mucoasele respiratorii uscate, cianotice şi tahipnee.
 Vulnerabilitate faţă de pericole determinate de afecţiunea respiratorie
manifestată prin predispoziţie la complicaţii, oboseală, infecţii nosocomiale.
 Alterarea respiraţiei determinată de procesul infecţios manifestată prin spută
mucopurulentă,
 Alterarea somnului din cauza stării de anxietăţii manifestat prin insomnie şi
treziri frecvente în timpul nopţii.
 Alimentaţie inadecvată prin deficit determinată de tuse, sputa mucopurulentă,
alimentaţie cu regim desodat manifestată prin anorexie, scădere ponderală, senzaţie de greaţă.
 Cunoştinţe insuficiente despre boală, prognostic, evoluţie din cauza
inaccesibilitaţii la informaţie manifestat prin incapacitatea de a-şi aminti informaţii despre boală.

47

NEVOIA DIAGNOSTIC DE
DEFICITARĂ ÎNGRIJIRE
Nevoia de a respira Respirație inadecvată prin
şi a avea o bună deficit din cauza procesului
circulaţie inflamator la nivelul
bronhiilor; obstrucţia căilor
respiratorii manifestat prin
tuse cu expectoraţie
mucopurulentă, senzaţie de
sufocare, mucoasele
respiratorii uscate, cianotice
şi tahipnee.
Plan de îngrijire cazul 1.
OBIECTIVE
Pacienta să prezinte căile
respiratorii permeabile şi o
bună respiraţie.
Pacienta să prezinte
mucoase respiratorii umede pat curată şi fără cute, schimbându-o ori de
şi integre.
48
INTERVENŢII EVALUARE
Am aerisit salonul, am asigurat un mediu În urma îngrijirilor şi
ambiant corespunzător; a tratamentului aplicat
Am asigurat, atât cât a fost posibil, pacienta prezintă o
îmbrăcăminte lejeră, lenjerie de evoluţie favorabilă,
respiraţia este în limite
cate ori a fost nevoie; fiziologice 16 – 18
Am aşezat pacienta în pat în poziţie resp/min, tusea nu
semişezandă pentru a favoriza respiraţia; mai este chinuitoare,
Am aspirat secreţiile bronşice eliberand căile secreţiile bronşice au
respiratorii; scăzut.
Am învăţat pacienta să facă exerciţii
respiratorii;
Am învăţat pacienta să tuşească, să
expectoreze şi să colecteze sputa
în vase colectoare (scuipători);
Am adus la cunoştinţa pacientei
regulamentul de ordine interioară;
Am recomandat pacientei repaus vocal
absolut;

Nevoia de a evita Vulnerabilitate faţă de
pericolele pericole
determinate de afecţiunea
respiratorie manifestată prin
predispoziţie la complicaţii,
oboseală, infecţii
nosocomiale.
Pacienta să nu contracteze
infecţii nosocomiale, să nu
devină o sursă de
infecţie pe perioada
spitalizării.
49
Am favorizat modalităţi de comunicare
nonverbală;
Am măsurat şi notat în foaia de observaţie,
funcţiile vitale ale pacientei: respiraţia, puls,
tensiunea arterială, temperatura.
Pregătesc psihic pacienta in vederea oricărei
tehnici: Rx pulmonar,
recoltarea sputei, bronhografie, recoltarea
probelor biologice.
La indicaţia medicului am administrat: HHC
100mg f. 2 x 2 ori/zi i.v.; Cefatox 1g f. 1 x 2
ori/zi i.m.; Ciprinol 500mg tb. 1 x 4 ori/zi
per os;
Bromhexin dj. 1 x 3 ori/zi per os;
Famotidină 40mg tb. 1 x 3 ori/zi
Am aerisit salonul; în urma intervenţiilor
Am amplasat pacienta într-un salon în cu rol propriu şi
funcţie de starea sa de sănătate; delegat pacienta nu
Am luat măsuri sporite de evitare a prezintă risc de
transmiterii infecţiilor prin complicaţii şi nu a
izolarea pacientei, respectarea circuitelor, devenit sursă de
măsuri de igienă spitalicească; infecţii nosocomiale
Am luat măsuri de prevenire a infecţiilor pe perioada
 nosocomiale; spitalizării.
Educ pacienta pentru a folosi batista
individuală de unică folosinţă.
Educ pacienta pentru a evita imprăştierea
secreţiilor nazale.
Am luat măsuri sporite de evitare a
transmiterii infecţiilor in cazul
imbolnăvirilor cu boli transmisibile - prin
izolarea pacientei, respectarea
circuitelor.
Urmăresc şi apreciez corect potenţialul
infecţios al pacientei, receptivitatea sa.
Aleg procedurile de investigaţie şi tratament
cu risc minim de infecţie.
Informez şi stabilesc impreună cu pacienta
planul de recuperare a stării
de sănătate şi creşterii a rezistenţei
organismului, efectuez imunizările
specifice şi nespecifice necesare.
Învăţ pacienta să tuşească, să expectoreze şi
să colecteze sputa.
Nevoia de a respira Alterarea respiraţiei Pacienta să nu devină sursă Am calculat bilanţul ingestie – excreţie pe In urma hidratării şi a
şi a avea o bună determinată de procesul de infecţie. 24 ore; tratamentului

50
circulaţie infecţios manifestată prin
spută mucopurulentă, dezechilibru
hidroelectrolitic.
Pacienta să nu prezinte Am aşezat pacienta in pat in poziţie medicamentos
semişezandă pentru a favoriza respiraţia; pacienta prezintă o
Am aspirat secreţiile bronşice eliberand căile stare de bine, tusea
respiratorii; este mai puţin
Am învăţat pacienta să facă exerciţii frecventă, iar
respiratorii; expectoraţia s-a redus.
Am învăţat pacienta să tuşească, să
expectoreze şi să colecteze sputa în vase
colectoare (scuipători);
Am luat măsuri sporite de evitare a
transmiterii infecţiilor prin izolarea
pacientei, respectarea circuitelor, măsuri de
igienă spitalicească;
Am luat măsuri de prevenire a infecţiilor
nosocomiale;
Educ pacienta pentru a folosi batista
individuală de unică folosinţă.
Educ pacienta pentru a evita imprăştierea
secreţiilor nazale.
Corectez dezechilibru hidroelectrolitic;
Asigur o igienă corporală riguroasă pentru a
preveni apariţia escarelor;
51

