CURS 7

Fenomene moleculare de transport

La toate nivelele de organizare a materiei se întâlnesc, sub diverse forme,

fenomene de transport de substanţă şi transfer de energie, care sunt
indispensabile funcţionării organismelor vii.
Fenomenele moleculare de transport se manifestă în sisteme neomogene
(asimetrice) şi se desfăşoară în sensul diminuării şi eliminării
neomogenităţilor sistemului respectiv.
În consecinţă va apărea un transport de substanţă şi energie care va avea
ca scop diminuarea până la dispariţie a neomogenităţilor sistemului.
Atingerea stării de echilibru se realizează în mod spontan, fără consum de
energie din exterior, numai prin agitaţie termică moleculară.

Importanţă:
9 Fenomenele de transport au o importanţă deosebită în biologie în
special în cadrul fenomenelor de transport prin membrane
biologice.

Difuzia. Legile lui Fick

Def.
Difuzia reprezintă fenomenul de pătrundere a moleculelor unui corp printre moleculele
altui corp aflat în aceeaşi stare de agregare.

Obs.
La lichide fenomenul se produce cu o intensitate mai mică decât la gaze, datorită
forţelor intermoleculare mai mari şi a agitaţiei termice mai mici decât în cazul gazelor.

1
 o Două soluţii de concentraţii diferite (C1>C2), separate printr-un perete
despărţitor → flux de substanţă de la concentraţie mare la concentraţie
mică şi va înceta în momentul în care ele devin egale.

DEF.
Fluxul de substanţă reprezintă cantitatea de substanţă care traversează unitatea
de suprafaţă în unitatea de timp:

Δm
J=
S ⋅ Δt (1)

2
 DEF.
Fluxul de substanţă transportată este proporţional cu diferenţa de concentraţie
de-a lungul direcţiei după care are loc.

ΔC
J = −D ⋅
Δx (2)

→ D coeficient de difuzie şi depinde de:

• natura substanţei, a mediului
• frecarea internă
• temperatură.
Coeficientul de difuzie este numeric egal cu cantitatea de substanţă difuzată în unitatea
de timp printr-o suprafaţă unitară sub acţiunea unui gradient de concentraţie egal cu
unitatea.
Dependenţa coeficientului de difuzie de mărimea particulelor, în cazul sistemelor
coloidale cu particule de formă sferică, este dată de relaţia lui Einstein :

kT
D=
6πηr
→ Viteza de difufuzie a moleculelor scade odată cu creşterea dimensiunilor lor.
Ea este proporţională cu temperatura şi invers proporţională cu vâscozitatea. Acest
lucru explică din ce motiv difuzia într-un gel sau solid este mult mai înceată decât într-un
fluid.

3
 Din formulele (1) şi (2) rezultă că:

Δm ΔC
= −D ⋅
S ⋅ Δt Δx
Δm ΔC
= −D ⋅ S ⋅
Δt Δx

Cantitatea de substanţă transportată în unitatea de timp este

proporţională cu secţiunea transversală prin care are loc difuzia, cu gradientul de
concentraţie, depinde de natura substanţei care difuzează şi de natura mediului în
care are loc difuzia.

Transportul de substanţă implică modificarea concentraţiei în timp în fiecare

punct al spaţiului ceea ce duce la uniformizarea soluţiei.

dc d dc
Legea a II a Fick:
= −D ( )
dt dx dx

Rolul fenomenului de difuzie în lumea vie:

Difuzia gazelor se manifestă în cazul fenomenului de respiraţie în schimbul de

gaze la nivelul celulelor etc.
Schimbul de gaze cu mediul exterior se realizează în trei faze:

Prima fază → a respiraţiei externe, reprezintă schimbul de gaze respiratorii

între organism şi mediul extern prin intermediul unor structuri adecvate.
Această respiraţie externă cuprinde procese fizico-chimice cât şi mecanisme
de ventilaţie respiratorie.
Faza a doua → este reprezentată de transportul gazelor prin mediul intern şi
de schimbul de gaze dintre celule şi mediul intern.

4
 Faza a treia → a respiraţiei interne, intracelulare, care permite obţinerea de
energie în cadrul celulelor, prin degradarea catabolică a substanţelor
organice.

