3.

REŢELE DE CALCULATOARE

3.1. Ce este o reţea de calculatoare

O reţea de calculatoare este alcătuită dintr-o colecţie de
calculatoare interconectate printr-un mediu fizic de comunicaţie, care a
evoluat de la cablul telefonic la transmisia prin satelit.
Comunicarea fizică între calculatoarele din reţea oferă utilizatorului
individual avantaje deosebite, de la schimbul reciproc de mesaje la accesul
de oriunde şi oricând la resursele hardware şi software ale reţelei. Aceasta
însemnă:
- accesul la baze de date aflate pe alte calculatoare;
- folosirea unor programe aflate în alt loc decât pe propriul hard
disc;
- utilizarea în comun a unor echipamente hardware conectate la
reţea.
Expansiunea rapidă a reţelelor s-a datorat atât progresului din
domeniul echipamentelor de conectare cât şi al sistemelor de operare, ceea
ce s-a reflectat în creşterea vitezei şi siguranţei în funcţionarea reţelelor. În
acelaşi timp s-a îmbunătăţit şi raportul preţ/performanţă, fapt reflectat prin
reducerea costurilor de prelucrare a datelor, un alt element care a contribuit
la succesul reţelelor de calculatoare.
Primii paşi se fac începând cu anii ’70, mai întâi prin conectarea
mai multor terminale la un calculator central pentru accesul de la distanţă
necesar introducerii datelor, apoi a programelor şi recepţionarea
rezultatelor. Este momentul teletransmiterii urmat de teleprelucrarea
datelor.
Începând cu anii ’80 interconectarea calculatoarelor denumite şi
noduri ale reţelei, devine un lucru obişnuit. Apar tot mai multe reţele
formate în special din minicalculatoare.
O reţea este acum o grupare de calculatoare puternice denumite
noduri centrale (NC), care comunică pe canale de transmisie centrale
(CTC) la care se conectează calculatoarele utilizatorilor, alcătuind nodurile
utilizator (NU) care comunică pe canale de transmisie utilizator (NTU),
aşa cum se vede şi în fig. 3.1.
Odată cu expansiunea PC-urilor, după anii ’90, interconectarea lor
în reţele de calculatoare amplasate în firme, instituţii, magazine, etc devine
ceva aproape subînţeles. Chiar şi calculatorul de acasă este conectat la
reţeaua Internet.

Noduri
centrale

Noduri Noduri
utilizatori utilizatori

Fig. 3.1. Reţea de calculatoare

3.2. Tipuri de reţele de calculatoare

Tipurile de reţele se diferenţiază în funcţie de anumite criterii.
La modul cel mai general, ele se clasifică după următoarele criterii:
a) aria geografică în care operează;
b) tehnologia de comunicare.

Aria geografică în care operează o reţea depinde de distanţa

maximă dintre două noduri ale reţelei. Astfel se pot distinge:
- reţele locale ( LAN – Local Area Network);
- reţele metropolitane ( MAN – Metropolitan Area Network);
- reţele pe arie extinsă (WAN – Wide Area Network).
Reţelele locale LAN admit maxim câţiva kilometri distanţă între
calculatoarele reţelei. Conectarea fizică se face prin cablu coaxial, cablu
torsadat şi mai recent prin fibră optică. Ele sunt specifice firmelor,
instituţiilor, universităţilor etc.
Reţelele metropolitane MAN cuprind ca arie o localitate,
interconectând eventual mai multe reţele LAN.
Reţelele WAN se întind la scară naţională sau mondială, reţeaua
Internet fiind cel mai bun exemplu de astfel de reţea.

Tehnologia de comunicare separă reţelele în două categorii:

- reţele fără comutare;
- reţele cu comutare.
1. Reţelele fără comutare sunt reţele în care nodurile sunt
conectate prin echipamentele specializate cunoscute sub denumirea de
„canale de comunicaţie”. Pe aceste canale se întâlnesc două tipuri de
legături (fig.3.2.):
- legături punct la punct;
- legături multipunct.