Nevoia de a dormi Alterarea somnului din
şi odihni cauza stării de anxietăţii
manifestat prin insomnie şi
treziri frecvente în timpul
nopţii.
Nevoia de a bea şi Alimentaţie inadecvată prin
mânca deficit determinată de tuse,
sputa mucopurulentă,
alimentaţie cu regim desodat
Pacienta să prezinte un
somn suficient din punct de Am asigurat o îmbrăcăminte lejeră;
vedere cantitativ
şi calitativ.
Pacienta să fie echilibrată
hidroelectrolitic şi
nutriţional.
52
Îi explic importanţa renunţării la obiceiurile
dăunătoare;
Încurajez pacienta să-şi exprime gandurile şi
sentimentele în legătură cu problema de
sănătate.
Am aerisit salonul; În urma intervenţiilor
cu rol propriu şi
Am indrumat pacienta să practice tehnici de delegat pacienta
relaxare exerciţii respiratorii înainte de prezintă un
culcare pentru a-i favoriza somnul, o baie somn suficient din
caldă la picioare. punct de vedere
Am recomandat pacientei să bea inainte de cantitativ şi calitativ.
culcare o cană de lapte cald.
Am întocmit impreună cu pacienta un
program de odihnă corespunzător vârstei.
I-am recomandat un orar de somn (culcatul
şi trezitul la ore fixe).
La indicaţia medicului am administrat: 1 tb
Diazepam seara înainte de culcare.
Asigur un regim alimentar variat, bogat in În urma intervenţiilor
proteine şi vitamine: cu rol propriu pacienta
carne, legume şi fructe; se alimentează şi să se
Stimulez apetitul prin cantităţi mici de hidratează în limite
 manifestată prin anorexie,
scădere ponderală, senzaţie
de greaţă.
Nevoia de a învaţa Cunoştinţe insuficiente
cum să îşi păstreze despre boală, prognostic,
sănătatea evoluţie din cauza
inaccesibilitaţii la informaţie
manifestat prin incapacitatea
de a-şi aminti informaţii
despre boală.
alimente pe care le prezint intrun normale şi nu prezintă
mod apetisant; dezechilibru
Am sfătuit-o să consume lichide sub forma hidroelectrolitic.
de: ceai, compot, sucuri naturale, lapte;
O încurajez şi o asigur de contribuţia
alimentelor în procesul de vindecare;
Asigur un climat liniştitor în timpul mesei;
Ii explic importanţa renunţării la obiceiurile
dăunătoare;
Evit mirosurile dezagreabile prin curăţirea
salonului;
După servirea mesei îndepărtez toate
lucrurile folosite în timpul alimentaţiei,
Pacienta să acumuleze Explorez nivelul de cunoştinţe al pacientei In urma intervenţiilor
cunoştinţe noi despre privind boala, modul de cu rol propriu aceasta
boală, prognostic şi manifestare, măsurile preventive şi curative, a acumulat cunoştinţe
evoluţie. modul de participare la intervenţii şi la noi şi le poate folosi
procesul de recuperare. pentru a şti cum să-şi
Stimulez dorinţa pacientei de cunoaştere. păstreze sănătatea.
Motivez importanţa acumulării de noi
cunoştinţe.
Conştientizez pacienta asupra propriilor sale
responsabilităţi privind
53
 sănătatea.
Organizez activităţi educative, folosind
metodele de invăţămant cunoscute:
expunerea, conversaţia, demonstraţia.
Verific dacă pacienta a inţeles corect mesajul
transmis şi dacă şi-a insuşit
noile cunoştinţe.
Aduc la cunoştinţă, înainte de externare,
datele controalelor medicale la spital sau
dispensar.
Furnizez explicaţii simple în limbaj adecvat.
Explic toate tratamentele viitoare şi măsurile
de luat.
Recomand un comportament pozitiv cu
privire la conversarea sănătăţii.

SUPRAVEGHEREA FUNCŢIILOR VITALE

Data T.A Puls Respiraţie Temperatură Diureza Scaun

31.01.2014 140/85 mmhg 80 b/min 19/min 36,9 C 1600 ml/24h normal

54
01.02.2014 135/80 mmhg 70 b/min 18/min 36,7 C 1800 ml/24h normal
02.02.2014 130/70 mmhg 75 b/min 20/min 36,8 C 1700 ml/24h normal
03.02.2014 135/80 mmhg 80 b/min 19/min 36,6 C 1600 ml/24h normal
04.02.2014 135/75 mmhg 78 b/min 17/min 36,7 C 1600 ml/24h normal
05.02.2014 135/80 mmhg 80 b/min 16/min 36,9 C 1700 ml/24h normal

ALIMENTAŢIA BOLNAVULUI

Perioada Alimente permise Alimente interzise

31.01-5.02.2014 - lapte de capră, carne de pasăre slabă fără piele, vacă/viţel slab, şuncă/peşte slab, la ouă - grăsimile animale
lapte smîntănit, pîine intermediară de o zi, griş, orez, porumb, supe de legume, ciorbe, - apă minerală,
bulion de carne, sosuri, legume, fructe, ceaiuri, sucuri de legume şi fructe., uleiuri vegetale - tutun
maximum 25g/zi, legume şi fructe. - cafea
- băuturi alcoolice
- băuturi energizante
- băuturi carbogazoase

EXAMENUL DE LABORATOR

Examen cerut Mod de recoltare Rezultate Valori normale

glicemie 2 ml sînge venos pe 4 mg florură de sodiu. 78mg%. 80-110mg%.
Acid uric 5-10 ml sînge venos 7,59mg%. 2-6mg%.

uree 5-10 ml sînge venos 50,3mg%. 20-40mg%.

55
 Creatinină: 5-10 ml sînge venos. 1,12mg%. 0,6-1,2mg%.

Na: 5-10 ml sînge venos. 138mEq/l. 137-152mEq/l.

K: 5-10 ml sînge venos. 4,9mEq/l 3,8-5,4mEq/l
V.S.H.: 1,6 ml sînge venos pe 0,4 ml citrat de sodiu 3,8%. 9 mm. 1h:4-6 mm,2h:7-15 mm.
Htc sînge venos pe E.D.T.A.0,5 ml soluţie prin evaporare. 45%. B:46±6%,F:41±5%.

Hgb puncţie capilară sau puncţie venoasă 2 ml sînge pe E.D.T.A. 15;7g/100ml. B:15±2g/100ml,F:13±2g/100ml
Leucocite puncţie capilară sau venoasă 2ml sînge pe E.D.T.A. 9500/mm³. 4000-8000/mm³.

