Etapele planificării şi evaluării educaţiei pentru sănătate:

1. identificarea şi caracterizarea consumatorilor;

2. identificarea nevoilor şi ierarhizarea lor;
3. formularea de scopuri şi obiective strategice teoretice;
4. identificarea resurselor pentru formarea comportamentului favorabil sănătăţii;
5. elaborarea conţinutului şi alegerea metodelor de folosit;
6. acţiunea propriu-zisă de influenţare, de formare de atitudini, comportamente;
7. evaluarea rezultatelor procesului - continuă
- imediată
- de etapă
- terminală

Scopuri Conţinut
(pentru (ce?)
ce?)
Planificare

Obiect Execuţie
(la ce?)
Mijloace
(cum?)
Evaluare
Factori
determinanţi
Subiect
(cine?)

Etapele implementării unui program de educaţie pentru

sănătate
Pe baza evidenţei activităţii de educaţie pentru sănătate se pot calcula o serie de indici
care permit o apreciere mai bună a modului de efectuare cantitativă a educaţiei pentru
sănătate cum ar fi:

 Indicele acţiunilor de educaţie pentru sănătate:

Numar de actiuni de educatie pentru sanatate
 1000
Numar populatie

 Indicele absolvirii diferitelor cursuri cu conţinut educativ-sanitar:

Numar persoane ce au absolvit o forma organizata
de educatie pentru sanatate
 100
Numar total persoane din colectivit atea respectiva

 Indicele comportamentului igienico-sanitar al populaţiei:

Numar persoane cu comportament igienico - sanitar corect
 100
Numar total persoane din colectivit atea respectiva
  Indicele utilizării fondurilor destinate educaţiei pentru sănătate:
Suma in lei utilizata pentru educatia pentru sanatate
 100
Suma in lei repartizata pentru educatia pentru sanatate

Răspunderile promotorilor de sănătate:

 să fie informaţi, să fie la curent cu noile descoperiri în domeniu;

 să fie îndrăzneţi, să-şi depăşească propriile slăbiciuni şi prejudecăţi;
 să fie expliciţi, să nu deruteze oamenii folosind un limbaj ambiguu;
 să evite stereotipia şi blamarea, mai ales dacă este vorba de o afecţiune transmisibilă;
 să-şi concentreze eforturile pentru a schimba comportamentul în grupurile ţintă;
 să activeze pe un front larg - promotorii de sănătate trebuie să înţeleagă motivele care-i
fac pe oameni să continue să se poarte la fel, dăunând propriei sănătăţi, găsind
alternative acceptabile şi apoi furnizând resursele şi sprijinul necesar pentru acceptarea
alternativelor.

Comandamentele în structura unei politici a educaţiei pentru sănătate

Educaţia pentru sănătate este o componentă a politicii de educaţie generală şi sanitară

şi a politicii de sănătate. Ea trebuie să fie integrată instrucţiei generale cu utilizarea tuturor
metodelor şi mijloacelor de educaţie ale acesteia.
Educaţia pentru sănătate se încadrează în conceptul modern de necesitate a educaţiei
permanente.
Formele şi mijloacele utilizate în prezent ca educaţie generală de sănătate, cât şi cele
folosite pentru anumite secvenţe ale statusului temporar pentru unele grupe de risc (căsătorie,
graviditate, maternitate, pentru unele afecţiuni dominante, pentru vârsta a treia, etc.) sunt de
asemenea componente ale educaţiei generale, încadrându-se, aşa cum se desfăşoară, într-un
regim de specializare, dar necesită a fi organizate pe un fond de cunoştinţe asimilate în
sistemul instrucţiei generale de cultură.

Mesajul educativ general trebuie bine conceptualizat şi executat (nu numai de către
profesioniştii sănătăţii) pentru deprinderea obiceiurilor sanogene şi trebuie neapărat grefat pe
un material demonstrativ existent.
Educaţia pentru sănătate se încadrează în conceptele de echitate pentru toate grupele
de populaţie şi accentul trebuie pus pe grupurile periferice, condiţie realizabilă numai prin
cuprinderea ei în sistemul instrucţiei generale naţionale, făcând parte din politica generală,
globală, de dezvoltare.
Baza unei educaţii pentru sănătate trebuie înţeleasă de către voinţa politică în sensul
că nu este în primul rând o sarcină a profesioniştilor din sănătate, şi că ea este reprezentată de
sistemul de educaţie generală şi permanentă, adresându-se formării generale pentru viaţă a
copilului, adolescentului, adultului şi vârstnicului. Profesioniştii sănătăţii trebuie să fie
consideraţi participanţi de profil ai societăţii în elaborarea conţinutului special al instrucţiei
generale şi mentori ai „specializării” populaţiei deja formate prin sistemul naţional de
educaţie.
În prezent este momentul evoluţiei societăţii prin schimbarea tradiţionalismului
reprezentat de „acţiunile şi activităţile” de educaţie sanitară cu un sistem de educaţie pentru
sănătate, parte integrantă a educaţiei generale naţionale.
 Organizarea activităţii de educaţie pentru sănătate

