Tems

1. CONCEPTUL DE REȚEA DE CALCULATOARE. NOȚIUNI DE BAZĂ.
1.1. Introducere. Medii de transmisie, moduri de transmisie a datelor
O rețea de calculatoare este alcătuită dintr-un ansamblu de calculatoare interconectate între ele
prin intermediul unor echipamente de rețea, cu scopul transmisiei de date și partajării resurselor.
O reţea poate partaja diverse tipuri de resurse:

 Servicii – cum ar fi imprimarea sau scanarea;
 Spaţii de stocare pe suporturi externe – cum ar fi hard-diskurile;
 Aplicaţii – cum ar fi bazele de date
Echipamentele interconectate pot fi sisteme de calcul (desktop sau laptop) sau echipamente
periferice (imprimante, scannere etc)
Conectivitatea este asigurată de echipamente de rețea (hub-uri, switch-uri, rutere, puncte de acces
wireless).
Transmisia datelor se realizează prin medii de transmisie care pot fi:

 Conductoare de cupru – pentru transmisia datelor sub formă de semnale electrice;
 Fibră optică – din fibre de sticlă sau materiale plastice – pentru a transporta datele sub
formă de impulsuri luminoase;
 Medii de transmisie a datelor fără fir – transmit datele sub formă de unde radio, microunde,
raze infraroșii sau raze laser - în cadrul conexiunilor fără fir (wireless);
În timpul transmisiei de la un calculator sursă la un calculator destinație, datele suferă o serie de

modificări:
 Înainte de a fi transmise în reţea, datele sunt transformate în flux de caractere alfanumerice,
apoi sunt împărţite în segmente, care sunt mai uşor de manevrat şi permit mai multor
utilizatori să transmită simultan date în reţea;
 Fiecărui segment i se ataşează apoi un antet (header), care conţine o serie de informaţii
suplimentare cum ar fi:
 un semnal de atenţionare, care indică faptul că se transmite un pachet de date;
 adresa IP a calculatorului-sursă;
 adresa IP a calculatorului-destinaţie;
 informaţii de ceas pentru sincronizarea transmisiei şi un postambul care este de obicei o
componentă de verificare a erorilor (CRC). Segmentul, astfel modificat se numeşte
pachet, pachet IP sau datagramă;
 Fiecărui pachet i se ataşează apoi un al doilea antet care conţine adresele MAC ale
calculatorului-sursă, respectiv ale calculatorului-destinaţie. Pachetul se transformă astfel în
cadru (frame);
Cadrele circulă prin mediul de transmisie sub formă de şiruri de biţi. Există mai multe tipuri de
cadre, în funcţie de standardele folosite la descrierea lor (cadru Ethernet, cadru FDDI, etc.). Odată
ajunse la calculatorul-destinaţie, şirurile de biţi suferă procesul invers de transformare. Li se detașează
antetele, segmentele sunt apoi reasamblate, li se verifică integritatea şi numărul, apoi sunt aduse la o
formă care poate fi citită de utilizator.
Procesul de împachetare a datelor se numeşte încapsulare, iar procesul invers, de detaşare a
informaţiilor suplimentare se numeşte decapsulare. Trebuie menţionat că în timpul încapsulării,
datele propriu-zise rămân intacte.
Transmisia pachetelor de date de la un calculator (echipament de rețea) către altele se realizează
în unul dintre următoarele moduri: unicast, multicast, broadcast (vezi figura de mai jos).
V.Zavadschi Administrarea rețelelor de calculatoare CEITI 1

Comunicarea între calculatoare se bazează pe una dintre 2 tehnologii: comunicarea prin difuzare
(broadcast) şi comunicarea punct-la-punct.
 Comunicarea prin difuzare utilizează de cele mai multe ori un singur canal de comunicaţie
care este partajat de toate staţiile din reţea. Orice staţie poate trimite pachete, care sunt primite
de toate celelalte staţii, operaţiunea numindu-se difuzare. Staţiile prelucrează numai pachetele
care le sunt adresate şi le ignoră pe toate celelalte. În unele reţele cu difuzare este posibilă
transmisia simultană de pachete către mai multe staţii conectate la reţea, operaţiune ce poartă
numele de trimitere multiplă. Această tehnică se utilizează cu precădere în reţelele de mici
dimensiuni, localizate în aceeaşi arie geografică.
 Comunicare punct-la-punct se bazează pe conexiuni pereche între staţii, cu scopul transmiterii

de pachete. Pentru a parcurge traseul de la o sursă la destinaţie într-o reţea de acest tip, un
pachet va „călatori” prin una sau mai multe maşini intermediare. Pot exista mai multe trasee
între o sursă şi o destinaţie motiv pentru care în aceste situaţii este necesara implementarea
unor algoritmi specializaţi de dirijare. Tehnologia punct-la-punct este caracteristică reţelelor
mari.
Cantitatea de informaţie care poate fi transmisă într-o unitate de timp este exprimată de o mărime
numită lăţime de bandă (bandwidth) şi se măsoară în biţi pe secundă (bps).
Adeseori în aprecierea lăţimii de bandă se folosesc multiplii lui bps, cum ar fi:
 1 Kbps = 1000 bps
 1 Mbps = 1000 Kbps
 1 Gbps = 1000 Mbps
Nu confundați cu capacitatea de stocare a datelor !

 1 KB = 1024 bytes
 1 MB = 1024 KB
 1 GB = 1024 MB
Tipuri de transmisie a datelor între calculatoare/echipamente de rețea

O rețea suportă trei tipuri (moduri) de transmisie a datelor: simplex, half-duplex şi full-duplex:
• Simplex- întâlnit şi sub numele de transmisie unidirecţională, constă în transmisia datelor într-
un singur sens. Cel mai popular exemplu de transmisie simplex este transmisia semnalului de la un
emiţător (staţia TV ) către un receptor(televizor);

• Half-duplex – constă în transmiterea datelor în ambele direcţii alternativ. Datele circulă în acest
caz pe rând într-o anumită direcţie. Un exemplu de transmisie halfduplex este transmisia datelor între
staţiile radio de emisie-recepţie. Sistemele sunt formate din două sau mai multe staţii de emisie-
recepţie dintre care una singură joacă rol de emiţător, în timp ce celelalte joacă rol de receptor;
• Full-duplex – constă în transmisia datelor simultan în ambele sensuri. Lăţimea de bandă este
măsurată numai într-o singură direcţie (un cablu de reţea carefuncţionează în full-duplex la o viteză
de 100 Mbps are o lăţime de bandă de 100 Mbps). Un exemplu de transmisie full-duplex este
conversaţia telefonică.
Vezi demo cu ilustrarea tipurilor de transmisie a datelor
1.2. Topologii de reţele de calculatoare
Topologia este un termen care desemnează maniera de proiectare a unei reţele.

Există două tipuri de topologii: topologia fizică şi topologia logică:
Topologia logică
Topologia logică descrie metoda folosită pentru transferul informaţiilor de la un calculator la altul.
În dependență de tehnologia de transfer a datelor deosebim următoarele două tipuri de topologii
logice: broadcast şi pasarea jetonului (token passing)
• Într-o topologie broadcast, o staţie poate trimite pachete de date în reţea atunci când reţeaua
este liberă (prin ea nu circulă alte pachete de date). În caz contrar, staţia care doreşte să transmită
aşteaptă până reţeaua devine liberă. Transmisia prin difuzare utilizează de cele mai multe ori un singur
canal de comunicaţie care este partajat de toate staţiile din reţea. Orice staţie poate trimite pachete,
care sunt primite de toate celelalte staţii, operaţiunea numindu-se difuzare. Staţiile prelucrează numai
pachetele care le sunt adresate şi le ignoră pe toate celelalte.
Dacă mai multe staţii încep să emită simultan pachete de date în reţea, apare fenomenul de
coliziune. După apariţia coliziunii, fiecare staţie aşteaptă un timp(de durată aleatoare), după care
începe din nou să trimită pachete de date. Numărul coliziunilor într-o reţea creşte substanţial odată
cu numărul de staţii de lucru din reţeaua respectivă, şi conduce la încetinirea proceselor de transmisie
a datelor în reţea, iar dacă traficul depăşeşte 60% din lăţimea de bandă, reţeaua este supraîncărcată şi
poate intra în colaps.
Această tehnică se utilizează cu precădere în reţelele de mici dimensiuni, localizate în aceeaşi arie
geografică.
• Pasarea jetonului controlează accesul la reţea prin pasarea unui jeton digital secvenţial de la o
staţie la alta. Când o staţie primeşte jetonul, poate trimite date în reţea. Dacă staţia nu are date de
trimis, pasează mai departe jetonul următoarei staţii şi procesul se repetă.
Topologia fizică
Topologia fizică descrie amplasamentul geometric al calculatoarelor, imprimantelor,
echipamentelor de rețea precum și legăturii dintre ele, printr-o reprezentare teoretică si arată forma si
structura unei rețele din punct de vedere grafic.
Topologii fizice fundamentale sunt: magistrală, inel, stea, plasă (mesh), arbore.
• Topologia magistrală (bus)

Foloseşte un cablu de conexiune principal, la care sunt conectate toate calculatoarele vezi figura
1.1.

Fig. 1.1 Topologia magistrală
Cablul principal are la capete instalate capace (terminatoare) care previn fenomenul de reflexie a
semnalelor, fenomen care poate genera erori în transmisia datelor.
Topologia magistrală are avantajul consumului redus de cablu si al conectării facile a
calculatoarelor. În schimb, identificarea defectelor de reţea este dificilă, dacă apar întreruperi în cablu,
reţeaua nu mai funcţionează şi este nevoie de terminatori la ambele capete ale cablului.
Această topologie nu este practică decât pentru cele mai mici reţele peer-to-peer ieftine, care
asigură o conectivitate elementară. Aceste produse sunt destinate utilizării casnice şi în birourile mici,
însă o excepţie al modului de transmitere de informaţii al acestui tip de topologie îl reprezintă
standardul IEEE 802.4 Token Bus LAN, care îi oferea utilizatorului un grad înalt de control în
determinarea perioadei maxime în care poate fi transmis un cadru de date.
• Topologia inel (ring)

Într-o topologie inel, fiecare dispozitiv este conectat la următorul, de la primul până la ultimul, ca
într-un lanţ.
A început ca simplă topologie peer-to-peer. Fiecare staţie de lucru din reţea avea două conexiuni:
câte una cu fiecare dintre vecinii cei mai apropiaţi.
Interconectarea trebuia să formeze un cerc, sau inel (ring), prin care datele erau transmise
unidirecţional vezi figura 1.2. Fiecare staţie de lucru avea rolul de repetor, acceptând şi răspunzând
pachetelor de date care îi erau adresate şi transmiţând celelalte pachete staţiei următoare din inel.
Fig. 1.2 Topologie de tip inel
Topologia inel iniţială avea între staţiile de lucru conexiuni peer-to-peer, ce trebuiau să fie închise,
adică să formeze un inel.
Avantajul acestor reţele LAN era că timpul de răspuns era destul de previzibil. Cu cât erau mai
multe dispozitive în inel, cu atât creşteau întârzierile reţelei.

Dezavantajul era că, la început, reţelele în inel puteau fi complet dezactivate dacă una dintre
staţiile de lucru se defecta.
Aceste inele primitive au fost depaşite odată cu apariţia sistemului Token Ring al firmei IBM, care
a fost standardizat prin specificaţia 802.5 a standardului IEEE. Acest sistem utilizează o sevenţă de
biţi specială, cunoscută ca jeton (token), pentru a controla accesul la mediul de transmisie. Un jeton
conţine câmpurile de delimitare a începuturilor de cadru, de control al accesului şi de delimitare a
sfârşitului şi are rolul de a trece într-o sevenţă circulară pe la toate punctele de capăt din reţea.
Token Ring a deviat de la interconectarea peer-to-peer în favoarea unui concentrator repetor (hub),
ceea ce a eliminat vulnerabilitatea reţelelor în inel la căderea staţiilor, prin eliminarea construcţiei
peer-to-peer în inel. În ciuda numelui, reţelele Token Ring sunt implementate cu o topologie în stea
şi o metodă circulară de acces.
• Topologia stea (star)

Are un punct de conectare central, care este de obicei un echipament de reţea, precum un hub,
switch sau router vezi figura 1.3.
Fig. 1.3 Topologie de tip stea
Fiecare staţie din reţea se conectează la punctul central prin câte un segment de cablu, fapt care
conferă acestei toplogii avantajul că se depanează uşor. Dacă un segmen tde cablu se defectează, acest
defect afectează numai calculatorul la care este conectat, celelalte staţii rămânând operaţionale.
Topologia stea are dezavantajul costului ridicat şi al consumului ridicat de cablu. În plus, dacă un
hub se defectează, toate echipamentele din acel nod devin nefuncţionale. În schimb, calculatoarele se
conectează uşor, reţeaua nu este afectată dacă sunt adăugate sau deconectate calculatoare şi detectarea
defectelor este simplă.
• Topologia completă (fully conected) plasă (mesh)

Într-o topologie completă, fiecare echipament are conexiune directă cu toate celelalte (vezi figura
1.4). Dacă unul din cabluri este defect, acest defect nu afectează toată reţeaua ci doar conexiunea
dintre cele două staţii pe care le conectează. Altfel spus, dacă o parte a infrastructurii de comunicaţie
sau a nodurilor devine nefuncţională, se găseşte oricând o noua cale de comunicare. În topologia
completă dacă lipsește una sau mai mulțe conexiuni obținem o altă topologie numită plasă (mesh).
Topologia completă se foloseşte în cadrul reţelelor WAN care interconectează LAN-uri. În plus,
datorita fiabilităţii ridicate aceste topologii sunt exploatate in cazul aplicaţiilor spaţiale, militare sau
medicale unde întreruperea comunicaţiei este inacceptabilă.

Fig. 1.4 Topologie de tip completă
• Topologia arbore (tree)

Combină caracteristicile topologiilor magistrală şi stea. Nodurile sunt grupate în mai multe
topologii stea, care, la rândul lor, sunt legate la un cablu central vezi figura 1.5.
Topologia arbore prezintă dezavantajul limitării lungimii maxime a unui segment. În plus, dacă
apar probleme pe conexiunea principală sunt afectate toate calculatoarele de pe acel segment.
Avantajul topologiei arbore constă în faptul că segmentele individuale au legături directe
Fig 1.5 Topologie de tip arbore
Cele mai folosite topologii de conectare sunt :

 topologia magistrală
 topologia de tip stea şi extensia sa topologia comutată
 topologia de tip inel
Pe lângă aceste trei topologii principale , există şi alte topologii mai complexe , ce se obţin prin
combinarea celor trei topologii fizice elementare :
 topologia star bus
 topologia star ring
 topologia de reţea de tip plasă (mesh).
1.2. Tipuri de reţele
În literatura de specialitate găsim diverse clasificări ale rețelelor de calculatoare.

O clasificare a reţelelor după criteriul răspândirii pe arii geografice, al modului de administrare
si al mediului de transmisie a datelor ar evidenţia, printre altele , următoarele trei tipuri de reţele:
reţele locale de calculatoare (LAN – Local Area Network);

rețele metropolitane (MAN – Metropolitan Area Network);
reţele de întindere mare (WAN – Wide Area Network);
reţele fără fir (WLAN – Wireless Local Area Network).
• Reţele LAN
Reţeaua locală de calculatoare este o reţea de echipamente interconectate răspândite pe o suprafaţă
de mici dimensiuni (încăpere, clădire, grup de clădiri apropiate).
Conceptul de LAN face referire la o reţea de calculatoare interconectate şi supuse aceloraşi politici
de securitate şi control a accesului la date, chiar dacă acestea sunt amplasate în locuri diferite (clădiri
sau chiar zone geografice). În acest context, conceptul de local se referă mai degrabă la controlul
local decât la apropierea fizică între echipamente. Transmisia datelor în reţelele LAN tradiţionale se
face prin conductoare de cupru.
Fig 1.6 Rețea de tip LAN
• Reţele MAN
Reţelele metropolitane sunt de dimensiunile unei localitati, conectează mai multe rețele de tip
LAN, iar legăturile de echipamente sale de comunicații sunt, în general, deținute fie de un consorțium
de utilizatori, fie de un singur furnizar de rețea care vinde serviciul utilizatorilor.
Rețelele de tip MAN sunt utilizate de furnizorii de Internet(ISP), de servicii de telefonie sau cablu
TVpentru a furniza servicii cître consumatori. Sunt extrem de eficiente și asigură o comunicare rapidă
prin intermediul unor suporturi fizice de mare viteză, cum ar fi cablurile cu fibră optică.
Fig 1.7 Rețea de tip MAN
• Reţele WAN
O reţea de întindere mare este alcătuită din mai multe reţele locale (LAN-uri) aflate în zone
geografice diferite. Reţelele de întindere mare acoperă arii geografice extinse, o reţea WAN se poate
întinde la nivel naţional sau internaţional.
În mod specific în aceste reţele calculatoarele se numesc gazde (host), termen care se extinde şi
la reţelele LAN care fac parte din acestea. Gazdele sunt conectare printr-o subreţea de comunicaţie
care are sarcina de a transporta mesajele de la o gazdă la alta.