INVESTIGAŢII PARACLINICE
Data Examene curente Pregătirea pentru examen Îngrijiri după examen
1.02.2014 Radiografie Se anunţă pacientul, explicându-i-se condiţiile în care se va face Bolnavul este condus în salon şi
examinarea (cameră în semiobscuritate) instalat comod în pat.
Pacientul va fi condus la serviciul de radiologie
Se explică pacientului cum trebuie să se comporte în timpul
examinării (va efectua câteva mişcări de respiraţie, iar radiografia
se face în apnee, după o inspiraţie profundă.
Se dezbracă complet regiunea toracică (părul lung al femeilor se
leagă pe creştetul capului); se îndepărtează obiectele radio-opace.
Se aşază pacientul în poziţie ortostatică, cu mâinile pe şolduri şi
coatele aduse înainte (fără să ridice umerii) în spatele ecranului,
cu pieptul apropiat de ecran sau de caseta care poartă filmul.
Când poziţia verticală este contraindicată, se aşază pacientul în
poziţie şezând sau în decubit.
2.02.2014 Spirometrie Bolnavul este anunţat, cu o zi înainte, că examinarea se execută Bolnavul este condus în salon şi
pe nemâncate sau la 3-4 ore după masă. instalat comod în pat.
Bolnavii nu vor folosi niciun fel de medicaţie excitantă sau Se supraveghează funcţiile vitale
depresivă a centrilor respiratori, cel putin cu 24 de ore înainte.
În ziua examinării, asistenta care execută proba asigură repaos
fizic si psihic fiecarui pacient înainte de probă.
Bolnavul va fi aşezat pe scaun56 în poziţie comodă.
I se explică proba pentru a se obţine colaborarea lui.
Bolnavul, aşezat comod, preia în mână tubul burdufului cu piesa
bucală adaptată.
 TRATAMENT MEDICAMENTOS

Data Medicamente Mod de administrare

31.01.-05.02.2014 HHC 100 mg f. 2 x 2 ori/zi i.v.
Cefatox 1g f. 1 x 2 ori/zi i.m.;
Ciprinol 500 mg tb. 1 x 4 ori/zi per os;
Bromhexin 8 mg dj. 1 x 3 ori/zi per os;
Famotidină 40 mg tb. 1 x 3 ori/zi per os;
Diazepam 10 mg tb. 1 x 1 ori/zi per os;

57
 Evaluare finală:

Pacienta P. E. în vârstă de 78 ani se internează în secţia de Pneumoftiziologie

prezentând următoarele simptome: dispnee mai ales de efort, tuse mucopurulentă. În urma
investigaţiei se stabileşte diagnosticul de bronşită cronică. În timpul internării s-a instituit
tratament cu antibiotice, expectorante, cortizon. În urma repausului la pat şi a îngrijirilor de
nursing aplicate precum şi a tratamentului medicamentos evoluţia este favorabilă. Starea
generală s-a imbunătăţit problemele s-au diminuat, dispneea s-a redus, pacienta se odihneşte bine
şi se alimentează normal. După 5 zile de spitalizare pacienta se externează ameliorată din punct
de vedere clinic cu următoarele recomandări:
 Să evite umezeala, frigul, efortul fizic;
 Să respecte programul de somn şi odihnă;
 Să consume lichide la temperatura camerei în cantităţi mari (2000ml/zi);
 Alimentaţia să fie bogată in proteine;
 După 3 săptămâni să se prezinte la control.

58
 3.2. CAZUL NR.2

Date fixe:
Nume: F.
Prenume: J.
Naţionalitatea: Română
Sex: Masculin
Religia: Ortodox
Vârsta: 67 ani
Greutate: 79 kg
Înălţime: 176 cm
Grupa sanguină: OI. Rh negativ
Date variabile:
Domiciliu: Huşi
Data internării: 01.01.2014
Data externării: 06.01.2014
Diagnostic medical la internare:
- Bronşită cronică
Antecedente heredocolaterale:
-mama: fără importanţă
-tatăl: necunoscute
Antecedente personale:
Pacient cu antecedente de bronşită cronică 2006
Istoricul bolii:
Pacientul F. J. în vârstă de 67 ani din Huşi cunoscut de către secţia Medicală a Spitalului
Municipal Huşi din anul 2006 cu afecţiuni pulmonare, la indicaţia medicului de familie se
prezintă la Secţia Pneumoftiziologie a Spitalului Judeţean Vaslui în data de 01.01.2014 ora 10 a.
m. pentru internare.
Din relatările pacientului reiese că boala a debutat în urmă cu o săptămană având ca şi
simptome transpiraţii reci, cefalee, insomnie, anxietate, tuse cu expectoraţie hemoptoică,
dispnee. Nu a urmat tratamentul ambulatoriu.
La examenul obiectiv s-a constatat că pacientul prezintă: dispnee cu polipnee, tuse cu
expectoraţie mucopurulentă.
La examenul fizic s-a ascultat raluri toracice, TA = 150/70 mmHg, puls = 80 b/min, T =
370C.

59
Manifestări de dependenţă: tuse; secreţii abundente mucopurulente; tahipnee, senzaţie de
sufocare; risc de complicaţii pulmonare; poziţie deficitară în pat, oboseală musculară; dificultate
de schimbare a poziţiei, incapacitatea de a înţelege informaţiile despre boală; frison; tegumente
şi mucoase umede, discomfort.
Problemele pacientului:
 Obstrucţia căilor respiratorii determinată de procesul inflamator la nivelul căilor
respiratorii manifestat prin tuse cu secreţii abundente mucopurulente, tahipnee, senzaţie de
sufocare.
 Posibilă vulnerabilitate faţă de pericole din cauza procesului inflamator la
nivelul căilor respiratorii manifestată prin risc de complicaţii pulmonare.
 Diaforeză determinată de procesul infecţios la nivelul căilor respiratorii
manifestat prin frison, tegumente şi mucoase umede, discomfort.
 Cunoştinţe insuficiente despre boală, prognostic, evoluţie determinate de
inaccesibilitatea la informaţie manifestate prin incapacitatea de a înţelege informaţiile despre
boală.

