CAPITOLUL I

ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA SISTEMULUI NERVOS

1.1. STRUCTURA SISTEMULUI NERVOS

Sistemul nervos al organismelor vii, inclusiv al omului, este foarte

complicat si poate fi comparat doar cu universul. La ora actuala, cu toate
cercetarile sofisticate efectuate în institutele de cercetare specializate în
neurologie, psihologie si neuropatie nu s-au facut progrese esentiale, decât în
stabilirea unor anumite procese responsabile de unele actiuni – însa care este
mecanismul functionarii sistemului nervos ramâne o enigma pentru fiinta
umana. Sistemul nervos coordoneaza comportamentul organismelor vii în
mediul înconjurator, dar cel mai important lucru îl reprezinta relatiile dintre
oamenii dintr-o comunitate, unde fiecare individ trebuie sa aiba locul lui si sa-l
îndeplineasca conform capacitatilor lui, fara a deranja alti indivizi.
Sistemul nervos capteaza prin intermediul organelor de simt precum:
ochii, nasul, limba, urechile, pielea, anumite informatii pe care le transmite
organului central: creierul. În creier are loc analiza informatiilor primite de la
receptori, iar apoi informatiile sunt transmise anumitor centre care îndeplinesc
functiile cuvenite.
Structura sistemului nervos la vietuitoare, dar mai ales a omului, nu poate
fi comparata nici cu cel mai sofisticat calculator; el poate fi comparat doar cu un
univers imens. Noi cunoastem numai morfologic structura sistemului nervos si
structura celulelor nervoase, dar mecanismul de functionare ramâne înca
necunoscut.
Sistemul nervos are doua parti importante cu efecte reciproce: sistemul
nervos central, care cuprinde creierul si maduva spinarii si sistemul nervos
periferic ce cuprinde totul în afara de tesutul nervos din sistemul central.
Sistemul periferic se împarte în sistemul nervos vegetativ si sistemul
nervos somatic. Sistemul nervos al vietii de relatie poate fi împartit la rândul lui
în sistemul central si sistemul periferic.
1
 Sistemul nervos vegetativ coordoneaza acivitatea organelor interne
(inima, rinichii, pancreasul). Componentele principale ale sistemului nervos
vegetativ sunt simpaticul si parasimpaticul. Aceste doua componente executa
asupra fiecarui organ actiuni antagoniste: unul stimuleaza, celalalt inhiba.
Excitatia simpatica mareste catabolismul, deci creste caldura în organism si
accelereaza bataile inimii. Parasimpaticul are actiuni inverse: el creste
anabolismul.
Ţesutul nervos este construit din doua componente esentiale: neuronul si
nevralgia (tesutul de sustinere). Neuronul este unitatea anatomo-functionala a
sistemului nervos si este alcatuit din  corpul celular si prelungirile
acestuia: axonul– prelungire prin care influxul nervos pleaca de la celula,
si tendrile – prelungiri scurte prin care influxul vine la celula. Fibra
nervoasa este continuarea axonului si este alcatuita dintr-un fascicul de
neurofibrile numit cilindru care poate fi învelit sau nu într-o teaca de mielina.
Prin intermediul fibrelor se realizeaza legatura dintre neuroni si poarta
denumirea de sinapsa.
Circulatia informatiei nervoase la nivelul sinapsei se realizeaza într-o
singura directie – de la cilindru spre dendrite si corpul celular. Energia care
circula de-a lungul fibrelor nervoase poarta denumirea de influx nervos. Dupa
sensul impulsului se deosebesc doua tipuri de neuroni: neuron aferent care
conduce impulsul de la periferie catre centru si neuron eferent care conduce
impulsul nervos de la centrul nervos catre periferie.
Sistemul nervos periferic este alcatuit din fibre nervoase si organe
terminale. La actiunea diferitor factori interni si/sau externi se produc excitatii
care se transmit prin fibre nervoase spre centru. Excitatiile provenite din mediul
extern cât si cele provenite din mediul intern (de la muschi, tendoane, articulatii)
se transmit prin intermediul sistemului nervos al vietii de relatie. Excitatiile
plecate de la viscelare se transmit pe calea sistemului nervos vegetativ.

2
 Aceste senzatii sunt receptionate de organe specializate – receptori, care
pot fi: extrareceptori ce pornesc de la mediul extern si proprioreceptori care
primesc informatii de la muschi, tendoane, articulatii. Mai exista si
anteroreceptori, care culeg excitatiile viscerale.
Nervii periferici pot fi senzitivi sau senzoriali motori, vegetativi. Pe calea
acestor nervi vin de la periferia corpului sau de la organele interne spre centru.
Din nervii periferici fac parte nervii cranieni - 12 perechi - si nervii rahidieni.
Sistemul nervos central este alcatuit din encefal, care este format din
doua emisfere cerebrale, formatiunile de la baza creierului, cerebel si maduva
spinarii.
Emisferele cerebrale prezinta partea cea mai dezvoltata a sistemului
nervos. Fiecare dintre ele cuprinde câte patru lobi: frontal, parietal, temporal si
occipital. Acestia sunt împartiti, prin santuri, în circumvolutiuni. Encefalul este
format dinsubstanta cenusie si substanta alba.
Substanta cenusie reprezinta scoarta cerebrala, iar în profunzime se
gasescnucleii cerebrali. În scoarta se afla 14 milioane de celule.
În substanta alba se gasesc fibre nervoase care fac legatura dintre zonele
corticale având rol în coordonarea functiilor sistemului nervos. În aceasta zona
are loc reprezentarea si selectionarea ideiilor – gîndirea, rationamentul –
activitatea nervoasa superioara. Aceasta parte a creierului, conform ultimelor
date afecteaza legaturile de integritate a tuturor organelor corpului uman.
Lobul frontal corespunde circumvolutiei frontale ascendente; este sediul
neuronului motor central, deci sediul miscarilor voluntare. Leziunile lobului
frontal sunt însotite de tulburari motorii (paralizii), tulburari în vorbire, tulburari
de comportament.
Lobul parietal este sediul cortical al analizatorului sensibilitatii generale.
Aici se analizeaza toate informatiile ce tin de sensibilitate. Leziunile lobului
parietal vor fi însotite de tulburari privind aprecierea volumului si forma
obiectelor care ne înconjoara. Distrugerea totala a lobului parietal duce la
pierderea orientarii asupra formelor obiectelor ce ne înconjoara.