Subreţeaua este formată din două componente distincte: liniile de transmisie şi elementele de
comutare. Elementele de comutare, numite generic noduri de comutare, sunt echipamente
specializate, folosite pentru a interconecta două sau mai multe linii de transmisie.
Unele reţele WAN aparţin unor organizaţii a căror activitate se desfăşoară pe o arie largă şi sunt
private. Cel mai popular exemplu de reţea WAN este Internetul, care este format din milioane de
LAN-uri interconectate cu sprijinul furnizorilor de servicii de comunicaţii (TSP-Telecommunications
Service Providers).
Fig 1.8 Rețea de tip WAN
• Reţele WLAN
Sunt reţele locale care transmisia datelor se face prin medii fără fir. Într-un WLAN, staţiile, care
pot fi echipamente mobile – laptop – sau fixe – desktop – se conectează la echipamente specifice
numite puncte de acces. Staţiile sunt dotate cu plăci de reţea wireless.
Punctele de acces, de regulă routere, transmit şi recepţionează semnale radio către şi dinspre
dispozitivele wireless ale staţiilor conectate la reţea.
Punctele de acces se conectează de obicei la reţeaua WAN folosind conductoare de cupru.
Calculatoarele care fac parte din WLAN trebuie să se găsească în raza de acţiune a acestor puncte de
acces, care variază de la valori de maxim 30 m în interior la valori mult mai mari în exterior, în funcţie
de tehnologia utilizată.
Primele transmisii de date experimentale în reţele reţele wireless au avut loc în anii 70 si au folosit
ca agent de transmisie a datelor in reţea undele radio sau razele infraroşii. Între timp, tehnologia a
evoluat şi s-a extins până la nivelul utilizatorilor casnici.. În prezent există mai multe moduri de a
capta datele din eter: Wi-Fi, Bluetooth,
GPRS, 3G, 4G ş.a. Acestora li se adaugă o nouă tehnologie care poate capta datele de şapte ori
mai repede şi de o mie de ori mai departe decât populara tehnologie Wireless Fidelity (Wi-Fi), numită
WiMAX. În timp ce reţelele Wi-Fi simple au o rază de acţiune de aproximativ 30 m, WiMax utilizează
o tehnologie de microunde radio care măreşte distanţa la aproximativ 50 km. Astfel, se pot construi
reţele metropolitane WiMAX.
Avantaje:
o Simplitate in instalare;
o Grad ridicat de mobilitate a echipamentelor – tehnologia s-a popularizat cu precădere pentru
conectarea la reţea a echipamentelor mobile;
o Tehnologia poate fi utilizată în zone în care cablarea este dificil sau imposibil de realizat;
o Costul mai ridicat al echipamentelor wireless este nesemnificativ raportat la costul efectiv şi
costul manoperei în cazul reţelelor cablate;
o Conectarea unui nou client la o reţea wireless nu implică folosirea unor echipamente
suplimentare.
Dezavantaje:

o Securitate scăzută;
o Raza de acţiune în cazul folosirii echipamentelor standart este de ordinul zecilor de metrii.
Pentru extinderea ei sunt necesare echipamente suplimentare care cresc costul;
o Semnalele transmise sunt supuse unor fenomene de interferenţe care nu pot fi controlate de
administratorul de reţea şi care afectează stabilitatea şi fiabilitatea reţelei–motiv pentru care serverele
sunt rareori conectate wireless;
o Lăţimea de bandă mică (1-108 Mbit/s) în comparaţie cu cazul reţelelor cablate (până la câţiva
Gbit/s);
Video: Tipuri de rețele și topologii fizice
1.2.2. Reţele peer-to-peer (P2P) şi reţele client-server (în dependență de sistemul de operare)
Într-o reţea de calculatoare comunicarea are loc între două entităţi: clientul care emite o cerere
prin care solicită o anumită informaţie şi serverul care primeste cererea, o prelucreaza iar apoi trimite
clientului informația solicitată. Dacă ar fi să analizăm reţelele după modul de cooperare a
echipamentelor interconectate, ar trebui să facem referire la două tipuri de reţele (două moduri de
cooperare): reţele de tip peer-to-peer şi reţele de tip client-server.
• Reţele peer-to-peer
Într-o reţea peer-to-peer, sau P2P în forma sa abreviată, toate calculatoarele sunt considerate
egale (peers) și împart între ele sarcinile. Fiecare calculator îndeplineşte simultan şi rolul de client
şi rolul de server, neexistând un administrator responsabil pentru întreaga reţea. Un exemplu de
serviciu care poate fi oferit de acest tip de reţele este partajarea fişierelor. Acest tip de reţele sunt o
alegere bună pentru mediile în care: există cel mult 10 utilizatori, utilizatorii se află într-o zonă
restrânsă, securitatea nu este o problemă esenţială, organizaţia şi reţeaua nu au o creştere previzibilă
în viitorul apropiat:
Așa cum am menționat mai devreme, P2P este folosit pentru a partaja tot felul de resurse de
calcul precum putere de procesare, lățime de bandă în rețea și spațiu de stocare pe discuri. Totuși,
cel mai comun scop pentru utilizarea de rețele peer-to-peer este partajarea de fișiere pe internet.
Rețelele peer-to-peer sunt ideale pentru partajarea de fișiere deoarece permit calculatoarelor
conectate la ele să primească fișiere și să le trimită simultan.
În ceia ce urmează vom explica cum descarcăm un fișier într-o rețea cu arhitectura server-client
față de arhitectura peer-to-peer. În primul caz deschidem browser-ul web și vizităm un sait web de
unde descarcăm un fișier. În acest caz, saitul web se comportă ca un server, iar calculatorul nostru
se comportă asemeni unui client care primește fișierul. Putem compara acest scenariu cu un drum
cu sens unic: fișierul pe care îl descarcăm este o mașină care merge de la punctul A (saitul web) la
punctul B (calculatorul nostru).
Dacă descarcăm același fișier printr-o rețea de tip peer-to-peer, folosind o platformă BitTorrent
ca punct de pornire, descărcarea se realizează într-un mod diferit. Fișierul este descărcat pe
calculatorul nostru în bucățele mici care vin simultan de pe multe alte calculatoare aflate în rețeaua
P2P, care au deja acel fișier. În același timp, fișierul este și trimis (încărcat) de pe calculatorul tău la
altele care îl cer și ele. Situația este similară oarecum cu un drum cu două sensuri: fișierul este ca o
serie de mașini multe și mici care vin pe calculatorul nostru, dar care și pleacă spre alte destinații,
atunci când sunt solicitate.

Fig 1.9. Mai mulți peers (colegi) transferând date între ei
Neajunsuri ale reţelelor peer-to-peer sunt următoarele:

o Nu pot fi administrate centralizat;
o Nu poate fi asigurată o securitate centralizată, ceea ce înseamnă că fiecare calculator trebuie să
folosească măsuri proprii de securitate a datelor;
o Datele nu pot fi stocate centralizat, trebuie menţinute backup-uri separate ale datelor, iar
responsabilitatea cade în sarcina utilizatorilor individuali;
o Administrarea reţelelor peer-to-peer este cu atât mai complicată cu cât numărul calculatoarelor
interconectate este mai mare.
• Reţele client-server
Reţele client-server, în care un calculator îndeplineşte rolul de server, în timp ce toate celelalte
îndeplinesc rolul de client. Într-o rețea client-server, există clienți și servere. Un client poate fi un
dispozitiv sau un program. Ajută utilizatorii finali să acceseze webul. Câteva exemple de clienți
sunt desktop, laptop-uri, smartphone-uri, browsere web etc. Un server este un dispozitiv sau un
program care răspunde clienților cu serviciile. Oferă fișiere, baze de date, pagini web, resurse
partajate în funcție de tipul acestora.
Fig 1.10. Clienții accesează serviciile de pe server
De regulă, serverele sunt specializate (servere dedicate) în efectuarea diferitelor procesări pentru
sistemele-client, cum ar fi:
 Servere de fişiere şi imprimare – oferă suport sigur pentru toate datele şi gestionează tipărirea
la imprimantele partajate în reţea pot fi administrate centralizat;
 Servere web – găzduiesc pagini web;
 Servere pentru aplicaţii – cum ar fi serverele pentru baze de date;
 Servere de mail – gestionează mesaje electronice;
 Servere pentru gestiunea securităţii – asigură securitatea unei reţele locale când aceasta este
conectată la o reţea de tipul Internetului – exemple: firewall, proxyserver;

 Servere pentru comunicaţii – asigură schimbul de informaţii între reţea şi clienţii din afara
acesteia.
Reţelele client-server se folosesc cu precădere pentru comunicarea de date în reţea, marea

majoritate a aplicaţiilor software dezvoltate au la bază acest model.
Printre avantajele reţelelor de tip client-server se numără:

o administrarea centralizată, administratorul de reţea fiind cel asigură backup-urile de date servere
de fişiere şi imprimare – oferă suport sigur pentru toate datele şi gestionează tipărirea la imprimantele
partajate în reţea pot fi administrate centralizat;
 implementarea măsurile de securitate şi controlul accesul utilizatorilor la resurse;
 funcţionarea cu sisteme-client de capabilităţi diverse;
 securitate ridicată a datelor;
 controlul accesului exclusiv la resurse a clientilor autorizaţi;
 întretinere usoară.
 Reţelele hibride – sunt o combinaţie a modelului client-server cu modelul peer-to-peer. Staţiile

(peers) depozitează resursele partajate iar serverul păstrează informaţii în legătură cu staţiile
( adresa lor, lista resurselor deţinute de acestea) şi răspunde la cererea de astfel de informaţii.
Un exemplu de serviciu oferit de o astfel de reţea este descărcarea de fişiere de pe site-urile
torrent.
În rezultatul prelucrării temei elevul trebuie să poată:

1. Să formuleze scopul conectării calculatoarelor în rețea
2. Să numească principalele medii de transmisie a datelor în rețea
3. Să explice modurile de transmisie a datelor în regimurile simplex, half-duplex, full-duplex
4. Să opereze cu noțiunile de bază: viteza de transmisie, LAN, MAN, WAN, topologie logică,
fizică, peer-to-peer, client server, etc.
5. Să reprezinte schematic principalele topologii fizice, să argumenteze alegerea unei topologii
la crearea unei rețele

2. ADRESAREA STAȚIILOR ÎN REȚELE DE CALCULATOARE.
Pentru a realiza schimbul de date (comunicația) intre doua echipamente conectate într-
o rețea, aplicațiile de comunicație trebuie să cunoască numaidecât adresa echipamentului
care expediază date si adresa echipamentului care recepționează date. În acest scop
aplicațiile/protocoalele de comunicație utilizează următoarele tipuri de adrese:
 adresa fizică, care este adresa MAC (Media Access Control), stabilită de fabricantul
echipamentului, si care de regulă nu poate fi schimbată.
 adresa logică, adresa IP (Internet Protocol), sau adresa de rețea, configurabilă de
către administratorul rețelei. Daca într-o rețea avem o alocare dinamica a adreselor
IP (adică in momente diferite putem avea adrese diferite pentru același echipament),
singura modalitate de a identifica in mod unic un echipament rămâne adresa fizica
(MAC). Dar cu ajutorul unor programe, chiar si această adresă poate fi modificată !
 adresa simbolică, ca de exemplu: pc33_01; pc3001; www.ceiti.md
2.1. Adresa MAC
O adresă MAC este formată dintr-o succesiune de 48 de biți. Primii 24 identifică

producătorul adaptorului de rețea, iar ultimii 24 identifică adaptorul. Primii doi biți ai
primului octet au funcții speciale: primul identifică dacă mesajele trimise de adaptor sunt
destinate unui singur calculator (unicast) sau mai multor calculatoare (multicast), iar al
doilea dacă adresa MAC a fost alocată de către producător sau modificată de
administratorul de rețea.
Fig. 2.1 Structura adresei MAC
Fiecare calculator, atașat sau nu unei rețele, are o adresa fizică .Doua adrese identice
nu pot exista . Cunoscute ca adrese MAC sau adrese de control al accesului la mediu (
Media Access Control adrese), adresa fizică se găsește pe placa de interfață cu rețeaua
(NIC). Înainte de a ieși din fabrică , fiecare producător atribuie o adresa fizică fiecărei plăci
de rețea Aceasta adresă e programată într-un cip aflat pe placa de rețea . Pentru că adresa
MAC e localizata pe placa de rețea , schimbarea acesteia va avea ca rezultata schimbarea
adresei fizice a calculatorului.
Adresa MAC este scrisă în hexazecimal prin 12 cifre binare, având unul din formatele:
 MM-MM-MM-SS-SS-SS
V.Zavadschi CEITI Arhitectura rețelelor de calculatoare 1
 MM:MM:MM:SS:SS:SS
 MMM.MMM.SSS.SSS
Prima parte a adresei MM-MM-MM este un număr care arată producătorul, iar partea a
doua a adresei SS-SS-SS este numărul serial asignat de producător. stânga 6 cifre (24 biți)
numit „prefix” este asociat cu producătorul adaptorului (M). Fiecare furnizor înregistrează și
obține prefixele MAC, așa cum sunt atribuite de IEEE. Vânzătorii au adesea numeroase numere
de prefix asociate cu produsele lor diferite.
De exemplu:
 00-06-C1-16-A1-45 este o adresă fizică a unei plăci fabricate de Cisco;
 00-C0-4F-72-DC-2C este o adresă fizică a unei plăci fabricate de Intel.
Adresa fizică este utilizată pentru a identifica calculatoarele într-o rețea LAN, așa cum
adresa IP este utilizată pentru a identifica calculatoarele conectate la Internet.
2.2. Adrese IPv4. Scheme de adresare IPv4
Protocolul IPv4 folosește adrese pe 32 de biți, care de fapt pentru comoditate se despart
în 4 câmpuri a câte 8 biți și se reprezintă în zecimal prin 4 numere despărțite prin punct .
Fiecare număr zecimal poate primi valori din diapazonul 0-255.
De exemplu adresa 11000000 10101000 00000001 00010000 în formă zecimală va fi
192.168.1.16.
Pe parcursul anilor pentru adresarea echipamentelor din rețea s-au utilizat următoarele
scheme de adresare.
Schema 1
Schema 1 de adrese IP, prevedea ca 8 biți din stânga (cei mai semnificativi) să fie
utilizați pentru identificarea adreselor de rețea, iar ceilalți pentru identificarea stațiilor
(host-urilor) din rețea. Astfel numărul total de rețele care putea fi adresat era de 2 8 -2=254,
iar cel de stații era de 2 24 -2. Această schemă s-a utilizat la început și în decurs de mai puțin
de 10 ani s-a epuizat.
Schema 2, clase de adrese IP.
Schema dată prevedea separarea unui subcâmp din câmpul adresei de rețea (primii 1-4
biți, cei mai semnificativi), care și identifica clasa adresei. Structura adresei IP constă din
2 părți: adresa rețelei, adresa stației. Astfel, în dependență de clasa rețelei, adresa rețelei și
adresa stației se determină (vezi și tabelul 2.1):
- pentru clasa A, adresa rețelei din valoarea binară a primului octet, iar adres a stației
din valoarea binară a octeților 2,3,4;
- pentru clasa B, adresa rețelei din valoarea binară a octeților 1 și 2, iar adresa stației
din valoarea binară a octeților 3,4;
- pentru clasa C, adresa rețelei din valoarea binară a octeților 1,2 și 3, iar adresa stației
din valoarea binară a octetului 4.
Deosebim clasele, cum am menționat mai sus după valoarea primului octet în
dependență de valoarea predefinită a primilor 1-4 biți!
Tabelul 2.1. Modelul de împărțire al claselor de adrese IPv4
CLASA A (primul bit este întotdeauna 0) Interval de adrese (teoretic)
00000000. 00000000. 00000000. 00000000. 0. 0. 0. 0.
01111111. 11111111. 11111111. 11111111. 127. 255. 255. 255.

Adrese
Adrese STAȚII
REȚELE
128 (𝟐𝟕 ) 16.777.216 (𝟐𝟐𝟒 )
CLASA B (primii 2 biți sunt întotdeauna 10)
10000000. 00000000. 00000000. 00000000. 128. 0. 0. 0.
10111111. 11111111. 11111111. 11111111. 191. 255. 255. 255.
Adrese REȚELE Adrese STAȚII
16.384 (𝟐𝟏𝟒 ) 65.536 (𝟐𝟏𝟔 )
CLASA C (primii 3 biți sunt întotdeauna 110)
11000000. 00000000. 00000000. 00000000. 192. 0. 0. 0.
11011111. 11111111. 11111111. 11111111. 223. 255. 255. 255.

Adrese
Adrese REȚELE
STAȚII
2,097,152 (𝟐𝟐𝟏 ) 255 (𝟐𝟖 )
CLASA D (primii 4 biți sunt întotdeauna 1110)
11100000. 00000000. 00000000. 00000000. 224. 0. 0. 0.
11101111. 11111111. 11111111. 11111111. 239. 255. 255. 255.

Dimensiunile adresei REȚELEI / adresei STAȚIEI nu sunt
definite
Utilizate pentru identificarea unică a grupurilor multicast
CLASA E (primii 4 biți sunt întotdeauna 1111)
11110000. 00000000. 00000000. 00000000. 240. 0. 0. 0.
11111111. 11111111. 11111111. 11111111. 255. 255. 255. 255.