60

NEVOIA DIAGNOSTIC DE
DEFICITARĂ ÎNGRIJIRE
Nevoia de a respira şi a Obstrucţia căilor respiratorii
avea o bună circulaţie determinată de procesul
inflamator la nivelul căilor
respiratorii manifestat prin
tuse cu secreţii abundente
mucopurulente, tahipnee,
senzaţie de sufocare.
Plan de îngrijire cazul 2.
OBIECTIVE
Pacientul să prezinte căile
respiratorii permeabile şi o temperatura constantă a
bună respiraţie la
nivelul plămanilor şi a
bronhiilor.
Pacientul să respire liber
pe nas.
61
INTERVENŢII EVALUARE
Am aerisit salonul, am asigurat În urma îngrijirilor şi a
intervenţiilor cu rol
incăperii; propriu şi delegat a
Am preluat pacientul din triaj şi repausului la pat starea
l-am instalat la salon; pacientului s-a ameliorat,
Am asigurat îmbrăcăminte tusea este mai rară,
lejeră, lenjerie de pat curată şi prezintă căi
fără cute, schimbandu-l ori de respiratorii permeabile şi
câte ori a fost se observă o diminuare a
nevoie; dispneei.
Am aşezat pacientul in pat in
poziţie semişezandă pentru a
favoriza respiraţia;
Am aspirat secreţiile bronşice
eliberand căile respiratorii;
Am învăţat pacientul să facă
exerciţii respiratorii;
Am învăţat pacientul să
tuşească, să expectoreze şi să
 colecteze
sputa în vase colectoare
(scuipători);
Am îndepărtat cauzele iritante:
zgomotele şi mirosurile
dezagreabile pentru a-i favoriza
un somn odihnitor;
Am adus la cunoştinţă
pacientului regulamentul de
ordine
interioară;
Am măsurat şi notat în foaia de
observaţie, funcţiile vitale ale
pacientului: respiraţia, puls,
tensiunea arterială, temperatura.
Am pregătit psihic pacientul in
vederea oricărei tehnici:
Radiografie pulmonară,
recoltarea sputei, recoltarea
probelor
biologice.
Am administrat pacientului

62

Nevoia de a elimina Diaforeză determinată de
procesul infecţios la nivelul
căilor respiratorii manifestat
prin frison, tegumente şi
mucoase umede, discomfort.
medicamentele prescrise de
medic: HHC 100mg f. 2 x 2
ori/zi i.v.; Cefatox 1g f. 1 x 2
ori/zi (1g la 12 ore i.m.);
Ciprinol 500mg tb. 1 x 4 ori/zi
per os; Bromhexin dj. 1 x 3
ori/zi per os; Miofilin cp. 1 x 4
ori/zi per os; Famotidină 40mg
tb. 1 x 3 ori/zi per os .
Pacientul să nu devină Am calculat bilanţul ingestie – In urma intervenţiilor cu
sursă de infecţii. excreţie pe 24 ore; rol propriu pacientul nu
Pacientul să nu prezinte Am cântărit pacientul şi am mai prezintă transpiraţii
dezechilibru notat valorile in foaia de abundente, iar expectoraţia
hidroelectrolitic. observaţie; s-a redus cantitativ, nu a
Pacientul să prezinte Am aşezat pacientul in pat in devenit sursă de infecţie şi
tegumente curate şi poziţie semişezandă pentru a prin
integre. favoriza respiraţia; ingrijirile acordate s-a
Am aspirat secreţiile bronşice prevenit un posibil
eliberand căile respiratorii; dezechilibru
Am învăţat pacientul să facă hidroelectrolitic.
exerciţii respiratorii;
Am învăţat pacientul să
tuşească, să expectoreze şi să
63

Nevoia de a evita Posibilă vulnerabilitate faţă de
pericolele pericole din cauza procesului
inflamator la nivelul căilor
colecteze sputa în vase
colectoare (scuipători);
Am luat măsuri sporite de
evitare a transmiterii infecţiilor
prin izolarea pacientului,
respectarea circuitelor, măsuri
de igienă spitalicească;
Am hidratat pacientul oferindu-i
lichide călduţe: ceaiuri,
compoturi, supe administrate in
cantităţi mici şi repetate;
Asigur o igienă corporală
riguroasă pentru a preveni
apariţia escarelor;
Îi explic importanţa renunţării
la obiceiurile dăunătoare;
Încurajez pacientul ca să-şi
exprime gandurile şi
sentimentele în legătură cu
problema de sănătate.
Pacientul să nu devină o Am luat măsuri de prevenire a În urma intervenţiilor cu
sursă de infecţie pe infecţiilor nosocomiale. rol propriu şi delegat
perioada spitalizării. Educ pacientul pentru a folosi pacientul nu prezentă
64
respiratorii manifestată prin
risc de complicaţii pulmonare,
65
batista individuală de unică complicaţii şi nu a devenit
folosinţă. sursă de infecţii
Educ pacientul pentru a evita nosocomiale.
imprăştierea secreţiilor nazale.
Am luat măsuri sporite de
evitare a transmiterii infecţiilor
în cazul îmbolnăvirilor cu boli
transmisibile - prin izolarea
pacientului, respectarea
circuitelor.
Am urmărit şi am apreciat
corect potenţialul infecţios al
pacientului, receptivitatea sa.
Am ales procedurile de
investigaţie şi tratament cu risc
minim de infecţie.
Am informat şi am stabilit
impreună cu pacientul planul de
recuperare a stării de sănătate şi
creşterii a rezistenţei
organismului, am efectuat
imunizările specifice şi

Nevoia de a învaţa cum Cunoştinţe insuficiente despre
să îşi păstreze boală, prognostic, evoluţie
sănătatea determinate de
inaccesibilitatea la informaţie
manifestate prin incapacitatea
de a înţelege informaţiile
despre boală.
nespecifice necesare.
Am învăţat pacientul să
tuşească, să expectoreze şi să
colecteze sputa.
Pacientul să acumuleze Am explorat nivelul de În urma îngrijirilor
cunoştinţe noi despre cunoştinţe al bolnavului privind acordate cu rol propriu
boală, prognostic şi boala, modul de manifestare, pacientul a acumulat
evoluţie. măsurile preventive şi curative, cunoştinţe noi şi le poate
modul de participare la folosi pentru a şti cum să-
intervenţii şi la procesul de şi păstreze sănătatea.
recuperare.
Stimulez dorinţa de cunoaştere.
Motivez importanţa acumulării
de noi cunoştinţe.
Conştientizez bolnavul asupra
propriei responsabilităţi privind
sănătatea.
Organizez activităţi educative,
folosind metodele de
învăţămant cunoscute:
expunerea, conversaţia,
demonstraţia.
Verific dacă bolnavul a inţeles
66
 corect mesajul transmis şi dacă
şi-a însuşit noile cunoştinţe.
Aduc la cunoştinţă, inainte de
externare, datele controalelor
medicale la spital sau dispensar.
Furnizez explicaţii simple in
limbaj adecvat. Explic toate
tratamentele viitoare şi măsurile
de luat.
Recomand un comportament
pozitiv cu privire la conservarea
sănătăţii.