Forul cel mai înalt care coordonează, organizează, supraveghează şi îndrumă

activitatea de promovare a sănătăţii este Ministerul Sănătăţii. Pentru o mai bună desfăşurare a
activităţii de promovarea sănătăţii în cadrul Institutului de Sănătate Publică din Bucureşti a
luat fiinţă „Centrul Naţional pentru Promovarea Sănătăţii şi Educaţie pentru Sănătate” care
are următoarele atribuţii:
 transmiterea de informaţii către populaţie în ceea ce priveşte prevenirea bolilor şi
promovarea sănătăţii;
 sprijinirea activităţii Laboratoarelor Judeţene de Promovarea Sănătăţii şi Educaţie
pentru Sănătate;
 dezvoltarea de programe de formare pentru cadrele medicale şi alţi specialişti din
domeniul promovării sănătăţi şi educaţiei pentru sănătate;
 îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin în cadrul componentei de promovare a sănătăţii din
proiectul Băncii Mondiale.

La nivelul fiecărui judeţ, în cadrul Inspectoratului de Poliţie Sanitară şi Medicină

Preventivă funcţionează câte un Laborator de Promovarea Sănătăţii şi Educaţie pentru
Sănătate, care are ca obiectiv prioritar promovarea sănătăţii în judeţul respectiv. Aceste
laboratoare au responsabilitatea coordonării activităţii de educaţie pentru sănătate, folosind
metode şi mijloace specifice educaţiei.

Ele sunt într-un contact permanent cu persoanele care şi-au asumat responsabilitatea
desfăşurării activităţii de educaţie pentru sănătate la diverse nivele, cu mass-media şi direct
cu populaţia căreia îi este adresată şi destinată această activitate. De asemenea acestor
laboratoare le revine responsabilitatea de a forma şi instrui educatori care vor desfăşura o
activitate de educaţie pentru sănătate în rândul populaţiei.

Formarea de educatori

1. Elemente ale unui program de instruire:

 instructajul reprezintă un proces de stârnire a interesului, vizând clarificarea propriilor

cunoştinţe şi norme (ale participanţilor) privitoare la tema abordată;
 pe timpul instructajului are loc reflecţia asupra stilului de predare propriu fiecăruia
dintre participanţi;
 instructajul caută să-l ajute pe participant să ajungă la formularea unor convingeri
hotărâtoare, să-şi ridice nivelul cunoştinţelor;
 de asemenea trebuie să-l ajute pe participant să poată transmite mai departe şi să aplice
în practică ceea ce a învăţat şi experimentat în timpul cursului.

2. Durata cursului şi caracterul:

 cursuri de câteva zile sau câteva săptămâni;

 cursuri cu caracter deschis sau închis.
 3. Elemente de metodologie:

Tehnici utilizate:
 stabilirea unor reguli ce vor fi respectate în timpul cursului (timp de lucru,
fumat, etc.);
 discuţia în grup;
 lucrul pe subgrupe;
 brainstorming-ul;
 studiul de caz: jocul de rol, clarificarea valorilor;
 evaluarea cursului.

4. Profilul instructorilor la sfârşitul cursului:

 să aibă aptitudini de predare şi un bagaj de cunoştinţe în domeniu;

 să fie flexibil în variantele de predare;
 să fie capabili de comunicare;
 să aibă o atitudine pozitivă faţă de tema respectivă;
 să fie în stare să-i reorienteze pe alţii;
 să fie în stare să primească şi să transmită feed-back;
 să fie capabili să lucreze împreună cu alţi instructori.