Dimensiunile adresei REȚELEI / adresei STAȚIEI nu sunt
definite
Clasă de adrese rezervate pentru aplicații viitoare
Vom remarca că sunt seturi de adrese IP cu destinație specială, care nu pot fi atribuite
stațiilor în calitate de adrese IP, cum ar fi:
2. Adresele care încep cu 127.X.X.X, pentru bucle locale. De exemplu: 127.0.0.1
3. Adresele IP care în pozițiile adresei stației au toți biții egali cu 0 identifică adresa
rețelei.
4. Adresele IP care în pozițiile adresei stației au toți biții egali cu 1 identifică adresa
de broadcast a rețelei.
De exemplu, adrese speciale:
 192.160.3.0; 192.160.3.255; 200.100.24.0; 200.100.24.255; 0.0.0.64 – adrese
din clasa C;
 132.160.0.0; 132.160.255.255; 148.200.0.0; 148.200.255.255; 0.0.0.52 – adrese
din clasa B;
 82.0.0.0; 82.255.255.255; 8.0.0.0; 8.255.255.255; 0.0.0.0; 0.255.255.255 –
adrese din clasa A.
Exerciții
1. Pentru o stație cu adresa IP 196.42.60.82, de determinat:
a) Din ce clasă face parte această adresă;
b) Valoarea adresei rețelei;
c) Valoarea adresei primei stații din rețea;
d) Valoarea adresei ultimei stații din rețea;
e) Adresa de broadcast a acestei rețele;
f) Evidențiați în adresa stației cu verde partea adresei rețelei și cu orange partea
adresei stației
2. Pentru adresa rețelei IP 130.200.0.0, de determinat:

a) Din ce clasă face parte această adresă;
b) Valoarea adresei primei stații din rețea;
c) Valoarea adresei ultimei stații din rețea;
d) Adresa de broadcast a acestei rețele;
e) Octeții care determină partea de rețea și valoarea lor;
f) Octeții care determină partea de stație și valoarea lor;
g) Numărul maximal de stații care pot fi adresate în această rețea, exprimate prin
2 la o putere
Tabelul 2.2. Unele caracterisici valorice ale claselor de adrese IPv4

Clasa Primii Nr. Nr. reţele Nr. biţi Nr. de adrese Domeniul
biţi biţi staţie care pot fi teoretic de
reţea alocate staţiilor valori
16.777.214 (224- 1.0.0.0 –
A 0… 8 126 (27-2) 24
2) 126.255.255.255
128.0.0.0 –
B 10… 16 16.384 (214) 16 65.534 (216-2)
191.255.255.255
192.0.0.0 –
C 110… 24 2.097.152 (221) 8 254 (28-2)
223.255.255.255
Schema de adrese cu subrețele

Odată cu schema cu subrețele (1985, RFC 950) pentru a identifica adresa rețelei/subrețelei
a fost introdusă și masca de rețea.
Masca de reţea este un şir de 32 de biți care, în conjuncție logică cu o adresă IP, va determina
adresa de rețea prin transformarea biților stației în zerouri.
Fiecare bit din masca de reţea ce corespunde (se află pe aceeași poziţie) cu un bit din câmpul
de rețea va avea valoare 1, în vreme ce toți biţii corespunzători câmpului de staţie vor avea
valoarea zero.
Măştile de reţea sunt inutile într-un mediu ce oferă adresare classful, deoarece simpla testare
a valorii primului octet faţă de 128 şi 192 ne-ar oferi toate informaţiile necesare despre numărul
biţilor ce aparţin câmpului reţea dintr-o adresă IP dată. În schimb, odată cu divizarea rețelelor în
subrețele, apariția adresării CIDR, masca de reţea a devenit piatra de temelie în deciziile de
rutare.

Reprezentarea măştilor de reţea folosită cel mai des este cea zecimală, datorită similitudinii
cu forma de exprimare a adreselor IP.
Pentru adresarea classful au fost stabilite măștile ”standard”, după cum urmează în
tabelul 2.3.
Tabelul 2.3. Valorile măștii
de rețea pentru adresele classful
Clasa A 255.0.0.0
Clasa B 255.255.0.0
Clasa C 255.255.255.0
De exemplu:
1.Pentru adresa 192.168.96.102 cu masca 255.255.255.0 , echipamentele de rețea determină
următoarea rețea:
192.168.96.102 11000000.10101000.01100000.0110011
AND AND 0
255.255.255.0 11111111. 11111111. 11111111.00000000
11000000.10101000.01100000.00000000 192.168.96.0 - adresa rețelei
2.Pentru adresa 156.100.48.20 cu masca 255.255.0.0 , echipamentele de rețea determină

următoarea rețea:
10011100.01100100.00110000.0001010
156.100.48.20
AND AND 0
255.255.0.0 11111111. 11111111.00000000.00000000
10011100.01100100.00000000.00000000 156.100.0.0 - adresa rețelei
Schema cu subrețele este utilă în cazurile când o rețea este rezonabil, din raționamente de
administrare sau tehnice, de divizat în două sau mai multe subrețele. Esența acestei scheme constă
în aceea că ID stație se interpretează ca ID subrețea (biții superiori respectivi) și noul ID stație
(biții inferiori respectivi), cum este prezentat în figura 2.2. Toate stațiile ce aparțin de o subrețea
pot fi adresate prin grupul lor comun de cei mai semnificativi biți, constituit din biți „ ID rețea ”
+ „ID subrețea” (fig. 2.2), denumit și „prefix de subrețea”.
ID rețea ID stație
ID rețea ID subrețea ID stație

Fig.2.2. Crearea unei subrețele din contul câmpului ID stație
Pentru separarea prefixului de subrețea de câmpul stației servește masca de subrețea de lungime
variabilă (VLSM - Variable Length Subnet Mask)
O mască de subrețea este reprezentată, în binar, printr-un șir de biți ”1”, numărul cărora este
egal cu numărul de biți superiori ai prefixului de subrețea. Cunoscând cei 32 biți ai adresei IP și
masca de subrețea a acesteia, separarea prefixului de rețea de ID stație se face aplicând operația
logică AND între biții de același ordin ai adresei IP și cei ai măștii de subrețea. Rezultatul
operației este prefixul de subrețea, iar restul este ID stație.
Vom reține:
1) Se împrumută biți din partea superioară a adresei stației;
2) Numărul de biți împrumutați este de minim 2 și maximum NbS-2, unde NbS – numărul
de biți din adresa IP alocați stației. Astfel masca nouă se extinde cu 2, 3, ș.a.m.d. biți;
valoarea ultimului octet al măștii devenind: 192, 224, ș.a.m.d.

3) Numărul de subrețele și stații posibile în rețea se calculează astfel: 2n-2 – numărul de
subrețele; 2NbS-2 – numărul de stații în subrețea.
4) De exemplu:
- pentru orice rețea de clasa C, ca s-o împărțim în 2 subrețele a câte 62 de stații se
”împrumută” 2 biți ( 22-2=2;28-2-2=62 );
- pentru orice rețea de clasa B ca s-o împărțim în 10 subrețele a câte 4000 de stații
este necesar de ”împrumutat” 4 biți (deoarece, 24-2=14;216-4-2=4094 );
Exemplu.
Fie adresa de clasa C 192.168.32.48 și masca de rețea a acesteia este 255.255.255.0. Să
împărțim această rețea în 8 subrețele a câte 30 de stații.
Forma binară Forma zecimală

Adresa IP 11000000.10101000.00100000.00110000 192.168.32.48
Starea inițială - o rețea de clasa C
Masca rețea 11111111.11111111.11111111.00000000 255.255.255.0
ID rețea 11000000.10101000.00100000.00000000 192.168.32.0
ID stație 00000000.00000000.00000000.00110000 0.0.0.48
Masca subrețea 11111111.11111111.11111111.11100000 255.255.255.224
Tabelul 2.3. Exemplu de divizare a unei rețele de clasa C

în 8 subrețele cu 30 adrese de stații fiecare
Nr. Adresa subrețelei în binar/ Diapazon Adresă
sub- zecimal adrese broadcast
rețelei stații
1 10101101.00011101.00100000.00000000
192.168.32.0 Nu .1 - .30 192.168.32.31
2 10101101.00011101.00100000.00100000
192.168.32.32 .33 - .62 192.168.32.63
3 10101101.00011101.00100000.01000000
192.168.32.64 .65 - .94 192.168.32.95
4 10101101.00011101.00100000.01100000
192.168.32.96 .97 - .126 192.168.32.127
5 10101101.00011101.00100000.10000000
192.168.32.128 .129 - .158 192.168.32.159
6 10101101.00011101.00100000.10100000
192.168.32.160 .161 - .190 192.168.32.191
7 10101101.00011101.00100000.11000000
192.168.32.192 .193 - .222 192.168.32.223
8 10101101.00011101.00100000.11100000
192.168.32.224 Nu .225 - .254 192.168.32.255
Remarcă. În momentul când creăm subreţele este uşor de observat posibila confuzie ce se
poate face între adresa de reţea a spaţiului de adrese iniţial şi adresa de reţea a primei subreţele
create, dar totodată şi între adresa de difuzare pentru spaţiul de adrese iniţial şi adresa de difuzare
a ultimei subreţele.
În exemplul de mai sus singura diferenţă între adresa inițială a adresei IP şi prima sa subrețea
este masca de reţea folosită, şi tot masca de reţea este singura diferenţă între adresa de difuzare a
clasei C şi adresa de difuzare a ultimei subrețele.

Datorită acestei ambiguităţi, odată cu apariţia subreţelelor a apărut şi interdicţia de a
folosi prima şi ultima subreţea. Astfel, numărul maxim de subreţele ce poate fi folosit devine 2
la puterea numărului de biţi de subreţea minus 2.
O primă consecinţă este imposibilitatea împrumutării unui singur bit pentru crearea de
subreţele, adică imposibilitatea înjumătăţirii unui spaţiu de adrese. Numărul minim de biţi ce
trebuie împrumutaţi este 2.
O a doua, şi mult mai drastică consecinţă este pierderea unui procent din spaţiul de adrese
în urma procesului de creare de subreţele. În tabelul de mai jos este analizată eficienţa folosirii
spaţiului de adrese în urma creării de subreţele pentru o clasă C.
Număr Număr Număr de Număr de staţii Număr total Procent de

biţi biţi staţie subreţele pentru o subreţea de staţii adrese
subreţea utilizabile
2 6 2 62 124 49%
3 5 6 30 180 70%
4 4 14 14 196 77%
5 3 30 6 180 70%
6 2 62 2 124 49%
Schema de adresare CIDR

În 1993, pentru a reduce dimensiunea tabelelor de rutare și, de asemenea, pentru a reduce din
deficitul de adrese IPv4, sistemul de clase de adrese Internet este oficial înlocuit cu cel CIDR
(Classless Inter-Domain Routing).
Încă de la sfârșitul secolului 20, rețeaua globală Internet se confruntă cu două probleme
critice:
1. Depăşirea numărului de adrese IP disponibile.
Există un număr maxim de reţele şi gazde cărora le pot fi alocate adrese IP unice de 32
biţi. Iniţial s-au utilizat clasele de adrese A, B ,C. Utilizând clasele, schema de adresare în
Internet poate suporta: o 126 reţele de clasă A (cu maximum 16,777,214 gazde/reţea
fiecare); o 65,000 reţele de clasă B (cu maximum 65,534 gazde/reţea fiecare); o peste 2
milioane reţele clasă C (cu maximum 254 gazde/reţea fiecare);
Deoarece adresele de pe Internet au fost alocate conform schemei de adresare pe clase
(Classful IP Addressing), au rezultat o mulţime de adrese neutilizate. De exemplu, dacă sunt
necesare 120 de gazde, va fi alocat un domeniu de clasă C rămânând neutilizate 134 de adrese.
CIDR a fost creat pentru a permite o alocare mult mai eficientă a adreselor IP.
2. Depăşirea capacităţii tabelelor de rutare globale.
Odată cu creşterea numărului de reţele conectate la Internet a crescut şi numărul de rute.
S-a estimat că, în câţiva ani, routerele de pe backbone-urile Internetului vor atinge limita
numărului de rute pe care le pot suporta. Chiar utilizând cele mai noi tehnologii în domeniul
routerelor, valoarea teoretică maximă a numărului de intrări intr-o tabelă de rutare este de
approximativ 60.000. Dacă nu s-ar fi făcut nimic Internetul şi-ar fi oprit creşterea.
Pentru rezolvarea problemei s-au dezvoltat două soluţii:
- Agregarea ierarhică a rutării în scopul minimizării numărului de intrări în tabelele de
rutare;
- Restructurarea alocării adreselor IP în scopul creşterii eficienţei;
CIDR (Clasaless Inter-Domain Routing) înlocuieşte sistemul clasic de alocare al adreselor IP
pe baza claselor, prin utilizarea unui ”prefix” generalizat de reţea. În locul limitării ID-urilor de reţea
(sau "prefixelor") la 8, 16 sau 24 biţi, CIDR utilizează în mod curent prefixe cuprinse între 10 şi 30
de biţi. Astfel, pot fi alocate blocuri de adrese de gazdă cuprinse între 2 şi peste 500.000 . Aceasta
permite alocarea de domenii de adrese mult mai apropiate ca număr de necesităţile unei organizaţii.
În cadrul CIDR nu mai există o delimitare rigidă între ID-ul de reţea şi cel de gazdă (pe bază de
octeţi). Separarea între ID-ul de reţea şi cel de gazdă se poate face oriunde în interiorul unui octet.

Schema CIDR (RFC 1518, RFC 1519, RFC 4632) prevede stabilirea hotarului între ID rețea
și cel ID stație la nivel de bit, folosind măștile de rețea ca și în cazul schemei cu subrețele. Astfel ,
câmpul „Clasă adresă”, folosit în schema cu clase de adresare classful nu mai este necesar , însă
devine obligatorie folosirea măștilor de rețea sub forma unui prefix.
Sintaxa CIDR a adresei IPv4 include adresa IPv4 specificată prin patru numere zecimale
delimitate prin punct , urmată de o oblică dreapta și numărul biților superiori din adresa IP pentru
desemnarea adresei de rețea (biții inferiori vor primi valoarea ”0”).
În schema CIDR, de exemplu: adresa 192.168.32.48 cu masca 255.255.255.0, se scrie
192.168.32.48/24; adresa 156.100.48.20 cu masca 255.255.0.0, se scrie 156.100.48.20/16.
Pentru compatibilitate cu adresarea pe clase avem:
255.0.0.0 /8
255.255.0.0 /16
255.255.255.0 /24
În tabelul de mai jos se vor indica unele blocuri de adrese CIDR utile
Tabelul 2.4. Unele blocuri de adrese CIDR

Bloc de Mască de rețea Număr maxim
adrese CIDR de adrese
/32 255.255.255.255 1
/31 255.255.255.254* 2
/30 255.255.255.252 22-2=2
/29 255.255.255.248 23-2=6
/28 255.255.255.240 24-2=14
/27 255.255.255.224 25-2=30
/26 255.255.255.192 26-2=62
/25 255.255.255.128 27-2=126
/24 255.255.255.0 28-2=254
/23 255.255.254.0 29-2=510
/22 255.255.252.0 210-2=1022
/21 255.255.248.0 211-2=2046
/20 255.255.240.0 212-2=4094
*aplicabilă doar pentru legături punct-la-punct; specificarea adreselor de rețea și multiadresat
nu este necesară (Vezi RFC 3021).
Atribuirea de blocuri CIDR

Menirea CIDR constă în alocarea adreselor IPv4 rămase în blocuri de dimensiune variabilă
(tabelul 2.5), fără a ține cont de clase. Structura ierarhică de adrese IP în format CIDR este
gestionată de IANA ( Internet Assigned Numbers Authority ) și cinci registre Internet regionale
(Regional Internet Registers – RIR ), inclusiv, în Europa, Orientul Apropiat și Asia Centrală, de
cel RIPE NCC (Reseaux IP Europeens Network Coordination Centre).
Tabelul 2.5. Date referitoare la subrețelele unei rețele cu prefixul /24

Lungime prefix Masca subrețea Număr Număr Număr total
subrețea subrețele interfețe într-o interfețe
subrețea
/25 255.255.255.128 2 126 252
/26 255.255.255.192 4 62 248
/27 255.255.255.224 8 30 240
/28 255.255.255.240 16 14 224
/29 255.255.255.248 32 6 192
/30 255.255.255.252 64 2 128
/31 255.255.255.254* 128 2 256
*aplicabilă doar pentru legături punct-la-punct; specificarea adreselor de rețea și multiadresat
nu este necesară.
IANA distribuie registrelor RIR blocuri de adrese mari (cu prefixe de rețea scurte, cum ar
fi, de exemplu, 56..0.0.0/8). RIR împart aceste blocuri în subrețele, pe care le alocă registrelor
Internet locale (Local Internet Registers – LIR). LIR, la rândul său, poate împărți o asemenea
subrețea în subrețele mai mici, pe care le alocă autorităților responsabile de nivel mai jos. Acest
proces se poate repeta de un număr rezonabil de ori. Astfel, rețelele terminale obțin subrețele de
dimensiunea preconizată a acestor rețele într-un viitor nu prea îndepărtat. De asemenea, pentru
rețelele terminale, IETF recomandă conectarea la un singur furnizor de servicii Internet.
În funcție de utilizare, se deosebesc două categorii de adrese IP ce nu se intersectează:
rutabile global și speciale. Fiecare adresă IP rutabilă global, denumită și absolută, se referă în
mod univoc la o interfață de comunicație concretă din Internet; aceeași adresă absolută poate fi
folosită doar pentru o interfață de comunicație din Internet.
Exemplu de utilizare CIDR

De exempu, daca avem nevoie de 1000 de adrese, am putea uni 4 reţele de clasa C într-una
singură.
192.60.128.0 11000000.00111100.10000000.00000000 Reţea clasă C
192.60.129.0 11000000.00111100.10000001.00000000 Reţea clasă C
192.60.130.0 11000000.00111100.10000010.00000000 Reţea clasă C
192.60.131.0 11000000.00111100.10000011.00000000 Reţea clasă C
---------------------------------------------------
192.60.128.0 11000000.00111100.10000000.00000000 Reţeaua finală
255.255.252.0 11111111.11111111.11111100.00000000 Subnet Mask
192.60.131.255 11000000.00111100.10000011.11111111 Broadcast address
În acest exemplu, subreteaua 192.60.128.0 include toate adresele de la 192.60.128.0 la

192.60.131.255. Dupa cum se poate vedea în reprezentarea binară a subnetmask-ului, partea de
reţea (network ID) este de 22 biţi, iar partea de host (host ID) are lungimea de 10 biţi.
De asemenea prin modelul CIDR avem şi o nouă notaţie pentru netmask. În loc să scriem
192.60.128.0 subnetmask 255.255.252.0 vom scrie 192.60.128.0/22 care ne
indică in acest caz tocmai adresa de început a retelei (adresa de reţea) şi numarul de biţi de "1"
din netmask (în cazul nostru 22).
Revenind la exemplul din tabelul 2.3 , în cazul CIDR vom avea 8 reţele fiecare cu câte
32 de IP-uri per reţea din care 30 adrese IP alocabile. Formula de calcul a subretelelor se va
schimba în N=2n dar calculul numărului de hosturi alocabile rămâne ca mai sus: N=2n−2.
Nr. Adresa Diapazon Adresă

sub- subrețelei în adrese broadcast
rețelei zecimal stații
1 192.168.32.0/27 .1 - .30 192.168.32.31
2 192.168.32.32/27 .33 - .62 192.168.32.63
3 192.168.32.64/27 .65 - .94 192.168.32.95

4 192.168.32.96/27 .97 - .126 192.168.32.127
5 192.168.32.128/27 .129 - .158 192.168.32.159
6 192.168.32.160/27 .161 - .190 192.168.32.191
7 192.168.32.192/27 .193 - .222 192.168.32.223
8 192.168.32.224/27 .225 - .254 192.168.32.255
În cazul adresării CIDR echipamentele nu confundă adrese asemănătoare,
ca 192.168.32.10/24 cu 192.168.32.10/27 sau 192.168.32.255/24 cu 192.168.32.255/27 !
Remarcă. Caracteristici ale adresării convenționale (bazate pe clase), care nu se modifică

sub CIDR
 Blocuri locale (private) de adrese rezervate – rutarea pe Internet a acestor adrese se face
prin intermediul serviciilor NAT (Network Address Translator)
 Adrese cu semnificații speciale (adresele stațiilor, broadcast, ș.a.)
 Adresa de loopback – reţeaua 127.0.0.0 este în continuare rezervată testării funcționalității
rețelei: sub CIDR 127.0.0.0 / 8
Utilizarea CIDR necesită hardware și software special proiectat.