SUPRAVEGHEREA FUNCŢIILOR VITALE

Data T.A Puls Respiraţie Temperatură Diureza Scaun

01.01.2014 130/80 mmhg 70 b/min 16/min 36,7 C 1800 ml/24h normal

02.01.2014 125/70 mmhg 70 b/min 17/min 36,6 C 1800 ml/24h normal

03.01.2014 130/70 mmhg 75 b/min 16/min 36,8 C 1700 ml/24h normal
04.01.2014 125/60 mmhg 70 b/min 17/min 36,6 C 1700 ml/24h normal
05.01.2014 130/75 mmhg 78 b/min 16/min 36,7 C 1800 ml/24h normal
06.01.2014 130/80 mmhg 80 b/min 18/min 36,8 C 1700 ml/24h normal

67
 EXAMENUL DE LABORATOR

Examen cerut Mod de recoltare Rezultate Valori normale

glicemie 2 ml sînge venos pe 4 mg florură de sodiu. 98mg%. 80-110mg%.
Acid uric 5-10 ml sînge venos 6,5mg%. 2-6mg%.

uree 5-10 ml sînge venos 30,3mg%. 20-40mg%.

Creatinină: 5-10 ml sînge venos. 1,1 mg%. 0,6-1,2mg%.

Na: 5-10 ml sînge venos. 148mEq/l. 137-152mEq/l.

K: 5-10 ml sînge venos. 4,5mEq/l 3,8-5,4mEq/l
V.S.H.: 1,6 ml sînge venos pe 0,4 ml citrat de sodiu 3,8%. 20 mm. 1h:4-6 mm,2h:7-15 mm.
Htc sînge venos pe E.D.T.A.0,5 ml soluţie prin evaporare. 46%. B:46±6%,F:41±5%.

Hgb puncţie capilară sau puncţie venoasă 2 ml sînge pe E.D.T.A. 15 g/100ml. B:15±2g/100ml,F:13±2g/100ml
Leucocite puncţie capilară sau venoasă 2ml sînge pe E.D.T.A. 11500/mm³. 4000-8000/mm³.

ALIMENTAŢIA BOLNAVULUI

Perioada Alimente permise Alimente interzise

1.01-5.01.2014 - lapte şi produse derivate, carne de pasăre slabă fără piele, vacă/viţel slab, - grăsimile animale
şuncă/peşte slab, la ouă doar albuşul, uleiuri vegetale maximum 25g/zi, pîine - apă minerală,
intermediară de o zi, griş, orez, porumb, supe de legume, ciorbe,bulion de - tutun
carne, sosuri, legume, fructe, apă minerală, ceaiuri, cafea slabă, sucuri de - băuturi alcoolice
legume şi fructe. - băuturi energizante
INVESTIGAŢII PARACLINICE

68
 Data Examene curente Pregatirea pentru examen Îngrijiri după examen
2.01.2014 Radiografie Se anunţă pacientul, explicându-i-se condiţiile în care se va face Bolnavul este condus în salon şi
examinarea (cameră în semiobscuritate) instalat comod în pat.
Pacientul va fi condus la serviciul de radiologie
Se explică pacientului cum trebuie să se comporte în timpul
examinării (va efectua câteva mişcări de respiraţie, iar radiografia
se face în apnee, după o inspiraţie profundă.
Se dezbracă complet regiunea toracică (părul lung al femeilor se
leagă pe creştetul capului); se îndepărtează obiectele radio-opace.
Se aşează pacientul în poziţie ortostatică, cu mâinile pe şolduri şi
coatele aduse înainte (fără să ridice umerii) în spatele ecranului,
cu pieptul apropiat de ecran sau de caseta care poartă filmul.
Când poziţia verticală este contraindicată, se aşază pacientul în
poziţie şezând sau în decubit.
3.01.2014 Spirometrie Bolnavul este anunţat, cu o zi înainte, că examinarea se execută Bolnavul este condus în salon şi
pe nemâncate sau la 3-4 ore după masă. instalat comod în pat.
Bolnavii nu vor folosi niciun fel de medicaţie excitantă sau Se supraveghează funcţiile vitale
depresivă a centrilor respiratori, cel putin cu 24 de ore înainte.
În ziua examinării, asistenta care execută proba asigură repaos
fizic si psihic fiecarui pacient înainte de probă.
Bolnavul va fi aşezat pe scaun în poziţie comodă.
I se explică proba pentru a se obţine colaborarea lui.
Bolnavul, aşezat comod, preia în mână tubul burdufului cu piesa
bucală adaptată.
Asistenta va pensa nasul bolnavului.
TRATAMENT MEDICAMENTOS

Data Medicamente Mod de administrare

69
 01.-06.01.2014 HHC 100 mg f. 2 x 2 ori/zi i.v.
Cefotax 1g f. 1 x 2 ori/zi i.m.;
Ciprinol 500 mg tb. 1 x 4 ori/zi per os;
Bromhexin 8 mg dj. 1 x 3 ori/zi per os;
Diazepam 10 mg tb. 1 x 1 ori/zi per os;

Evaluare finală:
Pacientul F. J. în vârstă de 67 ani s-a prezentat la secţia de Pneumoftiziologie pentru internare acuzând următoarele semne şi simptome:
cefalee, nelinişte, insomnie, tuse cu expectoraţie mucopurulentă, dispnee. În urma investigaţiilor clinice şi de laborator se stabileşte diagnosticul
medical de bronşită cronică. Ca urmare a îngrijirilor de nursing acordate şi a tratamentului medicamentos cu antibiotice, cortizon, expectorante, a
repausului la pat, starea pacientului s-a ameliorat evoluţia fiind favorabilă. Pacientul se externează după 10 zile de spitalizare cu recomandarea de:
 A evita umezeala, frigul, efortul fizic;
 Să respecte programul de somn şi odihnă;
 Alimentaţia să fie bogată in proteine;
 Iar după 3 săptămani să se prezinte la control.

70
 3.3. CAZUL NR.3

Date fixe:
Nume: A.
Prenume: I.
Naţionalitatea: Română
Sex: Masculin
Religia: Catolic
Vârsta: 52 ani
Greutate: 53 kg
Înălţime: 166 cm
Grupa sanguină: AII. Rh pozitiv
Date variabile:
Domiciliu: jud. Vaslui loc. Laza
Data internării: 01.03.2014
Data externării: 06.03.2014
Diagnostic medical la internare:
Bronşită cronică
Antecedente heredocolaterale:
- fără importanţă
Antecedente personale:
Pacient cu antecedente de bronşită cronică 2005
Istoricul bolii:
Pacientul A. I., în vârstă de 52 ani din Laza, cunoscut cu afecţiuni pulmonare din anul
2005, declară că de aproape o săptămână prezintă tuse chinuitoare cu expectoraţie, dureri
retrosternale, dispnee la efort, cefalee, ameţeli, palpitaţii.
Deoarece de 2 –3 zile starea sa s-a înrăutăţit expectoraţia estevhemoptoică, iar
temperatura este de 38,50C avand şi frisoane s-a prezentat la medicul de familie pentru
tratament. Medicul de familie îi recomandă internare Secţia Pneumoftiziologie a Spitalului
Judeţean Vaslui. La internare, pacientul prezintă: dureri toracice difuze, cefalee, vertij, palpitaţii,
tuse cu expectoraţie mucopurulentă, temperatură 38,5 0C, frisoane, transpiraţii. Pacientul este
neliniştit in legătură cu evoluţia stării sale de sănătate.
Manifestări de dependenţă: tuse cu secreţii abundente mucopurulente, facies crispat,
temperature, transpiraţii abundente, frisoane, agitaţie, tahipnee, senzaţie de sufocare, nelinişte,
spută mucopurulentă, senzaţie de greaţă, deficit de cunostinţe despre boală