legătură punct la punct

legătură multipunct

Fig.3.2. Tipuri de legături

Legătura punct la punct conectează două noduri la un canal de

comunicaţie dedicat transmisiei.
Legătura multipunct conectează mai multe noduri la un nod central
prin partajarea aceluiaşi canal de comunicaţie. Nodul central asigură şi
rezolvarea conflictelor de acces pe canalul comun.
2. Reţelele cu comutare pot fi la rândul lor:
- reţele cu comutare fizică (de circuite);
- reţele cu comutare logică.
a) comutarea de circuite sau comutarea fizică asigură selectarea şi
rezervarea unui canal fizic de transmisie care rămâne, ca şi calculatoarele
care comunică, conectate pe o perioadă de timp proporţională cu durata
apelului.
b) comunicarea logică este de două feluri:
- comutare de mesaje;
- comutare de pachete.
Comutarea de mesaje este tehnologia prin care mesajul, care se
mai numeşte cadru sau frame, este transmis de la sursă la destinaţie ca o
entitate unică. Mesajul tranzitează unul sau mai multe calculatoare
intermediare până la destinaţie, traseul fiind stabilit pe baza unor algoritmi
de dirijare.
Comutarea de pachete fragmentează un mesaj în unităţi numite
„pachete”. Pachetele conţin în antetul lor informaţii care permit refacerea
mesajului la destinaţie în condiţiile în care pachetele au fost dirijate
aleatoriu pe traseele găsite libere. Se asigură astfel o mai bună utilizare a
resurselor reţelei, mesajele ajungând mai rapid la destinaţie.

3.3. Reţele locale

Reţelele locale sunt alcătuite din staţii de lucru conectate la un
calculator central numit server. Ele sunt diferenţiate de particularităţile
următoarelor elemente:
- mediul de transmisie;
- topologie;
- tehnica de transmisie;
- protocolul de comunicaţie.
Vom trece în revistă în cele ce urmează câteva caracteristici
descriptive ale elementelor enumerate.

3.3.1. Mediul de transmisie

Mediul de transmisie este reprezentat de cablul de transmisie a
semnalelor electrice între calculatoare. Acesta poate fi:
- cablul torsadat (răsucit),
- cablul coaxial;
- fibra optică.
Mediul de transmitere influenţează viteza, calitatea şi securitatea
transmisiei. Cablul de fibră optică este cel mai folosit acum pentru că
asigură viteze de transmisie între 100 – 1000 Mbps (mega biţi pe secundă)
e drept cu costuri de instalare mai ridicate. Prin cablul de fibră optică se
pot transmite pe distanţe mari, în condiţii de calitate şi securitate sporite,
date, voce, imagini video, fax.

3.3.2. Tehnica de transmisie

Tehnica de transmisie este o caracteristică absolut inginerească
dependentă şi de mediul de transmitere. Se pot utiliza două metode de
transmisie: în bandă de bază şi în bandă largă. Tehnica de transmisie în
bandă largă este mai complexă şi asigură viteze mai mari.

3.3.3. Topologie
Topologia unei reţele este percepută în mod uzual ca o reprezentare
grafică a geometriei de interconectare a calculatoarelor. Există următoarele
topologii de bază: topologia magistrală, topologia inel şi topologia stea. Pe
baza acestora se construiesc actual reţele cu topologii complexe.
Topologia magistrală – BUS, se caracterizează prin aceea că toate
nodurile (staţiile) reţelei sunt interconectate total, un nod putând comunica
cu oricare din celelalte noduri ale reţelei (fig.3.3.). Transmisia se face
folosind un singur canal fizic numit magistrală – BUS.

PC PC PC
serverr Printer

Fig. 3.3. Topologie magistrală

Gestiunea comunicării în reţea o asigură server-ul, care este de

regulă un PC mai performant decât staţiile de lucru.
Topologia inel – RING se caracterizează prin aceea că o staţie de
lucru este conectată doar cu staţiile vecine (fig.3.4.). Transmiterea datelor
în cadrul inelului se face unidirecţional ( topologia este cunoscută şi sub
numele de topologie TOKEN – RING).

PC PC

PC

PC

serv Printe
PC r

Fig. 3.4. Topologie inel

O astfel de reţea este vulnerabilă deoarece dacă una din staţii se

defectează, reţeaua nu mai este funcţională. Deficienţa se elimină prin
includerea unui dispozitiv numit HUB cu funcţia de repetor al mesajelor
care circulă de la staţia sursă la staţia destinaţie. Prin această modificare
topologia inel devine topologie stea-inel.
Topologia stea – STAR, se caracterizează printr-o conectivitate
totală a staţiilor de lucru (fig.3.5.).