Deoarece CIDR permite separarea adreselor IP în ID rețea și ID gazdă în orice punct al
rețelei, rezultă crearea unui număr mare de rețele de dimensiuni diferite. Dimensiunea rețelei
depinde de numărul de biți utilizați pentru ID-ul de gazdă.
Spre deosebire de subnetarea convențională, unde toate subrețelele au aceeași dimensiune
(același număr de gazde), CIDR permite multe nivele de divizare ierarhică a Internetului astfel
încât pot exista simultan multe dimensiuni de rețele, se creează rețele mai mari care se împart în
(sub)rețele mai mici.
Adrese IP private (locale)
In interiorul unei retele izolate, alocarea adreselor IP se poate face aleator, cu conditia ca
fiecare sa fie unica in cadrul respectivei retele. Dar conectarea acestei retele locale la Internet va
necesita utilizarea de adrese IP inregistrate (denumite adrese de Internet) pentru a evita adrese
duplicate.
Poate fi utilizata o categorie speciala de adrese IP – adrese IP locale (RFC 1918) care
permit functionarea suitei de protocoale TCP/IP in retelele locale (private network).
Caracteristicile acestor adrese:
- NU pot fi folosite niciunde pe Internet, NU pot fi folosite pentru
comunicarea intre diferite gazde de pe Internet (NU pot fi inregistrate ca
adrese IP de Internet)
- Pot exista oricate astfel de adrese IP locale pe diferite retele locale din lume
- Sunt gratuite !
Spatiul de adrese locale este format din 3 blocuri de adrese rezervate de catre IANA
special in acest scop (ce pot fi utilizate in retele izolate):
10.0.0.0 - 10.255.255.255
172.16.0.0 - 172.31.255.255
192.168.0.0 - 192.168.255.255
Primul este un bloc de adrese, clasa A, referit ca "24-bit block".

Al doilea este un bloc de adrese, clasa B, referit ca "20-bit
block", iar al treilea, referit ca "16-bit" block” cuprinde un set de 255
adrese continui de clasa C.

Uzual se folosește rețeaua 192.168.0.0 cu masca de subrețea de clasa C: 255.255.255.0 .
Oricare dintre rețelele locale de mai sus este însă validă, cu condiția asocierii măștii de
subrețea corecte.
Deci, daca se utilizează o rețea clasa C, pentru calculatoarele rețelei TCP/IP trebuie
utilizate adresele IP: 192.168.0.2, 192.168.0.3, .., 192.168.0.x
192.168.0.1 este , de regula utilizat pentru (default) gateway - interfata routerului legata la
respectiva retea locala.
Adresele IP 192.168.0.0 si 192.168.0.255 sunt REZERVATE pentru adresa pe 32 biti a

reţelei, respectiv pentru broadcast. Trebuie evitată utilizarea acestor adrese rezervate, în caz
contrar reţeua nu va funcţiona corect.
Exemplu:
Adresele IP ale gazdelor trebuie sa fie unice pe Internet !!!
Totusi, daca se doreste comunicarea de la aceste adrese cu gazde din Internet, trebuie
folosit un serviciu oferit de un server (Windows 2003 sau un proxy Server), serviciu ce poarta
numele de NAT (Network Address Translation). Acesta va ’transla’adresele IP locale la
adrese IP valide pe Internet, care se mai numesc și publice.
Dacă procesezi mai multe calculatoare şi o imprimantă – procesezi de fapt interfeţele
(plăcile) de reţea ale tuturor calculatoarelor şi imprimantei şi doreşti să le conectezi la un hub de
reţea sau un switch, astfel încât să poţi partaja resursele între acestea şi să ai o conexiune
automată la Internet. Pentru a avea o conexiune automată la Internet se foloseşte suita TCP/IP,
care trebuie instalată pe fiecare dispozitiv al reţelei.
Pentru a înţelege cum funcţionează TCP/IP, trebuie înţeles modul cum se alocă adresele
TCP/IP, regulile legate de această alocare.
Prima regulă: fiecare dispozitiv de pe reţea trebuie să aibă o adresă unica.

Se alocă o adresă IP fiecărei interfeţe de reţea: serverului, staţiei Win2000 Pro, etc.
Pentru router se alocă 5 (cinci) adrese IP, deoarece separă diferite grupuri de calculatoare
şi Internet – el are 5 interfeţe de retea.
Pentru a putea comunica în cadrul reţelei, fiecare interfaţă are propria (unică) adresă IP.
Adrese IPv4 private obținute automat (legături – locale)

Un calculator pe care este instalat un sistem de operare din familia Windows si este
configurat sa folosească protocolul DHCP pentru a obține o adresa IP poate să își asigneze singur
o adresa IP daca serverul DHCP nu funcționează sau calculatorul nu poate comunica cu acesta,
sau în cazul instalării inițiale a protocolului TCP/IP pentru unele versiuni Windows.
Pentru a fi posibil acest lucru, IANA a rezervat domeniul de ip-uri 169.254.0.1-
169.254.255.254 pentru AIPA ( Automatic Private IP Addressing ). Masca de subreţea este setată
automat 255.255.0.0 şi adresa gateway este setată pe 0.0.0.0.
Dacă configurația sau legătura cu serverul DHCP se resetează, atunci stația va primi
adresele distribuite de server.
Adrese Ipv4 partajabile

În 2012, IANA (RFC 5735, RFC 6598) a rezervat, de asemenea, un spațiu de adrese IPv4
partajabile (Shared address Space) pentru furnizorii de servicii Internet și anume cel cu adresa de
rețea 100.64.0.0/10, care conține 222 adrese. În esență, aceste adrese sunt similare celor private-
ele au semnificație doar locală, nefiind rutabile global. Acest spațiu de adrese este destinat
folosirii în cadrul rețelelor furnizorilor de servicii Internet.
Adrese IPv4 speciale

Adrese IPv4 speciale (RFC 3330, RFC 5735, RFC 6598) sunt adresele IPv4, diferite de
cele rutabile global, inclusiv cele deja descrise mai sus în această secțiune: private, legături –
locale. Lista acestora este prezentată în tabelul 2.6.
Tabelul 2.6
Blocul de adrese Folosire RFC
0.0.0.0/8 Rețeaua curentă(stație curentă) RFC 1122
10.0.0.0/8 Rețele de uz privat (adrese private) RFC 1928
100.64.0.0/10 Spațiu de adrese partajat RFC 6598
127.0.0.0/8 Buclă locală (transmise sieși) RFC 1122
169.254.0.0/16 Legături locale (AIPA) RFC 3927
192.0.0.0/24 IETF Protocol Assignments RFC 5736
192.0.2.0/24 TEST-NET-1 RFC 5737
192.88.99.0/24 6to4 Relay Anycast RFC 3068
198.18.0.0/15 Network Interconnect Device Benchmark RFC 2544
Testing
198.51.100.0/24 TEST-NET-2 RFC 5737
203.0.113.0/24 TEST-NET-3 RFC 5737
224.0.0.0/4 Multiadresat RFC 3171
240.0.0.0/4 Rezervat pentru utilizări viitoare RFC 1112
255.255.255.255/32 Difuzare în rețeaua curentă RFC 919,RFC
922
De menționat că adresa Ipv4 0.0.0.0 este folosită de stații atunci când acestea sunt pornite,
iar adresele Ipv4 cu 0 ca ID rețea se referă la rețeaua curentă. Aceasta permite stațiilor să refere
propria rețea, cunoscând doar blocul de adrese al acesteia (numărul de biți „1” ai măștii de rețea),
nu și ID-ul concret al acesteia.
Adresele de foam 127.x.x.x pot fi folosite doar pentru testări în buclă locală ( transmisii
sie-și). Pachetele trimise către o asemenea adresă sunt prelucrate doar local, fiind totodată,
tratate ca pachete sosite. Adresele, care conțin doar biți „1”, permit difuzarea în rețeaua curentă.
Alte utilizări speciale pot fi consultate în RFC-urile respective din tabelul 1.6.
Restul adreselor au statutul de adrese IP publice beneficiind de vizibilitate potențială la nivelul
rețelei mondiale Internet.
2.3. DNS – SISTEMUL NUMELOR DE DOMENII
2.3.1 Scurt istoric
Protocoalele TCP/IP folosesc pentru identificarea calculatoarelor prin Internet adrese IP.
Numărul calculatoarelor interconectate prin Internet este foarte mare, prin urmare ţinerea
evidenţei acestora după adresele IP este foarte dificilă (de exemplu pentru a ajunge la site-ul
firmei Yahoo ar trebui memorată adresa 204.71.202.160, iar accesarea să se facă scriind http://
204.71.202.160, în loc de www.yahoo.com, cum folosim uzual).
Fig. 2.3. Accesare site Yahoo folosind adresa IP
La începuturile Internet-ului în reţeaua ARAPANET se folosea un fişier host.txt pentru

păstrarea numelor sistemelor gazdă şi ale adreselor IP ale acestora pe un site. În fiecare noapte
era copiat de sistemele gazdă. Soluţia era rezonabilă pentru câteva sute de calculatoate, dar pentru
mii de calculatoare dimensiunea acestuia ar fi fost prea mare, suplimentar era necesară o
administrare centralizată pentru evitarea apariției de conflicte între nume sistemelor gazdă.
Pentru rezolvarea acestor probleme a fost creat sistemul DNS, care permite înregistrarea de nume
de domenii unice la ICANN (Internet Corporation for Assigned Names and Numbers –
Corporaţia Internet pentru nume şi numere atribuite). Atribuirea numelor de domenii se face
conform principiului “primul venit, primul servit”.
2.3.2. Ce este DNS-ul?
Prin DNS (Domain Name Sistem) se înţelege sistemul numelor de domenii utilizat la
gestionarea domeniilor în Internet. Acesta stabileşte corespondenţa între numele sistemelor
gazdă şi adresele IP corespunzătoare (operaţie numită şi “mapare”). Translatarea numelui de
gazdă într-o adresă IP se numeşte “rezolvarea numelui de domeniu”. În figurile 2.4 şi 2.5 sunt
prezentate sintaxele comenzilor ping şi tracert în modul linie de comandă, la prima se observă
că se poate utiliza parametrul “-a” pentru realizarea translatării, iar la a doua parametrul “-d”
pentru a nu se realiza translatarea în numele stației (afișarea numelui hostului).

Fig. 2.4. Sintaxa comenzii ping
Fig. 2.5. Sintaxa comenzii tracert
DNS-ul este format dintr-o schemă ierarhică de nume de domenii şi un sistem de baze de
date distribuite cu nume şi adrese IP. Pentru serviciile Internet în general se foloseşte sistemul
DNS, dacă acesta “cade” site-urile web numai pot fi găsite şi nu se mai pot trasmite e-mail-uri.
Avantajele utilizării sistemului DNS:
- numele de domenii sunt mai uşor de reţinut decât adresele IP;
- un site poate fi mutat pe un alt calculator, chiar în altă parte a lumii şi poate fi accesat în
continuare prin domeniul său web dacă sistemul DNS este reactualizat cu adresa IP a
noului calculator pe care s-a transferat site-ul;
- se identifică în mod unic o reţea sau un calculator gazdă prin intermediul unei adrese IP şi
printr-un nume de calculator gazdă.
2.3.3. Funcţionare
Pentru realizarea corespondenţei dintre un nume şi o adresă IP programul aplicaţie

foloseşte o subrutină dintr-o biblotecă numită resolver.
Fiecare sistem gazdă trebuie să aibă setat un server DNS pentru realizarea translatării între un
nume (Ex. www.upt.ro, www.yahoo.com etc) şi adresa IP a acestuia (Ex. 192.137.52.43,
204.71.202.160) sau invers, deoarece interconectarea a două calculatoare cu ajutorul
protocoalelor TCP/IP în Internet se face prin adrese IP.
Dacă subrutina resolver din calculatorul personal nu reușește să returneze o translatare DNS
validă se va afișa o eroare (fig. 2.6) şi nu se poate accesa pagina web sau server-ul de e-mail
apelat prin numele specificat.
Fig. 2.6. Eroare la accesarea unei pagini web
Pentru a testa existenta unei probleme DNS în cazul unei erori ca cea descrisă anterior
(la apelarea unei pagini web prin adresa web corespunzătoare, de exemplu www.upt.ro) se
poate apela site-ul dorit folosind adresa IP a acestuia (dacă se cunoaşte).
La diagnosticarea problemelor legate de DNS se poate folosi comanda nslookup, dacă
protocoalele TCP/IP sunt instalate (fig. 2.7).
Fig. 2.7. Help-ul comenzii nslookup
Realizarea trasnlatării decurge astfel:

- se apelează resolver-ul cu numele dorit (ca parametru) iar acesta trasnmite o interogare primului
server din lista serverelor de nume;
- server-ul DNS interogat verifică dacă conţine numele respectiv;
- în caz afirmativ răspunde clientului;
- în caz negativ trasnmite o interogare altui server de nume;
- acesta verifică dacă conţine numele respectiv şi în caz afirmativ răspunde clientului;
- dacă resolver-ul nu primeşte răspunsul într-un anumit interval de timp interoghează
următorul server din lista serverelor de nume.
2.3.4. Spaţiul de nume
Administrarea numelor în sistemul poştal este realizată cu ajutorul adreselor poştale

formate din: ţară, stat sau provincie, oraş, stradă, număr şi alte informaţii. Folosind adresarea
ierarhică anterioară se evită confuzia între Ion Popescu de pe str. Florilor nr. 12, din Timişoara şi
Ion Popescu de pe str. Plopilor nr. 134, din Braşov. Analog funcţionează şi sistemul DNS.
Internetul este divizat în sute de domenii şi subdomenii împărţite la rândul lor în alte
subdomenii după o structură arborescentă (fig. 2.8.), în partea superioară a arborelui se află
rădăcina. La nivelul dat avem 13 servere.
Domeniile aparţinând primului nivel sunt nume de domenii de cel mai înalt rang (TLD –
Top Level Domain) şi se împart în două categorii: generale şi de ţări. Din prima categorie fac
parte: com (comercial), edu (instituţii de învăţământ), gov (instituţii ale guvernului SUA), int
(organizaţii internaţionale), mil (instituţii ale forţele armate SUA), org (organizaţii nonprofit) şi
net (instituţii legate de Internet). La a doua categorie fiecare ţară are câte un domeniu.
Fig. 2.8. Porțiune din spațiul DNS
În ultimii ani sau adăugat şi alte domenii generale: biz, info, name etc. Lista completă se poate
găsi la www.icann.org.

Fig. 2.9. Prima pagină a site-ului ICANN
Denumirea unui domeniu este dată de calea din arbore până la rădăcină iar componentele
se separă prin punct (de exemplu Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii din
Universitatea ”Politehnica” din Timişoara este etc.upt.ro).
La numele de domenii nu se face dinsticţie între literele mici şi cele mari (de exemplu se poate
scrie com sau COM, înţelesul nu diferă). Fiecare componentă dintr-un nume de domeniu poate
avea maxim 64 de caractere iar calea întreagă are maxim 255 de caractere.
În cadrul alocării domeniilor fiecare dintre domeniile de la un anumit nivel controlează domeniile
aflate sub el. De exemplu în Japonia domeniile ac.jp şi co.jp sunt echivalente cu edu şi com, în
timp ce în Olanda nu se face această divizare între domenii. Următoarele trei nume sunt ale
departamentelor de calculatoare din trei universităţi aflate, Universitatea Yale din SUA,
Universitatea Vrije din Olanda şi Universitatea Keio din Japonia:
a) cs.yale.edu ;
b) cs.vn.ml ;
c) cs.keio.ac.jp .
Dacă se doreşte crearea unui nou domeniu se va cere permisiunea domeniului în care va fi
inclus, de exemplu pentru ca un nou domeniu al unui grup VLSI de la Yale să fie vlsi.cs.yale este
necesară permisiunea administratorului cs.yale.edu. Astfel se evită conflictele de nume, fiecare
domeniu ţine evidenţa subdomeniilor sale. După ce un domeniu nou este creat şi înregistrat se
pot crea subdomenii fără permisiunea celor care administrează domeniile superioare din arbore.
2.3.5. Servere de nume
Bazele de date DNS pot fi stocate teoretic pe un singur server. Practic el s-ar putea să fie
prea încărcat astfel încât să fie inutilizabil, în plus în caz de defectare este afectat întregul
Internet.
Pentru evitarea problemelor descrise anterior spațiul de nume este împărţit în mai multe
zone separate. Un exemplu de împărţire a spaţiului de nume din fig. 2.8 în zone este prezentat
în fig. 2.10. Zonele conţin câte o parte din arbore şi numele serverelor pentru păstrarea
informaţiilor despre zona respectivă. O zonă are un server de nume primar şi unul sau mai
multe servere de nume secundare care preiau informații de la acesta.

