ADN-UL

ADN-ul și ARN-ul sunt cei doi acizi nucleici care joacă rolul fundamental în
ereditatea umană, ei fiind purtătorii informației genetice. Înainte de a intra în
amănunte legate de structura și funcția fiecăruia dintre ei ar trebui să ne
familiarizăm cu noțiunile de bază care ne vor ajuta să înțelegem complexitatea
mecanismelor eredității.

Structură chimică
Noțiunea de acid nucleic a fost emisă în 1870 de către Johann Friedrich
Miescher care, cercetând nucleul leucocitului uman a descoperit o substanță cu
caracter slab acid căreia nu i-a putut preciza funcția. Apoi, în 1920 cercetătorii au
stabilit că acizii nucleici sunt componenta majoritară a cromozomilor.
Acizii nucleici sunt substanțe chimice macromoleculare și reprezintă cei mai lungi
polimeri din lumea vie. Unitățile structurale ale acestora se numesc monomeri și
sunt reprezentați de nucleotide, macromolecula de acid nucleic fiind
un polinucleotid.
Nucleotidul este o structură simplă alcătuită din 3 componente:
• O bază azotată
• O pentoză (monozaharid)
• Un rest de acid fosforic (fosfat anorganic)
 Structura ADN

Diferența dintre ADN și ARN este dată de tipul de zahăr pentozic pe care îl
conțin nucleotidele lor: dezoxiriboză-D pentru ADN și riboză- R pentru
ARN. ADN-ul (acid dezoxiribonucleic) este alcătuit din două
lanțuri (catene) polinucleotidice, iar ARN-ul (acid ribonucleic) are doar o singură
catenă polinucleotidică. Pentozele și radicalul fosforic sunt comune tuturor
macromoleculelor de ADN din lumea vie, bazele azotate fiind cele care
conferă specificitate în cadrul fenomenului ereditar. Radicalul fosfat conferă
caracter acid și sarcini negative moleculelor de ADN și ARN.
Fiecare acid nucleic conține 4 tipuri de nucleotide, diferența dintre ele constând în
bazele azotate care intră în structura lor: adenina (A), guanina (G), citozina
(C) și timina (T) pentru ADN și adenină, guanină, citozină și uracil
(U) pentru ARN. Bazele azotate sunt și ele de 2 tipuri:
- Purinice: adenina (A) și guanina (G)
- Pirimidinice : citozină (C), timină (T) și uracil (U)

Cele purinice au la bază două cicluri condensate ce însumează 5 atomi de

carbon (C) și 4 atomi de azot (N), iar cele pirimidinice au un singur ciclu cu 4
atomi de carbon și 2 atomi de azot. Între nucleotidele macromoleculelor de acizi
nucleici se stabilesc 2 tipuri de legături:
- Intracatenare: sunt legături covalente fosfodiesterice, de înaltă energie, pe
care le realizează radicalul fosfat (P) cu pentozele între al treilea carbon (C3) al
unui nucleotid și al cincilea carbon (C5) al pentozei nucleotidului următor. Aceste
legături sunt baza structurii primare (monocatenare) a ADN- ului și ARN-ului această
structură fiind scheletul de care se leagă bazele azotate.
- Intercatenare: sunt legăturile dintre nucleotide aparținând celor 2 catene
polinucleotidice și se realizează între bazele azotate purinice și cele pirimidinice.
Sunt legături de hidrogen, cu energie joasă, bazele azotate fiind plasate într-un mod
foarte precis în moleculele acizilor nucleici. În ADN întotdeauna adenina este
legată de timină prin legături duble, iar citozina legată de guanină prin legături
triple, la fel și în ARN, cu excepția faptului că timina este înlocuită de uracil care
realizează o legătură dublă cu adenina.
Astfel, cele 4 tipuri de nucleotide corespunzătoare celor 4 baze azotate sunt:

Pentru ADN: P- D- A P- D- G P- D- C P- D- T
Pentru ARN: P- R- A P- R- G P- R- C P- R- U

Există doar 4 tipuri de nucleotide pentru fiecare acid nucleic însă posibilitățile
de recombinare, codificare biochimică și implicit de realizare de seturi diferite de
informație ereditară sunt teoretic infinite. În mod normal secvența activă de
nucleotide a macromoleculelor de acizi nucleici conține minim 3.000 de nucleotide,
ajungând la limite superioare de sute de mii de milioane de nucleotide. În plus,
unitățile de tip A-T și C- G pot alterna și se pot repeta de 2,3 ori. Prin urmare,
acizii nucleici dețin un enorm potențial de codificare asigurând transmiterea
informației genetice de la o generație la alta în cursul procesului de diviziune
celulară.