3
 Lobul temporal cuprinde centrul cortical al analizatorului auditiv.
Eliminarea acestui lob duce la pierderea partiala sau totala a auzului ceea ce
conduce la pierderea partiala sau totala a vorbirii. Uneori persoana în cauza
pierde semnificatia cuvîntului vorbit sau scris.
Lobul occipital este sediul terminatiilor corticale ale analizatorului vizual.
Leziunea duce la tulburari în spatiu, halucinatii, tulburari de vedere.
Formatiunile de la baza creierului sunt diencefalul si corpii striati.
Diencefalul este alcatuit din: talamus – statie principala de releu pentru
toate fibrele senzitive care merg catre scoarta cerebrala; hipotalamus –
coordonatorul sistemului vegetativ si al sistemului endocrin.
Corpii striati sunt formati dintr-un numar de nucleie de substanta cenusie,
fiind segmentul cel mai important al sistemului extrapiramidal. Leziunile în
aceasta zona duc la aparitia sindromului extrapiramidal.
Creierul are trei parti principale: trunchiul cerebral, aflat în prelungirea
maduvei spinarii pe care se afla cele doua emisfere cerebrale – creierul mare
(cerebrum), locul gândirii constiente, iar sub cele doua emisfere, în spate, se
gaseste a treia parte, creierul mic (cerebellum).
Trunchiul cerebral este alcatuit din pedunculi cerebrali, protuberanta
inelara si bulbul rahidian, care face legatura cu maduva spinarii. Leziunile
acestora provoaca decesul. De la acest nivel pornesc cele 12 perechi de nervi
cranieni, care îndeplinesc functii importante în organism.
Cerebelul este alcatuit din doua emisfere laterale, cu rol în coordonarea
motorie, si o regiune mediana, care contribuie la mentinerea echilibrului,
numitavermis. Functia principala este coordonarea miscarilor.
Maduva spinarii, ultima portiune a sistemului nervos central, are o
lungime de aproximativ 40 centrimetri si are forma de cilindru. Este formata din
tesut nervos si ocupa interiorul coloanei vertebrale, de la partea inferioara a
creierului pâna la partea inferioara a spatelui. Este alcatuita din substanta alba
si substanta cenusie.

4
 Substanta cenusie este situata în interior având forma literei H. Coarnele
anterioare ale substantei cenusii sunt alcatuite din celule nervoase motorii, cele
posterioare din celule nervoase senzitive, iar cele laterale contin celule nervoase
vegetative. Cordonul lateral cuprinde fascicule care conduc spre centrii nervosi
informatiile cu privire la durere si temperatura. Leziunile maduvei spinarii
provoaca tulburari senzitive, motorii si vegetative.
Pe traiectul radacinii posterioare se afla ganglionul spinal, care include
corpul celular al primului neuron senzitiv periferic. Nervii rahidieni dau nastere
nervilor periferici.
Sistemul nervos central este protejat de trei foite
meningiene: duramater – o membrana fibroasa ce intra în contact cu
osul, arahnoida – foita subtire care captuseste fata interna a
duramaterului, piamater – un tesut celular bogat vascularizat care acopera
tesutul nervos. Spatiul subarahnoidian, aflat între arahnoida si piamater, contine
lichidul cefalorahidian. Acest lichid patrunde în spatiile subarahnoide prin niste
orificii denumite orificiile lui Magendie si Luscha. Între protuberanta si cerebel
se afla ventricolul IV, care comunica cu ventricolul III prin apenductul silvian.
Caile motorii includ trei elemente: neuronul motor
central, neuronulextrapiramidal si neuronul periferic. Neuronul motor central
si cel extrapiramidal reprezinta cele doua cai motorii care merg de la encefal
spre maduva. La acest nivel calea motorie este unica, fiind reprezentata de
neuronul periferic numit si calea motorie finala comuna. Prin intermediul
acesteia se transmit atît impulsurile venite pe calea neuronului motor central
(calea piramidala) cât si din caile extrapiramidale.
Neuronul motor central formeaza calea piramidala. Fascicolul piramidal
include corpurile celulare situate în scoarta circumvolutiei frontale ascendente.
Axonul lor alcatuieste calea piramidala si se termina în coarnele anterioare ale
maduvei unde fac sinapsa cu neuronul motor periferic.

5
 Fasicolul piramidal este format din fibre de lungimi si traiecte diferite:
fascicolul geniculat, care se termina în nucleii motori ai nervilor cranieni din
trunchiul cerebral, si fascicolul piramidal încrucisat, care reprezinta cea mai
mare parte si se încruciseaza cu partea inferioara a bulbului. Datorita încrucisarii
bulbare a acestor fibre se întelege de ce o leziune enfalica antreneaza o paralizie
de partea opusa a corpului.
Fascicolul piramidal direct este alcatuit din câteva fibre care nu se
încruciseaza la nivelul bulbului ci cu câteva segmente mai jos, în coarnele
anterioare ale maduvei spinarii. Prin intermediul lui se transmit impulsurile
active si impulsurile moderatoare ale scoartei pentru activitatea automat-reflexa
a maduvei.
Neuronii extrapiramidali formeaza calea extrapiramidala, o cale motorie
indirecta. Caile descendente se termina în coarnele anterioare ale maduvei prin
diferite fascicule: rubro-spinal, olivo-spinal, tactilo-spinal si vestibulo-spinal.
Scoarta cerebrala la nivelul lobului frontal are neuroni cu functie
extrapiramidala, care joaca un rol important în miscarile automate.
Neuronul motor periferic este portiunea terminala a caii motorii.
Corpurile celulare se gasesc în coarnele anterioare ale maduvei, iar axonii trec
prin radacina în nervii periferici terminându-se în muschi. Legatura dintre nerv
si muschi se face la nivelul unei formatiuni de tip sinaptic, numit placa motorie.
Transmiterea influxului la acest nivel se face cu ajutorul unui mediator chimic
numit acetilcolina. Neuronul motor periferic primeste excitatii atât pe calea
neuronului motor cât si pe calea neuronului extrapiramidal si a arcului reflex
medular, de aceea se mai numeste si calea finala comuna. În leziunea neuronului
motor periferic sunt pierdute toate categoriile de miscari.
Informarea sistemului nervos asupra variatiilor mediului extern si intern
se realizeaza prin existenta la periferie a unor receptori specializati pentru toate
tipurile de sensibilitate. În mare parte se distinge o sensibilitate elementara si
una sintetica, care cuprinde: sensibilitatea superficiala sau cutanata, pentru tact,
caldura, durere; sensibilitatea profunda sau proprioceptiva, care provine din

6
muschi, tendoane, articulatii, oase, etc. si sensibilitatea viscerala, subcentralul
sistemului nervos vegetativ.
Vascularizarea cerebrala este asigurata de un sistem arterial provenit din
ramuri ale arterei carotide interne, care se anastomozeaza la baza creierului si
formeaza poligonul Willis. Se asigura astfel un larg sistem de supleanta,
indispensabil circulatiei cerebrale, deoarece neuronii cerebrali nu rezista la lipsa
de oxigen timp de 4 minute.