Fig. 2.10. Porțiune din spațiul DNS împărțită în zone
Stabilirea limitelor unei zone depinde de administratorul acesteia şi se face în funcţie de

numărul de servere de nume dorite şi de locaţiile lor. În fig. 2.10 pentru Yale se foloseşte un
server pentru yale.edu la administrarea eng.yale.edu, dar nu şi la administrarea cs.yale.edu.
Aceasta din urmă este o zonă separată. O astfel de soluţie poate apare dacă departamentul de
engleză (eng) nu doreşte să aibă un server de nume iar cei de la departamentul de calculatoare
(cs) doresc acest lucru. Prin urmare cs.yale.edu este o zonă separată.
Demo - DNS
În rezultatul prelucrării temei elevul trebuie să fie capabil:

1. Să enumere principalele tipuri de adresare a calculatoarelor într-o rețea
2. Să determine pentru un calculator (stație) adresa MAC, adresa IP
3. Pentru orice adresă MAC să determine: transmie – unicast sau multicast; este locală sau
globală
4. Să explice structura adresei IPv4, valorile minimale și maximale în binar și zecimal p-u
orice câmp al adresei.
5. Să explice schemele principale de adresare
6. Să explice gruparea adreselor IP după clasele de adresare, modul de identificare a clasei
de adresare, pentru orice adresă IP să determine la ce clasă aparține
7. Să explice destinația măștii, să o aplice la adresarea calculatorului
8. Să cunoască diapazonul de adrese IP private
9. Să aplice împărțirea în subrețele, adresarea CIDR
10. La utilizarea adresei IP să țină cont de adresele speciale
11. Să cunoască destinația și să aplice utilitarele: Ping, IpConfig, Trasert
Răspunsuri la exercițiile din p.2.2

Exercițiul 1.
a) Din clasa C, deoarece valoarea primului octet este din diapazonul 192-223;
b) Valoarea adresei rețelei este 196.42.60.0;
c) Valoarea adresei primei stații din rețea este 196.42.60.1;
d) Valoarea adresei ultimei stații din rețea este 196.42.60.254;
e) Adresa de broadcast a acestei rețele este 196.42.60.255;
f) Evidențiați în adresa stației cu verde partea adresei rețelei și cu orange partea
adresei stației: 196.42.60.82
Exercițiul 2.
a) Din clasa B, deoarece valoarea primului octet este din diapazonul 128-191;

b) Valoarea adresei primei stații din rețea este 130.200.0.1;
c) Valoarea adresei ultimei stații din rețea este 130.200.255.254;
d) Adresa de broadcast a acestei rețele este 130.200.255.255;
e) Octeții care determină partea de rețea și valoarea lor: 1 și 2 cu valorile
130.200
f) Octeții care determină partea de stație și valoarea lor: 3 și 4 cu valorile 0.0
g) Numărul maximal de stații care pot fi adresate în această rețea, exprimate prin
2 la o putere este: 216-2

3. MODELE ARHITECTURALE ALE REȚELEI.
3.1. Modelul de referinţă OSI

Folosirea noilor tehnologii de comunicație folosind rețelele de computere apărute în anii
’80 au determinat o creștere a productivității multor companii. Acest lucru a provocat o reacție în
lanț: cu cât companiile se dezvoltau mai mult, cu atât nevoia de comunicare era mai mare. Astfel
s-au realizat noi rețele iar cele existente au fost extinse. Însă primele probleme care au apărut au
fost cele legate de comunicarea între rețele care foloseau echipamente diferite.
Pentru a rezolva acest gen de probleme, Organizaţia Internaţională de Standardizare
(International Organization for Standardization - ISO) a creat în 1984 un model ce se numește
Modelul de referința OSI (Open Systems Interconnect). Modelul a fost creat şi dezvoltat cu
scopul de a crea o arhitectură cu un model de rețea abstract împărțit pe niveluri, şi un set de
funcţii specifice fiecărui nivel. Prin standardizare se dorea obținerea unui model de referință pe
baza căruia toți producătorii să poată construi echipamente compatibile. Însuși termenul de
Open, din denumirea modelului, semnifică faptul că utilizarea standardelor este publică şi
gratuită spre deosebire de sistemele “proprietar” a căror folosire trebuie licențiată de firma care
le-a produs şi distribuit.
Modelul de referinţă OSI permite vizualizarea traseului parcurs de informaţii sau pachete de
date, de la un program de aplicaţii (de tipul documentelor, foilor de calcul tabelar, bazelor de
date, prezentărilor etc.) la un alt program de aplicaţii localizat într-un alt computer din reţea,
chiar dacă expeditorul şi destinatarul fac parte din reţele cu topologii diferite, cu tipuri diferite de
medii.
Acest model este conceput ca având şapte straturi (sau niveluri), fiecare având funcţii specifice,
realizând împreună comunicarea în reţea. Această separare a funcţiilor într-o reţea se numeste
stratificare (layering). Funcţiile nu specifică cum trebuie efectuată o operaţiune, ci doar ce
trebuie să îndeplinească un anumit nivel, modul de realizare fiind sarcina protocoalelor (seturi de
reguli şi metode). Implementarea protocoalelor se poate realiza fie software, fie hardware, fie în
ambele moduri. În general producătorii implementează nivelele superioare în software şi cele
inferioare în hardware.
Proiectarea arhitecturii pe nivele determină extinderea sau îmbunătăţirea facilă a sistemului. De

exemplu, schimbarea mediului de comunicaţie nu determină decât modificarea nivelului fizic,
lăsând intacte celelalte nivele.
V.Zavadschi Arhitectura rețelelor de calculatoare CEITI 1

Comunicarea în reţea
Să luăm ca exemplu de comunicare întâlnit zi de zi comunicarea între două şcoli. La nivel

superior, directorii comunică între ei. Similar şi profesorii comunică între ei. Nu în ultimul rând,
şi elevii comunică între ei printr-un limbaj caracteristic.
Pentru ca această comunicare să fie posibilă, există nişte reguli (limbaj) de comunicare ce sunt
respectate de fiecare categorie de persoane.
DIRECTOR 1 DIRECTOR 2
Reguli între directori
Informaţii pentru Informaţii pentru
profesori profesori
PROFESOR PROFESOR
Reguli între profesori
Informaţii pentru Informaţii pentru
elevi elevi
Reguli între elevi

ELEV ELEV
Acesta este un exemplu bun pentru a înțelege ce presupune comunicarea bazată pe niveluri şi
protocoale.
Cele sapte niveluri ale modelului OSI sunt:
7 Aplicaţie
6 Prezentare
5 Sesiune
4 Transport
3 Reţea
2 Legătură de date
1 Fizic
Fiecare nivel este independent, însă oferă servicii nivelului situat deasupra lui şi primeşte de la
cel de sub el, comunicarea fiind realizată în ambele sensuri. Nivelele sunt adesea identificate nu

doar prin nume ci şi prin cifre. Astfel nivelul Aplicaţie este considerat nivelul 7 iar cel Fizic
nivelul 1.
Noţiunea de protocol
Ca şi între oameni, pentru a putea să comunice între ele, calculatoarele trebuie să vorbească
acelaşi limbaj, sau altfel spus, să folosescă acelaşi protocol. Aşadar, un protocol este un set de
reguli pe care fiecare calculator trebuie să-l respecte pentru a comunica cu un altul.
Dacă vorbim de conversație între două calculatoare, apar următoarele întrebări:
Ce putem transmite?
DATE
În ce format transmitem?
TEXT, GRAFIC, VIDEO, AUDIO...
Reguli de transmitere?
PROTOCOALE, STANDARDE
Medii de transmisie?
CABLE, ATMOSFERĂ...
Funcţiile nivelurilor OSI
Fiecare nivel OSI defineşte un set de funcţii, protocoalele stabilind modul în care sistemul
furnizează aceste funcţii.
Nivelul n al unui calculator poate comunica cu nivelul n al altuia. Prin urmare, se spune că
regulile folosite în comunicare se numesc protocoale de nivel n. În realitate datele nu sunt
transmise de la nivelul n al unei maşini către nivelul n al alteia. În schimb, fiecare nivel
realizează prelucrările specifice asupra datelor şi le transmit nivelului inferior, până la nivelul
fizic unde se realizează schimbul efectiv de date. Doar din punct de vedere logic se poate vorbi
de o "conversaţie" între nivelurile a două maşini.
Deci fiecare nivel al modelului OSI are un set predeterminat de funcţii pe care le realizează
pentru a face posibilă comunicarea în reţea.

Aceste funcţii ale modelului OSI sunt:
Aplicaţie 7 Furnizează servicii de reţea pentru aplicaţii
6 Transformă formatul datelor pentru a asigura o

Prezentare interfaţă standard pentru nivelul aplicaţie
5 Asigură comunicarea între o aplicaţie locală şi

Sesiune una la distanţă
4 Asigură transportul sigur şi menţine fluxul de

Transport date în reţea
3 Asigură adresarea logică şi selectarea căii de

Reţea rutare
2 Asigură adresarea fizică si accesul la mediul de

Legătură de date transport
Fizic 1 Asigură transmisia binară a datelor
Privind în ansamblu, nivelurile 7, 6 şi 5 (Aplicaţie, Prezentare, Sesiune) se ocupă cu procesarea

locală a informaţiei, iar ultimele 4 niveluri (Transport, Reţea, Legătură de date şi Fizic) se ocupă
cu definirea modului în care trebuie să circule datele între echipamente).
Încapsularea/decapsularea
După cum arătam mai sus, nivelurile de la emiţător comunică cu echivalentul lor de la receptor,
de exemplu nivelul 5 al emiţătorului transmite informaţii nivelului 5 al receptorului.
Comunicarea se realizează pe baza protocoalelor fiecărui nivel. Acest tip de comunicare se
numeste comunicare peer-to peer. Pentru a putea fi adresată informaţia către un anumit nivel
corespunzător, şi pentru ca acesta să o poată recunoaşte ca fiind adresată lui, datele sunt supuse
unor modificări pe parcursul comunicării. Acest proces este numit încapsulare, iar în cadrul lui
informaţiile sunt grupate în pachete.
Un pachet de date este o unitate de informaţii grupate logic care circulă între computere (unităţi
de date - Protocol Data Units - PDUs).
În pachete sunt incluse informaţiile de la emiţător, precum şi alte elemente care sunt necesare
pentru a face posibilă şi sigură comunicarea cu receptorul. Prin procesul de încapsulare fiecare
nivel adaugă un anumit identificator la informaţia primită (antete / headers, secvenţe terminale /
trailers şi alte informaţii) şi o trimite mai departe. Astfel, de la emiţător datele pornesc de la
nivelul 7 Aplicaţie şi ajung să fie împachetate până la nivelul 1 Fizic iar la receptor se va derula
procesul invers, despachetând de la nivelul 1 spre nivelul 7.

Procesul de conversie a datelor presupune următorii paşi:
1. Construirea datelor. Utilizatorul scrie email-ul al cărui text şi eventual imagini vor fi
convertite în straturile superioare (7,6,5) pentru a avea un format care să poată fi trimis în reţea.
2. Segmentarea datelor. Se face la nivelul 4, în aşa fel încât se garantează că datele vor ajunge
în siguranţă de la un calculator la altul.
3. Adaugarea adreselor de reţea. Se face la nivelul nivelului 3 şi se face prin adaugarea unui
header la segmentul nivelului 3, rezultând ceea ce numim pachet. Acest header vine cu
informaţii deosebit de preţioase: adresa logică către care va fi expediat pachetul, adresa logică a
sursei. Tot la acest nivel se decide care va fi următoarea maşină căreia i se va livra pachetul (next
hop).
4. Adăugarea headerului de strat 2. Aici se adaugă un header care conţine informaţii cu privire
la următoarea maşină care va primi acea informaţie. Rezultatul acestei asamblări fiind ceea ce
numim un cadru (frame). Trebuie deosebită această adresare de cea de la layer 3: spre exemplu
dacă sunt într-o reţea A şi trimit informaţie în aceeaşi reţea, IP-ul destinaţiei va fi al maşinii către

care trimit, MAC-ul deasemeni; pe când dacă trimit într-o altă reţea, IP-ul va fi al destinaţiei, iar
MAC-ul va fi al “default gateway-ul” din reţeaua A în care ne aflăm.
5. Convertirea în biti pentru transmitere. Cadrul trebuie convertit într-un format binar pentru
transmiterea printr-un mediu de propagare. O functie de tip clocking permite echipamentelor să
distingă aceşti biţi, pe măsură ce aceştia călătoresc prin mediul de transmitere. Mediul fizic de
transmitere poate varia de-a lungul căii folosite.
Denumirea fiecărui tip de date corespunzatoare fiecărui nivel:
DATE
7 Aplicaţie Aplicaţie 7
DATE
6 Prezentare Prezentare 6
DATE
5 Sesiune Sesiune 5
SEGMENTE
4 Transport Transport 4
PACHETE
3 Reţea Reţea 3
CADRE
2 Legătură de date Legătură de date 2
BIŢI
1 Fizic Fizic 1
În continuare vom detalia ce se întâmplă la fiecare nivel şi cum se transformă informaţiile de la

emiţător la receptor.
Nivelul Aplicaţie
7 Aplicaţie Furnizează servicii de reţea pentru aplicaţii
6 Prezentare
5 Sesiune
4 Transport Pentru a fi mai ușor să vă amintiți despre acest nivel, gândiţi-
vă la cele mai des utilizate aplicații pe Internet:
3 Reţea
BROWSER Program e-mail
1 Fizic
Nivelul Aplicaţie permite programelor de aplicaţii să acceseze servicii de reţea precum accesul
la baze de date, emailul şi transferul de fişiere prin FTP.
Nivelul Aplicaţie identifică şi stabileşte disponibilitatea partenerului de comunicaţie,

sincronizează aplicaţiile între ele şi stabileşte procedurile pentru controlul integrităţii datelor şi
erorilor. De asemenea identifică dacă există suficiente resurse pentru a sprijini comunicaţia între
parteneri.
La acest nivel începe procesul de încapsulare. Astfel, datelor li se adaugă un antet numit
application header. Acesta conţine informaţii ce permit receptorului recunoaşterea informaţiilor
primite.
Protocoale de la acest nivel care fac posibilă comunicarea sunt:
 DHCP (Dynamic Host Configuration Protocol) - atribuirea dinamica de adrese IP

echipamentelor de reţea,
 DNS (Domain Name System) – translatarea numelor în adrese IP,
 FTP (File Transfer Protocol) - transfer de fişiere,
 HTTP (Hyper Text Transfer Protocol) - aplicaţii web (prezentare, baze de date etc.),
 IMAP (Internet Message Access Protocol) şi POP (Post Office Protocol) – protocoale
folosite de clienţii locali de email de preluare a e-mail-urilor de pe servere de email,
 SMTP (Simple Mail Transfer Protocol) – standard pentru transmiterea e-mail-urilor,
 SNMP (Simple Network Management Protocol) -administrare şi monitorizare,
 SSH (Secure Shell) – transmitere securizată a datelor,
 Telnet - terminale virtuale,
Aceste protocoale vor fi studiate în amănunt în modulul

7 Aplicaţie
următor.
6 Prezentare Nivelul Prezentare
5 Sesiune
4 Transport Transformă formatul datelor pentru a asigura o
interfaţă standard pentru nivelul aplicaţie
3 Reţea
1 Fizic
Trebuie să priviţi acest nivel ca cel la care are loc codificarea datelor într-un format comun
(ASCII, de exemplu).
Formatul comun
al datelor
Nivelul Prezentare este nivelul care formatează datele pe care nivelul aplicație al unui sistem le
transmite, pentru ca acestea să fie standardizate şi deci să poată fi citite de către nivelul aplicaţie
al altui sistem. Atunci când este necesar, nivelul face translaţie între diferitele formate ale datelor
folosind un format comun pentru reprezentarea acestora.
În procesul de încapsulare antetul nivelului 6 (presentation header) este adăugat la cel primit
de la nivelul 7 şi este transmis către nivelul 5.
Nivelul Sesiune
7 Aplicaţie
6 Prezentare
5 Sesiune Asigură comunicarea între o aplicaţie locală şi
una la distanţă
4 Transport
Într-un cuvânt, acest nivel poate fi exprimat ca:
3 Reţea
2 Legătură de date Dialog
1 Fizic
După cum spune chiar numele său, nivelul Sesiune stabilește, gestionează şi finalizează
sesiunile de comunicaţie între aplicaţii. Prin sesiune se înţelege dialogul între două sau mai multe
entităţi.
Altfel spus, nivelul Sesiune este responsabil de crearea conexiunilor, de sincronizarea şi

menţinerea lor şi de întreruperea acestora. În plus, acest nivel oferă garanţii în ceea ce priveşte
expedierea datelor, clase de servicii şi raportarea erorilor.

Antetul adăugat la acest nivel se numeşte session header. Până în acest moment al încapsulării
informaţia transmisă are denumirea de date.
Protocoale pentru acest strat: ADSP, NetBEUI, NetBIOS.
Nivelul Transport
7 Aplicaţie
6 Prezentare
5 Sesiune
Asigură transportul sigur şi menţine fluxul de
4 Transport date în reţea
3 Reţea
Gândiţi-vă la calitatea serviciilor sau la colet intact
2 Legătură de date primit !
1 Fizic
Nivelul Transport are rolul de a transporta datele în siguranţă şi de a asigura şi menţine un flux
al acestora.
Nivelul furnizează un serviciu pentru transportul datelor către nivelurile superioare şi, în special,
caută să vadă cât de sigur este transportul prin reţea. Nivelul transport oferă mecanisme prin care
stabileşte, întreţine şi ordonă închiderea circuitelor virtuale; detectează „căderea" unui transport
şi dispune refacerea acestuia; controlează fluxul de date pentru a preveni rescrierea acestora.
Pentru realizarea acestor responsabilităţi, datele sunt descompuse în unităţi mai mici, segmente,
numite şi unitati de date de nivel Transport (transport layer Protocol Data Units - PDUs) pentru a
fi mai uşor administrate. Un PDU descrie datele care se deplaseaza de la un nivel la altul în
modelul OSI.
Antetul (transport header) adăugat la acest nivel conţine informaţii legate de porturi, numere de
secvenţă şi de confirmare, necesare pentru transferul sigur al datelor.
Protocoale: TCP şi UDP, SPX, PEP, VOTS.

