Retele de calculatoare

În ultimele decenii, caracterizate printr-o explozie informațională fără

precedent în istoria omenirii, o importanță deosebită au dobândit-o capacitatea
și resursele de comunicație de care dispun proiectanții și utilizatorii sistemelor
informatice, în cadrul cărora un loc important îl ocupă calculatorul electronic.
Calculatoarele sunt utilizate din ce în ce mai mult în cele mai diverse domenii
ale activității umane. În ziua de astăzi nu se poate vorbi despre un domeniu de
activitate în care să nu existe și un calculator. Aceasta e deoarece culegerea și
prelucrarea informațiilor existente, nu s-ar putea executa corect și în timp optim
pentru sistemul căruia i se adresează, fără ajutorul calculatorului. În cele mai
multe cazuri mai multe calculatoare funcționează împreună pentru a asigura
informațiile necesare unui anumit sistem, acestea fiind amplasate în diverse
locuri de unde se preiau datele supuse prelucrării. Numărul calculatoarelor
conectate direct la rețele de comunicații în scopul deservirii unor beneficiari
aflați la distanță este în continuă creștere. Se spune că aceste calculatoare sunt
instalate, sau lucrează, în medii de teleprelucrare.

Teleprelucrarea datelor este un procedeu de prelucrare automată a

informației a cărui caracteristică principală este utilizarea unui calculator cu
performanțe ridicate, denumit calculator principal, sau server, de către mai mulți
utilizatori, situați în locuri diferite și la distanță față de calculatorul principal,
transmisia informației făcându-se prin sisteme de telecomunicație.

Mai putem spune că prin mediu de teleprelucrare se înțelege ansamblul

de mijloace hardware și software care permite prelucrarea la distanță a
informației. Practic orice sistem care comunică cu altele prin cel puțin o linie de
comunicație reprezintă un mediu de teleprelucrare.

Principalele faze ale teleprelucrării sunt:

- colectarea și pregătirea (prelucrarea) datelor la utilizatori, deci în locurile unde
sunt generate;
- introducerea / extragerea informației în / din sistemul de transmisie a datelor;
- transmisia informației printr-o rețea de telecomunicație;
- controlul informațiilor transmise / recepționate;
- detectarea erorilor, care s-ar putea să apară în procesul de transmisie, și
corectarea acestora.

Pentru efectuarea acestor faze sunt utilizate tehnici și metode diferite,

caracteristice fiecărei faze. Teleprelucrarea datelor necesită echipamente
specializate de intrare / ieșire adaptate la liniile de comunicații, precum și
metode specifice de transmisie a informației numerice.
 Analizând cele spuse mai sus putem spune că teleprelucrarea prezintă
două funcții distincte:

prelucrarea informațiilor;
- transmisia informațiilor la distanță.

Mediile de teleprelucrare sunt formate dintr-un calculator principal,

diverse sisteme de calcul (calculatoare) amplasate la utilizatori și echipamentele
de adaptare și control necesare pentru asigurarea emiterii / recepției și
transmisiunii informațiilor, aceasta din urmă realizându-se prin diferite linii de
telecomunicație (în prezent este utilizată rețeaua MOLDTELECOM) la care
sunt conectate sistemele.

În zilele noastre vechiul model al unui singur calculator (mainframe) care

servește problemele de calcul ale unui sistem a fost înlocuit cu un model în care
munca este făcută de un număr mare de calculatoare, care sunt utilizate separat,
dar interconectate. Prin cooperarea între calculatoare se pot realiza o
multitudine de activități:
- transferul unui fișier de la un calculator la altul;
- se poate accesa o bază de date existentă pe un alt calculator;
- se pot transmite mesaje;
- se pot utiliza resursele hardware (imprimante, scannere, plottere, etc.) și
software ale unui alt calculator.
Toate aceste calculatoare legate între ele alcătuiesc o rețea.

Nu era practic ca fiecare calculator să aibă disc și imprimantă, deși fără ele
productivitatea calculatoarelor personale era mai mică. O altă problemă era
folosirea în comun a datelor.

O modalitate de a folosi în comun echipamente periferice a fost folosirea

unui comutator de date .