PC PC

PC serv PC

PC
Printer

Fig. 3.5. Topologie stea

 Topologii complexe se obţin prin plasarea unor elemente de
interconectare suplimentare ( hub-uri) pentru optimizarea performanţelor
reţelei. Se pot astfel menţiona:
a) topologii cu înlănţuire – daisy chain care se obţin prin
conectarea serială a hub-urilor de interconectare a grupurilor de staţii
de lucru ale unei reţele mari (fig.3.6.).

HUB HUB

PC PC
PC
SERVER
RE•EA PC PC
PC Printer

Fig. 3.6. Topologie daisy chain

b) topologii ierarhice care pot fi în varianta inele-ierarhice,

varianta ierarhică-stea sau alte combinaţii de topologii ierarhice
(fig.3.7.).

Token
ring

Token Token Token

ring ring ring

S S S PC PC PC
E E E
R R R
V V V PC
E E E PC
R R R PC

Fig.3.7. Topologie inele ierarhice

 3.3.4. Protocoale de comunicaţie

Datele se comunică de la un nod sursă al reţelei la nodul destinaţie

conform unui set de reguli precise, standardizate pe plan mondial cunoscut
sub denumirea de protocol de comunicaţie.
Şirul de biţi care reprezintă datele ce se transmit pe canal se
încapsulează alături de un grupaj de biţi ce servesc pentru adresare şi
regrupare la destinaţie. Acest tren de biţi se numeşte cadru sau frame.
Protocolul de comunicaţie stabileşte dimensiunea, structura,
manipularea şi controlul cadrelor care se transmit pe reţea.
Pentru a se asigura compatibilitatea conectării şi comunicaţiei la
nivelul reţelei şi între reţele pe lângă standardizarea protocoalelor a mai
fost necesară şi o standardizare în plan hardware şi software astfel încât
structura ierarhică pe nivele de comunicaţie în reţea să fie unanim
acceptată şi implementată identic de toată lumea.

Modelul de referinţă ISO/OSI

Conectarea şi comunicaţia într-o reţea de calculatoare respectă o
propunere dezvoltată de Organizaţia Internaţională pentru Standarde.
SISTEMUL A SISTEMUL B

7. Aplica•ie Aplica•ie 7.
6. Prezentare Prezentare 6.
5. Sesiune Sesiune 5.
4. Transport Transport 4.
3. Re•ea Re•ea 3.
2. Leg•tur• Leg•tur• 2.
date date
1. Fizic Fizic 1.

M E D I U F I Z I C
L

Fig. 3.8. Modelul conceptual de referinţă ISO/OSI

Propunerea este cunoscută ca modelul ISO/OSI – RM, Open
System Interconection Reference Model pentru arhitectura reţelelor
deschise. Până la apariţia sa modelul uzual al arhitecturii reţelelor a fost
modelul TCP/IP, care coexistă încă în multe aplicaţii.
Diferenţierea pe 7 nivele propuse de standardul ISO/OSI a fost
necesară din considerente tehnologice şi pentru individualizarea
componentelor software de reţea. Un nivel al unui sistem nu poate dialoga
decât cu nivelul similar al celuilalt sistem, respectând regulile protocolului
de comunicaţie. Protocolul de comunicaţie va conţine componente
specializate pe nivele, şi anume protocol la nivel aplicaţie,
protocol la nivel prezentare, protocol sesiune si pentru sistemul de legătură
va funcţiona protocolul reţea, legătură date şi la nivel fizic.
Pe verticală interfaţa dintre două nivele adiacente asigură operaţiile
primitive şi serviciile utilizate de nivelul superior. La nivelul de bază se
face efectiv o comunicare fizică dar la celelalte niveluri comunicarea pe
interfaţă este o comunicaţie virtuală care utilizează semnalul nivelului
fizic.
Nivelul fizic realizează transmisia impulsurilor electrice utilizând
un anumit mediu de comunicaţie, cablu torsadat, coaxial sau fibră optică, o
anumită tehnică de comunicaţie şi o reţea de transmisie. La acest nivel nu
se face verificarea corectitudinii datelor.
Nivelul reţea asigură dirijarea cadrelor prin reţea, determinân-du-se
pentru fiecare cadru calea de urmat de la nodul sursă la nodul destinaţie.
Cadre adiacente pot urma trasee diferite, urmând ca mesajul original să fie
recompus la destinaţie.
Nivelul transport asigură secvenţializarea şi transmiterea corectă a
datelor, sincronizează ritmul de transmitere şi asigură retransmiterea
cadrelor pierdute sau eronate.
Nivelul sesiune asigură conexiunea logică între două staţii prin
iniţierea, desfăşurarea şi la sfârşit închiderea unui dialog în timpul căruia
se comunică mesaje specifice unei aplicaţii.
Nivelul prezentare asigură transformarea mesajelor în formatul
convenabil terminalelor care le vor afişa.
Nivelul aplicaţie asigură serviciile de bază ale reţelei: transferul de
fişiere, accesul de la distanţă, Telnet, poşta electronică, accesul Web.