71
Problemele pacientului:
 Obstrucţia căilor respiratorii determinată de procesul inflamator la nivelul căilor
respiratorii manifestat prin tuse cu secreţii abundente mucopurulente, facies crispat.
 Hipertermie determinată de procesul infecţios pulmonar manifestat prin T= 38,5
0C, transpiraţii abundente, frisoane, agitaţie.
 Dispnee intensă la efort din cauza procesului inflamator pulmonar manifestat
prin tahipnee, senzaţie de sufocare, nelinişte.
 Vulnerabilitate faţă de pericole din cauza procesului inflamator la nivelul căilor
respiratorii manifestat prin risc de complicaţii pulmonare.
 Alterarea respiraţiei din cauza procesului infecţios la nivelul căilor respiratorii
manifestat prin spută mucopurulentă, senzaţie de greaţă.
 Cunoştinţe insuficiente despre boală, prognostic, evoluţie din cauza
dezinteresului manifestat prin deficit de cunostinţe despre boală.

72

NEVOIA DEFICITARĂ DIAGNOSTIC DE
ÎNGRIJIRE
Nevoia de a respira şi a Obstrucţia căilor respiratorii
avea o bună circulaţie determinată de procesul
inflamator la nivelul căilor
respiratorii manifestat prin tuse
cu secreţii abundente
mucopurulente, facies crispat.
Dispnee intensă la efort din
cauza procesului inflamator
pulmonar manifestat prin
tahipnee, senzaţie de sufocare,
nelinişte.
Plan de îngrijire cazul 3.
OBIECTIVE INTERVENŢII EVALUARE
Pacientul să prezinte Am aerisit salonul, am asigurat În urma îngrijirilor şi a
căile respiratorii temperatura constantă a intervenţiilor cu rol propriu
permeabile şi o bună încăperii; şi delegat, a repausului la
respiraţie la nivelul Am preluat pacientul din triaj pat, starea pacientului s-a
plămanilor şi a şi l-am instalat la salon; ameliorat, tusea este mai
bronhiilor. Am asigurat, atat cat a fost rară, prezintă căi
Pacientul să respire liber posibil, imbrăcăminte lejeră, respiratorii permeabile şi se
pe nas. lenjerie de pat curată şi fără observă o diminuare a
cute, schimbându-l ori de câte dispneei.
ori a fost nevoie;
Am aşezat pacientul în pat în
poziţie semişezandă pentru a
favoriza respiraţia;
Am aspirat secreţiile bronşice
eliberand căile respiratorii;
Am învăţat pacientul să facă
exerciţii respiratorii;
Am învăţat pacientul să
tuşească, să expectoreze şi să
colecteze sputa in vase
colectoare (scuipători);
Am îndepărtat cauzele iritante:
zgomotele şi mirosurile
dezagreabile pentru a-i
favoriza un somn odihnitor;
Am adus la cunoştinţă
pacientului regulamentul de
ordine
73

Nevoia de a avea Hipertermie determinată de
temperatura corpului în procesul infecţios pulmonar
limite normale Manifestat prin T= 38,5 0C,
transpiraţii abundente, frisoane,
agitaţie.
interioară;
Am măsurat şi notat in foaia de
observaţie, funcţiile vitale ale
pacientului: respiraţia, puls,
tensiunea arterială,
temperatura.
Am pregătit psihic pacientul în
vederea oricărei tehnici:
radiografie pulmonară,
recoltarea sputei, bronhografie,
recoltarea probelor
biologice.
Am administrat pacientului
medicamentele prescrise de
medic: Cefotax 1g f. 1 x 2
ori/zi (1g la 12 ore i.m.); Refen
f. 1 x 2 ori/zi i.m.; Tussin
tb.3 /zi per os; No-spa f. 1 x 3
ori/zi i.m.; Fenobarbital tb 1 x
2
/zi per os; Famotidină 40mg tb.
1 x 3 / zi per os.
Pacientul să prezinte Am asigurat o imbrăcăminte In urma ingrijirilor cu rol
temperatura corpului in lejeră; propriu şi delegat
limite normale (36,40C Am schimbat ori de cate ori hipertermia s-a diminuat,
axilar). este necesar lenjeria de pat şi astfel
de corp; incat din a treia zi de
Pacientul să prezinte o Am servit pacientul cu lichide; spitalizare pacientul avea
stare de bine fizică şi Am menţinut igiena temperatura axială 36,50C
psihică. tegumentelor; valoare ce
Am calculat bilanţul ingestie – s-a menţinut pe perioada
excreţie pe 24 ore; internării.
Am aplicat comprese reci, l-
74