Numim rețea de calculatoare (computer network) două sau mai

multe calculatoare autonome interconectate, capabile să ofere servicii de
comunicație între utilizatorii acestor calculatoare.

Prin calificativul de autonom se înțelege că funcționarea unui

calculator (pornire, oprire, conducere) nu poate fi determinată de un alt
calculator. Deci, un calculator cu câteva terminale aflate la distanță de el, nu se
va încadra în noțiunea de rețea de calculatoare.
 Numim sistem distribuit de calcul/conducere un ansamblu
de calculatoare autonome în care serviciile solicitate de un utilizator sunt
distribuite între acestea în mod automat prin soft (în special de
către sistemul de operare) de o manieră transparentă pentru utilizator.
Spre deosebire de sistemele distribuite, în rețelele de calculatoare, utilizatorul
trebuie să expliciteze toate acțiunile sale: calculatorul prin care se
face conectarea la rețea, calculatorul din rețea cu care dorește să stabilească o
comunicație, sursa și destinația fișierelor pe care vrea să le deplaseze etc.
Un sistem distribuit va fi un caz particular de rețea de calculatoare cu un
grad înalt de coeziune și de transparență, datorat în mare măsură aplicațiilor
de rețea implementate.

CLASIFICAREA REȚELELOR DE CALCULATOARE

Rețelele de calculatoare se clasifică, după dimensiunile ariei geografice pe

care sunt răspândiți utilizatorii și soluțiile tehnice de implementare rezultate
în:

Rețelele mari (Wide Area Network - WAN) sunt destinate

conectării unor calculatoare aflate la distanțe geografice
apreciabile (de ordinul a zeci sau sute de kilometri), folosind pentru
interconectare legături ce oferă o viteză de transmisie și o fiabilitate
mare.
Rețele locale (Local Area Network - LAN) sunt destinate conectării
unor calculatoare (precum și a altor dispozitive programabile)
situate la distanțe relativ mici (de la câțiva metri până la aproape 5
km, amplasate în aceeași clădire sau într-un grup de clădiri
învecinate), folosind legături dedicate (proprietate a utilizatorilor),
de viteze mari de transmisie și cu o abilitate ridicată.
Rețele MAN - Metropolitan Area Network - reprezintă o extensie a
rețelelor LAN și utilizează în mod normal tehnologii similare cu
acestea. Aceste rețele pot fi atât private cât și publice. O rețea MAN
conține numai un cablu sau două, fără să conțină elemente de
comutare care dirijează pachetele pe una dintre cele câteva posibile
linii de ieșire. Un aspect important al acestui tip de rețea este
prezența unui mediu de difuzare la care sunt atașate toate
calculatoarele. Aceste rețele funcționează, în general, la nivel de
oraș.
Criteriile cele mai des utilizate în clasificarea rețelelor sunt:
După tehnologia de transmisie:
- rețele cu difuzare (broadcast);
- rețele punct - la - punct;
După scara la care operează rețeaua (distanța);
 - rețele locale LAN;
- rețele metropolitane MAN;
- rețele de arie întinsă WAN;
- Internet-ul;
După topologie:
- rețele tip magistrală (bus);
- rețele tip stea (star);
- rețele tip inel (ring);
- rețele combinate.;
După tipul sistemului de operare utilizat:
- rețele peer-to-peer;
- rețele bazate pe server.

Rețele pe arii largi (WAN)

Rețelele WAN acoperă arii geografice întinse, o țară sau un continent.

În mod specific în aceste rețele, calculatoarele se numesc gazde (se
mai utilizează și termenii host sau sistem final). Termenul se extinde și la
celelalte tipuri de rețele (MAN, LAN) atâta timp cât acestea fac parte
constitutivă din WAN. Gazdele sunt conectate între ele printr-o subrețea de
comunicație (figura 1.1.). Sarcina subrețelei este de a transmite mesajele de
la o gazdă la alta. Prin urmare subrețeaua se referă la componența de
comunicație în timp ce beneficiatul transferului este o aplicație la nivelul
gazdei.