Protocoale de comunicaţie
Comunicarea informaţiilor calculator-calculator sau calculator-
server se poate realiza în două moduri:
- fără conexiune, similar transmiterii unei scrisori;
- cu conexiune, similar convorbirii telefonice.
Comunicarea fără conexiune este numită şi serviciu de „datagram”.
Datagram este un mesaj fără confirmare. Dacă se doreşte totuşi
confirmarea, receptorul trebuie să trimită el un mesaj explicit.
Comunicarea cu conexiune este numită şi serviciu „sesiune”, care
presupune o conexiune logică pentru confirmarea apelului, derularea
transmisiei şi închiderea sesiunii.
Cele mai cunoscute protocoale utilizate pentru comunicaţia în reţea
şi pe care le vom comenta pe scurt sunt protocoalele: IPX/SPX, TCP/IP si
NETBIOS/NETBEUI.

a) protocolul IPX/SPX
Protocolul, sau mai corect stiva de protocoale IPX şi SPX au fost
dezvoltate de firma Novell ca standard de reţea pe baza protocolului XNS
– Xerox Network Systems, pe care firma Rank Xerox la folosit la prima
generaţie de reţele LAN cu topologie BUS cunoscute ca reţele EtherNet.
IPX - adică Internetworking Package Exchange, este un protocol
orientat pe mesaje tip datagram utilizat pe gestiunea mesajelor PC – PC.
SPX - Sequenced Package Exchange, este orientat pe comunicarea
cu conexiune asigurând transmiterea mesajelor în orice sens între
calculatoarele conectate la aceeaşi reţea LAN .
IPX/SPX include patru din cele şapte straturi specificate de
standardul ISO/OSI: aplicaţie, internetworking, legătura de date, şi accesul
la mediul fizic permiţând o bună funcţionalitate.

b) protocolul TCP/IP
Pentru comunicarea pe Internet la ora actuală practic toate
sistemele de operare folosesc familia de protocoale TCP/IP – Tansmition
Control Protocol / Internet Protocol. Protocolul a fost dezvoltat de
Departament of Defence din SUA într-o arhitectură ierarhică, spre
deosebire de standardul ISO /OSI care are o arhitectură stratificată. Dacă
standardul ISO/OSI este mai adecvat mecanismelor de interconectare a
calculatoarelor, protocolul TCP/IP se dovedeşte a fi cel mai adecvat
protocol pentru interconectarea reţelelor, deci şi pentru interconectarea
reţelelor LAN în reţele MAN şi WAN. Cele două grupe de protocoale TCP
şi respectiv IP realizează funcţii diferite dar corelate.
 Nivelul aplicaţie conţine protocoale TCP pentru accesul la distanţă,
partajarea resurselor şi pentru aplicaţii uzuale ca Telnet, SMTP–Simple
Mail Transfer Protocol, HTTP şi altele.
Nivelul transport are rolul de a transporta datele de la un nod
central la altul. Nodurile centrale se numesc „calculatoare HOST” sau
gazdă. La acest nivel pe lângă protocolul TCP se foloseşte şi protocolul
UDP - User Datagram Protocol.
Nivelul reţea sau internetworking asigură conectarea reţelelor prin
intermediul protocolului IP. Acesta asigură separarea şi identificarea
datagramelor, adresarea în Internet, circulaţia datelor, direcţionarea lor
către calculatoarele aflate la distanţă etc.
Calculatoarele conectate la aceeaşi reţea LAN pot comunica local
utilizând protocoale dedicate, de exemplu:
- X.25 pentru reţele cu comutare de mesaje;
- X.21 pentru reţele cu comutare de pachete;
- IEEE.802.x pentru reţele locale având topologii diferite.