Membrana celulară separă medii de concentraţii diferite, schimburile prin ea decurgând

în condiţiile stării staţionare.

X = grosimea membranei celulare

Ce = concentraţia soluţiei extracelulare
Ci = concentraţia soluţiei intracelulare

dc Δc Ci − Ce
≅ =
dx x x

ΔC C − Ce
J = −D ⋅ = −D i = − P (C i − C e ) = P ⋅ Δ c
x x

P= coeficientul de permeabilitate al membranei

Factorii care determină P al membranei celulare:

1. Coeficientul de partiţie, α → raportul dintre solubilitatea unei substanţe în
grăsimi (sau solvenţii lor) şi solubilitatea ei în apă.
a. Compuşi nepolari → substanţe ai căror electroni sunt repartizaţi
uniform. Au o solubilitate mare în grăsimi şi scăzută în apă (α mare).
Se numesc compuşi liofili şi traversează foarte uşor membranele.
b. Compuşi polari neionici → au o distribuţie neuniformă a electronilor,
având grupări electropozitive şi electronegative. Coeficientul de partiţie
este moderat, deci traversează mai uşor membrana.
c. Compuşi ionici → substanţe care disociază în ioni pozitivi şi negativi
(electroliţi). Ionii rezultaţi formează un strat de hidratare în jurul lor, în

5
 acest fel mişcându-se independent în soluţie. Sunt solubili în apă şi
aproape insolubili în grăsimi.

2. Dimensiunea particulei difuzante – cu creşterea dimensiunii moleculelor

scade coeficientul de permeabilitate. (moleculele de apă trec foarte uşor, cele
de uree tred uşor, cele de glucoză foarte greu, iar proteinele deloc).
• În cazul ionilor, dimensiunea lor la trecerea prin membrană depinde de
gradul de hidratare şi de sarcina electrică:
a. Gradul de hidratare:
Ionii cu Z mic au mai puţine straturi electronice, deci pătura de
hidratare mai groasă (ex. Li+), deci dimensiuni mai mari şi
permeabilitate mică .
Cei cu Z mare au pătură electronică mai mare, deci pătură de hidratare
mai mică, deci dimensiuni reduse (ex. K+) şi permeabilitate mare.
b. Sarcina electrică:
Ionii bivalenţi şi trivalenţi atrag mai multe molecule de apă rezultând un
grad de hidratare mai mare, ceea ce înseamnă o permeabilitate
redusă. În plus, membranele celulelor vii sunt polarizate, deci ionii se
vor mişca uşor în sensul gradientului electric şi greu în sens invers.

c. Ph-ul mediului:
Influenţează disocierea şi hidratarea electroliţilor, prin aceasta
influenţând permeabilitatea membranei.

6
 Transportul căldurii prin conducţie, convecţie şi radiaţie

a) Transportul căldurii prin conducţie

Fenomenul de transport al căldurii se numeşte conductibilitate termică şi a

fost studiat de către Fourier.

o Sistem neuniform încălzit, adică există o diferenţă de temperatură între

diferite puncte ale sale.
o În consecinţă → flux de căldură (JQ) → echilibru termic (se egalează
temperaturile).

Mecanismul de transmitere → energia cinetică a moleculelor fiind mai mare la

capătul mai cald duce la o ciocnire mare a moleculelor şi energia calorică se transmite
din aproape în aproape la capătul opus.

DEF.
Fluxul de căldură (JQ) reprezintă cantitatea de căldură ΔQ ce trece prin unitatea
de arie S în unitatea de timp.

ΔQ
JQ =
S ⋅ Δt (3)

7
 DEF.

⎛ ΔT ⎞
⎜ ⎟
Fluxul de căldură depinde de gradientul de temperatură ⎝ Δx ⎠ şi de natura
substanţei (λ)

ΔT
J Q = −λ ⋅
Δx (4)

λ → coeficient de conductibilitate termică.

Din formulele (3) şi (4) rezultă:

ΔQ ΔT
= −λ ⋅ S ⋅
Δt ΔX
Cantitatea de căldură transportată în unitatea de timp este
proporţională cu secţiunea transversală prin care are loc conductibilitatea, cu
gradientul de temperatură şi depinde de natura substanţei.