O subrețea este formată din linii de transmisie (alcătuite la rândul lor

din circuite, canale sau trunchiuri) care au rolul de a transporta informația
binară și din elemente de comutare care sunt dispozitive specializate
(inclusiv calculatoare configurate corespunzător) care asigură
interconectarea a două sau mai multe linii de transmisie. Termenul generic
pentru aceste echipamente de comutare este acela de ruter (router) dar
întâlnim și termeni ca noduri de comutare a pachetelor, sisteme intermediare,
comutatoare de date. Fiecare gazdă face parte dintr-un LAN în care există un
ruter, prin intermediul căruia se face legătura între două rețele diferite. Prin
urmare, infrastructura de comunicație (liniile) și ruterele formează subrețeaua
fizică.

Prin topologie se înțelege dispunerea fizică a stațiilor, a conexiunilor și a

celorlalte componente care alcătuiesc rețeaua caz în care vorbim de topologie
fizică .Topologia fizică se referă la configurația spațială a rețelei, la modul de
interconectare și ordinea existentă între componentele rețelei.

Criteriul fundamental care se are în vedere la definirea unei topologii de

rețea este performanța de comunicare a rețelei asociată unei anumite
arhitecturi. De asemenea, topologia unei rețele este în strânsă legatură cu o
serie de condiții de realizare a rețelei cum ar fi tipul mediului de comunicație
utilizat.

O arhitectură în care sistemele nu retransmit datele preluate se

numețte topologie pasivă. Topologiile în care sistemele regenerează
semnalul de date prin citire și retransmitere, fiecare gazdă funcționând ca un
repetor de date este numită topologie activă. În acest din urmă caz doar
informația care îi este destinată nu este retransmisă.

Topologia unei rețele poate determina și modul de comunicare logică al

calculatoarelor în rețea, în acest caz numindu-se topologie logică. Topologii
diferite implică metode de comunicație diferite, iar toate aceste aspecte au o
mare influență în rețea. În domeniul retelelor locale sunt posibile mai multe
topologii, din care cateva mai importante sunt descrise mai jos.

In functie de arhitectura (structura) unei retele deosebim

urmatoarele topologii:

retele tip magistrala (bus);

retele tip stea (star);

retele tip inel (ring)

retele arborescente (tree)

retele complete (tip Mesh)

retele neregulate;

Retea de tip magistrala

Topologia magistrala (bus sau liniara) este cea mai simpla si mai
uzuala metoda de conectare a calculatoarelor in retea. Sistemele sunt
conectate la un canal de comunicatie comun
numit magistrala sau trunchi. Atunci cand la aceasta magistrala sunt
conectate si alte subretele ea se mai numeste si backbone. Deoarece mai
multe gazde partajeaza aceiasi magistrala, rezulta ca la un moment dat un
singur sistem poate transmite.
Daca un echipament conectat la magistrala se defecteaza sau
trebuie indepartat din retea este necesar sa se pastreze adaptarea de
impedanta. Extragerea conectorului in T din interfata de retea a sistemului
(NIC) dar pastrarea lui pe linia magistrala asigura aceasta cerinta deoarece
impedanta noua care apare, de tip „linie in gol', are o valoare mare (infinit)
care nu modifica structura mediului de propagare. Orice neadaptare de
impedanta, in orice punct s-ar afla, scoate din functie intregul segment. Din
acest motiv aceste tipuri de retele au o fiabilitate scazuta. Topologiile de tip
magistrala sunt topologii pasive (nu retransmit informatia). Pentru extinderea
unei magistrale se pot utiliza solutii pasive (conector BNC tubular) daca
lungimea segmentului este mai mica decat distanta maxima permisa de
standardele de comunicatie (180m pentru cablul coaxial subtire) sau solutii
active (repetoare) daca lungimea maxima este depasita. Repetoarele nu sunt
simple amplificatoare de semnal electric ca in cazul sistemelor analogice ci
citesc si retransmit informatia binara.

Topologia tip magistrala reprezinta o conexiune multipunct. Principalul

avantaj al acesteia este costul redus de implementare in conditiile in care
nivelul coliziunilor este acceptabil pentru un numar nu foarte mare de gazde
interconectate.