c) NETBIOS/NETBEUI
Sistemul de operare cel mai răspândit pentru reţele Windows NT
are capacitatea de a separa serviciile de reţea de protocoalele de
comunicaţie, fapt ce permite beneficiarilor să aleagă dintre protocoalele de
comunicaţie dorite TCP/IP, IPX/SPX şi mai recent NETBEUI. Acest lucru
este posibil datorită componentei NETBIOS – Network Basic Input/Output
System creat în 1984 de IBM.
Microsoft introduce suplimentar conceptul NETBEUI - Netbios
Extended User Interaface pentru diferenţierea în cadrul protocolului
Netbios a funcţiilor cu care se operează la nivelul protocolului de acces de
funcţiile cu care se operează la nivelul serviciilor de reţea, îmbunătăţire
care aduce o mai bună flexibilitate configurării comunicaţiilor din reţea.
In cadrul acestui protocol este disponibil şi sistemul SMB – System
Message Blocks care implementează o serie de servicii de partajre a
fişierelor, imprimantei şi alte servicii utilizator la nivelul aplicaţiei.

3.4. Modelul CLIENT – SERVER

Iniţierea şi derularea schimbului de mesaje în reţelele de
calculatoare actuale se desfăşoară după noul model client - server.
 Clientul este reprezentat de aplicaţia sau mai simplu de programul
care rulează pe staţia de lucru a utilizatorului. De exemplu, OUTLOOK
EXPRESS este o aplicaţie client. Clientul adresează o cerere către server.
Serverul trebuie văzut ca o colecţie de programe care rulează de
regulă pe un alt calculator decât clientul. Condiţia este ca aplicaţia client să
cunoască adresa de server. Dacă reţeaua este o reţea complexă cu mai
multe servere atunci clientul este preluat mai întâi de un server de nume.
Serverul identifică şi rezolvă cererea clientului trimiţându-i înapoi acestuia
rezultatul prelucrării. În exemplul anterior, OUTLOOK EXPRESS va
primi de exemplu lista mesajelor din cutia poştală Inbox aflată pe serverul
de e-mail.
Complexitatea cererilor a crescut datorită performanţelor intrinseci
ale serverelor tot mai puternice şi software-ul tot mai specializat. Se
asistăm la o diferenţiere a serverelor pe funcţii, astfel că o conectare se va
realiza după caz la un:
- File Server;
- Database Server;
- Communication Server ;
- E-Mail Sever;
- Application Server;
- Printer Server.
Modelul client - server se poate implementa în diverse variante în
funcţie de particularităţile mediului tehnologic al reţelei.

3.5. Echipamente de interconectare

Problemele de interconectare a calculatoarelor, a reţelelor LAN,
MAN şi WAN sunt determinate de creşterea numărului de staţii dintr-o
reţea şi din faptul ca platformele hardware şi software ale reţelelor care se
interconectează sunt diferite.
Standardul ISO/OSI rezolvă tocmai aceste probleme permiţând
utilizarea de dispozitive hardware care să asigure cerinţe diferitelor nivele
ale structurii de interconectare.
Dispozitivele şi nivelurile la care sunt utilizate sunt următoarele:
¾ nivelul 1, fizic – repetoare;
¾ nivelul 2, legătură date – punţi;
¾ nivelul 3, reţea – rutere;
 ¾ nivelul 4, transport – pasarele;
¾ nivelul 5 şi mai sus, - porţi de acces aplicaţie.