Nivelul Reţea
Este unul dintre cele mai complexe niveluri; asigură conectivitatea şi selecţia căilor de
comunicaţie între două sisteme ce pot fi localizate în zone geografice diferite.
Nivelul Reţea adaugă antetul propriu transformând segmentele de la nivelul Transport în

pachete. Acest antet conţine adresele logice ale interlocutorilor precum şi informaţii de control,
rolul acestui nivel fiind adresarea între hosturi şi rutarea pachetelor (găseşte cea mai bună cale pe
care informaţia trebuie să o parcurgă pentru a ajunge la destinaţie).
Protocoale: ARP (mapează adrese MAC cu IP), ICMP (folosit pentru anunţarea erorilor), IGP,
IS-IS, IGRP, EIGRP, RIP (toate sunt protocoale de routare folosite pentru schimbarea tabelelor
de routare între routere), IPX, IP.
7 Aplicaţie
Gândiţi-vă la selectarea liniilor de cale ferată într-o gară,
adresare, selecţia căilor de comunicaţie.
6 Prezentare
5 Sesiune Adresarea şi rutarea
pachetelor.
4 Transport
Asigură adresarea logică şi selectarea căii de
3 Reţea rutare
1 Fizic

Nivelul Legătură de date
Este nivelul care face trecerea datelor din calculator în mediul prin care este trimisă informaţia
(cablu, fibra optică sau unde radio).
Acest nivel controlează fluxul de date în mediul de transport, oferă adresarea fizică (adresele
MAC). Aici se regăsesc tehnologiile care asigură diferite topologii logice ale reţelelor (Ethernet,
IEEE 802.3, IEEE 802.5, FDDI, Token Ring etc).
Cu alte cuvinte nivelul Legătură de date este responsabil cu adresarea fizică şi cu accesul la
mediu (canal de comunicare).
La nivelul Legătură de date pachetele primite de la nivelul Reţea sunt transformate în cadre
(frame-uri). Antetul adăugat la formarea cadrelor conţine adresa fizică a interlocutorilor, iar
coada adăugată conţine informaţii pentru corectarea de erori.
7 Aplicaţie
Gândiţi-vă la controlul accesului pe un aeroport.
6 Prezentare
5 Sesiune controlul
4 Transport accesului
3 Reţea
2 Legătură de date Asigură adresarea fizică si accesul la mediul de
transport
1 Fizic
Protocoale: HDLC, LAPB, LAPD, PPP, SLIP. Multe dintre acestea definesc modalitatea de
încapsulare în liniile seriale.

Nivelul Fizic
Nivelul Fizic defineşte specificaţiile electrice şi fizice ale mediilor de comunicare şi ale
echipamentelor. Specificaţiile vizează nivelul voltajului din cablu, tipurile de cablu, ratele de
transmisie a datelor, distanţa maximă de transmisie, conectorii fizici.
Nivelul Fizic transformă cadrele în biţi pentru a putea fi transmişi prin mediul de comunicare.
7 Aplicaţie
6 Prezentare
Gândiţi-vă la semnale şi medii de transmisie.
5 Sesiune
4 Transport semnale şi medii
de transmisie
3 Reţea
1 Fizic Asigură transmisia binară a datelor
Comunicarea între 2 stații din rețele diferite

Linkuri utile ce ne demonstrează transmiterea datelor confor modelului OSI:
https://www.youtube.com/watch?v=vv4y_uOneC0&t=2s
https://www.youtube.com/watch?v=FxFJ1XlWtdI&t=190s
https://www.youtube.com/watch?v=LANW3m7UgWs&t=2s
3.2. Modelul de referință TCP/IP
Deși modelul de referință OSI a fost creat pentru asigurarea interoperabilității

echipamentelor de rețea, modelul TCP/IP a fost conceput pentru a oferi o referință pentru
dezvoltarea de protocoale compatibile.
Modelul de referință TCP/IP și stiva protocolului TCP/IP (TCP/IP protocol stack) au făcut
posibilă comunicarea între două computere aflate în oricare parte a lumii, cu viteza luminii.
Astfel, TCP (Tranmission Control Protocol) are rolul de împărţire a datelor în pachete şi
asigură transmiterea corectă a mesajelor între computere. Pachetele sunt numerotate, putându-se
verifica primirea lor în forma în care au fost transmise şi reconstituirea mesajelor lungi, formate
din mai multe pachete.
IP (Internet Protocol) asigură livrarea pachetelor numai dacă în funcționarea rețelelor nu apar
erori. Dacă un mesaj este prea lung, IP cere fragmentarea lui în mai multe pachete. Transmiterea
pachetelor IP se face între calculatoare gazdă şi nu direct între programele de aplicație.
Protocolul TCP/IP are avantajul că nu depinde de configurația hardware, de mediile de

transmisie, şi este suportat de majoritatea sistemelor de operare.
Spre deosebire de OSI, modelul TCP/IP are doar patru niveluri:
4 Aplicaţie
3 Transport
2 Internet
1 Acces reţea
Deși două dintre niveluri au același nume ca la modelul OSI, nu trebuie confundate între ele
pentru că fiecare nivel are funcții total diferite pentru fiecare model în parte.

Nivelul Aplicaţie
Proiectanții TCP/IP au
considerat că protocoalele de
nivel superior trebuie să
includă detaliile nivelurilor
prezentării şi sesiunii ale
modelului OSI. Pur şi simplu
au creat un nivel aplicație care
manevrează protocoalele de
nivel superior, problemele de
reprezentare, codificările şi
controlul dialogurilor. TCP/IP TCP/IP
combină toate aceste deziderate
într-un singur nivel, care
asigură împachetarea corectă a
datelor pentru nivelul următor.
Nivelul Aplicație oferă servicii de rețea aplicațiilor utilizator cum ar fi browserele web,
programele de e-mail, terminalul virtual (TELNET), transfer de fişiere (FTP).
Nivelul Transport
Nivelul transport al modelului

TCP/IP administrează transmisia de
date de la un computer la altul,
asigurând calitatea serviciului de
comunicare, siguranța liniei de
transport, controlul fluxului şi
detecția şi corecția erorilor. Una
dintre funcțiile acestui nivel este de a
TCP/IP împărți datele în segmente mai mici
pentru a fi transportate ușor prin
rețea. El este proiectat astfel încât să
permită conversații între entitățile
pereche din gazdele sursă, respectiv, destinație.
În acest sens Nivelul Transport implică două protocoale capăt-la-capăt: protocolul de control al
transmisiei (TCP) şi protocolul datagrama al utilizatorului (UDP)
TCP (Trasmission Control Protocol) este un protocol sigur orientat pe conexiune care permite ca
un flux de octeți trimiși de pe o mașină să ajungă fără erori pe orice altă mașină din rețea.
Orientarea pe conexiune nu semnifica faptul că există un circuit între computerele care
comunică, ci faptul că segmentele nivelului Aplicație călătoresc bidirecțional între două gazde

care sunt conectate logic pentru o anumită perioadă. Acest proces este cunoscut sub denumirea
de packet switching.
TCP/IP fragmentează fluxul de octeți în mesaje discrete şi pasează fiecare mesaj nivelului
Internet. TCP tratează totodată controlul fluxului pentru a se asigura că un emițător rapid nu
inundă un receptor lent cu mai multe mesaje decât poate acesta să prelucreze.
Al doilea protocol din acest nivel, UDP (User Datagram Protocol), este un protocol nesigur, fără
conexiuni, destinat aplicaţiilor care doresc să utilizeze propria lor secvenţiere şi control al
fluxului. Protocolul UDP este de asemenea mult folosit pentru interogări rapide întrebare-
răspuns, client-server şi pentru aplicaţii în care comunicarea promptă este mai importatntă decât
comunicarea cu acurateţe, aşa cum sunt aplicaţiile de transmisie a vorbirii şi a imaginilor video.
Nivelul Internet
Iniţial nivelul reţea trebuia să

asigure rutarea pachetelor în
interiorul unei singure reţele.
Cu timpul a apărut
posibilitatea interconexiunii
între reţele, astfel încât acestui
nivel i-au fost adăugate
funcţionalităţi de comunicare
TCP/IP
între o reţea sursă şi o reţea
destinaţie.
Pe lângă rolul nivelului

Internet de a trimite pachete
de la sursă spre reţeaua internetwork (dintre reţele) este şi cel de a controla sosirea lor la
destinaţie indiferent de traseul sau reţelele traversate până la destinaţie. Protocolul specific care
guvernează acest nivel se numeşte protocol Internet (IP). În acest nivel se realizează alegerea
căii optime şi distribuirea pachetelor. Acesta este locul unde acţioneaza routerul în internet.
În stiva TCP/IP, protocolul IP asigură rutarea pachetelor de la o adresă sursă la o adresă

destinaţie, folosind şi unele protocoale adiţionale, precum ICMP sau IGMP. Determinarea
drumului optim între cele două reţele se face la acest nivel.
Comunicarea la nivelul IP este nesigură, sarcina de corecţie a erorilor fiind plasată la nivelurile
superioare (de exemplu prin protocolul TCP). În IPv4 (nu şi IPv6), integritatea pachetelor este
asigurată de sume de control.
Nivelul Acces reţea
Pe acest nivel sunt definite Standardele şi

tehnologiile Ethernet IEEE 802.3, precum
CSMA/CD şi 10BASE-T.
V.Zavadschi Arhitectura rețelelor de calculatoare CEITI TCP/IP 15

Acest strat se ocupă cu toate serviciile pe care le necesită un pachet IP pentru a realiza o legatură
fizică, incluzând şi detalii legate de tehnologiile LAN şi WAN, de medii de transmisie, adică
ceea ce fac nivelurile OSI Legătură de date şi Fizic.
Protocoalele TCP/IP
FTP HTTP SMTP DNS DNS TFTP
TCP UDP
IP
Alte LAN şi
INTERNET LAN
WAN
3.3. Compararea modelelor OSI şi TCP/IP
Comparaţie OSI - TCP/IP
Modelul OSI şi modelul TCP/IP sunt ambele modele de referinţă folosite pentru a descrie
procesul de transmitere a datelor.
Dar de ce trebuie să le studiem pe amândouă când unul poate ar fi suficient?
Modelul OSI este folosit pentru dezvoltarea standardelor de comunicaţie pentru echipamente şi
aplicaţii ale diferiţilor producători. Specialiştii îl preferă pentru analize mai atente şi ca
fundament în orice discuţie legată de reţele.
Pe de altă parte este adevărat că TCP/IP este folosit pentru suita de protocoale TCP/IP şi este mai
folositor pentru că este implementat în lumea reală.
Ca utilizatori finali avem de-a face numai cu nivelul aplicaţie, dar cunoaşterea detaliată a
nivelurilor este vitală pentru realizarea unei reţele. Este adevărat că majoritatea utilizatorilor nu
ştiu mai nimic despre protocoale de rutare sau alte detalii, dar este de asemenea adevărat că
aceşti utilizatori nu trebuie să realizeze reţele scalabile şi sigure aşa cum trebuie să realizeze un
specialist.

Comparând cele două modele de referinţă (OSI şi TCP/IP) vedem diferenţe însă sunt şi
asemănări. Deşi modelul OSI are 7 niveluri iar TCP/IP are doar 4 niveluri, rolul lor per ansamblu
este în final acelaşi.
OSI TCP/IP
7 Aplicaţie 4
6 Prezentare Aplicaţie
5 Sesiune
4 Transport 3 Transport
3 Reţea 2 Internet
Acces reţea
1 Fizic 1
Asemănări
 Ambele au niveluri
 Ambele au nivelul aplicaţiei, deşi fiecare conţine servicii diferite
 Ambele au nivelurile reţelei şi transportului comparabile
 Ambele folosesc tehnologia de tip packet switching (nu cea circuit switching)
 Administratorii de reţea trebuie să le cunoască pe amândouă
Deosebiri
 TCP/IP combină în nivelul său Aplicaţie (4) nivelele Aplicaţie (7), Prezentare (6) şi
Sesiune (5) din modelul OSI.
 TCP/IP combină nivelul Legătură de date (2) şi nivelul Fizic (1) din modelul OSI într-
un singur nivel numit Acces Reţea (1).
 TCP/IP pare a fi mai simplu deoarece are mai puţine niveluri.
 Protocoalele TCP/IP reprezintă standardele pe baza cărora s-a dezvoltat Internetul.

 Reţelele tipice nu sunt construite pe baza protocoalelor OSI, deşi modelul OSI este
considerat ca ghid.
 TCP/IP folosește protocolul UDP care nu garantează întotdeauna livrarea de pachete

precum face nivelul transport din modelul OSI.
Un specialist va folosi modelul OSI, dar şi protocoalele TCP/IP. Va privi protocolul TCP
ca pe un protocol al nivelului Transport (4) din modelul OSI, IP ca pe un protocol al nivelului
Reţea (3) din modelul OSI, şi Ethernet ca o tehnologie a nivelelor Legătură de date(2) şi
Fizic (1) din modelul OSI.
Concluzii:
Avantajele oferite de împărţirea reţelelor în niveluri sunt:
- Standardizarea componentelor reţelelor, permiţând astfel crearea acestora de către diversi

producători.
- Permiterea comunicării între tipuri diferite de componente software şi hardware.
- Previne ca schimbările apărute într-un nivel să nu afecteze celelalte niveluri, permiţând

astfel dezvoltarea rapidă a acestora.
- Fenomenul de comunicare în reţea este descompus în părţi mai mici şi implicit mai
simple.
- Comunicarea prin reţea devine mai puţin complexă, înţelegerea şi învăţarea modului în
care informaţia este trimisă şi primită devenind mai uşor de făcut.
Studierea acestor niveluri permite să înţelegem cum circulă pachetele de date de la o reţea la
alta şi ce echipamente operează în fiecare nivel în momentul când informaţia circulă prin el.
Astfel depanarea(troubleshooting-ul) problemelor care pot apărea în cursul fluxului pachetului
de date se poate face mai ușor.
În rezultatul prelucrării unității de conținut elevul trebuie să fie capabil:

1. Să modeleze comunicarea pe niveluri dintre 2 calculatoare

4. Medii de transmisie și echipamente de interconectare în rețele
4.1.Medii de transmisii
Majoritatea retelelor actuale sunt conectate prin fire sau cabluri, care actioneaza ca mediu fizic de transmisie in retea, transportând semnalele
intre calculatoare.
Majoritatea tipurilor de retele folosesc doar trei mari categorii de cabluri:
1) Coaxial
2) Torsadat (twisted - pair)
3) Fibra optica
1) Cablul coaxial
Cablu coaxial constă dintr-un miez de cupru, înconjurat de un înveliş izolator, apoi de un strat de ecranare format dintr-o plasă metalică şi de o
cămaşă exterioară de protecţie.
 Ecranele protejează datele transmise prin cablu, eliminând zgomotul, astfel datele nu vor fi distorsionate.
 Miezul unui cablu coaxial transportă semnale electrice.
 Aceste semnale electrice reprezintă datele.
 Dacă miezul şi plasa de sârmă se ating, se produce un scurtcircuit.
 Acesta conduce la distrugerea datelor care circulă prin cablu.
 Cablul coaxial este destul de rezistent la interferenţe.
 Acesta a fost motivul pentru care cablul coaxial a fost utilizat în cazul distanţelor mari.
Tipuri de cablu coaxial:
 Thicknet 10BASE5 – Cablu coaxial gros care a fost folosit in reţelistică şi funcţiona la viteze de 10 megabiţi pe secundă până la o distanţă
maximă de 500 de metri.
 Thinnet 10BASE2 – Cablu coaxial subţire, care a fost folosit în reţelistică şi funcţiona la viteze de 10 megabiţi pe secundă până la o distanţă
maximă de 185 de metri, după care semnalul începea să se atenueze. Face parte din familia numită RG-58 şi are o impedanţă de 50 ohmi.

Fig.4.1 Thicknet 10BASE5 Thinnet 10BASE2
Conectori pentru cabluri coaxiale
 Pentru conectarea la calculator se folosesc componente de conectare BNC (British Naval Connector) – pentru cablul coaxial Thinnet 10Base2.
 Conectorul de cablu (Fig. 4.2) destinat sertizării la cele două capete ale cablului.
 Conectorul BNC-T (Fig. 4.3) cuplează placa de reţea din calculator la cablul de reţea.
 Conector BNC bară (Fig. 4.4) conectează doua segmente de cablu coaxial subţire.
 Terminatorul BNC (Fig. 4.5) se foloseşte la fiecare capăt al magistralei pentru a absorbi semnalele parazite. Fără terminatoare o reţea de tip
magistrală nu poate funcţiona.
Fig. 4.2 Conector de cablu Fig. 4.3 Conector BNC-T Fig. 4.4 Conector BNC bară Fig. 4.5 Terminator BNC
2) Cablul torsadat (twisted - pair)

Cablu torsodat este un tip de cablu, care are în compoziţia sa cupru.
 Se foloseşte în reţelele telefonice şi în majoritatea reţelelor Ethernet.
 Constă din două fire de cupru izolate, răsucite unul împrejurul celuilalt.
 O pereche de fire formează un circuit.
 Torsadarea oferă protecţie împotriva interferenţelor cauzate de celelalte perechi de fire din cablu.
 Perechile de fire de cupru sunt acoperite intr-o izolaţie de plastic codificată pe culori şi sunt torsadate împreuna.
 O izolaţie exterioară protejează fasciculul de perechi torsadate.
Funcţionare, anularea surselor de zgomot
 La trecerea curentului printr-un fir de cupru, este creat un câmp magnetic în jurul firului.
 Fiecare circuit are doua fire, iar intr-un circuit cele doua fire au câmpuri magnetice de sens opus.
 Astfel se produce efectul de anulare a câmpurilor magnetice
Tipuri de cablu torsadat:
 Cablu torsadat neecranat (Unshielded twisted-pair - UTP) – Cablu are patru perechi de fire (Fig. 4.6). Acest tip de cablu se bazează numai pe
efectul de anulare obţinut prin torsadarea perechilor de fire care limitează degradarea semnalului cauzată de interferenţe electromagnetice (EMI)
şi interferenţe în frecvenţa radio (RFI). UTP este cel mai folosit tip de cablu în reţele. Lungimea unui segment poate fi de maxim 100 m. Prețul
cablului nu este mare și este ușor de utilizat, dar poate produce mai multe erori decât alte tipuri de cabluri și are limitări de a lucra pe distanțe
lungi fără regeneratoare de semnal. Prin urmare, acesta ar fi bun pentru conectarea dispozitivelor din apropiere și în cazul în care erorile nu sunt
critice.
 Cablu torsadat ecranat cu folie (Foiled Twisted Pair – FTP) - Cablu complet ecranat prin folie conductivă (Folie - F), cu perechi torsadate
neecranate (UTP). Acest cablu este foarte similar cablului UTP simplu, sigura diferență fiind folia suplimentară, în general din aluminiu,
amplasată sub învelișul principal din plastic al cablului(Fig. 4.7). Această protecție îmbunătățește foarte mult fiabilitatea cablului pentru
transferuri, deoarece generează un ecran similar cu cel al cablurilor coaxiale din antenele TV. Folia dată are, de asemenea, rolul de conductor de
împământare. Acestea vor fi puțin mai scumpe decât UTP, dar sunt mai bune pentru distanțe mai mari și unde erorile sunt mai critice. Așadar, cu
excepția cazului în care aveți nevoie de kilometri de cabluri, versiunea FTP (F/UTP) este, cu siguranță, opțiunea mai bună.
 Cablu torsadat ecranat (Shielded twisted-pair - STP) – Fiecare pereche de fire este acoperită de o folie metalică pentru a ecrana şi mai bine
zgomotul (Fig. 4.8). Patru perechi de fire sunt ulterior învelite într-o altă folie metalică. STP reduce zgomotele electrice din interiorul și exteriorul
cablului. Lungimea unui segment poate fi de maxim 100 m. Este cel mai scump.