ADN-ul
Este suportul material al eredității și variabilității, existând numeroase dovezi
experimentale în acest sens:
- ADN-ul are o structură specifică fiecărei specii, specificitate datorată ordonării
aperiodice a bazelor azotate din structura moleculei
- Are capacitatea de replicare, deci de a transmite informația genetică de la o
generație la alta
- În nucleul celulelor somatice diploide (ce conțin perechi de cromozomi omologi),
indiferent de țesut, conținutul în ADN este aproximativ egal
- În nucleul celulelor gametice haploide (cu cromozomi nepereche), cantitatea de
ADN este redusă la jumătate.
- Cantitatea de ADN este direct proporțională cu numărul cromozomilor: diploid
sau haploid și este dependentă de fazele ciclului celular

Structură primară și secundară

ADN- ul este o substanță macromoleculară bicatenară formată din două
catene polinucleotidice care se răsucesc helicoideal în jurul unui ax comun.
Structura primară monocatenară a ADN este rezultatul esterificării și ordonării
liniare a nucleotidelor în catena moleculei de acid nucleic, aceasta fiind
modalitatea sub care informația ereditară este codificată biochimic. Legăturile 3’-
5’ sau 5’- 3’ fosfodiesterice dintre radicalul fosfat al unui nucleotid și hidroxilul
pentozei din poziția 3’ sau 5’ a nucleotidului adiacent se succed formând catene
lungi, neramificate rezultând dispunerea în tandem a macromoleculelor ADN în
cromozom conferindu-i acestuia o structură tridimensională.
Marea diversitate a moleculelor ADN și specificitatea stuctural-funcțională a
moleculei, precum și controlul genetic al sintezei proteice este asigurată
de ordonarea aperiodică a nucleotidelor.
Structura secundară bicatenară este dată de ansamblarea a celor două catene
mononucleotidice sub forma unui dublu helix cu diametrul de 2nm (20 angströmi -
Å) și spira de 3, 4nm (34 Å), fiecare spiră a dublului helix cuprinzând 10 nucleotide.
Lanțurile polinucleotidice sunt antiparalele, legăturile fosfodiesterice fiind realizate
pe primul lanț între C3 al dezoxiribozei unei nucleotide și C5 al nucleotidei
următoare, iar la nivelul celuilalt lanț legăturile fosfodiesterice sunt realizate
invers: C5- C3.

Principiul complementarității
În cazul structurii secundare, secvența bazelor dintr-o catenă determină secvența
bazelor din catena opusă datorită faptului că acestea au secvențe
complemetare, adenina fiind complementară timinei iar guanina
complementară citozinei. Există două punți de hidrogen între adenină și timină și trei
între guanină și citozină, punți care se desfac la căldură și conduc la separarea
monocatenelor de ADN, având loc denaturarea ADN-ului. Legăturile G-C care
conțin 3 legături de H se desfac mai greu decât A-T care au 2 legături. Prin
răcirea lentă a amestecului monocatenelor denaturate, acestea se asociază pe
baza complementarității și refac structura inițială (renaturare). Așa se explică
modul în care se produc replicarea ADN, repararea ADN sau transcrierea
informației.
Capacitatea de autoreproducere a ADN-ului este dată
de complementaritatea și antiparalelitatea bazelor copolimerice, astfel informația se
conservă în succesiunea generațiilor celulare. Prin intermediul ARN-m care
decodifică mesajul genetic se asigură determinismul genetic și exprimarea
fenotipică a caracterelor ereditare.