Repetoarele sunt cunoscute şi sub denumirea de HUB-uri. Ele se

folosesc în cazul unor trasee prea lungi de cablare. Printr-un hub trec toate
cablajele unei reţele LAN. Hub-ul funcţionează ca un repetitor şi
distribuitor de semnale electrice sau optice ce reprezintă copii ale şirurilor
de biţi care se transmit între diferite segmente de cablu de reţea.
Punţile – bridge, sunt echipamente care asigură conectivitatea la
nivelul legăturii de date a două reţele care pot avea topologii diferite, de
exemplu o reţea Ethernet cu o reţea TokenRing. Ele au în componenţa lor
microprocesoare şi utilizează rutine software dedicate.
Comutatoarele – switch-uri, sunt asemănătoare hub-urilor,
utilizând componente hardware pentru comutarea mesajelor între reţele cu
viteze diferite. Ca şi punţile, comutatoarele operează la nivelul 2 ISO/OSI,
dar au performanţe tehnice mai mari, ceea ce la fac mult mai eficiente. De
exemplu una din facilităţi o constituie transmisia de tip full-duplex, deci în
ambele sensuri ale canalului de comunicaţie, un mare avantaj pentru
creşterea vitezei de lucru a reţelei.
Routere, sunt componente inteligente, chiar PC-uri, care lucrează
la nivelul 3, asemănătoare conceptual cu bridge-urile. Router-ul dispune de
un software care pe baza unor algoritmi de dirijare transmite pe rute
optime datele între reţele. Rutele individuale modifică ordinea de sosire a
cadrelor, acestea fiind rearanjate în final pentru a putea fi transferate corect
la nivelul superior.
Pasarele de transport – transport gateway, se utilizează pentru
interconectarea reţelelor ce folosesc protocoale de comunicaţie diferite. De
exemplu ISO/OSI şi TCP/IP.
Pasarelele de acces / aplicaţie – application gateway, ca şi
pasarelele de transport asigură compatibilitatea comunicaţiei între reţele
care folosesc protocoale distincte dar sunt ceva mai puţin performante
decât acestea. Ele permit staţilor de lucru dintr-o reţea să acceseze
resursele unei aplicaţii aflate pe un server la distanţă.
Reţea backbone – coloană vertebrală, sunt reţele specializate
pentru interconectarea unor reţele LAN individuale, care pot opera apoi în
paralel pentru comunicarea cu exteriorul, evitându-se congestionările pe
reţea. Administrarea reţelei, adăugarea, eliminarea unor staţii din reţea se
face cu mai multă uşurinţă.
 Ziduri de protecţie – FireWalls, sunt destinate prevenirii virusării
şi accesării neautorizate a reţelei. Un zid de protecţie este alcătuit din două
routere pentru filtrarea mesajelor (pachetelor) şi o poartă de acces de
aplicaţie. Aceste elemente pot fi configurate de administratorul de reţea
pentru examinarea completă atât a mesajelor care intră cât şi a celor care
ies din reţea.
Alături de criptarea datelor, zidurile de protecţie au menirea de a
spori securitatea datelor care circulă mai ales prin reţeaua Internet.

Conectarea a două calculatoare pe linie telefonică

Transmiterea informaţiilor digitale pe linie telefonică se poate face
numai prin interpunerea unui echipament de modulare-demodulare între
cele două calculatoare, bine cunoscutul modem. Unii preferă legătura prin
cablul TV dar asta nu-i scuteşte de modem.
Modemul primeşte semnalul binar de la calculator şi îl converteşte
într-un semnal având frecvenţa în domeniul semnalului vocal. La
destinaţie, modemul pereche reconverteşte semnalul vocal într-un şir de
biţi. Protocoalele SLIP şi PPP sunt indispensabile pentru utilizarea unui
modem. Aceste protocoale permit transmiterea pe linie serială a pachetelor
IP.
Protocolul SLIP- Serial in Line Internet Protocol utilizează un
mecanism simplu de încadrare a datagramelor şi transmiterea lor pe linia
serială. Datagramele, sub forma şirurilor de biţi sunt încadrate de caractere
speciale care punctează începutul şi sfârşitul datagramei SLIP nu face
controlul şi corecţia transmisiei. El poate fi utilizat numai pentru
datagrame IP.
Protocolul PPP – Point to Point Protocol asigură transmisia
datagramelor pe legături seriale punct la punct.
Indiferent de protocolul utilizat calculatorul se comportă aproape la
fel ca orice nod Internet, având acces la serviciile interactive: Telnet, FTP,
WWW, E-mail. Serviciile Internet sunt acum disponibile şi prin telefonia
mobilă.