1.2. FIZIOLOGIA SITEMULUI NERVOS

Unitatea funcţională a sistemului nervos este reflexul realizat prin

neuron. Un neuron este format din corp (soma) sau pericarion şi prelungiri
denumite dendrite şi axoni (cilindracşi). Axonii sunt prelungirile prin care
excitaţia pleacă, iar dendritele, acelea care vin la som. Forma corpului celular
poate fi stelată, rotundă, piramidală, fuziformă, ovalară, piriformă etc.
După numărul prelungirilor pe care le prezintă şi după felul în care
pornesc acestea din corpul celulei nervoase neuronii se clasifică în neuroni
unipolari, pseudounipolari, bipolari şi multipolari. Neuronii unipolari nu
prezintă decât axonul, polul receptiv fiind difuz, excitaţiile fiind recepţionate
prin toată suprafaţa pericarionului. Astfel de neuroni sunt rari şi intră în structura
retinei (celule amacrine).
Neuronii pseudounipolari sunt caracterizaţi prin aceea că din corpul lor
pleacă o singură prelungire, dar după un traiect scurt se bifurcă în două ramuri
ce reprezintă dendrita şi axonul; se găsesc în ganglionii spinali. Neuronii
bipolari prezintă un axon şi o singură dendrită care pleacă de obicei din puncte
opuse.
Astfel de neuroni se găsesc în retină, mucoasa olfactivă, în ganglionii lui
Corti şi Scarpa. Neuronii multipolari prezintă un axon şi numeroase dendrite
care pornesc de pe toată suprafaţa pericarionului. Majoritatea neuronilor de acest
tip se găsesc în toate segmentele sistemului nervos: celulele piramidale din

7
cortexul cerebral, celulele radicaluare motorii din coarnele anterioare ale
măduvei spinării, celulele din ganglionii vegetativi extranevraxiali.
Din punct de vedere funcţional neuronii pot fi motori, senzitivi şi de
asociaţie. Neuronii motori sau efectori, de obicei sunt mari, multipolari, cu
axonul lung ce se termină în organele efectoare (muşchi, glande). Aşa sunt
celulele piramidale din scoarţa cerebrală, motoneuronii din coarnele anterioare
medulare, celule Purkinje din scoarţa cerebeloasă. Neuronii motori pot
somatomotori şi visceromotori.
Neuronii senzitivi sau receptori au proprietatea de a primi excitaţiile
recepţionate de celulele senzoriale din mediul extern sau intern. Dendritele
acestor neuroni senzitivi se distribuie la diferiţi receptori externi sau interni.
Exemple de astfel de neuroni sunt neuronii pseudounipolari senzitivi, somatici şi
vegetativi din ganglionul spinal, neuronii senzitivi din coarnele posterioare ale
măduvei sau neuronii din ganglionii Corti şi Scarpa etc. Neuronii de asociaţie
(intercalari), fac legătura între neuronul senzitiv şi cel motor. Sunt de dimensiuni
mici, multipolari şi se găsesc în toate etajele sistemului nervos.
Măduva spinării prezintă cele două funcţii fundamentale ale sistemului
nervos: funcţia reflexă îndeplinită de substanţa cenuşie şi funcţia de conducere
îndeplinită de substanţa albă.
Funcţia reflexă: Funcţia de centru reflex este îndeplinită de către neuronii
somatici şi vegetativi localizaţi în măduvă. Distingem reflexe medulare somatice
în care răspunsul se constată la nivelul unui muşchi striat voluntar şi reflex
medulare vegetative, al căror răspuns se exprimă la nivelul unei galnde sau
muşchi neted.
Funcţia de conducere: Este realizată cu ajutorul căilor nervoase grupate în
cordoane de substanţă albă. Prin măduva spinării are loc atât conducerea
ascendentă a informaţiilor culese la nivelul receptorilor spre centrii, cât şi
conducerea în sens descendent a comenzilor eleborate la nivelul centrilor
superiori, spre aparatul elementar reflex medular şi organelor efectoare.

8
 Trunchiul cerebral reprezintă primul organ nervos al encefalului şi are
următoarele funcţii:
- prin trunchiul cerebral trec toate căile ce leagă măduva de etajele
superioare ale sistemului nervos central (S.N.C.), precum şi căi proprii ce leagă
diferitele sale etaje;
- la nivelul trunchiului se află nuclei de releu ai căilor ascendente şi
descendente precum şi nuclei de releu cu cerebelul;
- la nivelul trunchiului se află formaţiunea reticulată cu rolul în reglarea
tonusului muscular, a celui cortical şi în controlul reflexelor spinale, ale
echilibrului şi posturii;
- trunchiul cerebral conţine centrii de reglare a unor funcţii vitale ca
activitatea cardiovasculară şi respiratorie.
La nivelul bulbului întâlnim cele două funcţii fundamentale ale sistemului
nervos: funcţia reflexă şi funcţia de conducere.
Funcţia reflexă: În bulb se închid numeroase reflexe dintre care unele au rol
vital. Distrugerea bulbului duce la moarte imediată. Principalele reflexe bulbare
sunt cele digestive, circulatorii şi respiratorii.
Funcţia de conducere: Prin bulb trec toate căile ascendente şi descendente
descrise la măduvă. În afară de acestea, bulbul conţine şi căi de conducere ce
leagă bidirecţional nucleii săi proprii de cerebel, măduva spinării sau de etajele
superioare.
Mezencefalul reprezintă porţiunea cea mai rostrală (anterioară) a
trunchiului cerebral. La nivelul său întâlnim funcţia reflexă, funcţia de
conducere, precum şi funcţia de ansamblu a trunchiului cerebral.
a. Funcţia reflexă. Reflexele mezencefalului sunt asigurate ca şi la
celelalte nivele de către nucleii cenuşii:
- reflexul pupilar fotomotor care constă în micşorarea pupilei (mioză),
provocată de proiectarea luminii pe retină. Acest reflex are centrii în coliculii
cvadrigemeni superiori şi în nucleul vegetativ Eddinger-Westphal;