Structura terțiară a ADN

Este dată de distribuția spațială, tridimensională a celor două catene helicoidale. Watson
și Crick au arătat că sceletul fosfo-glucidic al macromoleculei se află spre exterior
iar bazele azotate spre interior, planul perechilor de baze fiind perpendicular pe
axul lung al moleculei, între perechi existând interacțiuni hidrofobe care cresc
stabilitatea structurii. În funcție de structura terțiară există mai multe tipuri de
molecule ADN care sunt izomorfe: de tip A și B (dextrogire- rotesc planul luminii
polarizate spre dreapta) și de tip Z (levogir- rotește planul luminii polarizate spre
stânga).
La eucariote, ADN-ul este asociat cu histone (proteine) prin legături saline,
rezultând nucleoproteina. Proteinele măresc diametrul moleculei de ADN la 200 Å
și împreună cu ionii de calciu (Ca 2+) stabilizează arhitectura spațială a ADN-ului.
Combinat cu proteine, ADN-ul are lungimea de aproximativ 4000 Å dar prin
îndepărtarea histonelor poate ajunge la 7000- 8000 Å și un diametru de 20 Å.
Masa sa moleculară este de 12-16 x 106 daltoni iar o celulă somatică diploidă
umană conține aprox. 7 x 10-9 mg ADN.

Structura bicatenară a ADN are o mare stabilitate fizică asigurată pe verticală de

punțile fosfodiesterice intracatenare și pe orizontală de punțile de hidrogen
intercatenare. Moleculele de dezoxiriboză se așează pe o catenă cu oxigenul
inelului moleculei orientat în sus și pe cealaltă catenă cu oxigenul orientat în jos,
astfel întreaga moleculă este obligată să se spiralizeze formând o structură
spiralată tridimensională în dublu helix. Fiecare pereche succesivă de baze
azotate se întoarce cu 36 de grade în direcția acelor de ceasornic (răsucire
dextrogiră), iar dublul helix face un tur complet de 360 de grade la fiecare 10
perechi de baze azotate.

Sinteza ADN
Procesul de sinteză al ADN-ului este cel mai important eveniment în cazul
diviziunii celulare care asigură transmiterea integrală a informației genetice stocată în
ADN-ul cromozomial. Faptul că ADN-ul nu se epuizează în cursul diviziunii se
datorează procesului de replicare (autocopiere), proces programat genetic de
separare a catenelor și de ansamblarea complementară de nucleotide pe fiecare
catenă matriță creându-se astfel noi molecule de ADN.
Replicarea este semiconservativă și se face după modelul fermoarului propus de
Watson și Crick, conform căruia dublul helix se desface progresiv similar cu un
fermoar și expune baze libere de pe fiecare catenă. Datorită complementarității,
fiecare bază expusă se va lega de baza sa complementară.

Enzimele implicate în procesul de replicare sunt:

Topoizomeraza - inițiază desfacerea dublului helix al ADN-ului parental
Helicaza - implicată în desfacerea legăturilor dintre cele 2 catene parentale
alături de topoizomerază
SSB - proteină care stabilizează catenele separate și oprește recombinarea celor
2 matrițe
ADN-polimeraza - familie de enzime care asigură creșterea lanțului ADN nou
format prin legarea nucleotidelor complementare la catena matriță. Implicate și în
corectarea erorilor apărute în replicare.
Ligaza - legarea segmentelor scurte de ADN nou-formate la catena matriță
Principii
1. Fiecare catenă de ADN expusă este matriță pentru sinteza unei catene noi
2. În moleculele de ADN rezultate prin replicare va exista întotdeauna o catenă
veche (matrița) și una nou sintetizată prin legarea bazelor azotate
complementare.
Enzima implicată în sinteza noii catene de ADN se numește ADN-
polimerază care este implicată în proces împreună cu 4 nucleotid-trifosfați
(dATP, dCTP, dGTP și dTTP), a ionilor de Magneziu, a unui primer și a catenelor
de ADN parentale matriță.
Creșterea lanțului de ADN cu ajutorul ADN-polimerazei necesită ca gruparea 3’-
OH a dezoxiribozei să fie liberă, sinteza decurgând continuu în direcția 5’- 3’,
enzima având 2 proprietăți esențiale:
- lungește catena preexistentă de ADN primer (matrița)
- catalizează adăugarea nucleotidelor la capătul 3’- OH menținând creșterea în
direcția 5’- 3’.