¾ Conductibilitatea termică a cristalelor depinde de direcţie deoarece sunt

sisteme anizotrope.
¾ Conductibilitatea termică a lichidelor este mai mică decât a solidelor, iar a
gazelor este mai mică decât cea a lichidelor.
Conductibilitatea termică şi cea electrică cresc atunci când temperatura scade.

b)Transportul căldurii prin convecţie (curenţi)

Are loc numai în cazul lichidelor şi al gazelor care vin în contact cu un

material solid compact aflat la altă temperatură.

8
 Dacă solidul cu care vine în contact masa de fluid (ex. aer) este la o
temperatură mai scăzută decât a acestuia, atunci fluidul cald cedează
peretelui o parte din energie şi se va răci.
Devenind prin răcire mai dens, aerul va „cădea”, urmând să fie înlocuit de o
cantitate de aer mai cald din incintă.
În acest fel se realizează o deplasare continuă de aer în jurul peretelui şi
totodată se realizează un transfer de căldură de la aerul cald la peretele
rece
Prin încălzire, la locul de contact cu o sursă caldă, fluidul îşi modifică
densitatea şi ca urmare se formează curenţi ascendenţi.

b) Transportul căldurii prin radiaţie

Spre deosebire de conducţie şi convecţie, la transportul căldurii prin

radiaţie nu este necesar un mediu material pentru a transporta energia.
Energia calorică se transmite prin unde electromagnetice cu lungime de
undă mai mare decât a luminii de culoare roşie din spectrul vizibil (λ>λroşu),
care sunt purtătoare cu căldură. Ele se numesc radiaţii infraroşii.
Corpurile care permit trecerea radiaţiilor infraroşii se numesc diatermane
iar cele care nu permit trecerea lor se numesc atermane.
Când un corp metalic atinge o temperatură de 5000C el se înroşeşte şi
devine luminos. Odată cu creşterea în continuare a temperaturii culoarea
lui variază spre alb.
Căldura pe care o primeşte corpul prin încălzire se transformă în energie
radiantă.
Energia radiantă emisă în unitatea de timp se numeşte putere emiţătoare
a corpului.
Un corp care absoarbe toate radiaţiile care cad asupra lui se numeşte
corp negru. Atunci când un corp negru este încălzit, el emite toate
radiaţiile posibile. Corpul negru este definit ca emitor şi totodată absorbant
perfect de radiaţie.

9
 Transportul căldurii în organism

¾ Organismul uman produce căldură care se transmite din centrul corpului

spre suprafaţă, iar de aici spre mediul exterior.
¾ Cantitatea de căldură şi temperatura din interiorul organismului diferă de
la un organ la altul. Căldura este transportată din locurile cu temperatura
mai ridicată spre cele cu temperatura mai scăzută prin conducţie şi
convecţie.
¾ Conductibilitatea termică a ţesuturilor este redusă, mai ales a celor
groase, astfel încât rolul principal în transportul căldurii îl constituie
sângele.
¾ Transmiterea căldurii prin intermediul sângelui este favorizată şi de
căldura lui specifică mare, fiind aproximativ egală cu cea a apei
(1 cal/g·grad sau 4185 J/kg·grad).

• Transportul căldurii din interiorul organismului cu temperatura Ti spre suprafaţa

lui cu temperatura TS este dat de relaţia:

Q1 = C1(Ti – TS)

C1 este capacitatea calorică a organismului în transferul căldurii din interior spre

suprafaţă.

• Transportul căldurii de la suprafaţa corpului cu temperatura TS în mediul

exterior cu temperatura Te este dat de o relaţie similară:

Q2 = C2(TS – Te),

C2 este capacitatea calorică a organismului în transportul căldurii de la suprafaţa

lui în mediul ambiant.
În regim staţionar: Q1 = Q2, adică:

10
 C1(Ti-TS) = C2(TS-Te)

C1 TS − Te C1
= ,
C
Din care rezultă 2
Ti − TS C2 se numeşte indice termic al circulaţiei.