Retea de tip stea

Topologia stea (star) are specific faptul ca toate gazdele sunt conectate
la un nod central care are un rol particular in functionarea retelei. Orice
comunicatie intre doua sisteme trece prin acest nod, care se comporta ca un
comutator fata de ansamblul retelei. Echipamentul de nod care asigura o
interconectare de acest tip se numeste generic HUB (Host Unit
Broadcast dupa unii autori), comutator de date (data switch), echipament
de interconectare sau concentrator. Gazdele nu pot comunica direct intre
ele ci numai prin intermediul concentratorului, la nivelul acestuia putandu-
se regasi si anumite functii centralizate de administrare. Fiecare sistem din
retea este conectat la echipamentul de interconectare printr-o linie proprie de
comunicatie, adica punct la punct sub acest aspect. In acest scop
echipamentul de interconectare este prevazut cu mai multe conectoare, cate
unul pentru fiecare gazda, numite porturi. Conexiunile intre gazde pot fi si de
tip multipunct. Topologiile de tip stea sunt topologii active (retransmit
informatia).

In cazul topologiei stea nodul central este transparent pentru gazde,

adica nu este „vizibil' ca si echipament de dirijare a traficului (element de
interconectare, figura 1.3). Aceasta inseamna ca, gazdele „se vad' unele cu
altele si deci trebuie respectate anumite reguli de comunicare pentru
reducerea coliziunilor. Daca informatia circula de o statie la alta intr-o
anumita ordine, atunci putem evidentia posibilitatea existentei unei topologii
logice diferite de topologia fizica: de exemplu poate exista o topologie logica
de tip inel (circulara) peste o topologie fizica de tip stea.
 Retea de tip inel

Topologia inel (ring) este definita printr-o configuratie in care toate

sistemele sunt conectate succesiv intre ele, doua cate doua, ultimul calculator
fiind conectat cu primul, constituind o structura circulara. Un mesaj transmis
de catre sistemul sursa este retras din bucla de catre acelasi sistem atunci
cand pachetul informational revine la origine dupa parcurgerea buclei.
Nefunctionarea unui nod scoate din functiune intregul inel. Arbitrarea
transferului de mesaje se face prin tehnologia jetonului (token passing). Cea
mai cunoscuta topologie inel este Token-ring propusa de IBM.

In acest mod daca un segment devine nefunctional, comunicatia se

poate relua pe partea de inel ramasa. Topologiile de tip inel sunt in general
eterogene deoarece inglobeaza de obicei mai multe tehnologii de comunicatie.

Retea arborescenta

Topologia arborescenta (tree) este constituita din mai multe nivele

ierarhice de noduri (hub-uri, concentratoare) la care sunt conectate gazdele,
rezultand o structura de tip arbore. Avand in vedere ca de multe ori peste o
structura arborescenta de noduri functioneaza o topologie logica de tip inel,
uneori acesta topologie este numita inel-stea (ierarhica).

Retea completa Mesh

Topologia completa (Mesh) este o arhitectura in care gazdele sunt
conectate dupa regula „fiecare cu toate celelalte'. Asta inseamna ca daca o
parte a infrastructurii de comunicatie sau a nodurilor devine nefunctionala,
se gaseste oricand o noua cale de comunicare. Legaturile multiple existente
nu inseamna neaparat conexiuni cablate fizic ele putand fi si legaturi radio la
care comutarea unei legaturi inseamna de fapt schimbarea frecventei
purtatoare sau conexiuni mixte. Datorita fiabilitatii ridicate aceste topologii
sunt exploatate in cazul aplicatiilor spatiale, militare sau medicale unde nu
este acceptabila intreruperea comunicatiei.
Topologii combinate

In practica se intalnesc de multe ori topologii compuse obtinute prin

combinatii ale unor topologii fundamentale. O astfel de arhitectura
este topologia magistrala-stea: mai multe retele cu topologie stea sunt
conectate prin intermediul unor trunchiuri liniare de tip magistrala.