Nevoia de a evita Vulnerabilitate faţă de pericole
pericolele din cauza procesului inflamator
la nivelul căilor respiratorii
manifestat prin risc de
complicaţii pulmonare,
Nevoia de a respira şi a Alterarea respiraţiei din cauza
avea o bună circulaţie procesului infecţios la nivelul
am frecţionat.
Când s-a instalat frisonul
pacientul a fost incălzit cu
pături, sticle cu apă caldă.
I-am recomandat ca pe
perioada febrilă să consume
cantităţi mari de lichide (1 0C
peste 37 0C îi corespunde 500
ml lichide).
Pacientul să nu devină o Am aerisit salonul; În urma intervenţiilor cu rol
sursă de infecţie pe Am luat măsuri de prevenire a propriu pacientul a
perioada spitalizării. infecţiilor nosocomiale. prezentat complicaţii şi
Educ pacientul pentru a folosi nu a devenit sursă de
batista individuală de unică infecţii nosocomiale.
folosinţă.
Educ pacientul pentru a evita
împrăştierea secreţiilor nazale.
Am luat măsuri sporite de
evitare a transmiterii infecţiilor
in cazul
imbolnăvirilor cu boli
transmisibile - prin izolarea
pacientului,
respectarea circuitelor.
Am urmărit şi am apreciat
corect potenţialul infecţios al
pacientului,
receptivitatea sa.
Am ales procedurile de
investigaţie şi tratament cu risc
minim de infecţie.
Pacientul să nu devină Am calculat bilanţul ingestie – În urma ingrijirilor de
sursă de infecţii. excreţie pe 24 ore; nursing şi a tratamentului
75
căilor respiratorii manifestat prin
spută mucopurulentă, senzaţie de
greaţă.
Pacientul să nu prezinte Am cantărit pacientul şi am efectuat problemele
dezechilibru notat valorile in foaia de pacientului s-au diminuat
hidroelectrolitic. observaţie; treptat.
Am aşezat pacientul în pat în Pacientul prezintă eliminări
poziţie semişezandă pentru a in limite fiziologice
favoriza respiraţia; şi este echilibrat
Am aspirat secreţiile bronşice hidroelectrolitic.
eliberand căile respiratorii;
Am învăţat pacientul să facă
exerciţii respiratorii;
Am învăţat pacientul să
tuşească, să expectoreze şi să
colecteze sputa in vase
colectoare (scuipători);
Am luat măsuri sporite de
evitare a transmiterii infecţiilor
prin izolarea pacientului,
respectarea circuitelor, măsuri
de igienă
spitalicească; Am hidratat
pacientul oferindu-i lichide
călduţe: ceaiuri, compoturi,
supe administrate in cantităţi
mici şi repetate;
Asigur o igienă corporală
riguroasă pentru a preveni
apariţia escarelor;
Îi explic importanţa renunţării
la obiceiurile dăunătoare;
Încurajez pacientul ca să-şi
exprime gandurile şi
sentimentele în legătură cu
problema de sănătate.
76
Nevoia de a învata cum Cunoştinţe insuficiente despre
să işi păstreze sănătatea boală, prognostic, evoluţie din
cauza dezinteresului manifestat
prin deficit de cunostinţe despre
boală.
Pacientul să acumuleze Am explorat nivelul de În urma îngrijirilor
cunoştinţe noi despre cunoştinţe al bolnavului acordate, cu rol propriu şi
boală, prognostic şi privind boala, modul de delegat, pacientul a dovedit
evoluţie. manifestare, măsurile că a cumulat cunoştinţe şi
preventive şi curative, modul deprinderi noi despre cum
de participare la să prevină reapariţia bolii şi
intervenţii şi la procesul de în acelaşi timp le poate
recuperare. folosi pentru a-şi păstra
Motivez importanţa acumulării sănătatea.
de noi cunoştinţe.
Conştientizez bolnavul asupra
propriei responsabilităţi
privind sănătatea.
Organizez activităţi educative,
folosind metodele de
invăţămant cunoscute:
expunerea, conversaţia,
demonstraţia.
Verific dacă bolnavul a inţeles
corect mesajul transmis şi dacă
şi-a insuşit noile cunoştinţe.
Aduc la cunoştinţă, inainte de
externare, datele controalelor
medicale la spital sau
dispensar.
Furnizez explicaţii simple in
limbaj adecvat. Explic toate
tratamentele viitoare şi
măsurile de luat.
Recomand un comportament
pozitiv cu privire la
conservarea sănătăţii.
77
 SUPRAVEGHEREA FUNCŢIILOR VITALE

Data T.A Puls Respiraţie Temperatură Diureza Scaun

01.03.2014 120/65 mmhg 70 b/min 35/min 38,7 C 1800 ml/24h normal

02.03.2014 125/70 mmhg 67 b/min 28/min 38,7 C 1800 ml/24h normal

03.03.2014 120/60 mmhg 65 b/min 25/min 37,8 C 1700 ml/24h normal
04.03.2014 135/80 mmhg 70 b/min 20/min 37,8 C 1800 ml/24h normal
05.03.2014 125/65 mmhg 68 b/min 18/min 36,5 C 1800 ml/24h normal
06.03.2014 125/70 mmhg 70 b/min 19/min 36,8 C 1700 ml/24h normal

EXAMENUL DE LABORATOR

Examen cerut Mod de recoltare Rezultate Valori normale

glicemie 2 ml sînge venos pe 4 mg florură de sodiu. 98mg%. 80-110mg%.
Acid uric 5-10 ml sînge venos 5,9mg%. 2-6mg%.

uree 5-10 ml sînge venos 20,3mg%. 20-40mg%.

Creatinină: 5-10 ml sînge venos. 1,2mg%. 0,6-1,2mg%.

Na: 5-10 ml sînge venos. 148mEq/l. 137-152mEq/l.

K: 5-10 ml sînge venos. 4,2mEq/l 3,8-5,4mEq/l
V.S.H.: 1,6 ml sînge venos pe 0,4 ml citrat de sodiu 3,8%. 16 mm. 1h:4-6 mm, 2h:7-15 mm.
Htc sînge venos pe E.D.T.A.0,5 ml soluţie prin evaporare. 46%. B:46±6%,F:41±5%.

Hgb puncţie capilară sau puncţie venoasă 2 ml sînge pe E.D.T.A. 15 g/100ml. B:15±2g/100ml,F:13±2g/100ml
Leucocite puncţie capilară sau venoasă 2ml sînge pe E.D.T.A. 10500/mm³. 4000-8000/mm³.

78
 INVESTIGAŢII PARACLINICE

Data Examene curente Pregatirea pentru examen Îngrijiri după examen

1.02.2014 Radiografie Se anunţă pacientul, explicându-i-se condiţiile în care se va face Bolnavul este condus în salon şi
examinarea (cameră în semiobscuritate) instalat comod în pat.
Pacientul va fi condus la serviciul de radiologie
Se explică pacientului cum trebuie să se comporte în timpul
examinării (va efectua câteva mişcări de respiraţie, iar radiografia
se face în apnee, după o inspiraţie profundă.
Se dezbracă complet regiunea toracică (părul lung al femeilor se
leagă pe creştetul capului); se îndepărtează obiectele radio-opace.
Se aşază pacientul în poziţie ortostatică, cu mâinile pe şolduri şi
coatele aduse înainte (fără să ridice umerii) în spatele ecranului,
cu pieptul apropiat de ecran sau de caseta care poartă filmul.
2.02.2014 Spirometrie Bolnavul este anunţat, cu o zi înainte, că examinarea se execută Bolnavul este condus în salon şi
pe nemâncate sau la 3-4 ore după masă. instalat comod în pat.
Bolnavii nu vor folosi niciun fel de medicaţie excitantă sau Se supraveghează funcţiile vitale
depresivă a centrilor respiratori, cel putin cu 24 de ore înainte.
În ziua examinării, asistenta care execută proba asigură repaos
fizic si psihic fiecarui pacient înainte de probă.
Bolnavul va fi aşezat pe scaun în poziţie comodă.
I se explică proba pentru a se obţine colaborarea lui.
Bolnavul, aşezat comod, preia în mână tubul burdufului cu piesa
bucală adaptată. .
TRATAMENT MEDICAMENTOS
Data Medicamente Mod de administrare