9
 - reflexul pupilar de acomodare la distanţă. Este un reflex mai complex
ce constă în mioză, convergenţă oculară şi bombarea cristalinului ce se produc
atunci când privim un obiect aflat mai aproape de 6 m de ochi;
- reflexul auditivooculocefalogir ce constă din întoarcerea concomitentă
a capului şi ochilor spre locul de unde vine zgomotul. Acest reflex are centrii în
coliculii cvadrigemeni inferiori.
b. Funcţia de conducere. Pedunculii cerebrali sunt străbătuţi de aceleşi
căi nervoase ascendente şi descendente întâlnite la măduvă. În afară de acestea
întâlnim şi căi proprii ale trunchiului cerebral, care leagă nucleii extrapiramidali
subcorticali de nucleii motori ai trunchiului cerebral (fasciculul central al
tegmentului) sau leagă hipotalamusul de nucleii vegetativi ai trunchiului cerebral
(fasciculul longitudinal dorsal al lui Schultz).
Funcţiile motorii de ansamblu ale trunchiului cerebral.
Activitatea motorie a trunchiului cerebral este automată. Centrii săi
motori îndeplinesc două funcţii: menţinerea posturii şi a echilibrului pe de o
parte şi coordonarea mişcărilor voluntare pe de altă parte.
- Menţinerea posturii caracteristice fiecărei specii se face în mod
automat prin două categorii de reflexe somatice (tonice şi de redresare); aceste
reflexe se studiază pe animale decerebrate (la care axul cerebrospinal este
secţionat între coliculii cvadrigemeni superiori şi inferiori).
Reflexele tonice. Trunchiul cerebral asigură menţinerea tonusului la
diferite grupe musculare, în funcţie de poziţia capului, a corpului sau de
mişcările efectuate. Exemplu, la o pisică care priveşte în sus, creşte tonusul
muşchilor extensori ai membrelor anterioare şi scade cel al extensorilor
membrelor posterioare. Reacţii opuse apar când pisica priveşte în jos. Comenzile
tonice sunt elaborate în trunchiul cerebral pe baza aferenţelor vestibulare,
proprioceptive şi în mai mică măsură a celor tactile şi vizuale. Stimularea
acestor neuroni creşte tonusul muscular iar inhibiţia le reduce tonusul muscular.

10
 Reflexele de redresare. Dacă un animal decerebrat este aşezat într-o
poziţie nefirească, al execută o serie de mişcări coordonate, reluîndu-şi postura
normală.
Reflexele de postură descrise mai sus au loc în poziţii statice (reflexe statice).
Dacă animalul execută mişcări care modifică postura normală, au loc reflexe
motorii care asigură păstrarea acesteia (reflexe statokinetice). Exemplu este
reflexul de aterizare bine observat la pisici care, din orice poziţie, cad în
picioare.
- Menţinerea echilibrului corpului se datoreşte acţiunii aceloraşi centrii
din trunchiul cerebral responsabili de reglarea tonusului şi a posturii.
Mecanismele de menţinere a echilibrului se declanşează ori de câte ori centrul
de greutate al corpului tinde să se proiecteze în afara poligonului de susţinere.
Schimbarea poziţiei capului, corpului sau membrelor, stimulează fie receptorii
labirintici, fie receptorii kinestezici din capsulele articulare, informând centrii
posturii asupra noilor raporturi spaţiale ale organismului. Pe baza acestor
informaţii, se elaborează comenzi motorii ce determină grade variate de
contracţie sau de relaxare a muşchilor extensori şi flexori în diferite părţi ale
corpului.
Astfel, dacă există tendinţa de a cădea într-o parte, are loc reflex o
creştere a tonusului muşchilor extensori de aceeaşi parte şi o reducere
corespunzătoare a tonusului extensorilor membrelor de partea opusă. Postura se
menţine mai ales pe baza aferenţelor de la proprioceptorii musculari, iar
echilibrul pe baza celor labirintici. Centrii de integrare sunt aceiaşi.
Centrii echilibrului sunt grupaţi în două teritorii: subcorticali şi corticali.
Centrii subcorticali sunt reprezentaţi de nucleii vestibulari şi de nucleii
formaţiei reticulate mezencefalice ce integrează informaţiile senzitive primite
direct de la receptori şi indirect prin cerebel (lobul floculonodular). Aceşti
centrii menţin echilibrul şi postura prin reacţii motorii inconştiente.

11
 Centrii corticali sunt localizaţi în lobul parietal în profunzimea şanţului
lui Sylvius. La nivelul lor se elaborează senzaţia conştientă de echilibru şi
postură.
- Coordonarea mişcărilor voluntare. Orice mişcare voluntară necesită o
anumită postură şi o anumită repartiţie a tonusului la diferite grupe de muşchi în
activitate. Acestea se realizează pe baza conexiunilor aferente şi eferente ale
nucleilor motori extrapiramidali din trunchiul cerebral cu cerebelul, cu talamusul
şi cu corpii striaţi.
Rolul formaţiei reticulate a trunchiului cerebral.
Trunchiul cerebral conţine formaţiuni cenuşii care alcătuiesc două
sisteme funcţionale: nucleii formaţiei reticulate şi nucleii extrapiramidali, între
care există interrelaţii strânse.
Formaţia reticulată a trunchiului cerebral participă atât la elaborarea
unor reacţii motorii complexe cât şi al reglarea reflexelor spinale şi a activităţii
scoarţei cerebrale. Ea primeşte numeroase aferenţe de la colateralele tuturor
căilor de conducere ale analizatorilor şi trimite două categorii de aferenţe:
ascendente şi descendente.
Sistemul reticulat activator ascendent (S.R.A.A.) se proiectează bilateral,
difuz pe scaorţa cerebrală, al căriu tonus funcţional îl creşte, pregătind-o pentru
a primi stimulii pe căile specifice. S.R.A.A. are rol în reglarea echilibrului
somn-veghe, în reacţia de trezire corticală şi în procesul de învăţare. Între
scoarţă şi formaţia reticulată se produce o autoreglare datorită ircuitelor
funcţionale cortico-reticulo-corticale.
Sistemul reticulat descendent formează un sistem reticulat descendent
facilitator care (intensifică tonusul muscular şi activitatea reflexă spinală) şi un
sistem reticulat descendent reticulat inhibitor (cu efect hipotonizant şi de
reducere a activităţii reflexe spinale).
Nucleii extrapiramidali ai trunchiului cerebral sunt staţiile de
întrerupere a căilor extrapiramidale pornite de la cortexul cerebral sau cerebelos.
În ansamblu, aceste structuri ale trunchiului reglează mişcările voluntare sau