MODELUL ISO/ OSI

 Modelul OSI (Open Systems Interconnection) propune o solutie de
conectare a sistemelor deschise. El a fost elaborat de catre Organizatia
Internationala de Standarde (ISO - International Standards Organization)
intre 1977 si 1994. Proprietatea de 'open' (deschis) a unui sistem se refera la
faptul ca sistemul este pregatit pentru comunicatii cu orice alt sistem din
retea fiind 'deschis' pentru schimburi informationale cu alte gazde, pe baza
unor reguli (protocoale de comunicatie). Modelul ISO/OSI este structurat pe
sapte nivele ierarhice. Fiecare nivel are un grad de abstractizare si functii bine
definite. Functiile asociate fiecarui nivel sunt reflectate in standarde de
comunicatie specifice. Aceasta ierarhie de protocoale de comunicatie se
numeste si stiva de protocoale.

Transferul informational intre doua aplicatii presupune parcurgerea

intregii stive de protocoale intr-un sens la sursa si in sens invers la destinatie.

7.Nivel aplicatie

6.Nivel prezentare

5.Nivel sesiune

4.Nivel transport

3.Nivel retea

2.Nivel legatura de date

1.Nivel fizic

7. Nivelul Aplicatie (Application Layer) se ocupa de interfata cu aplicatiile

utilizator si transferul informational intre programe. La acest nivel se defineste
accesul aplicatilor la serviciile de retea si implicit comunicatia intre doua sau
mai multe aplicatii. Astfel de servicii sunt transferurile de informatii web,
transferurile de fisiere, accesul la baze de date sau servicii de mesagerie
electronica (e-mail). Un exemplu de protocol asociat acestui nivel este
HTTP (Hyper Text Tranfer Protocol) folosit de programele de
navigare (browser-e).

6. Nivelul Prezentare (Presentation Layer) se ocupa de sintaxa si

semantica informatiilor transmise intre aplicatii sau utilizatori. La acest
nivel se realizeaza conversia datelor din formatul abstract al aplicatiilor in
format acceptat de retea, compresia si criptarea datelor pentru a reduce
numarul de biti ce urmeaza a fi transmisi, redirectarea datelor pe baza de
cereri I/O. Se poate numi si translator de retea. Protocoalele de la acest nivel
asigura compatibilitatea de codificare a datelor.

5. Nivelul Sesiune (Session Layer) permite utilizatorilor de pe masini

diferite sa stabileasca intre ei sesiuni de comunicatie. Sesiunile includ functii
pentru controlul dialogului, arbitrarea traficului sau sincronizarea tasku-
rilor utilizator (prin managementul punctelor de revenire in fluxul de date
astfel incat dupa o cadere a retelei transmisia sa se poata relua prin
retransmisie partiala). Ca functii principale la nivelul sesiune avem initierea,
exploatarea si inchiderea unei sesiuni de comunicatie.

4. Nivelul Transport (Transport Layer) ofera controlul fluxului de date,

tratarea erorilor si este implicat in transmiterea si receptionarea pachetelor
informationale fara erori, fara pierderi sau duplicari si intr-o ordine definita.
Nivelul se ocupa de impachetarea mesajelor, prin fragmentarea celor mari si
gruparea celor mici in scopul unei transmisii cat mai eficiente,
despachetarea datelor la receptie, re-asamblarea mesajelor originale si
trimiterea mesajelor de confirmare a receptiei.

3. Nivelul Retea (Network Layer) se ocupa de controlul functionarii subretelei si

de transferul informatiei organizate in pachete de date intre sursa si destinatie.
In acest sens stabileste rutele de transport (ruteaza) alegand calea de urmat in
functie de conditiile de retea si de prioritati, stabileste modul de tratare si
transfer a mesajelor. In acest sens, la acest nivel, se evalueaza adresele sursa
si destinatie si se fac transferurile necesare intre adrese logice (IP) si fizice
(MAC). In general nivelul retea rezolva problemele legate de trafic prin
comutarea pachetelor, rutare (dirijare) si controlul congestiilor.