Pregătirea şi prezentarea unei sesiuni de predare

1. Planificarea subiectelor va include:

a) scopul cursului – să fie menţionat corect;

b) grupul ţintă;
c) organizarea cursului: numărul sesiunilor, durata sesiunilor, metode de expunere,
aşteptările participanţilor la curs;
d) conţinutul cursului – trebuie definite obiectivele specifice pentru fiecare sesiune.

2. Strategiile de predare eficientă vor include:

 scopul şi obiectivele clare ale sesiunii de predare;

 planificare şi pregătire;
 structurarea sesiunii de predare
 ritm alert;
 respectarea orarului impus;
 organizarea sălii;
 coordonarea eficientă a activităţilor;
 atmosferă relaxată dar în acelaşi timp ordonată şi coerentă;
 instructorul să fie conştient de nivelul de înţelegere al grupului şi de nevoile
individuale;
 expuneri şi explicaţii clare;
 implicarea permanentă şi activă a participanţilor la desfăşurarea sesiunii.
 3. Aptitudinile de predare vor include:

 claritatea prezentării;
 urmărirea şi supravegherea indirectă a predării;
 predarea directă;
 folosirea vocii (intonaţie, tonalitate, etc.);
 strategia întrebărilor;
 oportunitatea rapoartelor, a rezultatelor, etc.;
 stăpânirea subiectului tratat;
 aşteptarea oportună.

4. Planificarea unei lecţii tactice:

a) Obiectivul central – ce urmează să înveţe cursanţii?

b) Introducere
 evidenţierea scopului principal al lecţiei
 recapitularea lecţiei anterioare, dacă este cazul
c) Faza I – prezentarea conţinutului iniţial, în care de obicei profesorul vorbeşte şi
cursanţii ascultă
d) Faza II – schimbarea activităţii
 lucrul pe grupe
 exerciţii individuale
 exerciţii cu mai multe variante
 rezolvarea problemelor, etc.
e) Faza III – răspunsul cursanţilor la faza a II-a şi întrebări, dacă este cazul.
f) Faza IV – concluzii:
 clarificări
 sesiuni viitoare (anunţare, programare)

Educaţia pentru sănătate în învăţământul primar

Includerea în sistemul de învăţământ de toate gradele şi profilele a unor noţiuni de

igienă şi sanogeneză corespunzătoare vârstei, trebuie să constituie o preocupare majoră a
tuturor factorilor responsabili. Activitatea de educaţie pentru sănătate în învăţământul primar
cuprinde două aspecte:
a) activitatea de educaţie pentru sănătate din cadrul procesului de învăţământ – care
interesează în primul rând corpul didactic;
b) educaţia pentru sănătate în afara procesului de învăţământ, interesând deopotrivă
corpul didactic şi cadrele medico-sanitare care trebuie să colaboreze pentru realizarea
acestui obiectiv.

Obiectivele educaţiei pentru sănătate în învăţământul primar pot fi sintetizate astfel:

I. Obiective directe:
1. dezvoltarea componentelor comportamentului igienic realizate la vârsta
preşcolară;
2. formarea unor componente ale comportamentului igienic, sanogenetic,
corespunzătoare vârstei şi sarcinilor şcolare;
3. dobândirea unor noţiuni şi elemente ale motivaţiei ştiinţifice necesare
conştientizării acţiunilor.
 II. Obiective indirecte:
1. promovarea sănătăţii;
2. îmbunătăţirea indicatorilor stării de sănătate;
3. creşterea randamentului şcolar.

Conţinutul activităţii:

Pentru realizarea obiectivelor trebuie desfăşurate o serie de acţiuni după o tematică ce

poate fi structurată astfel:
1. Igiena individuală, care se va referi la noţiuni ce privesc:
 igiena corporală: dinţi, păr, unghii, organe genitale, tegumente;
 igiena vestimentară: îmbrăcăminte, încălţăminte;
 călirea organismului prin: factori naturali (aer, apă, soare), educaţie fizică şi sport,
joc în aer liber.

2. Regimul igienic de viaţă

a) Bugetul de timp:
- activităţi şcolare (igiena în clasă şi în recreaţie, pregătirea lecţiilor acasă-tehnică,
durată, poziţie corectă a corpului);
- activităţi de întreţinere (igiena personală, respectarea orarului şcolar şi a „orarului”
activităţilor zilnice, alimentaţia raţională);
- activităţi de refacere (odihna activă ce cuprinde activităţi extraşcolare deconectante,
recreative, reconfortante, distractive, odihna pasivă – prin somn).
b) Igiena alimentaţiei – cu respectarea orarului de masă (inclusiv pacheţelul cu gustare
), servirea igienică a gustării şi a mesei, păstrarea igienică a alimentelor, evitarea
consumului de dulciuri între mese.