12
automte a tonusului muscular, echilibrului şi a posturii. La realizarea acestor
funcţii complexe participă aferenţele vestibulare, proprioceptive, vizuale şi
exteroceptive. Există un sistem hipertonizant (de creştere a tonusului muscular)
localizat în partea inferioară a trunchiului cerebral şi un sistem hipotonizant (de
inhibiţie a tonusului muscular) cu localizare superioară. Din această cauză, la
animalul decerebrat se produce o creştere exagerată a tonusului muşchilor
extensori (rigiditatea de decerebrare), datorită suprimări influenţelor
hipotonizante.
Cerebelul nu are conexiuni directe cu efectorii (nu există fascicule
cerebelospinale), fapt pentru care excitarea cerebelului nu provoacă nici mişcare
şi nici senzaţii subiective. Cu toate acestea după îndepărtarea cerebelului apar
grave tulburări ale funcţiilor somatice, mai ales a mişcărilor voluntare rapide.
Funcţiile cerebelului sunt strâns legate de conexiunile aferente şi eferente
pe care le realizează prin intermediul pedunculilor cerebeloşi.
Din punct de vedere filogenetic, anatomic şi funcţional, la nivelul cerebelului se
descriu trei componente: arhicerebelul, paleocerebelul şi neocerebelul.
a. Arhicerebelul este reprezentat în special de lobul floculonodular şi
este conectat cu nucleii vestibulari, intervenind în menţinerea echilibrului.
Distrugerea sa produce tulburări caracterizate prin mers ebrios (de om beat),
astazie şi vertij (ameţeală).
b. Paleocerebelul este reprezentat de lobul anterior şi o parte din cel
posterior, la care se termină căile spinocerebeloase. Are rol în reglarea tonusului
muscular, în repartiţia echilibrată şi variabilă a acestuia la diferitele grupe
musculare, în activitatea stastică şi în timpul mişcărilor. Distrugerea sa este
urmată de hipotonie sau hipertonie.
c. Neocerebelul reprezentat de emisferele cerebeloase şi este conectat în
special cu cortexul motor cerebral. Distrugerea sa produce tremurătură
intenţională (bolnavul nu poate executa lin mişcările voluntare, ci sacadat),
hipotonie şi incoordonare motorie ca asinergia sau dismetria (pierderea
proporţionării intensităţii unor contracţii).

13
 Extirparea globală a cerebelului produce o serie de tulburări clinice
caracteristice grupate în triada Luciani, care sunt:
- astenie caracterizată prin instalarea unei senzaţii de oboseală
musculară, la cele mai uşoare mişcări (scăderea forţei mişcării voluntare);
- astazia este o tulburare a posturii şi echilibrului static al corpului care
nu se poate menţine în picioare fără lărgirea poligonului de susţinere;
- atonia reprezintă scăderea tonusului muscular.
După câteva luni de la decerebelare, gravitatea acestor tulburări se
reduce prin intervenţia unor mecanisme compensatorii corticale.
Scoarţa cerebrală îndeplineşte următoarele funcţii: senzitivă şi
senzorială, motorie, psihică şi vegetativă. În scoarţa cerebrală există în zonele
amintite două categorii de centrii nervoşi: centrii de protecţie şi centrii de
asociere.
Centrii de protecţie: centrii de protecţie leagă scoarţa cerebrală cu periferia
corpului prin fibre senzitive şi motorii; ei reprezintă zonele senzitive şi motorii.
Funcţia senzitivă şi senzorială(neocortexul receptor):
Excitaţiile primite de organele de simţ sunt transmise, la scoarţa cerebrală, sub
formă de influx nervos. Celulele din straturile granulare ale scoarţei cerebrale au
însuşirea de a analiza aceste excitaţii şi de ale transforma în senzaţii
corespunzătoare excitaţiilor care le-au produs, formând astfel senzaţii gustative,
vizuale, olfactive, tactile.
Centrii senzitivi:
Centrii senzitivi sunt: tactil, termic, dureros şi kinstezic. În circumvoluţia
centrală posterioară a lobului parietal, în şanţul central (Rolando), într-o mică
porţiune a lobului frontal (circumvoluţia centrală anterioară), precum şi
porţiunea corespunzătoare de pe faţa internă a emisferei, numită aria senzitivă
suplimentară, se află câmpurile unde excitaţiile tactile, dureroase şi termice (de
la piele) şi excitaţiile kinestezice (de la muşchi, articulaţii, tendoane,
aponevroze, oase) se transformă în senzaţii tactile, de durere, temperatură şi
senzaţii mio-artro-kinetice.

14
Centrii senzoriali:
 centrul senzorial vizual: excitaţiile recepţionate de celulele vizuale din
retină sunt transformate în senzaţii vizuale;
 centrul senzorial auditiv;
 centrul senzorial olfactiv: in centrul senzorial olfactiv vin excitaţiile
culese de receptorii olfactivi din mucoasa nazală olfactivă şi sunt
transformate în senzaţii de miros;
 centrul senzorial gustativ: excitaţiile culese de receptorii gustativi de pe
mucoasa linguală ajung, pe calea ramurii senzitive a nervului
glosofaringian (IX) prin nervul lingual,ramură a nervului facial(VII), în
centrul senzorial gustativ, care reprezintă segmentul cortical al
analizatorului gustativ, unde sunt transformate în senzaţii de gust.
Funcţia motorie (Neocortexul motor):
Mişcările corpului, produse prin contracţia muşchilor scheletice, se desfăşoară
prin intermediul a două sisteme, a căror activitate este condusă de scoarţa
cerebrală: sistemul extrapiramidal şi sistemul piramidal. Aceste sisteme
acţionează asupra muşchilor, prin intermediul neuronilor motori din nucleii de
origine ai nervilor cranieni sau prin intermediul neuronilor somatomotori din
coloanele anterioare ale măduvei spinării.
Localizările centrilor de proiecţie motori ai căii piramidale:
Distribuţia regiunilor excitabile ale câmpului 4, pe care se proiectează diferitele
segmente ale corpului, este asemănătoare cu aceea din aria somestezică
(câmpurile 3, 1 şi 2). Astfel: degetele piciorului se află proiectate la partea
inferioară a feţei mediale a câmpului (aria motorie suplimentară); piciorul,
glezna, gamba, genunchiul şi coapsa, de o parte şi de alta a marginii superioare a
emisferei; trunchiul în partea superioară a câmpului, pe faţa externă; umărul,
braţul, cotul, antebraţul, capul şi mâna, în partea centrală a feţei externe,
opunând cea mai largă suprafaţă; faţa, gura şi limba se află proiectate la piciorul
câmpului. Funcţia motorie a câmpului 4, exercitată asupra muşchilor scheletici
ai segmentelor corporale respective prin fasciculul piramidal, se face în doi

