FENOMENE MOLECULARE DE

TRANSPORT

Autor: Natalia GUBCEAC

LECTOR,

Fiziologia
Catedra

Omului și Biofizica

1
 Cuprins:
• Difuzia simplă
• Flux şi gradient
• Prima lege a lui Fick
• A doua lege a lui Fick
• Potenţial electrochimic
• Difuzia prin membrane
• Structura şi funcţiile membranei celulare
• Hemodializa
• Lipidele membranare
• Proteinele membranare
• Funcțiile membranei celulare
• Transportul pasiv
• Transportul activ

2
 Difuzia Simplă:
În cazul în care într-un sistem există gradienţi de concentraţie, potenţial
sau presiune are loc un transport de substanţă orientat spre atingerea unei
stări de echilibru termodinamic. Transportul de substanţă în cazul soluţiilor
se poate face prin două moduri: prin difuzie care reprezintă transportul de
solvit sub acţiunea gradientului electrochimic şi prin osmoză care reprezintă
transportul de solvent sub acţiunea gradientului de presiune. Cele două
fenomene pot fi simultane.
Difuzia reprezintă un transport de substanță, datorită agitației termice,
între zone de concentrație diferită sau potențial electric diferit.
 Flux şi gradient

Fluxul reprezintă cantitatea de substanţă, sarcina, energia etc.

transportată printr-o suprafaţă oarecare în unitatea de timp.
În cazul difuziei se utilizează:

• fluxul masic,

• fluxul molar,

Prin gradient se înţelege variaţia unei mărimi (concentraţie, densitate,

potenţial electric etc.) între două puncte ale spaţiului, raportată la distanţa dintre
cele două puncte.
În cazul difuziei se folosesc
• gradientul de densitate,

• gradientul de concentraţie.

4
 Fluxul – reprezintă cantitatea de
substanță transportată printr-o
suprafață într-o unitate de timp.

Fluxul este proporțional cu:

- densitatea debitului
- unghiul dintre normala la
suprafață și direcția debitului
- aria secțiunii transversale
- gradientul de concentrație
- durata procesului.
 Prima lege a lui Fick:

Cantitatea de masa de substanţă ce se difuzează normal printr-o suprafaţă

oarecare este proporţională cu aria suprafeţei, gradientul de concentraţie şi
durata timpului.
Δc M
Δm =  D  S  Δt
Δx
c M
  D S
x
• D – coeficient de difuzie (m2∙s-1)
• S – aria suprafeţei de difuzie (m2)
• cM – concentraţia ponderală (kg/m3)
• T – temperatura absolută; K – constanta lui Boltzman (1,38∙10-23 J∙0K-1);
• f – un coeficient de frecare la mişcarea particulei (moleculei) în mediul fluid.
• Semnul minus apare deoarece C2M < C1M.
 Legea a doua a lui Fick:

În cazul în care difuzia este non-staţionară concentraţia

variază şi în timp şi este guvernată de legea a doua a lui Fick:
Variaţia în timp a concentraţiei într-o regiune dată a soluţiei
este proporţională cu variaţia în spaţiu a gradientului de
concentraţie.

dC d 2C
= D
dT dx 2
 Potenţial electrochimic

În funcţie de concentraţia la care se află, solvitul posedă o anumită energie

potenţială, numită potenţial chimic –𝜇𝐾 .
El este atributul tuturor constituenţilor dintr-o soluţie şi se determină din relaţia:
μ Ki = μoi + RT  lnCiM
i – componenta solvitului;
𝐶𝑖𝑀 - concentraţia molară;
R – constanta universală a gazelor;
T- temperatura absolută;
𝜇0 - reprezintă potenţialul standard (potenţialul chimic al solvitului de concentraţie unitară la 25𝑜 )

Într-o soluţie electrolitică există şi energia potenţială electrică, care pentru un mol
de ioni se determină din relaţia:

V – potenţialul electric în punctul dat;

n – valenţa ionului;
F – numărul lui Faraday.

Energia potenţială totală se numeşte

potenţial electrochimic şi se determină
din relaţia:
8
 Difuzia prin membrane

O peliculă de grosime neglijabilă faţă de aria suprafeţei, care desparte două medii
având caracteristici fizico-chimice diferite constituie o membrană.