3. Igiena în colectivitate

a) în familie: igiena şi înfrumuseţarea mediului familial; relaţiile de microgrup

(atitudine reciprocă între membrii familiei); participarea la activităţi utile; accidente
posibile în mediul casnic – prevenirea şi primul ajutor;
b) în internate, semiinternate, tabere şi excursii: atitudine ecologistă; relaţii de
microgrup; accidente – prevenire şi primul ajutor;
c) pe stradă: igiena străzii şi comportament ecologist; accidentul rutier – prevenirea şi
primul ajutor;
d) în societate: comportare civilizată; noţiuni elementare de microbiologie,
epidemiologie şi profilaxie; boli transmisibile, intoxicaţii.

4. Elemente de educaţie sexuală

a) atitudinea civilizată faţă de sexul opus;

b) prevenirea izolării, însingurării şi crearea unui climat de comunicativitate;
c) un regim de viaţă igienic.
 5. Probleme privind sănătatea mintal

a) formarea şi respectarea bioritmului;

b) adoptarea unor conduite de viaţă pentru crearea unui climat tonic, deconectant,
reconfortant în familie, internate, semiinternate, tabere;
c) evitarea suprasolicitării fizice şi psihice.

Mijloacele educaţiei pentru sănătate în învăţământul primar sunt:

1. În procesul de învăţământ

a) la clasa I-a – în contextul predării limbii române, cunoaşterea mediului exterior;

educaţiei fizice, lucrărilor practice;
b) la clasele II-IV – în contextul predării limbii române, cunoştinţe despre natură,
geografie, educaţie fizică, lucrări practice.

2. În afara procesului de învăţământ

a) În şcoală:
 „cinci minute de control igienic”;
 formaţiuni sanitare şcolare;
 convorbiri individuale şi colective;
 vizionări de filme, diapozitive, diafilme, expoziţii tematice;
 lecturi cu conţinut educativ-sanitar;
 demonstraţii practice de formare a deprinderilor igienice;
 audierea organizată de emisiuni educativ-sanitare;
 organizarea de concursuri pe teme de cultură sanitară, sportive, cultural artistice.
b) Activităţi extraşcolare:
 în cadrul palatelor copiilor;
 vizite;
 excursii şi tabere;
 vizionări de spectacole şi emisiuni televizate educativ-sanitare.

Educaţia pentru sănătate în învăţământul gimnazial

Obiective
1. Formarea unui comportament igienic conştient prin:
 consolidarea cunoştinţelor, deprinderilor şi obişnuinţelor dobândite în ciclul primar;
 dezvoltarea cunoştinţelor asimilate anterior şi dobândirea de noi cunoştinţe, formarea
de noi deprinderi şi obişnuinţe corespunzătoare vârstei;
 formarea unor componente ale comportamentului sanogenetic menite să concure atât
la promovarea propriei sănătăţi cât şi a colectivităţii.

2. Instruirea teoretică şi practică în probleme de prim ajutor în caz de accidente şi

îmbolnăviri acute.
3. Formarea spiritului de întrajutorare umană.

Tematica cuprinde:
1. Igiena individuală:
 noţiuni de anatomie şi fiziologie;
 importanţa igienei corporale, vestimentare în prevenirea bolilor contagioase;
 alimentaţia raţională;
 influenţa nocivă a alcoolului şi tutunului asupra sănătăţii şi a randamentului la
învăţătură;
 importanţa practicării sportului, călirea organismului prin factorii naturali;
 noţiuni de igienă şi protecţia muncii.

2. Regimul igienic de viaţă:

 regimul raţional de învăţătură la domiciliu;
 odihna activă şi pasivă;
 activităţi extraşcolare deconectante, recreative, distractive;
 evitarea suprasolicitării fizice şi psihice.

3. Igiena în colectivitate:
 noţiuni privind bolile contagioase (lanţul epidemiologic) şi profilaxia lor;
 probleme de igienă şi sanitaţie în mediul rural;
 igiena din internate, semiinternate şi tabere;
 cultivarea unei atitudini ecologiste;
 formarea şi consolidarea spiritului de întrajutorare şi solidaritate umană.