15
timpi: primul timp se efectuează o funcţie tonică, controlând şi întreţinând
tonusul muscular, precum şi micşorând pragul reflexelor tendinoase; în al doilea
timp se efectuează o funcţie fizică, prin care se controlează orice activitate
somatică motorie, de exemplu mişcările fine diferenţiate şi variate ale degetelor
mâinii sub dependenţa acestei funcţii. Câmpul 4 primeşte excitaţii senzitive de la
câmpurile 3, 1 şi 2 şi de la alte câmpuri pe care la analizează şi apoi le trimite,
prin fasciculul piramidal, incitaţii motorii gândite şi voite la neuronii periferici
(somatomotori) din coloanele anterioare ale măduvei spinării, care, la rândul lor,
acţionează muşchii scheletici respectivi. Câmpul 4 poate iniţia şi controla orice
activitate motorie somatică. Cele două arii vecine(câmpul 4 şi câmpurile 3, 1 şi
2)sunt aşa de strâns legate între ele din punct de vedere funcţional, încât pot fi
luate ca un tot şi numite aria senzitivomotorie.
Funcţii psihice(neocortexul de asociaţie)
În scoarţa cerebrală se găseşte un mare număr de neuroni de asociere, care au
rolul de a stabili, pe de o parte, legături între neuronii senzitivi şi cei motori din
scoarţă, iar pe de altă parte între aceştia şi alţi neuroni senzitivi şi cei motori din
scoarţă, iar pe de altă parte între aceştia şi alţi neuroni de la diferite niveluri ale
encefalului. Numărul neuronilor de asociere este mult mai mare decât al
neuronilor senzitivi şi motori. Legăturile dintre diferitele straturi ale scoarţei se
măresc şi prin faptul că dendritele şi axonii celulelor nervoase de aici trimit
colaterale în direcţie orizontală, formând plexuri, care au originea în diferite
straturi ale scoarţei. Scoarţa cerebrală se prezintă, datorită acestor conexiuni, ca
o unitate funcţională. În ea se găsesc două feluri de legături: unele care există
din naştere şi au caracter definitiv şi altele care se formează în timpul vieţii şi au
caracter temporar. Funcţiile psihice sunt realizate de centrii de asociere.
Centrii de asociere sunt acei centri corticali care rezultă din gruparea neuronilor
de asociere. Ei constituie un fel de centrală de legătură între centrii motori şi
senzoriali de pe toată scoarţa cerebrală şi îndeplinesc funcţia psihică. Centrii de
asociere motori sunt centrii care conduc mişcările ce au fost învăţate în cursul
vieţii (centrul motor al vorbirii şi centrul motor al scrisului).

16
Centrii de asociere senzoriali: sunt centrii de asociere senzoriali, centrul
înţelegerii cuvintelor vorbite centrul înţelegerii cuvintelor scrise. Faptul că toate
procesele din organism se proiectează pe scoarţa cerebrală face ca acestea să se
influenţeze unele pe altele, prin conexiunile care se creează între diferitele
focare de excitaţie; organismul apare ca un tot integrat în mediul în care se află.

Scoarţa cerebrală şi activitatea nervoasă superioară:

Reflexele necondiţionate sau absolute:
Arcul reflex este calea pe care se transmite excitaţia de la receptor până la
organul efector, în arcul reflex necondiţionat, este înnăscut, există din momentul
naşterii animalului sau al omului. Caracteristicile reflexelor necondiţionate: nu
au nevoie de o pregătire anticipată, sunt înnăscute, au un arc reflex preformat, au
caracter constant, sunt caracteristice pentru întreaga specie.
Reflexele condiţionate
Reflexele condiţionate sunt reflexe pe care organismul nu le are în momentul
naşterii, dar pe care le dobândeşte în timpul vieţii în anumite condiţii. Arcurile
lor reflexe nu există în momentul naşterii, ele se formează în cursul vieţii şi se
închid la nivelul cel mai înalt. Aceste legături dispar după un timp, dacă
excitantul care le-a creat a dispărut. Reflexul condiţionat are caracter temporar şi
se creează la fiecare individ în parte, este deci individual. Reflexele
condiţionate, spre deosebire de cele necondiţionate, prezintă următoarele
caracteristică: arcul reflex se închide la nivelul cel mai înalt, nu sunt înnăscute,
se dobândesc în cursul vieţii, au caracter temporar şi sunt individuale. Unele
reflexe condiţionate pot deveni ereditare şi se pot transforma în reflexe
înnăscute, necondiţionate.
Procesele de excitaţie şi inhibiţie în scoarţă
Celula nervoasă poate prezenta două stări de activitate:de excitaţie şi de
inhibiţie: se numeşte excitaţie acea stare a neuronului care lasă să treacă prin el
influxul nervos; se numeşte inhibiţie acea stare a neuronului care împiedică
trecerea influxului nervos prin el.

17
În trecerea celulelor nervoase de la starea de excitaţie la starea de inhibiţie se
observă că apar anumite faze caracteristice, care se numesc stări fazice sau faze
de tranziţie. În timpul când neuronul trece de la starea de excitaţie la cea de
inhibiţie se observă că, la un moment dat, excitanţii de intensităţi diferite
provoacă reacţii de aceeaşi intensitate;aceasta este faza de nivelare sau de
egalizare. Într-o fază mai înaintată de inhibiţie se observă că excitanţii
condiţionali care declanşau reflexe condiţionate nu mai produc nici un efect, în
schimb excitanţii condiţionali, care provocau inhibiţia reflexului, îl declanşează;
această fază se numeşte faza ultraparadoxală. Aceste faze se observă la trecerea
scoarţei cerebrale de la stare de veghe (care este o stare de excitaţie), la starea de
somn (care este o stare de inhibiţie); de aceea ele se mai numesc şi faze
hipnotice.

1.3. FUNCŢIILE PSIHICE

Senzaţia este prima formă de reflectare psihică a realităţii. Ca
reproducere în creier a realităţii reflectă însuşirile simple ale obiectului care
acţionează sub formă de stimuli direct asupra organismului. Însuşirile reflectate
de senzaţie sunt simple, concrete, exterioare, acidentale, neesenţiale. Senzaţia
reflectă în mod izolat caracteristicile stimulului.Ea se produce la nivelul
creierului ca rezultat al unui proces ce începe cu acţiunea stimulului asupra
receptorului, se continuă cu transmiterea informaţiei prin căile nervoase aferente
şi se finalizează într-o experienţă psihică. Senzaţia este elementul psihic
indivizibil al cunoaşterii dar nu se prezintă singură decât în rare cazuri ca de
exemplu în primele zile ale vieţii sau în cazuri patologice. Este rezultatul final al
unui proces cognitiv elementar, primordial realizat datorită proprietăţii
organismului numită sensibilitate.
Percepţia constituie un nivel superior de prelucrare si integrare a
informaţiei despre lumea externă şi despre propriul nostru Eu. Superioritatea
constă în realizarea unei imagini sintetice, unitare, în care obiectele şi