Deosebim mai multe tipuri de membrane:

• membrane permeabile (care permit trecerea tuturor componenţilor unei soluţii
în mod egal, şi inegal permeabile, care permit trecerea componenţilor soluţiei în
mod diferit);
• selectiv permeabile (permit trecerea numai a unor componenţi)
• semipermeabile (permit doar solventului să le străbată)
• ireciproc permeabile (permit trecerea solvitul numai într-un sens).

9
 Membrane semi-permeabile. Osmoza

Mulţimile membranelor, cunoscute în prezent şi utilizate în diferite domenii, se

împart în două grupe mari – artificiale şi naturale (biologice). Membranele
artificiale pot fi semipermeabile sau selectiv-permeabile. Cele semipermeabile
permit trecerea moleculelor solvitului, însă nu şi trecerea moleculelor solvitului.
Ca urmare are loc difuzia solventului din compartimentul cu soluţie hipotonică în
compartimentul cu soluţie hipertonică. Astfel de difuzie se numeşte osmoză.
 Hemodializa:
În practica medicală, de exemplu, pe larg este folosită membrana
artificială pentru dializă.
Procedura dializei are principiul funcţionării rinichiului artificial
şi permite de a purifica, peste fiecare 2-3 zile, sângele pacientului cu
insuficienţă renală.

11
12
 Sângele este filtrat prin dializă care foloseşte o membrană din plastic,
semipermeabilă, care permite particulelor de dimensiuni mici, cum ar fi molecule
sau ioni, să o străbată în ambele direcţii, în timp ce particulele coloidale şi
macromoleculele sunt reţinute de o parte.
Soluţia de dializă este salină şi uşor hipertonică, acest lucru asigurând o
presiune osmotică mărită în compartimentul care conţine sângele, determinând
apa să treacă în dializor (curent endosmotic).

13
 Structura şi funcţiile membranei celulare

• de a împiedica mişcarea liberă a particulelor între două compartimente adiacente

(lichidul interstiţial şi citoplasma),
• membrana are rolul unei bariere fizice active.
• Membrana celulară (de asemenea numită și membrană plasmatică sau
plasmalemă) este o structură celulară ce delimitează și compartimentează
conținutul celular.
• Constituie o barieră selectivă pentru pasajul moleculelor și ionilor.
• Este o structură bidimensională continuă cu grosimea de 6-9 nm și cu proprietăți
caracteristice de permeabilitate selective
• Fiind semipermeabile şi selective, membranele celulare îndeplinesc şi o a doua
funcţie foarte importantă şi anume reglarea volumului şi a compoziţiei mediului
intracelular. Această reglare asigură menţinerea la valori constante a compoziţiei
şi volumului intra- şi extracelular, în ciuda fluctuaţiilor din mediul extern.

14
 Structura membranei celulare
conform modelului mozaicului
fluid proteolipidic

Prin diferite metode biochimice şi biofizice de analiză s-a stabilit că în

compoziţia tuturor membranelor celulare intră:
• proteine,
• lipide,
• carbohidraţi,
• glicoproteine,
• lipoproteine,
• ioni,
• apă. 15
 Lipidele:

Lipidele, numeric, se găsesc în proporţia cea

mai ridicată în structura membranei.
Cele mai importante lipide sunt
fosfolipidele şi colesterolul.
În moleculele lipide se diferă o extremitate
– cap hidrofil şi două lanţuri hidrofobe

16
Primul model al membranei celulare a fost propus de către Overton în anul 1902. El a
observat că prin biomembrane cel mai uşor pătrund substanţele care se dizolvă în
lipide. Acest fapt i-a permis de a elabora presupunerea că membranele biologice
reprezintă un mono-strat de lipide.
Modelul propus de Overton a fost sprijinit prin faptul că la suprafaţa de separaţie a
mediilor polare şi nepolare (de exemplu, apă şi aer) lipidele formează un strat mono-
molecular

17
În anul 1925 E. Gorter şi F. Grendel, folosind acetonă, au extras lipidele
membranare dintr-un număr cunoscut de eritrocite. Lipidelor extrase li s-au creat
condiţii de etalonare în mono-strat.
S-a constatat că aria suprafeţei mono-stratului obţinut este de două ori mai
mare decât aria suprafeţelor sumă a membranelor eritrocitare.
Bazându-se pe acest rezultat experimental, Gorter şi Grendel au propus un nou
model, conform căruia în membrană lipidele se dispun sub formă de dublu-strat.