2. Nivelul Legatura de Date (Data-Link Layer) gestioneaza transmisia bitilor

de date, organizati in cadre, fara erori nedetectate, relativ la o anumita linie de
transmisie. Principalele atributii ale acestui nivel au in vedere controlul
erorilor, controlul fluxului informational si gestiunea legaturii. Sunt rezolvate
de asemenea problemele de inundare a receptorilor lenti (care nu au capacitatea
de a receptiona)

1. Nivelul Fizic (Physical Layer) este nivelul la care bitii sunt transformati
in semnale (electrice, optice). Standardele asociate nivelului fizic contin
specificatii electrice (parametri de semnal, proprietati ale mediului de
comunicatie) si mecanice (conectica, cabluri). Ca atributii nivelul fizic
se ocupa de codarea si sincronizarea la nivel de bit, delimitand lungimea
unui bit si asociind acestuia impulsul electric sau optic corespunzator
canalului de comunicatie utilizat.
 Cand datele sunt transmise prin retea de la o aplicatie la alta ele
trec prin toate cele sapte nivele unde li se ataseaza cate un preambul
(header) specific sau diverse secvente de control.

Scopul nivelului fizic este de a transporta o secventa de biti de la o masina la

alta. Pentru transmisie, pot fi utilizate diverse medii fizice. Mediul fizic este
caracterizat prin:

largimea lui de banda;

intarziere;

cost;

usurinta de instalare si de intretinere.

Aceste medii pot fi impartite in doua grupe mari:

mediile ghidate, cum ar fi cablul de cupru si fibrele optice;

mediile neghidate, cum ar fi undele radio si laserul.

Mediul magnetic

Una din cele mai obisnuite metode de a transporta date de la un calculator la

altul este sa se scrie datele pe o banda magnetica sau pe un disc flexibil, sa se
transporte fizic banda sau discul la masina de destinatie, dupa care sa se citeasca
din nou datele. Cu toate ca aceasta metoda nu este la fel de sofisticata ca
folosirea unui satelit de comunicatie geosincron, ea este de multe ori mai
eficienta din punct de vedere al costului, mai ales pentru aplicatiile in care o
banda de frecventa larga sau costul pe bit sunt factori cheie.

SISTEME DE PROTECTIE LA ALIMENTARE

Au rolul de a proteja echipamentul de calcul impotriva efectelor

supratensiunilor si caderilor de tensiune. In principal, supratensiunile si
varfurile de tensiune pot deteriora echipamentele de calcul, iar o cadere de
tensiune poate avea ca urmare pierderea unor date.

O sursa de alimentare de buna calitate asigura prin ea insasi o protectie

importanta.

Sursele de alimentare de clasa superioara sunt proiectate pentru a oferi protectie

fata de tensiuni si curenti mai mari decat cei normali si asigura o anumita
filtrare a zgomotului din retea. O astfel de sursa nu se va defecta in urmatoarele
cazuri:

caderea completa a tensiunii

orice scadere a tensiunii

un varf de pana la 2500V.

In cazul in care nu dispunem de o astfel de sursa, sistemul de calcul necesita

dispozitive externe impotriva supratensiunilor.

Dispozitive de protectie la supratensiune

Cea mai simpla forma de protectie la alimentare o constituie oricare din

dispozitivele de protectie impotriva supratensiunilor inserate intre sistem si
reteaua de distributie. Aceste dispozitive pot absorbi supratensiunile tranzitorii
produse de loviturile de trasnet apropiate si de echipamentul de alimentare.

Sigurantele pentru supratensiuni folosesc diferite dispozitive, de obicei

varistoare metal-oxid (MOV), care pot intrerupe si scurtcircuita toate tensiunile
care depasesc un anumit nivel. Dispozitivele MOV sunt proiectate pentru a
admite tensiuni pana la 6000V si sa puna la masa orice tensiune peste 200V.
Dispozitivele MOV nu sunt prevazute pentru a admite un nivel foarte ridicat de
putere si se autodistrug la scurtcircuitarea unei supratensiuni mari.

O alta caracteristica de dorit la dispozitivele de protectie impotriva

supratensiunilor este existenta unui intrerupator automat incorporat care poate fi
reinitializat manual, spre deosebire de o siguranta fuzibila. Acest intrerupator
automat protejeaza sistemul daca apare un scurtcircuit in sistem sau intr-unul
dintre periferice.

