Universitatea Tehnică a Moldovei

Lucru individual: Procese de sorbție: absorbție, desorbție,

adsorbție.

Student: Sidorenco Nichita, grupa TMAP-211

Profesor: Druță Raisa, lector universitar

Chișinău 2022
 Cuprins:
 Introducere
 Absorbția
 Adsorbția
 Desorbția
 Concluzii
 Bibliografie
Introducere
Procesul de sorbție spontană a gazelor, vaporilor sau a substanțelor dizolvate
pe suprafața solidelor sau lichidelor a fost numit sorbție. Evident, cu cât este mai
mare gradul de dispersie al solidului, cu atât mai mare este suprafața de contact și
capacitatea de sorbție a corpului.

1. Absorbția
 Absorbția este operația de separare a amestecurilor gazoase (sistem omogen)
bazată pe solubilitatea diferită a componenților amestecului într-un lichid sau
amestec lichid omogen (soluție) corespunzător ales, numit absorbent. Prin
contactarea amestecului gazos cu absorbantul, unul sau mai multicomponenți se
dizolvă, putând fi recuperate, dacă este cazul, prin operația inversă numită
desorbție.Când separarea amestecului gazos prin absorbție (deci utilizarea unei
faze lichide omogene ca absorbent) se face ca urmare a dizolvării diferite a
componenților, operația se numește absorbție fizică. Când separarea amestecului
gazos are loc prin reacție chimică între gazul dizolvat (component al amestecului
gazos) și lichidul absorbant sau un component al acestuia (utilizarea ca absorbent a
unui amestec lichid, în care unul din componenți este specie chimic-activă cu
componentul gazos dizolvat), operația se numește absorbție chimică sau
chemosorbție. Chemosorbția este un proces dublu: dizolvare + reacție chimică
reversibilă sau ireversibilă). Operația fizică sau chimică, poate fi însoțită sau nu de
un efect termic, în acest caz fiind clasificată în absorbție izotermă și absorbție
neizotermă. Amestecul gazos supus separării este format din doi sau mai mulți
componenți și funcție de absorbantul ales, se dizolvă un component (celălalt sau
ceilalți componenți poartă denumirea de inert), operația numindu-se absorbție
mono-componentă, sau mai mulți componenți (ceilalți componenți care nu
participă la transferul dintr-o fază în alta se numesc inert), operația numindu-se
absorbție multicomponentă. Absorbția se efectuează atât în utilaje de tip coloană
(cu talere sau umplutură), cât și în utilaje specifice, denumirea generală fiind
absorbere sau coloane de absorbție, pentru cazul particular cel mai des utilizat
industrial. Absorbția este o operație unitară, un procedeu tehnologic, de îndepărtare
a impurităților gazoase din fluxurile de materii prime și auxiliare, de separare și
recuperare din fluxurile de produse intermediare, de purificare a produselor finite
principale și secundare și de tratare a efluenților gazoși industriali.

2. Adsorbția
Adsorbția este definită ca aderența unei specii chimice pe suprafața
particulelor. Fizicianul german Heinrich Kayser a inventat termenul de „adsorbție”
în 1881. Adsorbția este un proces diferit de absorbție , în care o
substanță difuzează într-un lichid sau solid pentru a forma o soluție. În adsorbție,
particulele de gaz sau lichid se leagă de suprafața solidă sau lichidă care este
numită adsorbant. Particulele formează un film de adsorbat atomic sau molecular.
Izotermele sunt folosite pentru a descrie adsorbția deoarece temperatura are un
efect semnificativ asupra procesului. Cantitatea de adsorbat legată de adsorbant
este exprimată în funcție de presiunea de concentrație la o temperatură constantă.