18
fenomenele care acţionează direct asupra organelor noastre de simţ sunt
reflectate ca totalităţi integrale, în individualitatea lor specifică.
Din punct de vedere neurofiziologic, la baza formării unei imagini perceptive stă
activitatea zonelor asociativ-integrative ale analizatorilor şi interacţiunea dintre
diverşii analizatori. În funcţie de specificul mecanismului care le realizează,
vom distinge astfel imagini perceptive monomodale (cuprinzând informaţia
extrasă şi prelucrată de către un singur analizator) şi imagini perceptive
plurimodale (cuprinzând informaţia extrasă şi prelucrată de mai mulţi
analizatori).
Perceperea unuia şi aceluiaşi obiect prin mai mulţi analizatori este, evident, mai
eficientă decât perceperea doar printr-un singur analizator. Datorită specializării
funcţionale relativ înguste, fiecare analizator nu poate să reflecte realitatea decât
fragmentar, unilateral. Orice obiect concret, oricât ar părea de simplu, posedă o
multitudine de aspecte, însuşiri şi relaţii, care nu pot fi surprinse toate de către
un singur analizator. Diversificarea analizatorilor a fost impusă, în cursul
evoluţiei, de necesitatea cuprinderii unei game mai întinse de însuşiri şi laturi ale
realităţii obiective, pentru o mai bună adaptare la influenţele ei
Ca şi senzaţia, percepţia reflectă însuşiri concret intuitive, accesibile simţurilor,
în condiţiile relaţiei directe dintre obiect şi subiect. Sunt însuşiri furnizate prin
intermediul analizatorilor şi vizează aspecte de culoare, formă, mărime etc. Dar,
în timp ce senzaţiile reflectă însuşiri simple, elementare, luate separat, percepţia
reflectă însuşiri complexe. Ea reflectă obiectul aşa cum este el dat, în ansamblul
însuşirilor lui date integral şi unitar.
Reflectarea din percepţie are un caracter direct, nemijlocit şi obiectual. Percepţia
integrează informaţiile senzoriale şi se raportează la obiecte, fenomene, în
ansamblul lor. Percepţia este bogată în conţinut, deoarece reflectă atât însuşirile
principale, cât şi pe cele de detaliu. Percepţia realizează o reflectare activă,
relaţionată cu contextul.
Percepţia are o funcţie informaţională, dar este mai complexă, prin intermediul
căreia percepţia ne asigură o informare asupra însuşirilor complexe, obiectuale,

19
ale lumii înconjurătoare. Percepţia are şi o funcţie adaptativ reglatorie, prin care
îndeplineşte roluri majore în adaptarea organismului la mediu şi în activităţi
complexe ale omului (scrisul, cititul, manipulare unor vehicule sau instalaţii
complexe etc.)
Percepţia este primul proces la nivelul căruia putem vorbi despre o serie de
operaţii de nivel concret intuitiv. Sunt operaţii de analiză, sinteză, comparaţie,
după criterii perceptive de formă, mărime, greutate, culoare etc.
Gândirea reprezinta nivelul cel mai inalt de prelucrare si integrare a
informatiei despre lumea externa si despre propriul nostru EU. Prin ea se
realizeaza saltul calitativ al activitatii de cunoastere de la particular la general,
de la accidental la necesar, de la simpla constatare a existentei obiectului la
interpretarea si explicarea lui legic-cauzala, se face trecerea de la procesele
psihice cognitiv senzoriale la cele cognitiv superioare.
Prin urmare, gandirea este procesul psihic de reflectare mijlocita si generalizat-
abstracta - sub forma notiunilor, judecatilor si rationamentelor - a insusirilor
comune, esentiale si necesare ale obiectelor si a relatiilor legice, cauzale intre
ele.
Gandirea este un proces de cunoastere, alaturi de senzatii, perceptii, reprezentari,
memorie, imaginatie. Procesele senzoriale reflecta insusiri concret intuitive,
accesibile simturilor, gandirea reflecta insusiri esentiale (invarianti cognitivi).
Un invariant cognitiv exprima ceea ce este comun, constant, invariabil si
definitoriu pentru o intreaga categorie de obiecte sau fenomene.
Insusirile concret intuitive fiind accesibile simturilor, ne apar asa cum sunt ele.
In schimb, gandirea trece dincolo de aparenta la esenta, dincolo de particular la
general. Insusirile esentiale sunt impalpabile, inaccesibile simturilor. In schimb,
sunt accesibile simturilor prin intermediul unor operatii complexe de
abstractizare si generalizare. Insusirile esentiale sunt extrase din realitate,
indepartandu-se tot ceea ce este conjunctural, contextual, neesential.
Reflectarea din gandire este o reflectare multipla, mijlocita prin intermediul
cunoasterii perceptive, a reprezentarilor, a experientei acumulate, dar mai ales

20
prin intermediul cunoasterii stiintifice. Limbajul este un factor mijlocitor si un
mecanism de integrare si vehiculare a informatiei.
Memoria este un proces psihic care constă în întipărirea, recunoaşterea şi
reproducerea senzaţiilor, sentimentelor, mişcărilor, cunoştinţelor etc. din trecut.
Memoria defineşte dimensiunea temporală a organizării noastre psihice,
integrarea ei pe cele trei segmente ale orizontului temporal – trecut, prezent,
viitor.
Graţie memoriei, fiinţa noastră psihică, eul, dobândeşte continuitatea identităţii
în timp. Fără dimensiunea mnezică, am trăi numai prezentul clipei, am fi în
permanenţă puşi în faţa unor situaţii noi, pentru care nu am dispune de nici un
fel de experienţă elaborată, de nici un procedeu de abordare şi rezolvare, ne-am
zbate permanent în jocul încercărilor şi erorilor, adaptarea devenind, practic,
imposibilă.
Funcţia memoriei devine, aşadar, o condiţie bazală indispensabilă a
existenţei şi adaptării optime, a unităţii temporale a personalităţii noastre. Ea se
datoreazăplasticităţii creierului – proprietatea de a-şi modifica starea internă sub
influenţa stimulilor externi – şi capacităţii lui de înregistrare, păstrare şi
reactualizare a „urmelor” acestor stimuli.
După diverse criterii, memoria poate fi clasificată şi pot fi delimitate mai multe
forme ale acesteia. Astfel, după prezenţa sau absenţa intenţiei, scopului şi
controlului voluntar în procesele de engramare, păstrare şi reactualizare,
delimităm memoria involuntară şi memoria voluntară. După gradul de înţelegere
al celor memorate, memoria poate fi mecanică sau logică. După modalitatea
informaţională preferenţială, s-au identificat memoria imagistic-
intuitivă şi memoria verbal-simbolică. În fine, după criteriul timpului, se
delimitează: memoria senzorială, memoria de scurtă durată şi memoria de lungă
durată.
Memoria reflectă trecutul ca trecut, astfel încât în momentul în care
subiectul reactualizează o informaţie, este conştient că acea experienţă s-a
petrecut cândva în trecut.