4. Educaţia sexuală
 modificările fiziologice specifice acestei vârste;
 atitudine deschisă faţă de sexualitate, formarea unor opinii corecte fundamentate
ştiinţific;
 noţiuni de igienă sexuală;
 noţiuni elementare privind bolile cu cale de transmitere sexuală.

Educaţia pentru sănătate în învăţământul liceal

Obiectivele sunt:
1. Perfecţionarea comportamentului igienic conştient prin:
 înţelegerea ştiinţifică a fenomenelor legate de sănătate şi boală, prin transmiterea
organizată şi sistematică a cunoştinţelor igienice;
 cultivarea unei concepţii ştiinţifice şi a unei orientări profilactice, în scopul
prevenirii îmbolnăvirilor;
 formarea unor deprinderi igienice noi şi consolidarea celor dobândite;
 informarea ştiinţifică, formarea unei concepţii corecte şi a unui comportament
civilizat cu privire la relaţiile sexuale şi viaţa de familie;
 aprofundarea cunoştinţelor de acordare a primului ajutor în caz de accidente.

2. Dobândirea cunoştinţelor şi deprinderilor de igiena muncii şi de profilaxie a

îmbolnăvirilor profesionale.

Tematica cuprinde:
1. Igiena personală privind: vestimentaţia, încălţămintea, igiena corporală (tegumente,
păr, unghii, dantură), alimentaţie raţională, nocivitatea alcoolului, tutunului şi a
celorlalte droguri, importanţa factorilor naturali în călirea organismului.

2. Regimul igienic de viaţă

 organizarea şi îmbinarea armonioasă între pregătirea lecţiilor la domiciliu, odihna
activă şi cea pasivă;
  desfăşurarea de activităţi extraşcolare deconectante, distractive.

3. Igiena în colectivitate
 noţiuni privind bolile contagioase şi prevenire lor;
 igiena în internate, semiinternate şi tabere;
 măsuri de autoajutor şi prim ajutor în caz de accidente;
 promovarea unei atitudini civilizate, igienice, privind viaţa în colectivitate;
 promovarea unei gândiri ecologiste;
 consolidarea spiritului de întrajutorare umană.

4. Educaţia sexuală
 aprofundarea noţiunilor de anatomie şi fiziologie a aparatului de reproducere;
 transformările psiho-fiziologice specifice acestei vârste şi igiena sexuală;
 relaţiile sexuale: fecundaţia, sarcina, naşterea şi avortul;
 bolile cu transmitere sexuală, prevenirea lor;
 noţiuni de planificare familială.