• Transmisia căldurii spre exterior se realizează prin conducţie, convecţie,

radiere şi evaporarea apei prin transpiraţie.
• Transmiterea căldurii prin conducţie, convecţie şi radiere reprezintă
aproximativ 70 – 80 % din totalul căldurii transmise mediului exterior, iar prin
evaporare se cedează 20 – 30 % din aceasta.
• În condiţii de efort fizic pierderea de căldură prin evaporare este de 60–70 %
din totalul căldurii. În cazul muncilor fizice grele corpul poate pierde
4 –12 l apă prin evaporare, ceea ce reprezintă o cedare considerabilă de căldură.
• Din cauza aderării unui strat de aer de circa 4 – 8 mm la suprafaţa pielii,
numit strat marginal, corpul se va opune cedării căldurii prin curenţii de
convecţie şi conducţie. Grosimea acestui strat scade atunci când corpul
este în mişcare.

TRANSFORMĂRI DE FAZĂ

I. Transformarea reciprocă între starea solidă şi cea lichidă.

Corpuri solide:

A. cristaline
B. amorfe

A. Corpuri cristaline:

- simetrie de aranjare a atomilor, ionilor

- dispunere: regulată, continuă şi periodică a particulelor în cristale (dat. forţelor de
inter. foarte puternice)
- particulele se aranjează a.î. Epot = min (cristalul este stabil)

11
- proprietăţi: - anizotropie
- punct de topire bine determinat pentru ac. presiune

B. Corpuri amorfe:

- nu au o simetrie de aranjare a particulelor

- dispunere: haotică a particulelor componente în tot volumul corpului.
- ordine locală.
- dispunerea este asemănătoare cu cea a particulelor în lichide, dar în corpurile
amorfe au o mobilitate mult mai mică (sticla).

I. Corp cristalin solid

T − bine det .
corp solid cristalin ⎯ ⎯ ⎯ ⎯⎯ → stare lichida
λt

12
Def.
Procesul de trecere a unei substanţe din faza solidă în faza lichidă la Tt în absorbţie de
căldură → TOPIRE.

Procesul invers: stare lichidă → stare solidă → SOLIDIFICARE (CRISTALIZARE)

Explicarea topirii:

Fatr. → slabe → corpul solid îşi reorganizează local reţeaua cristalină.

La topire: V - corp cristalin → creşte
ρ - corp cristalin → scade

EXCEPŢIE: - gheaţa, fonta, aliaje

V → scade, ρ → creşte

Legile topirii (solidificării):

1. Topirea şi solidificarea → fenomene inverse (au loc la aceeaşi
temperatură).
2. Tt = constant (când p= constant)
3. La Tt, starea solidă şi cea lichidă sunt în echilibru: pres. vaporilor celor 2
faze este aceeaşi.

Căldura latentă de topire:

Q
λt =
m

13
 B. Corpuri amorfe:

- tranziţia în starea lichidă se realizează

- la încălzire treptat se înmoaie şi în final devin lichide.
- în timpul topirii corpurile amorfe → Tt creşte astfel încât Tt ≠ constant
- la solidificare, temperatura scade constant → interval de temperatură de înmuiere
(solidificare)

Eutectice

Tt a unei substanţe depinde de puritatea ei.

Definiţie:
Compoziţia aliajului sau amestecului care corespunde punctului de Tt minimă se
numeşte eutectic.
În tehnică → amestecurile eutectice – foarte importante în special în cazul
amestecurilor sub formă de pulbere a căror temperatură corespunzătoare eutecticului se
găseşte la temperatura camerei.

14
II. Transformarea din starea lichidă în starea gazoasă şi reciproc.

Trecerea unei substanţe din stare lichidă în stare de vapori cu abs. de căldură →
VAPORIZARE.

Procesul invers: CONDENSARE.

Dacă: Viteza moleculelor de lichid > viteza medie ⇒ Ec suficient de mare ⇒ învingerea
Fatr. Din interiorul lichidului ⇒ moleculele părăsesc suprafaţa liberă a lichidului ⇒
VAPORIZARE.
Vaporizarea la suprafaţa lichidului → EVAPORARE.

Vapori saturanţi → vaporii aflaţi în echilibrul dinamic cu lichidul din care provin (ps).
Vaporii saturanţi sunt în contact cu lichidul şi au o presiune maximă.