18
Însă, pe măsura acumulării noilor date experimentale, apărea şi necesitatea de a se dezice
de modelul „în sandvici”.
Un rol important, în studiul structurii membranelor celulare, aparţine metodelor fizice
de cercetare, efectuate cu mijloace tehnice de o înaltă precizie: difracţia cu raze X
microscopia electronică şi criodecapajul (criofracturarea).
Microscopia electronică a fost aplicată în studiul membranelor celulare, pentru
prima dată, de către Robertson (1957). După o prelucrare preventivă a membranei, în
electronogramă se diferenţiază trei straturi. Grosimea sumă a stratului triplu, pentru
membranele diferitor celule, variază de la 5 până la 15 nm.

19
 În anul 1972 s-a ajuns la un consens, care este rezumat de modelul în mozaic
fluid lipo-proteic, elaborat de către Singer şi Nicolson. Acest model menţine ca
structură de bază dublul strat lipidic „perturbat” de proteine integrale şi periferice

20
 Prin criofracturare membrana se desface în două straturi, evidenţiind structura
internă . Astfel a fost stabilită prezenţa proteinelor integrale în structura
membranelor celulare.

21
 Proteinele membranare
Proteinele sunt macromolecule care constituie elemente esenţiale pentru toate
procesele biologice. Concentraţia proteinelor membranare variază între 20% (mielina, de
exemplu) şi 75% (în membrana mitocondriilor) sau chiar 80% (în membrana microorganismului
Halobacterium halobium).

Proteinele reprezintă elementul activ al membranei:

• fenomene de transport (canalele şi transportorii care contribuie la transportul ionilor şi al
moleculelor mici sunt proteinele specifice);
- cataliza enzimatică (enzimele, în majoritatea cazurilor, sunt structuri proteice, care măresc de
ordinul milioanelor de ori vitezele de reacţie ale proceselor desfăşurate in vivo);
• mişcarea coordonată (de exemplu, actina şi miozina sunt structuri proteice specifice
responsabile pentru existenţa mişcării coordonate);
• suport mecanic (colagenul este o proteină esenţială în structura pielii, a ţesuturilor osoase şi a
tendoanelor);
• imunoprotecţie (anticorpii sunt de asemenea proteine extrem de specializate cu rol în
recunoaşterea organismelor străine).

22
 Funcţiile membranei celulare
Membrana asigură menţinerea caracteristicilor fizico-chimice diferite ale
celor două compartimente pe care le separă. Membrana reprezintă o zona de
comunicare controlată între cele două compartimente, în ambele sensuri prin:

1. Transport de substanţă prin membrana intactă (molecule, ioni şi apă) sau prin
ruperea membranei urmată de refacerea acesteia datorită plasticităţii ei excepţionale.
2. Traducere şi transfer de informaţie adusă de diferiţi stimuli (mecanici, electrici,
electromagnetici, chimici, termici etc.) prin receptorii specifici pe care membrana îi
conţine.
3. Implicare în funcţiile celulare datorită enzimelor şi complexelor enzimatice pe care
le conţine: replicarea ADN, biosinteza proteinelor, bioenergetică celulară, răspuns
hormonal.

Transportul de substanţă prin membrană se face prin macrotransport dacă substanţa

transportată este în stare solidă sau lichidă (formele de macrotransport fiind fagocitoza
şi pinocitoza) şi prin microtransport care poate fi pasiv sau activ.

23
 Metode fizice în studiul permeabilității membranelor:

• Metoda osmotică – evidențierea vitezei de variație a volumului

celulelor introduse în soluțiile hipotonice sau hipertonice.

* Metoda indicatorilor – se bazează pe nivelul de variație a culorii

conținutului intracelular la pătrunderea în celulă a anumitor
substanțe.
 Metode fizice în studiul permeabilității membranelor:

• Metoda conductibilității electrice – măsura permiabilității

membranei pentru ioni (la frecvențe joase a c.e. alternativ).
(Ex. Electroporarea terapeutică este o tehnologie nouă pentru
tratamentul la nivel celular, in vivo. Metoda se bazează pe
electroporarea membranei celulare, care devine permeabilă
selectiv pentru agenții terapeutici utilizati. Electroporarea
terapeutică poate să devină, în viitorul apropiat, un tratament
important pentru bolile oncologice, cardiace, infecțioase etc.,
prefigurând perspectiva predominant biologică a terapeuticii în
medicina modernă.)
* Metoda atomilor marcați – folosirea izotopilor radioactivi.
 Microtransportul
Transportul pasiv
Prin transport pasiv moleculele şi ionii se deplasează în sensul
gradientului electrochimic sau de presiune fără consum de energie metabolică,
sistemul având tendinţa de a ajunge la echilibru termodinamic.