Educaţia pentru sănătate a tineretului şi studenţilor

Odată cu depăşirea vârstei şcolare, educaţia pentru sănătate nu-şi reduce sfera de
acţiune. La această vârstă intervin multipli factori educaţionali care concură la formarea
personalităţii tânărului, la conştientizarea importanţei sănătăţii proprii şi a colectivităţii şi la
promovarea acesteia.
Principalele obiective şi elemente de conţinut ale educaţiei pentru sănătate a tinerilor
în general şi a studenţilor în special sunt:
 formarea unei concepţii ştiinţifice despre sănătate şi boală care să fundamenteze
atitudini şi comportamente igienice, sanogenetice;
 formarea convingerii că selectarea adecvată a normelor de viaţă igienică şi aplicarea
lor contribuie la conturarea personalităţii;
 promovarea culturii sanitare ca o componentă a culturii generale;
 consolidarea comportamentului privind igiena muncii şi vieţii în colectivitate,
profilaxia îmbolnăvirilor profesionale;
 pregătirea studenţilor, în special în universităţile de medicină şi farmacie, în
domeniul metodologiei educaţiei pentru sănătate şi promovării sănătăţii.
În afara de aceste obiective de interes general, în programele educativ-sanitare pentru
studenţi se cer a fi integrate şi alte obiective de interes particular cum ar fi:
 cunoaşterea legilor bioritmului uman, necesitatea respectării lui în cadrul activităţilor
fizico-psihice cotidiene sau pe termen lung;
 pregătirea continuă şi sistematică pentru a preveni munca în salturi şi stresul;
 elaborarea unor metode personale de asimilare a informaţiei şi interpretare a acesteia;
 crearea unui climat relaţional pozitiv în familie, cămin, loc de muncă sau învăţătură;
 consolidarea deprinderilor şi obişnuinţelor de igienă personală;
 asimilarea noţiunilor privind etiologia, epidemiologia şi profilaxia bolilor
transmisibile, a bolilor cronice degenerative;
 alimentaţia raţională – care presupune respectarea numărului, ritmicităţii meselor
precum şi calitatea acestora (principii alimentare, calorii, etc.)
 odihna activă, cu utilizarea eficientă a timpului liber, pentru a se obţine o recuperare
fizică şi psihică integrală;
  formarea unei atitudini pozitive faţă de ceilalţi membrii ai colectivităţii (sociabilitate,
solicitudine, spirit de echipă, colegialitate);
 formarea unei conduite corecte în ceea ce priveşte relaţiile interpersonale, relaţiile
dintre sexe;
 realizarea unei atitudini conştiente, responsabile, în ceea ce priveşte promovarea
sănătăţii proprii şi a colectivităţii.
Alegerea mijloacelor pentru realizarea acestui deziderat trebuie să ţină cont de
particularităţile psiho-sociale şi de vârstă ale acestei categorii de populaţie, pentru că tinerii
au o altă optică asupra vieţii decât elevul ascultător şi disciplinat.
Tineretul în general este receptiv la mesajele educaţionale, când acestea prezintă un
grad crescut de noutate sau coincid cu sfera intereselor şi preocupărilor sale. De asemenea
alegerea locului, zilei şi chiar a orei de desfăşurare a acţiunii are o deosebită importanţă în
recepţionarea maximă a mesajului şi a informaţiei.
Numeroşi autori subliniază faptul că tinerilor trebuie să li se vorbească de la egal la
egal, ca unor adulţi. Culpabilizarea, blamul, înfricoşarea populaţiei faţă de unele obiceiuri
nocive (alcool, fumat, droguri) nu este cea mai bună şi eficientă metodă. Explicarea urmărilor
şi prezentarea unor exemple concrete, discuţiile libere şi fără prejudecăţi, lăsând la latitudinea
tinerilor să ia deciziile, sunt mult mai eficiente decât oferirea unor tipare, modele sau soluţii
standard.
O problematică deosebit de importantă ce trebuie abordată în rândul tinerilor sunt
bolile cu transmitere sexuală, în special HIV/SIDA. Tinerii trebuie învăţaţi nu numai speriaţi
în legătură cu modul de transmitere, de manifestare a acestor afecţiuni, şi nu în ultimul rând
cum se pot proteja.
În această activitate se poate folosi întreaga gamă de mijloace specifice educaţiei
pentru sănătate, fie singure, fie combinate. Ele trebuie alese în funcţie de tema abordată, de
numărul participanţilor, de durată, etc.

Educaţia pentru sănătate în instituţiile de învăţământ superior:

În cadrul procesului de învăţământ, personalul didactic dispune de un spaţiu mai mare

sau mai mic pentru introducerea elementelor specifice educaţiei pentru sănătate, în cadrul
disciplinelor de învăţământ:
1. În universităţile de medicină şi farmacie:
 Sănătate publică
 Igienă
 Puericultură
 Obstetrică şi ginecologie
 Medicină internă, medicină de familie
 Boli infecţioase
 Dermato-venerologie
 Psihiatrie, ş.a.

2. La facultăţile care pregătesc cadre didactice:

 Pedagogie
 Psihologie

 Metodica predării
 Practica pedagogică
 Educaţia fizică
 3. La facultăţile cu profil tehnic, economic, agronomic, ecologist:
 obiectele de studiu, care prin specificul lor se pretează la introducerea unor noţiuni
de igienă şi sanogeneză;
 lucrările practice – în care se pot aborda noţiuni de igiena muncii sau elemente
privind prevenirea îmbolnăvirilor profesionale, acordarea primului ajutor.

În afara procesului de învăţământ:

Educaţia pentru sănătate în rândul tinerilor se poate face şi în cadrul:
 organizaţiilor de tineret;
 diverselor acţiuni organizate în cămine, cluburi, tabere, discoteci;
 spitalelor studenţeşti, policlinici, puncte sanitare;
 întreprinderilor.

Educaţia pentru sănătate şi promovarea sănătăţii presupune permanenţa preocupărilor,

caracterul convergent al demersurilor tuturor factorilor implicaţi, utilizarea mijloacelor
stimulative, demonstrative, argumentul logic, care decurge din prezentarea faptelor din viaţa
cotidiană – toate împreună reprezentând mijloace cu ajutorul cărora educaţia pentru sănătate
se pune în serviciul „Sănătăţii pentru toţi”.