Stabilizatoare de retea

In afara de starile de supratensiune si supracurent, tensiunea poate scadea sub

nivelul necesar functionarii sistemului. La conectarea intre doua dispozitive
digitale (cum sunt calculatoarele si perifericele acestora) trebuie tinut seama de
doua lucruri:

Orice conductor poate avea rol de antena si poate primi tensiuni induse de
campurile electromagnetice apropiate, care pot proveni de la alte
conductoare, telefoane, monitoare, motoare, corpuri de iluminat
fluorescente, descarcari statice si, desigur, emitatoare radio.
 Circuitele digitale raspund cu o eficienta surprinzatoare la zgomote chiar
de 1 – 2 V, facand ca aceste tensiuni induse sa fie deosebit de
suparatoare.

Un stabilizator de retea poate elimina multe din problemele de acest tip. Acest
dispozitiv filtreaza tensiunea de alimentare, compenseaza scaderile de tensiune,
suprima starile de supratensiune si supracurent, actionand ca un tampon intre
reteaua de alimentare si sistem.

Surse de alimentare de rezerva

Dispozitivele de alimentare de rezerva pot furniza tensiunea de alimentare in

cazul caderii complete a retelei, ceea ce asigura timpul necesar pentru oprirea
normala a sistemului. Exista doua tipuri disponibile: sursa de alimentare
standby (SPS) si sursa de alimentare neintreruptibila (UPS). Aceasta din urma,
in afara faptului ca asigura o alimentare de rezerva, este cel mai bun stabilizator
de retea.

a) Sursele de alimentare standby (SPS)

O sursa de alimentare stanby este cunoscuta ca fiind un dispozitiv offline,

functionand numai cand alimentarea normala este intrerupta. Un sistem SPS
foloseste un circuit special care poate sesiza tensiunea retelei de curent
alternativ. Daca sesizorul detecteaza disparitia tensiunii de pe retea, sistemul
comuta rapid pe o baterie standard si un invertor de curent. Invertorul
transforma tensiunea bateriei in tensiune alternativa de 110/220V, care este apoi
furnizata sistemului.

Un dispozitiv SPS remarcabil este cel prevazut cu transformator ferorezonant,

un transformator mare care are capacitatea de a inmagazina o cantitate mica de
energie si de a o furniza in timpul comutarii. Adaugarea la dispozitivul SPS a
unui transformator ferorezonant ii confera acestuia posibilitati superioare de
reglaj si protectie, datorita efectului de tampon al transformatorului.

b) Sursele de alimentare neintreruptibile (UPS)

Cea mai buna solutie care rezolva toate problemele de alimentare este
prevederea unei surse de alimentare care este stabilizata si nu poate fi intrerupta.
Dispozitivele UPS sunt cunoscute ca sisteme online, deoarece ele functioneaza
continuu si alimenteaza sistemele de calcul.

In cazul unei surse UPS adevarate, sistemul functioneaza tot timpul pe baterie.
Un invertor de tensiune transforma tensiunea continua de 12 V a bateriei in
tensiune alternativa de 110/220V. Un dispozitiv de incarcare a bateriei, conectat
la retea mentine bateria incarcata cu un curent mai mare sau egal decat
consumul de energie. La caderea tensiunii alternative de alimentare a
dispozitivului de incarcare a bateriei, o sursa UPS adevarata continua sa
functioneze fara perturbatii, deoarece tot ce se pierde este functia de incarcare a
bateriei. Deoarece calculatorul functioneaza pe baterie, nu are loc o comutare si
nu este posibila o intrerupere a alimentarii calculatorului. Bateria incepe sa se
descarce cu o viteza determinata de sarcina pe care sistemul dumneavoastra o
aplica dispozitivului, ceea ce asigura un timp suficient pentru o oprire normala a
sistemului. Cand tensiunea retelei de alimentare revine, dispozitivul de
incarcare incepe sa reincarce bateria, tot fara intrerupere.

4.2. Masuri de electrosecuritate prin izolarea amplasamentului

Prin izolarea amplasamentului se intelege izolarea suplimentara

de protectie efectuata special pentru izolarea omului fata de pamant sau
obiecte conductoare in contact cu pamantul si aflate in zona in care se pot
produce atingeri directe sau indirecte. Acest sistem de protectie nu este sigur
daca nu este inlaturata posibilitatea atingerii altor corpuri, conductoare . De
aceea nu este permis sa se lucreze cu doua maini acolo unde exista posibilitatea
sa fie atinse concomitent doua corpuri conductoare diferite.