21
 Memoria are o funcţie cognitivă. Este un proces de cunoaştere, iar rolul ei
cel mai important este acela de a oferi conţinuturi proceselor cognitive
superioare (gândirii şi imaginaţiei). Memoria are şi o funcţie adaptativ
reglatorie, jucând un rol fundamental în echilibrul vieţii psihice a omului. Fără
memorie, nu ar fi posibil fenomenul de conştiinţă. Memoria realizează ancorarea
omului în trecut, capacitatea de a rezolva situaţiile prezente şi resurse pentru
anticiparea celor viitoare.
Memoria dispune de structuri operatorii complexe şi
numeroase. Guilford include memoria în cadrul operaţiilor, ceea ce sugerează
nivelul ei înalt de operaţionalizare. Informaţiile nu sunt preluate ca atare, ci se
intervine asupra lor prin operaţii de organizare, sistematizare, structurare,
ierarhizare, clasificare, ordonare. Toate aceste operaţii conferă conţinuturilor
memoriei disponibilitatea de a fi utilizate rapid şi eficient în învăţare, înţelegere,
rezolvare de probleme.
În plan subiectiv, memoria este trăită ca amintire. În termeni psihologici, vorbim
despre reactualizarea informaţiilor. Reactualizarea se realizează în două
forme:recunoaşterea şi reproducerea.
Recunoaşterea se realizează în prezenţa informaţiilor originale, care trebuie
recunoscute între alte informaţii. Este o formă simplă de reactualizare, ce
presupune mai ales implicaţii de ordin perceptiv şi ale procesului reprezentării.
Atenția se definete ca funcție sau mecanism de orientare, focalizare și fixare a
conștiinței asupra unui obiect, sarcini, întrebări, probleme, etc.
Atenția face parte din categoria fenomenelor psihice care susțin energetic
activitatea. Ea este o funcție prin care se modulează tonusul nervos, necesar
pentru desfășurarea celorlalte procese și structuri psihice. Prezența ei asigură o
bună receptare senzorială și perceptivă a stimulilor, înțelegerea mai profundă a
ideilor, omemorare mai trainică și mai fidelă, selectarea și exersarea mai
adecvată a priceperilor și deprinderilor,
Atenția nu are un conținut informațional propriu. Totuși, ea are întotdeauna un
obiect asupra căruia se concentrează, se focalizează.
22
 Funcția specifică a atenției este cea de orientare, selectare și concentrare
selectivă a energiei psihonervoase în vederea facilitării proceselor de cunoaștere.
Funcția adaptativ reglatorie a atenției este cea de adaptare, reglare, susținere
energetică. În baza acestei funcții, atenția realizează o adaptare eficientă prin
semnalarea evenimentelor, situațiilor, care se află în zona câmpului de
conștiință.
Atenția are la bază mecanismele neurofiziologice ale stării de veghe și ale
vigilenței, dar în calitate de mecanism psihic reglator dezvoltă o serie de
strategii, de deprinderi (atenția postvoluntară). În formele ei superioare, atenția
se învață, se perfecționează, se organizează și devine eficientă, implicând mai
ales rolul voinței și al gândirii.
În plan subiectiv, atenția este trăită ca o stare de concentrare selectivă,
orientată, astfel încât obiectul atenției este selectat din câmpul perceptiv, este
evidențiat, pus în valoare și, în același timp, sursele externe care pot distrage
atenția sunt inhibate, îndepărtate. Starea de atenție este inseparabil legată
de starea de veghe, este trăită ca o focalizare, concentrare, orientare asupra
obiectului atenției.
Limbajul este activitatea individuala de comunicare prin intermediul
limbii,ori comunicarea ( transmitera de informatii ) presupune vehicularea unor
semnificatii intr-un "emitator" si un "receptor ", ceea ce nu se poate realiza decat
priun utilizarea unor "coduri" care sa permita,materializarea acestor "
mesaje" ,codurile putand fi semnele ( cuvintele ) diferitelor limbi naturale sau
limbajul mimico-gesticular ( specific surdo-mutilor), sau alfabetul Morse,etc.O
alta componenta esentiala a unui sistem de comunicare este conexiunea inverasa
ce are rolul de a regla emisia mesajelor in functie de efectele produse.
La nivelul personalitatii, limbajul,in toate formele sale, este un indicator cert al
capacitatii intelectuale; bogatia vocabularului, corectitudinea gramaticala,
cursivitatea logice, a flexivitatii si fluentei gandirii.

23
 In aclasi timp, dovada intelegerii deci a functionalitatii gandirii nu se
poate face decat prin intermediul verbalizarii, exteriorizarii prin limbaj a ideilor.
Afectivitatea este o componentă fundamentală a psihicului uman, la fel
de prezentă în comportamentul şi activitatea noastră cotidiană ca şi cogniţia. Nu
întâmplător, analiza psihologică s-a învârtit întotdeauna în jurulrelaţiei raţiune-
emoţie, cu exagerările cunoscute – în direcţia supraestimării raţiunii şi
subestimării afectivităţii sau în direcţia supraestimării rolului trăirilor emoţionale
şi subestimării rolului raţiunii.
Afectivitatea îndeplineşte funcţii de alertă şi activare energetică, de
selectare şi potenţare a comportamentului, în raport cu stimulii şi posibilităţile
satisfacerii trebuinţelor. Afectivitatea are atât o funcţie reflectorie, cât şi una
adaptativ reglatorie. Ea organizează conduita, susţine energetic activitatea, dar
poate să o şi dezorganizeze la nivele de intensitate prea ridicată.
Funcţia esenţială a afectivităţii în raport cu întreaga viaţă psihică este aceea de
susţinere şi potenţare energetică. Prin afectivitate, omul se manifestă ca o fiinţă
capabilă să vibreze, să empatizeze, să se transpună şi să trăiască în plan intern
raporturile sale cu lumea.
Afectivitatea nu dispune de structuri operatorii, deoarece este un proces
pulsional, tensional. Raporturile afective cu lumea sunt foarte fluide, parcurg o
succesiune de stări ce nu pot fi subordonate sau manipulate prin intervenţia unor
operaţii automatizante.
Putem vorbi cel mult despre o serie de structuri şi reacţii emoţionale, de expresii
emoţionale dintre care unele sunt înnăscute şi identice la toţi oamenii, iar altele
sunt dobândite prin învăţare, imitaţie şi chiar convenţionalizare.
Afectivitatea este trăită în plan subiectiv ca o vibraţie concomitent
organică, psihică şi comportamentală. Ea este tensiunea întregului organism cu
efecte de atracţie sau respingere, căutare sau evitare. Procesele afective
constituie armonizarea sau conflictul individului cu lumea sau cu sine.
Afectivitatea reprezintă reflectarea lumii în subiect şi vibraţia subiectului în
lumea sa.

24