Replicarea ADN

Replicarea ADN
Inițial are loc denaturarea fiziologică progresivă a macromoleculei bicatenare de
ADN, despiralizarea prin desfacerea legăturilor de hidrogen în
prezența helicazei (protein-enzimă de despiralizare) care este distribuită pe
fiecare monocatenă de ADN. Helicaza acționează după modelul desfacerii unui
fermoar, despărțind cele două catene începând din punctul de inițiere și
progresând până la punctul terminus. În cursul procesului macromolecula capătă
aspect de Y, punctul de ramificație fiind numit furcă de replicare. Desfacerea
progresează până la capătul celălalt al helixului însă la final nu apar 2 catene
polinucleotidice izolate, așa cum ne-am aștepta, deoarece odată cu avansarea
procesului de desfacere a spiralei aceasta începe să se refacă.
Desfacerea punților de hidrogen și separarea celor două catene complementare
din dublul helix duce la expunerea grupărilor chimice libere ale
dezoxiribonucleotidelor care se asociază succesiv, pe baza complementarității cu
dezoxiribonucleotidele libere din citoplasma celulară care aderă la catena ADN ce
joacă rol de matriță. Apoi, între 2 nucleotide aliniate succesiv se
realizează legătura covalentă fosfodiesterică a grupului 3’- OH al primei
nucleotide cu 5’ fosfatul celei de-a doua nucleotide și rezultă o catenă
polinucleotidică nouă. Catenele noi rămân atașate prin punți de hidrogen de
catenele matriță.
Astfel rezultă 2 molecule fiice de ADN identice cu cea inițială care se vor insera
în cele două celule fiice rezultate în timpul diviziunii, fiecare moleculă conținând
matrița și o catenă nouă, deci replicarea are loc după modelul semiconservativ,
adică fiecare moleculă nouă de ADN moștenește una dintre cele 2 catene matriță
parentale.

Repararea ADN
Într-un proces atât de complex cum este sinteza semiconservativă a ADN-
ului pot apare frecvent erori, mai ale sub acțiunea factorilor de mediu precum
radiații ionizante sau substanțe toxice care, acționând în timpul replicării ADN-ului
sau în stadiul interfazic G1 (prima fază a ciclului celular de diviziune) pot
produce erori în secvența macromoleculei ADN care trebuie corectate, pentru a
nu se produce mutații genetice.
Dacă ADN-polimeraza ar introduce eronat un nucleotid, ar rezulta o eroare
genetică de 10-4 (1 eroare la 10 la a patra baze create) însă în realitate eroarea
este de 10-8 datorită capacității ADN-polimerazelor de detectare și corectare
imediată a erorilor din timpul replicării.
În timpul replicării, polimeraza înconjoară ADN-ul ca o capsulă iar când baza
azotată care urmează să se cupleze de matriță nu este complementară, se
modifică structura spațială a ADN-ului prin creșterea în volum a moleculei și se
blochează activitatea ADN-polimerazei și excizarea bazei necomplementare
corectându-se astfel eroarea.

Tipuri de ADN celular

În celula eucariotă există 2 tipuri de ADN, nuclear și mitocondrial, acestea fiind
împărțite la rândul lor în mai multe subtipuri.
Tipuri de ADN nuclear:
• Repetitiv. Este non-informațional și o parte din el este implicat în sinteza ARN
ribozomal și ARN de transport. Se află grupat în jurul centromerului cromozomial
și este împărțit în ADN înalt repetitiv și ADN moderat repetitiv
• Nerepetitiv. Este informațional iar secvențele sale nucleotidice sunt unice în
genom. Reprezintă 5-10% din totalitatea ADN-ului nuclear la Homo Sapiens,
restul de 90-95% fiind ADN repetitiv care nu are funcție de depozitare și
transmitere a informației genetice.

ADN-ul mitocondrial este materialul genetic al mitocondriilor, organite celulare

cu funcție oxido-reducătoare implicate în respirația celulară. Acest tip de ADN
este responsabil de sinteza enzimelor respiratorii. Replicarea sa este inhibată de
rifampicină și cloramfenicol, antibiotice care însă nu au efect asupra ADN-ului
nuclear.