79
 31.01.2014 Cefotax 1g f. 1 x 2 ori/zi i.m.; (1g la 12 ore i.m.);
Refen f. 1 x 2 ori/zi i.m.;
Tussin tb. 1 x 3 ori/zi per os;
Fenobarbital cp. 1 x 2 ori/zi per os;
01.-05.02.2014 Cefotax 1g f. 1 x 2 ori/zi i.m.; (1g la 12 ore i.m.);
Refen f. 1 x 2 ori/zi i.m.;
Tussin tb. 1 x 3 ori/zi per os;
Famotidină 40mg tb. 1 x 3 ori/zi per os;

Evaluare finală:
Pacientul A. I. de 52 ani internat în secţia Medicală cu diagnosticul de Bronşită Cronică Acutizată in urmă cu 10 zile avand următoarele
simptome: dispnee de efort, tuse mucopurulentă, dureri toracice, febră, cefalee, ameţeli. A urmat tratament cu antibiotice, cortizon, expectorante,
tratament stabilit pe baza analizelor amănunţite de laborator, a datelor culese şi a rezultatelor obţinute la investigaţiile paraclinice. În urma îngrijirilor
acordate evoluţia stării generale este favorabilă, pacientul este echilibrat, temperatura corpului este in limite normale, prezintă respiraţie in limite
fiziologice.. Pacientul se externează după 10 zile de spitalizare primind ca şi indrumări următoarele:
 Să evite efortul fizic;
 Să evite umezeala şi frigul;
 Alimentaţia să fie bogată in proteine;
 Să respecte programul de somn şi odihnă;
 După 3 săptămani să se prezinte la control.

80
 CAPITOLUL IV.
CONCLUZII

4.1 Concluzii generale

Plecând de la o afecţiune des întalnită în practică şi la toate categoriile socio-
profesionale am dorit ca prin lucrarea de faţă să relatez importanţa ingrijirilor acordate
bolnavilor cu Bronşită Cronică. Procesul de îngrijire este un proces clinic pentru identificarea
problemelor şi aplicat in scopul de a permite identificarea necesităţilor persoanelor îngrijite.
Aceste necesităţi specifice fiecărui pacient au întrat în alcătuirea planului de îngrijire, un
document individualizat şi actualizat in permanenţă în care am ţinut cont de toate problemele
zilnice ale pacienţilor. Pe perioada petrecută cu cei trei pacienţi acordându-le îngrijiri atât cu rol
propriu cât şi delegat, am ajuns la concluzia că o clipă în plus la patul pacientului, o vorbă în
plus prin care să dai răspunsul aşteptat, inseamnă foarte mult pentru acesta.
Pacienta P. E. în vârstă de 78 ani a avut o evoluţie favorabilă datorită îngrijirilor
acordate. Am insistat ca acesta să înveţe cum să se autoîngrijească, să prevină complicaţiile, să
inţeleagă importanţa pregătirii alimentelor şi a respectării orarului meselor, să evite eforturile
fizice mari şi i-am recomandat renunţarea la consumul de alcool, tutun şi excesul de cafea. Am
observat la acest caz o disponibilitate a pacientei la acumularea de cunoştinţe şi deprinderi
necesare menţinerii stării de sănătate, mai puţin o reticenţă faţă de recomandarea renunţării la
obiceiurile dăunătoare sănătăţii (alcool, tutun, cafea).
Specific cazului II, am remarcat interesul pacientului F. J. în varstă de 67 ani, faţă de
programul de îngrijire, dorinţa sa de a cunoaşte cat mai multe lucruri despre boală şi evoluţia ei.
Pacientul pe toată perioada spitalizării a colaborat foarte bine atât cu mine, cu restul echipei de
îngrijire, dar mai ales cu familia şi cu ceilalţi pacienţi din salon.
La cazul III am constatat că a fost nevoie să aloc mai mult timp pentru a ajuta pacientul
A. I. în vârstă de 52 ani, să inţeleagă cat de necesare sunt respectarea măsurilor de igienă: igiena
corporală, folosirea batistei individuale, felul cum trebuie să-şi colecteze sputa, importanţa
pregătirii alimentelor, respectarea orarului meselor.
Consider că îngrijirile cu rol propriu şi delegat acordate de mine şi echipa de îngrijire
au avut o mare importanţă pentru pacienţi şi că acestea au răspuns nevoilor particulare ale
fiecăruia şi totodată au răspuns aşteptărilor acestora. Astfel că la externarea din spital a celor
trei cazuri prezentate mai sus, pacienţii au mulţumit atât echipei de îngrijire cât şi mie însumi.
Toate acestea satisfacţii au dus la creşterea interesului meu faţă de această afecţiune.

81
 BIBLIOGRAFIE

1. Albu R.M. ,,Anatomia şi fiziologia omului”, Editura Medicală 1987;

2. Borundel Corneliu ,,Manual de Medicină Internă Pentru Cadrele Medii”, Editura
ALL 2006;
3. Baltă G., Metaxatos A., Kyovski A. ,,Tehnici de îngrijire generală a bolnavilor”,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983;
4. Beuran M. ,,Ghid de manevre medicale şi colaborare medic – asistentă”, Editura
Scripta, Bucureşti, 1999;
5. Birmingham JJ. ,,Home Care Planning Based on DRGs: Functional Health
Pattern Model”, Philadelphia, JB Lippincott, 1986;
6. Bruckner I. ,,Medicină internă” Editura Medicală, 1980;
7. Câmpeanu R. ,,Anatomia şi fiziologia omului”, Editura Didactică şi pedagogică,
Bucureşti, 1983;
8. Clocotici L. ,,Profesia de asistentă medicală”, Editura Info-Team, 1995;
9. F. Udma ,,Proceduri de nursing”, Editura Ex ponto Constanța, 2007;
10. Lucreţia Titircă ,,Tehnici de evaluare şi îngrijiri acordate de asistenţii medicali”,
Editura Viaţa Românească, Bucureşti, 1997;
11. L. Titircă ,,Ghid de Nursing”, Editura Viaţa Medicală Românească, Bucureşti,
2001;
12. Mozes Carol, ,,Manual de Medicină Internă Specialitati înrudite si îngrijiri
paliative”, Editura Bucuresti,1998;
13. Morariu L. si colaboratorii ,,Bazele teoretice şi practice ale îngrijirii omului
sănătos şi bolnav – nursing”, Editura Universal, Bucureşti, 2000;

82