„
Fig. 4.6 Cablu torsadat UTP Fig. 4.7 Cablu torsadat cu folie FTP Fig. 4.8 Cablu torsadat STP
Categorii de cablu UTP
Conform standardului TIA/EIA 568A (SUA) şi EN 50173 (Europa) cablurile torsadate au următoarea clasificare:
Standard
Bandă de
TIA/EIA EN50173 Conectori Utilizări
frecvenţe
568A
până la 100
cat. 1 Clasă A servicii de telefonie
kHz
până la 1
cat. 2 Clasă B servicii de telefonie şi control access
MHz
RJ11
până la 16
cat. 3 Clasă C RJ12 10BASE-T Ethernet, telefonie
MHz
RJ45
până la 20
cat. 4 - RJ45 reţea de date Token Ring
MHz
FastEthernet 100Base-TX şi Gigabit până la 100
cat. 5/5e Clasă D RJ45 MHz
Ethernet 1000Base-T

până la 250
cat.6 Clasă E RJ45 ATM622, GigabitEthernet 1000Base-T
MHz
până la 500
cat. 6A Clasă EA RJ45 GigabitEthernet şi 10GBase-T
MHz
Conectori şi prize folosite pentru UTP şi STP / FTP

 Tipul de conector şi priză folosit pentru cablul UTP şi STP / FTP se numeşte 8 Position 8 Contact (8P8C).
 Chiar dacă denumirea de conector şi priză RJ-45 este greşită, noi o vom folosi pentru că denumirea este larg răspândită.
 Pentru cablul torsadat UTP folosim conectorul RJ-45 neecranat.
 Pentru STP şi FTP folosim conectorul RJ-45 ecranat (Fig. 4.9).
 Conectorul şi priza RJ-45 are 8 pini care fac legătura între firele cablului torsadat şi priza UTP care se află îngropată în echipamente, de exemplu:
în plăci de reţea (Fig 4.10).
Fig. 4.9 Conectori RJ-45 ecranat şi neecranat Fig. 4.10 Priză RJ-45
Intereconectarea echipamentelor de rețea prin cablurile torsodate
 Pentru interconectarea echipamentelor de reţea folosim unul dintre cele două standarde. Cele mai multe reţele sunt cablate în conformitate cu
standardul TIA/EIA 568B (în Europa).
 Cablurile UTP / STP / FTP folosesc doar patru fire din cele opt disponibile pentru transmiterea şi recepţia datelor în reţea.
 Cele patru fire folosite pentru recepţia şi transmisia datelor sunt: portocaliu, portocaliu - alb, verde, verde - alb.
 Pinii folosiţi la transmiterea datelor sunt pinii 1 şi 2, în timp ce pinii 3 şi 6 sunt utilizaţi pentru recepţia informaţiei.
 Deci se folosesc două fire pentru transmisie (Tx+ şi Tx-) şi două pentru recepţie (Rx+ şi Rx-).
Notă:
 Firele de Tx şi firele de Rx trebuie să facă parte din aceeaşi pereche de fire!!!
 Prima pereche ajunge pe pinii 1 şi 2, iar a doua pereche pe pinii 3 şi 6.
 Dacă nu este respectat standardul există marele risc ca cele două fire folosite pentru Rx sau Tx să nu facă parte din aceeaşi pereche, moment în
care torsadarea nu mai este practic folosită şi nu se vor mai anula câmpurile electrice generând interferenţe serioase.
Patchcord – denumirea universală a cablurilor pentru interconectarea echipamentelor de reţea.
 Un patchcord este de fapt un cablu torsadat ecranat sau neecranat cu conectori RJ-45.
 Un patchcord poate să fie de 3 feluri, în funcţie de dispunerea firelor la cele două capete, cu fiecare dintre tipuri destinate conexiunilor între
anumite echipamente:
 Straight-through cable (cablul direct)
 Cross-over cable (cablul inversor)
 Rollover cable – (cablul consolă)
Notă
 Cablurile straight-through sunt folosite la interconectarea echipamentelor de categorii diferite, de exemplu calculatorul şi hub-ul / switch-ul.
 Cablurile crossover conecteză echipamente similare, de exemplu calculator cu calculator.
Straight-through cable (cablul direct) - este cel mai des utilizat tip de cablu în reţele locale pentru interconectarea echipamentelor de
reţea. Distribuţia firelor, pe culori, la cele două capete ale unui asemenea cablu, este prezentată în figura de mai jos (Fig. 4.11).

Fig. 4.11 Ordinea firelor într-un cablu Straight-Through (cablu direct)
Cross-over cable (cablul inversor) - dacă inversăm la cele două capete ale unui patch-cord firele corespunzătoare pinilor folosiţi pentru transmisie,
respectiv recepţie, obţinem un cablu cross-over.
 Acest cablu inversează pinii 1 şi 2 cu pinii 3 şi 6.
 Pinul 1 ajunge în cealaltă parte la pinul 3 şi pinul 2 la pinul 6. Acest cablu se realizează făcând un conector pe standardul A şi unul pe
standardul B, practic se inversează perechile portocaliu cu verde (4.12).
Fig. 4.12 Ordinea firelor într-un cablu Cross-Over (cablu inversor)
Rollover cable – (cablul consolă) dacă dispunem firele la celălalt capăt în ordine inversă, obţinem un cablu rollover.
 Este un tip de cablu null-modem care este des folosit pentru conectarea unui calculator cu portul consolă a unui router (Fig. 4.13).
Fig. 4.13 Ordinea firelor într-un cablu Rollover (cablu consolă)

Moduri corecte pentru interconectarea echipamentelor de reţea folosind diferite tipuri de cabluri patch
PC CROSSOWER PC
PC STRAIGHT -THROUGH SWITCH
PC STRAIGHT -THROUGH HUB

SWITCH CROSSOWER SWITCH
SWITCH CROSSOWER HUB
SWITCH STRAIGHT -THROUGH ROUTER

Instrumente utilizate la montarea patchcord-lor
 Cleşte sertizor UTP - se foloseşte pentru montarea conectorului RJ-45 ecranat sau neecranat (Fig 2.10).
 Punchdown tool (Crone tool) - se foloseşte pentru fixarea firelor torsadate în priza RJ-45 şi în patch panel (Fig 2.11).
Cleşte sertizor Punchdown tool

 Pentru cablul torsadat STP şi FTP nu folosiţi conector RJ-45 neecranat!
 În acest caz ecranarea cablului se va comporta ca o antenă, care poate duce la distrugerea datelor care circulă prin cablu.
Montarea conectorului RJ-45 se face conform standardelor TIA/EIA-568A şi TIA/EIA-568B (Fig.).

Fig. Ordinea firelor în conectorul şi priza RJ-45 conform standardelor TIA/EIA 568A şi TIA/EIA
568B
 Conectorii RJ-45 folosţi pentru terminarea cablurilor UTP conţin 8 găuri în care trebuie introduse cele 8 fire, apoi cu ajutorul unui cleşte de
sertizat UTP se sertizează conectorul RJ-45.
 În dreptul fiecărei găuri din conectorul RJ-45 se află o lamelă metalică care iniţial este deasupra găurii, astfel încât firul intră uşor.
 În timpul acestui proces de sertizare lamela metalică din dreptul fiecărei găuri este apăsată şi străpunge firul, astfel se realizează contactul electric.
 Trebuie acordată mare atenţie la detorsadarea firelor!
 Atunci când este îndepărtat manşonul de plastic cu ajutorul unui tăietor de cabluri şi sunt detorsadate perechile pentru a putea introduce firele în
conector, trebuie avută mare grijă ca bucata de cablu detorsadat să fie cât mai mică.
 În caz contrar, va apărea o interferenţă între fire, generând crosstalk (diafonie).
 Trebuie tăiaţi cam 3-4 cm din manşon, apoi sunt detorsadate firele, sunt aranjate în ordinea dorită conform standardului, iar apoi cu ajutorul unor
lame pe care le are cleştele de sertizat, sunt tăiate firele, lăsând cam 3/4 din lungimea conectorului RJ45.
 În acest fel firele vor ajunge până în capătul conectorului RJ-
45, asigurând un contact electric perfect, iar bucata detorsadată va fi aproape inexistentă, minimizând riscul apariţiei crosstalk-ului (Fig 2.13).

3) Fibra optica
Comunicaţiile au atins un punct în care, oricât de mare ar fi nevoia omului de a dialoga cu alte fiinţe umane, ea poate fi acoperită. Lucrul acesta se face
cu ajutorul tehnologiilor broadband (tehnologii de bandă largă – permit accesul la Internet de mare viteză; semnalul transmis este un semnal analogic;
în sistemele de transmisie de bandă largă semnale multiple (voce, date, semnal video) sunt transmise simultan pe acelaşi suport fizic folosindu-se tehnica
de multiplexare în frecvenţă). Cel mai puternic suport de transmisie este fibră optică.
Cablul de fibră optică este utilizat pentru reţelele de comunicaţii şi constă din două fibre închise în lăcaşuri separate. În secţiunea transversală se observă
că fiecare fibră optică este înconjurată din straturi formate din materiale protectoare tampon de obicei din plastic şi dintr-o manta exterioară tot din plastic.
Mantaua exterioară protejează întregul cablu, în timp ce plasticul din interior se conformează standardelor de construcţii şi de foc. Kevlarul oferă o
protecţie suplimentară pentru fibrele de sticlă de grosimea firelor de păr. Uneori fibra mai prezintă şi un fir de oţel pentru o creştere a rezistenţei cablului.
Tehnic vorbind, transmisia datelor prin fibra optică se bazează pe conversia impulsurilor electrice în lumină. Aceasta este apoi transmisă prin
mănunchiuri de fibre optice până la destinaţie, unde este reconvertită în impulsuri electrice.
Aceasta înseamnă:
- rată de transfer foarte mare în raport cu celelalte tipuri de conexiune (practic nelimitată, şi încă imposibil de folosit la maximum de către aplicaţiile
existente);
- mai multă siguranţă - fibra optică este insensibilă la perturbaţii electromagnetice şi este inaccesibilă scanărilor ilegale (interceptări ale
transmisiunilor);
- posibilitatea de instalare rapidă şi simplă, în orice condiţii, datorită greutăţii reduse a cablului optic şi existenţei mai multor tipuri de cabluri;
- fibra optică reprezintă soluţia pentru accesul de mare viteză la serviciile Internet, utilizând fibra optică pentru conexiuni dedicate permanente. Este
recomandată firmelor cu un număr mare de posturi de lucru cuplate la reţeaua Internet şi cu un transfer informaţional susţinut pe tot timpul unei zile
de lucru.
De ce se preferă transmisiunile pe fibră optică? Iată câteva răspunsuri posibile:
o Nevoia crescândă pentru comunicaţii diversificate, sigure, de mare viteză;
o Diversificarea serviciilor oferite;
o Cererea de trafic pe Internet se triplează în fiecare an;
o Permit transmiterea unei lărgimi de bandă deosebit de mari;
o Creşte considerabil lungimea transmisiei fără repetor;
o Performanţele transmisiei sunt foarte mari;
o Nu sunt afectate de perturbaţii electromagnetice;

o Lungimi de cablu de instalare de ordinul kilometrilor.
Fibra optică este un conductor din sticlă sau plastic care transmite informaţii folosind lumina. Un cablu cu fibra optică conţine una sau mai multe
fibre optice acoperite de o teacă sau cămaşă. Datorită faptului că este confecţionat din sticlă, cablul cu fibră optică nu este afectat de interferenţele
electromagnetice sau interferenţele cu frecvenţele radio. Toate semnalele sunt convertite în impulsuri de lumină pentru a intra în cablu, şi convertite
înapoi în semnale electrice când părăsesc cablul. Aceasta înseamnă că un cablu cu fibră optică poate transmite semnale care sunt mai clare, ajung mai
departe şi au o lăţime de bandă mai mare decât cablurile de cupru sau alte metale.
Proprietăţile de bază ale fibrei optice sunt următoarele:
o Fibra optică are o structura cilindrică;

o Este construită din SiO2;
o Este un ghid de undă;
o Are un coeficient de atenuare pe km foarte mic;

o Fabricată din sticlă printr-un proces de turnare la cald;
o Indicele de refracţie al miezului este întotdeauna mai mare decât indicele de refracţie al învelişului primar (cladding);
o Fenomenul de propagare a luminii este bazat pe reflexia internă totală în miezul fibrei.
Cablurile cu fibră optică pot atinge distanţe de mai multe mile sau kilometri înainte de a fi nevoie ca semnalul să fie regenerat. Totuşi cablul cu fibră
optică are un preţ mai mare decât cablul de cupru şi conectorii sunt de asemenea mai costisitori şi mai greu de instalat. Conectorii pentru fibră optică
sunt SC, ST si LC. Aceste trei tipuri de conectori pentru fibra optică sunt half-duplex, ceea ce permite datelor să circule într-o singură direcţie. Astfel,
pentru comunicaţia prin fibră optică este nevoie de două cabluri.
Există două tipuri de cabluri cu fibră optică:
 Single-mode (unimodal) – cablul cu fibră optică unimodal permite doar unui singur mod (lungime de undă) de lumină să treacă prin fibră. Acest
tip de cablu permite lăţimi de bandă mari precum şi parcurgerea unor distanţe mult mai mari. Cablul are un miez foarte subţire. Este mai greu de
fabricat, foloseşte rază laser ca metodă de generare a luminii şi poate transmite semnale la distanţe de zeci de kilometri cu uşurinţă. Lungimea
maximă a cablului este de 10 Km sau chiar mai mult. Miezul fibrei este de 9 microni în diametru şi transmite lumina de la laser în infraroşu
(lungimea de undă este de la 1300 nm până la 1550 nm). Cablul unimodal este folosit de obicei pentru magistralele de comunicaţii dintre
campusuri şi oraşe.
 Multimode (multimodal) – cablul de fibră optică multimodal permite propagarea a multiple moduri de lumină prin fibră. Cablul are un miez
mai gros decât cablul single-mode. Este mai uşor de fabricat, poate folosi surse de lumină mai simple (LED-uri) şi funcţionează bine pe distanţe
de câtiva kilometri sau mai puţin. De obicei lungimea maximă a cablului este de 2 Km. Miezul fibrei optice este de 62.5 microni în diametru şi
transmite lumina în infraroşu de la LED-uri (lungimea de undă de la 850 nm la 1300 nm). Este utilizat adeseori pentru aplicaţiile grup de lucru şi
pentru aplicaţiile intra-clădire.
Părţile de ghidare luminoase din interiorul fibrei optice sunt denumite miez (core) şi protecţie (cladding). Miezul este format de obicei din sticlă pură cu
un indice mare de refracţie. Deoarece stratul de protecţie din sticlă care înconjoară fibra optică are indice mic de refracţie lumina va fi reţinută sau altfel
spus captată în miez şi acest proces care are loc în fibră se numeşte reflexie internă totală. Aceasta permite fibrei optice să reacţioneze ca o ţeavă uşoară,
ghidând astfel lumina pe distanţe uriaşe, chiar şi în cazul curbării fibrei.

Un cablu cu fibră optică este format din una sau mai multe fibre optice învelite într-o teacă sau cămaşă. Este cel cel mai scump dintre cele patru medii
de transmisie dar suportă viteze de linie de peste 1 Gbps.

Fibrele optice sunt nişte fire lungi de sticlă foarte pură de diametrul unui fir de păr. Ele sunt adunate în pachete numite cabluri optice şi sunt
folosite pentru transmiterea de semnale luminoase pe distanţe mari. Fibrele optice sunt utilizate pe scară largă în telecomunicatii, ele permiţând transmisia
pe distanţe şi la rate de date mai mari decât alte medii de comunicaţie. Fibrele sunt utilizate în locul conductorilor clasici din metal, datorită pierderilor
foarte mici şi a imunităţii la perturbaţiile cauzate de câmpurile electromagnetice. Fibrele optice sunt de asemenea utilizate pe post de senzori, şi într-o
varietate de alte aplicaţii. Lumina este ţinută în "miezul" de fibră optică de reflexia totală internă. Acest lucru face ca fibra să acţioneze ca un ghidaj
pentru lumină.

Fibrele care suportă mai multe căi de propagare transversală (module) sunt numite fibre multimode (MMF). Părţi componente ale unei fibre optice
sunt:
o miez (core) - centrul fibrei prin care circulă lumina;

o învelis optic (cladding) - material optic care înveleşte miezul şi care reflectă total lumina;
o învelis protector (coating) - înveliş de plastic care protejează fibra de zgârieturi şi umezeală

Există şi fibre optice făcute din plastic cu miezul de până la 1 milimetru diametru şi lungimea de undă de 650 nm. Lumina roşie transmisă în acest
caz este vizibilă.