Au fost dezvoltate mai multe modele izoterme pentru a descrie adsorbția, inclusiv:

 Teoria liniară
 Teoria Freundlich
 Teoria Langmuir
 Teoria BET (după Brunauer, Emmett și Teller)
 Teoria Kisliuk

Natura câmpului de adsorbție este diferită. Dacă adsorbția este asociată cu

legăturile van der Waals, atunci adsorbţie numite fizice. Dacă acestea sunt legături
de valență, adică adsorbţie trece cu formarea compușilor chimici de suprafață, apoi
adsorbţie numită substanță chimică chimisorbtie. Caracteristici importante
chimisorbtie prezinta: ireversibilitate, efecte termice mari (sute de kJ/mol), caracter
activat. Există multe tipuri intermediare adsorbţieîntre fizic și chimic adsorbţie. De
exemplu, adsorbţie cauzate de formarea legăturilor de hidrogen. Există, de
asemenea, diferite tipuri de fizic adsorbţie. Cea mai frecventă apariție a forțelor de
atracție intermoleculare de dispersie, datorită faptului că acestea sunt aproximativ
constante pentru adsorbanții cu o suprafață de orice natură chimică (nespecifice
adsorbţie). Fizic adsorbţie poate fi cauzată de forțe electrostatice (interacțiunea
dintre ioni, dipoli sau cvadrupoli);

2
în care adsorbţie determinat de natura chimică a moleculelor de adsorbant (așa-
numitul specific adsorbţie). Geometria interfeței joacă, de asemenea, un rol
important. dacă suprafața este plană, atunci este adsorbţie suprafata deschisă, în
cazul unei suprafețe ușor sau puternic curbate - cca adsorbţie în porii
adsorbantului. Teoretic, în adsorbţie se face distincția între statică (sistemul
adsorbant-adsorbat este în echilibru termodinamic) și cinetică (nu există echilibru).
Fundamentele termodinamicii adsorbţie au fost create de J. Gibbs în anii '70.
secolul al 19-lea Potrivit lui Gibbs, într-un sistem cu două faze de echilibru în
apropierea interfeței, există o anumită modificare a valorilor locale ale tuturor
proprietăților extinse (cu excepția volumului). Cu toate acestea, fazele sunt
considerate omogene până la o suprafață geometrică care le separă. Prin urmare,
valoarea oricărei proprietăți extinse pentru sistemul în ansamblu nu este egală cu
suma valorilor acestei proprietăți în faze omogene și . Diferența este atribuită fazei
de suprafață bidimensională asociată cu suprafața de separare. pentru că faza de
suprafață nu are grosime, atunci V0=+ și =-, unde V- volum. Reprezentările date
ne permit să reducem ecuația termodinamică fundamentală la forma:

unde G este energia liberă Gibbs, S este entropia, este tensiunea interfacială, s este
aria interfeței și n i- potenţialul chimic corespunzător şi numărul de moli i-acea
componentă. Indicele indică valoarea proprietății respective în faza de suprafață.
Transformarea Legendre permite modificarea ecuației (1) pentru condiții izoterme:
Cantitatea se numește Gibbs adsorbţie și este notat cu simbolul G, (exprimat în mol
/ cm 2).

3
3. Desorbția

Concluzii:
Von Neumann a fost considerat unul dintre primii care au văzut computerele ca dispozitive care
ar putea fi folosite pentru a rezolva probleme specifice prin matematică aplicată. Munca sa cu
grupul Los Alamos a ajutat la dezvoltarea sinergiei între capacitățile computerelor și nevoia de
soluții computaționale la problemele nucleare. Se spune că munca lui a accelerat dezvoltarea
bombei cu hidrogen. Realizările lui Von Neumann în domeniul matematicii i-au pecetluit locul
în istorie ca unul dintre marii matematicieni ai timpului nostru. El a stabilit Teoria jocurilor, a
construit bazele mecanicii cuantice și a demonstrat ceea ce este cunoscut sub numele de Teoria
Minimax. După război, în anii 1950, von Neumann a consultat pentru IBM pe diverse proiecte
tehnologice. A fost membru al Navy Bureau of Ordnance din 1941 până în 1955 și consultant al
Laboratorului Științific Los Alamos din 1943 până în 1955. Din 1950 până în 1955, a fost
membru al Proiectului de Arme Speciale al Forțelor Armate din Washington, DC, în 1955. ,
Președintele Eisenhower l-a numit în Comisia pentru Energie Atomică.

Bibliografie

 https://www.britannica.com/biography/John-von-Neumann
 https://lemelson.mit.edu/resources/john-von-neumann
 https://newrepublic.com/article/165581/john-von-neumann-man-from-future-book-
review
 https://mathshistory.st-andrews.ac.uk/Biographies/Von_Neumann/