Vapori nesaturanţi → sunt acei vapori care nu sunt în contact cu lichidul propriu şi au o
presiune mai mică decât cea a vaporilor saturanţi.

Pentru ca vaporizarea să aibă loc la o temperatură constantă, este necesară furnizarea

unei energii calorice lichidului.

Q
Căldura latentă de vaporizare: λV =
m

FIERBEREA → procesul de vaporizare care are loc în toată masa lichidului.

Temperatura la care fierbe lichidul este constantă şi se numeşte temperatură de
fierbere.

15
OBS:
Dacă presiunea deasupra lichidului este normală, adică de 1 atm, temperatura la care
fierbe lichidul se numeşte temperatură normală de fierbere. Odată cu creşterea
presiunii exterioare temperatura de fierbere va creşte de asemenea şi invers.

APLICAŢIE:
• autoclve → temperatura de fierbere a apei atinge 131°C şi permite sterilizarea
mai bună, distrugând şi bacteriile rezistente la temperatura normală de fierbere a
apei.

Spre deosebire de vaporizarea în vid, în atmosferă gazoasă evaporarea se face mai

lent. Dacă se face într-un volum limitat, ea se produce la fel ca şi în cazul în care s-ar
face în vid, până când presiunea vaporilor din incintă devine egală cu presiunea
vaporilor saturanţi.

III. Lichefierea gazelor:

- Scăderea temperaturii + creşterea presiunii deasupra unui lichid favorizează

transformarea din gaz în lichid.
- În unele cazuri este suficientă o simplă răcire (SO3, la t = -8oC, p = 1 atm) sau o
simplă comprimare la temperatură const. ( SO2, t = 10oC, p = 3,24 atm)

Andrews (1813 – 1885) → a comprimat izot.CO2 → izot. de variaţie a p în f. de V:

16
450C (p.V. = const.) → legea B-M
350C uşoară inflexiune
31,10C CO2lichid (în pct. „C”)
→ izoterma critică

1. deasupra ei → poate fi numai gaz

2. sub ea → gazul poate fi lichefiat prin mărirea presiunii.
Gazele - departe de izot. crit. → gaze ideale
- aproape de izot. crit. → gaze reale

17
Gaze reale:
La o anumită presiune, Vg.real < Vg.ideal
Studiul interacţiunilor dintre molecule (V.d.W.)
1. din cauza forţei de interacţiune ⇒ p + π
pV = RT ⇒ (p+π)V = RT
2. volumul molecular nu mai poate fi neglijat ⇒V - b
(p+π)(V - b) = RT
π = a/V2

⎛ a ⎞
⎜⎜ p + ⎟⎟(V − b ) = RT
⎝ V2 ⎠ ec. V.d.W. pentru gaze reale
Forţele V.d.W. sunt mult mai slabe decât energia de legătură chimică.

faza solidă → faza gazoasă → SUBLIMARE

18
faza solidă ← faza gazoasă ← DESUBLIMARE

(p,T): ∃ un punct în care se află în echilibru cele 3 faze: S, L, G, ale unei substanţe ⇒
STAREA TRIPLĂ A SUBSTANŢELOR

H2O: Tt = 273,15 K
KELVINUL: 1/273,15 din temperatura corespunzătoare stării triple a apei.
• Caracteristic pentru această diagramă este faptul că cele 3 curbe de echilibru
delimitează cele 3 faze posibile ale sistemului solid-lichid-vapori.

• Echilibrele dintre cele 3 faze sunt redate prin curbele OA, OB şi OC.

• Pentru fiecare presiune dată, sistemul este în echilibru (deci nu mai variază)
numai la o anumită temperatură.
De ex. pentru presiunea de 760 torr, temperatura de echilibru este 00C, iar temperatura
de echilibru apă-vapori este de 1000C.

19
Din diagramă se observă că, la diferite presiuni şi temperaturi, pot exista câte două faze
în echilibru: solid-lichid, lichid-vapori sau solid-vapori. Există un singur punct, punctul
triplu, la care pot coexista cele 3 faze gheaţă, apă şi vapori. La apă, punctul triplu este
de 0,010C şi 4,6 torr.

20