Deşi lumina este o undă electromagnetică, lumina din fibre nu este considerată wireless deoarece undele electromagnetice sunt dirijate prin fibra
optică. Termenul wireless este rezervat pentru undele electromagnetice radiate sau nedirijate.
Recapitulând principalele caracteristici ale fibrelor optice sunt:
o Viteză de transmisie mare, de peste 1 Gbps;

o Sunt scumpe;
o Dimensiunile mediului de comunicaţie şi al conectorilor sunt reduse;
o Lungimi mari ale cablului cu fibră optică: peste 10 Km la tipul de fibră unimodal; până la 2 Km pentrul tipul multimodal.
Acum vom realiza un studiu comparativ asupra caractersticilor principalelor medii de reţea. Tabelul care urmează oferă o vedere de ansmblu asupra
diverselor tipuri de medii de reţea şi îl puteţi utiliza ca referinţă. Suportul de transmisie a datelor sau mediul de reţea constituie principala investiţie pe
termen lung pe care o faceţi într-o reţea. Alegerea tipului de mediu va influenţa tipul de placă de reţea instalată, viteza reţelei şi capacitatea reţelei de
adaptare la viitoarele cerinţe.
Tipul Lungimea Viteza Costuri Avantaje Dezavantaje

mediului maximă a
segmentului
UTP 100 m de la 10 cel mai uşor de instalat; susceptibil de
Mbps la ieftin interferenţe; poate
1000 Mbps
disponibil pe scară acoperi doar o
largă şi utilizat distanţă limitată
peste tot în lume.
STP 100 m de la 10 mai convorbiri greu de instalat;
Mbps la 100 scump încrucişate reduse, poate acoperi doar o
Mbps decât mai rezistent la distanţă limitată
cablul interferenţele EMI
UTP decât cablul coaxial
thinnet-ul sau UTP-
ul
Fibră 10 km şi de la 100 cel mai nu poate fi dificil de instalat
optică chiar mai Mbps la 100 scump interceptat, astfel
mult Gbps securitatea este
(unimodal); (unimodal); mai bună; poate fi
utilizat pe distanţe
2 km şi chiar de la 100 mari; nu este
mai mult Mbps la susceptibil de
(multimodal) 9.92 Gbps interferenţe EMI;
(multimodal) are viteze de
transfer mai mari
decât cablul coaxial
şi decât cablul
torsadat

4) Comunicaţii fără fir (wireless)
Reţelele fără fir sunt reţele de aparate interconectate pe bază de unde radio, infraroşii şi alte metode fără fir (wireless). Pentru LAN-urile wireless
o componentă cheie este hub-ul wireless sau punctul de acces utilizat pentru distribuirea semnalului. Pentru recepţionarea semnalelor provenite de la
punctul de acces, un calculator sau un laptop trebuie să conţină o placă de reţea wireless (wireless NIC – Nework Interface Card). Semnalele wireless
sunt unde electromagnetice ce pot călători prin vidul spaţiului extraterestru şi printr-un mediu ca aerul. Din acest motiv, nu mai este necesar nici un
mediu fizic pentru propagarea semnalelor wireless, rezultând astfel o metodă instabilă de construire a unei reţele. Semnalele wireless lucrează în spectrul
de radio frecvenţă (RF) pentru transmiterea pachetelor de tip voce, video şi date cuprinzând frecvenţe din banda de la 3 kHz până la 300 GHz. Ratele
de transfer pentru transmisia datelor variază de la 9 kilobiţi pe secundă (kbps) până la peste 54 Mbps.
Diferenţa principală dintre undele electromagnetice este frecvenţa. Undele electromagnetice de frecvenţă mică au o lungime mai mare de undă
(distanţa dintre vârfurile undei sinusoidale este mai mare), în timp ce undele electromagnetice de înaltă frecvenţă au o lungime mai mică.
Iată câteva dintre cele mai folosite aplicaţii ale comunicaţiilor de date wireless:
o Accesarea Internet-ului cu ajutorul unui telefon celular;
o Stabilirea unei conexiuni Internet de acasă sau de la birou prin intermediul unui satelit;
o Transmiterea datelor între două dispozitive mobile;
o Utilizarea unei tastaturi sau a unui mouse fără fir.
O altă aplicaţie comună a transmisiilor de date wireless este LAN-ul wireless (WLAN), construit în concordanţă cu standardele 802.11 ale Institute
of Electrical and Electronics Engineers (IEEE). WLAN-urile utilizează de obicei undele radio (de exemplu, microundele pe frecvenţele 902 MHz şi 2,4
GHz) şi undele IR (infraroşii) pentru comunicaţii (de exemplu, 820 nanometri).
În ultimii ani comunicaţiile wireless au cunoscut o dezvoltare semnificativă pe plan mondial, reprezentând o soluţie alternativă la legăturile
terestre. Conexiunile fără fir devin tot mai populare, deoarece ele rezolvă probleme ce apar în cazul cînd avem multe cabluri, conectate la multe
dispozitive. Tehnologiile moderne pot interconecta echipamentele la distanţe mici, dar şi la distanţe mari. O reţea fără fir (Wireless Local Area Network,
WLAN) este un sistem de comunicaţii implementat ca extensie la, sau alternativă pentru un LAN cablat, într-o clădire sau campus, combinând
conectivitatea la viteză mare cu mobilitatea utilizatorilor, într-o configuraţie mult simplificată. Avantaje evidente, cum ar fi: mobilitate, flexibilitate,
simplitate în instalare, costuri de întreținere reduse au impus WLAN ca o soluţie tot mai mult utilizată.
În prezent există mai multe moduri de a capta datele din eter: Wi-Fi, Bluetooth, Raze infraroșii, GPRS, 3G, 4G, etc. Acestora li se adaugă o nouă
tehnologie care poate capta datele de şapte ori mai repede şi de o mie de ori mai departe decât populara tehnologie Wireless Fidelity (Wi-Fi), numită
WiMAX. În timp ce reţelele Wi-Fi simple au o rază de acţiune de aproximativ 30 m, WiMax utilizează o tehnologie de microunde radio care măreşte
distanţa la aproximativ 50 km. Astfel, se pot construi reţele metropolitane WiMAX.
Echipamente: placă de rețea, punct de acces(access point), rutere, modeme, Wi-Fi Adapter, antene

Echipamentele de transmisie/recepţie wireless sunt de obicei de două tipuri:
o Staţii bază (Base Stations)
o Staţii client (Subscriber Units)
Staţiile bază au deschiderea antenei de obicei de la 60 pînă la 360 de grade, asigurând conectivitatea clienţilor pe o anumită arie. Ele pot fi legate la o
reţea cablată prin fibră optică, cabluri metalice sau chiar relee radio. Staţiile client au antene cu deschidere mult mai mică şi trebuie orientate spre BS-
uri.

În general, pentru orice echipament wireless, fie acesta o staţie bază – fie o staţie client, antenele sînt cele care oferă robusteţe şi flexibilitate. Chiar
dacă sunt abia amintite în discuţiile pe marginea reţelelor fără fir, antenele sunt cele care optimizează anumite aplicaţii, cum ar fi legătura între mai multe
clădiri. Întrucât mediul fără fir este unul foarte dinamic, prin folosirea unor antene direcţionale se poate influenţa modalitatea de propagare a semnalului radio.
Astfel, energia şi caracteristica unui semnal pot fi direcţionate de-a lungul unui culoar îngust în loc să se lovească de pereţi, ceea ce ar duce la o risipă de
energie sau poate cauza interferenţe nedorite. Antenele omnidirecţionale emit undele radio în toate direcţiile (sferă) în timp ce antenele unidirecţionale
concentrează semnalul pe o direcţie preferenţială dată de orientarea antenei. Cu cât unghiul de emisie este mai mic, cu atât mai mare este distanţa acoperită.
Avantajul antenelor omnidirecţionale constă în faptul că antena clientului nu trebuie să fie foarte precis orientată, fiind suficient să se afle în aria de acoperire
a antenei staţiei bază. Dezavantajele sunt numeroase: risipă de putere de emisie, securitate scăzută datorită riscului ridicat de interceptare a undelor radio.
Antenele unidirecţionale se situează pe o poziţie mai bună în ceea ce priveşte folosirea mai eficientă a puterii de emisie dar şi a riscului mai scăzut de
interceptare a transmisiei. Dezavantajul lor constă în faptul că acordarea antenelor bază-client trebuie făcută foarte precis şi dimensiunea este semnificativă.
Trebuie notat că diversitatea antenelor oferă beneficii substanţiale implementărilor LAN fără fir, cum ar fi luxul folosirii mai multor antene sau posibilitatea
de a alege cel mai bun tip de antenă pentru o locaţie dată. Pentru aceasta este nevoie de o bună cunoaştere a proprietăţilor semnalului radio şi a modalităţilor
de amplasare corectă a antenelor radio. În practică, antenele amplasate prea aproape una de alta vor duce la o degradare a performanţei receptorului. Utilizarea
diferitelor tipuri de antenă are, de asemenea, impact şi asupra metodei, dar şi a rezultatelor monitorizării unei locaţii. În practică, antenele unidirecţionale se
folosesc numai pentru legături fixe de tipul punct-la-punct, cum ar fi cazul unui bridge sau router de tip wireless.
4.2.Echipamente de interconectare în rețea

În lume exista multe retele cu echipamente si programe diverse. Retelele nu pot fi extinse prin simpla adaugare a unor calculatoare si cabluri.
Fiecare topologie si arhitectura de retea are propriile sale limite. Totodata fiecare retea foloseste propriile protocoale, deci existenta retelelor de tipuri
diferite înseamnă a avea protocoale diferite. Indiferent de evolutia care va avea loc în lumea IT (tehnologia informatiei), mereu vor exista o varietate de
retele, care pentru a putea comunica unele cu altele vor trebui sa se interconecteze. Tipurile de conexiuni care pot sa apara sunt:
- LAN - LAN: utilizatorul copiaza un fisier de pe un alt sistem din alt workgroup;
- LAN - WAN: utilizatorul trimite un e - mail altui utilizator aflat la distanta;
- WAN - WAN: doi utilizatori fac schimb de date;
LAN - WAN - LAN: utilizatori din universitati diferite comunica între ei.
Pentru a interconecta între ele aceste retele sunt necesare atât echipamente speciale pentru a realiza conexiunile fizice cât si software de
interconectare. Pentru a conecta fizic doua retele este necesara plasarea unei "cutii negre", la jonctiunea dintre cele doua retele care se doresc a fi legate
(conectate), pentru a rezolva conversiile necesare atunci când datele se misca de la o retea la alta. Aceste "cutii negre" au nume diferite si în general
depinde de nivelul la care lucreaza, fiecare din ele fiind adecvate pentru o anumita forma de interconectare.
În continuare vor fi descrise principalele categorii de echipamente de interconectare a calculatoarelor/rețelelor.
Componentele de reţea pot fi împărțite în:
 Componente pasive
cablaje, conectică, alcatuiesc stratul fizic de mediu al rețelei: cupru în perechi răsucite, cupru coaxial, fibra optica, antene
 Componente active, dispozitive care acţionează:

 asupra semnalului (nivel fizic);
 structurilor de date în traficul rețelei;
 dispun de regulă de mai multe porturi fizice prin care se conectează la diversele segmente ale rețelei sau între rețele, au o parte de
electronică;
 au o interfaţă pentru administrare, soft sau hard.

Repetor
 Dispozitiv care propagă semnalele electrice între 2 porţiuni ale unei linii de reţea.
Repetorul lucrează la nivel fizic reformatând semnalul.
 Este folosit pentru prelungirea pe distanţe, a unor segmente de reţea, sau linii de
transmisie.
 Sistem 1 (sursa) Sistem 2 (destinatie)
Figura 1 - Repetorul în raport cu modelul OSI.
Hub
 Dispozitiv cu rol de conectare centrală, intr-un singur punct, a mai multor circuite de reţea.
 Este un dispozitiv repetor multiport care lucrează la nivel fizic: un semnal aplicat la intrarea unui
port se regăseşte la ieşirea tuturor celorlalte porturi.
 S-a folosit mult ca structură de bază (backbone) pentru crearea unor segmente de reţea, pe fiecare
port fiind conectată o staţie.
 Inlocuit in prezent de switch

Bridge
 dispozitiv care conectează două segmente ale unei aceleiaşi reţele
locale, controlând transferul de date în baza adreselor sursă şi
destinaţie ale pachetelor de date;
 permite trecerea datelor numai daca staţiile ce comunică sunt
despărţite, de acesta;
 Bridge-ul nu propagă semnalul de nivel fizic (electric) între cele 2
segmente conectate şi de aceea le separă la nivel fizic în segmente
diferite de coliziune, îmbunătăţind performanţa reţelei.
Sistem 1 (sursa) Sistem 2 (destinatie)
Figura 2 - Puntea în raport cu modelul OSI.
Switch
 dispozitiv bridge multiport care interconectează mai multe staţii sau segmente de reţea, bazat pe adresele fizice sursă şi destinaţie
 orientat pe conexiuni, semnalul de intrare pe un port, regăsindu-se numai pe ieşirea portului care corespunde segmentului cu staţia
destinaţie.

 avantaj faţă de hub: funcţia de segmentare a unui LAN, de separare pe domenii de coliziune, ceea ce reduce mult aglomerarea reţelei
Router, dispozitiv de direcţionare a traficului între reţele, utilizând diferite protocoale de comunicaţie, bazat pe:
 informaţia din nivelul reţea, existentă în antetul pachetului de date;
 tabelele de rutare, de regulă construite prin protocoalele de rutare, în comunicarea cu alte routere.
Routerul este amplasat la perimetrul unei reţele locale, conectând aceasta reţea cu o alta reţea locală, sau asigurând conectarea reţelei în WAN.

Sistem 1 Sistem 2
Figura 3 - Ruter - ul în raport cu modelul OSI.

Schema unei retele locale (LAN) interconectate WAN

Tems

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Tems

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1. CONCEPTUL DE REȚEA DE CALCULATOARE. NOȚIUNI DE BAZĂ.

1.1. Introducere. Medii de transmisie, moduri de transmisie a datelor

O reţea poate partaja diverse tipuri de resurse:

Transmisia datelor se realizează prin medii de transmisie care pot fi:

În timpul transmisiei de la un calculator sursă la un calculator destinație, datele suferă o serie de

V.Zavadschi Administrarea rețelelor de calculatoare CEITI 1

 Comunicare punct-la-punct se bazează pe conexiuni pereche între staţii, cu scopul transmiterii

Nu confundați cu capacitatea de stocare a datelor !

Tipuri de transmisie a datelor între calculatoare/echipamente de rețea

V.Zavadschi Administrarea rețelelor de calculatoare CEITI 2

Vezi demo cu ilustrarea tipurilor de transmisie a datelor

1.2. Topologii de reţele de calculatoare

Topologia este un termen care desemnează maniera de proiectare a unei reţele.

• Topologia magistrală (bus)

V.Zavadschi Administrarea rețelelor de calculatoare CEITI 3

• Topologia inel (ring)

Fig. 1.2 Topologie de tip inel

V.Zavadschi Administrarea rețelelor de calculatoare CEITI 4

• Topologia stea (star)

Fig. 1.3 Topologie de tip stea

• Topologia completă (fully conected) plasă (mesh)

V.Zavadschi Administrarea rețelelor de calculatoare CEITI 5

• Topologia arbore (tree)

Fig 1.5 Topologie de tip arbore

Cele mai folosite topologii de conectare sunt :

1.2. Tipuri de reţele

În literatura de specialitate găsim diverse clasificări ale rețelelor de calculatoare.

V.Zavadschi Administrarea rețelelor de calculatoare CEITI 6

Fig 1.6 Rețea de tip LAN

Fig 1.7 Rețea de tip MAN

V.Zavadschi Administrarea rețelelor de calculatoare CEITI 7

Fig 1.8 Rețea de tip WAN

V.Zavadschi Administrarea rețelelor de calculatoare CEITI 8

Video: Tipuri de rețele și topologii fizice

V.Zavadschi Administrarea rețelelor de calculatoare CEITI 9

Neajunsuri ale reţelelor peer-to-peer sunt următoarele:

Fig 1.10. Clienții accesează serviciile de pe server

V.Zavadschi Administrarea rețelelor de calculatoare CEITI 10

Reţelele client-server se folosesc cu precădere pentru comunicarea de date în reţea, marea

Printre avantajele reţelelor de tip client-server se numără:

 Reţelele hibride – sunt o combinaţie a modelului client-server cu modelul peer-to-peer. Staţiile

În rezultatul prelucrării temei elevul trebuie să poată:

V.Zavadschi Administrarea rețelelor de calculatoare CEITI 11

2.1. Adresa MAC

O adresă MAC este formată dintr-o succesiune de 48 de biți. Primii 24 identifică

Fig. 2.1 Structura adresei MAC

2.2. Adrese IPv4. Scheme de adresare IPv4

Tabelul 2.1. Modelul de împărțire al claselor de adrese IPv4

CLASA A (primul bit este întotdeauna 0) Interval de adrese (teoretic)

00000000. 00000000. 00000000. 00000000. 0. 0. 0. 0.

01111111. 11111111. 11111111. 11111111. 127. 255. 255. 255.

CLASA B (primii 2 biți sunt întotdeauna 10)

10000000. 00000000. 00000000. 00000000. 128. 0. 0. 0.

10111111. 11111111. 11111111. 11111111. 191. 255. 255. 255.

Adrese REȚELE Adrese STAȚII

16.384 (𝟐𝟏𝟒 ) 65.536 (𝟐𝟏𝟔 )

CLASA C (primii 3 biți sunt întotdeauna 110)

11000000. 00000000. 00000000. 00000000. 192. 0. 0. 0.

11011111. 11111111. 11111111. 11111111. 223. 255. 255. 255.

CLASA D (primii 4 biți sunt întotdeauna 1110)

11100000. 00000000. 00000000. 00000000. 224. 0. 0. 0.

11101111. 11111111. 11111111. 11111111. 239. 255. 255. 255.

CLASA E (primii 4 biți sunt întotdeauna 1111)

11110000. 00000000. 00000000. 00000000. 240. 0. 0. 0.