C1 > C2

Transportul pasiv al unei specii ionice încetează la echilibru, adică în

momentul în care potenţialele electrochimice ale ionului în celulă şi în afara ei devin
egale, adică pentru ΔW = 0: 𝑉 ș𝑖 𝑉 - potentialul electric interior si exterior,
𝑖𝑛 𝑒𝑥
R- constanta universala a gazelor,
T- temperatura absoluta,
Z- valenta
F- constanta Faraday,
𝑐𝑖𝑛 ș𝑖 𝑐𝑒𝑥 - concentratiile.

26
 Difuzia simplă
Difuzia simplă se produce prin dizolvarea speciei moleculare transportate în
membrană.

NB!!! numai moleculele mici nepolare, moleculele hidrofobe şi gazele pot

traversa membrana prin difuzie simplă. 27
 Difuzia facilitată:
Moleculele hidrofile mari,
cum sunt mulţi factori nutritivi
necesari celulei, precum şi unii ioni
traversează membrana prin difuzie
facilitată, utilizând molecule
transportoare existente în
membrană sau introduse artificial în
aceasta.
Asemenea molecule
transportoare au o anumită
specificitate, recunoscând specia
moleculară sau ionică pe care o
transportă. Există transportori
pentru glucoză, colină, pentru
diferiţi ioni (ionofori).
28
 Difuzia facilitată:

Particularitati:
• Eficienţa este mai mică, însă cu
mult mai rapidă.
• Are proprietatea de saturaţie:
odată cu creşterea concentraţiei,
fluxul de substanţă creşte numai
până la o anumită limită, când
toate moleculele transportoare
sunt deja ocupate.
• Substanţa cu coeficient de
permeabilitate mai mare
împiedică transportul substanţei
cu coeficientul de permeabilitate
mai mic.
• Există substanţe care formează
compuşi stabili cu moleculele
transportoare, blocând în acest
fel difuzia facilitată.
 Difuzia prin canale ionice:
Substanţele ionizate nefiind liposolubile, difuzia lor prin membrană se poate face
prin structuri proteice specializate care străbat membrana pe toată grosimea ei şi
creează căi de trecere pentru ioni, formând canale sau pori.

Eficacitatea transportului prin canale este foarte mare, printr-un singur canal putând
trece 106-108 ioni/s.

conductanţă G, se măsoară in Siemens

30
 Din studiul comparativ al transportului pasiv prin difuzie facilitată şi al
transportului prin canale rezultă următoarele:

• moleculele transportoare au o specificitate mai mare pentru moleculele sau ionii

transportaţi decât canalele,
• moleculele transportoare au o viteză mult mai mică de lucru decât a canalelor
ionice, permiţând trecerea doar a 1000 de ioni pe secundă, acest lucru fiind
compensat de numărul lor foarte mare
• transportorii pot participa şi la transportul activ,
• canalele au o foarte mare viteză de lucru, până la 10 milioane de ioni pe secundă
motiv pentru care canalele sunt căile preferate pentru transportul ionilor atunci
când sunt necesare variaţii bruşte ale compoziţiei şi concentraţiei ionice (în
excitaţia celulară, de exemplu).

31
 Sisteme de transport activ:
Transportul moleculelor şi a ionilor contra
gradientului electrochimic, realizat de celulă
din contul energiei proceselor metabolice, se
numeşte transport activ
De exemplu, la omul în repaus circa 30-
40% din energia proceselor metabolice este
cheltuită pentru asigurarea transportului activ.
32
33
Sisteme de transport activ:

34
 Date recente confirmă că pompa de
Na+- K+ poate funcţiona în câteva
regimuri. Ea poate transporta ionii de
potasiu şi sodiu în raporturi 1:1, 1:2, 1:3,
2:3, şi în sfârşit pot fi transportaţi ionii de
Na+, în lipsa transportului ionilor K+.
Este necesar de menţionat că sistemele
de transport activ reprezintă cel mai
efectiv mecanism, care determină
permeabilitatea selectivă a membranelor
celulare. 35
36
 Vă mulțumesc
pentru atenție!!!

37