Oana Munteanu - Biofizică, curs pentru studenții specializării Asistență Medicală Generală

CURS 5

FENOMENE DE TRANSPORT

5.1. Difuzia
Difuzia reprezintă transportul de substanţă sub acţiunea gradientului de concentraţie,
de la o zonă cu concentraţie mare spre o zonă cu concentraţie mai mică, datorită agitaţiei
termice.

Din punct de vedere cantitativ, fenomenul difuziei este descris cu ajutorul celor două
legi ale lui Fick, pentru noi importanță având doar legea I.
Legea I a lui Fick
“Cantitatea de substanţă ce difuzează prin unitatea de suprafaţă în unitatea de timp este
direct proporţională cu gradientul de concentraţie”.
dm dc
= − DS
dt dx
unde au fost folosite următoarele notaţii:
dm
– viteza de difuzie;
dt
D – coeficient de difuzie;
S – suprafaţa prin care are loc difuzia;
dc
– gradient de concentraţie.
dx
Semnul minus din legea I a lui Fick ne atrage atenţia că, prin difuzie, acumularea de
substanţă are loc în sens invers gradientului de concentraţie.
Pentru coeficientul de difuzie D, în S.I. se utilizează ca unitate de măsură:
2
[D ]S .I . = m
s

Coeficientul de difuzie D este direct proporţional cu temperatura mediului (T) şi invers

proporţional cu vâscozitatea η a acestuia, respectiv raza r a particulei ce difuzează.
T
D∼
η ⋅r

Putem spune că difuzia unei particule va avea loc cu atât mai rapid cu cât temperatura
mediului este mai mare, cu cât raza ei este mai mică şi cu cât vâscozitatea mediului este mai
redusă.
Legea II a lui Fick
“Viteza de variaţie în timp a concentraţiei în orice punct al sistemului este direct
proporţională cu variaţia spaţială a gradientului de concentraţie (sau derivata de ordinul doi
a concentraţiei)”.
dc d 2c
= −D 2
dt dx
Cele două legi mai sus enunţate sunt valabile atât pentru ioni (particule cu sarcină
electrică), cât şi pentru particule neutre electric (molecule).

1
 Oana Munteanu - Biofizică, curs pentru studenții specializării Asistență Medicală Generală

5.2. Osmoza
Osmoza reprezintă fenomenul de trecere a moleculelor de solvent printr–o membrană
semipermeabilă, dintr–o soluţie mai diluată într–una mai concentrată.
5.2.1. Evidenţiere
Să considerăm un vas despărţit în două compartimente printr–o membrană
semipermeabilă, care permite trecerea doar pentru moleculele de solvent. Cele două
compartimente conţin o soluţie a aceluiaşi solvent, (de exemplu glucoză (neelectrolit) în apă),
dar având concentraţii iniţiale diferite c1 ≠ c2 (să considerăm că iniţial c1 > c2). După un timp
se observă o denivelare h în compartimentul cu soluţia mai concentrată. Moleculele de
substanţă dizolvată nu pot traversa membrana (aceasta fiind impermeabilă pentru particulele
de substanţă dizolvată!). Apariţia denivelării h s explică prin trecerea moleculelor de solvent
(apă) din compartimentul cu concentraţie mică în compartimentul cu concentraţie mare (de la
c2 spre c1).

c1 > c2
Figura 5.1. Osmometru

Denivelarea h va creşte până la atingerea unei stări de echilibru, dată de egalitatea

dintre presiunea hidrostatică datorată coloanei de lichid din compartimentul cu concentraţie
mai mare c1 şi presiunea cu care a fost împinsă apa (solventul) prin membrană, aceasta din
urmă numindu–se presiune osmotică (Π).

Π = ρgh
unde:
Π – presiunea osmotică;
ρgh – presiunea hidrostatică (ρ - densitatea soluţiei, g – acceleraţia gravitaţională, h –
denivelarea apărută în compartimentul de concentraţie mai mare).

5.2.2. Legea Van’t Hoff generalizată

Valoarea presiunii osmotice nu depinde doar de concentraţia molară a substanţei
dizolvate ci şi de numărul de particule ce nu pot traversa MSP, numite particule osmotic
active.
Se introduce un nou mod de exprimare a concentraţiei, concentraţia osmolară (cos):
cos = ∑ ni ci
i
ci – concentraţia molară a substanţei i;
ni – numărul de particule rezultate în urma disocierii unei molecule de substanţă i.
Acest număr de particule este:

2
 Oana Munteanu - Biofizică, curs pentru studenții specializării Asistență Medicală Generală

ni = 1, în cazul neelectroliţilor (nu disociază deloc);

ni ≅ 1, în cazul electroliţilor slabi (disociază parţial, în mică măsură);
ni > 1, pentru electroliţii tari (disociază total).
Concentraţia osmolară se exprimă în osmoli/L sau prescurtat osM.
Legea Van’t Hoff, pe baza căreia se poate calcula valoarea presiunii osmotice a unei
soluții, se scrie:
Π = cosRT
și este cunoscută sub numele de legea Van’t Hoff generalizată.
Dacă printr–o membrană semipermeabilă punem în contact două soluţii având
concentraţiile osmolare cos1 şi cos2 diferite, presiunile osmotice Π1 şi Π2 ale celor două soluţii
vor fi şi ele diferite şi astfel va lua naştere o diferenţă de presiune osmotică egală cu:

∆Π = Π1 – Π2 =RT(cos1 – cos2 )
Relaţia de mai sus ne permite să calculăm presiunea cu care solventul va fi împins prin
MSP, dinspre soluţia mai diluată (cu cos mai mică) spre soluţia mai concentrată.
Dacă soluţiile puse în contact prin intermediul unei MSP au concentraţiile osmolare
egale, cos1 = cos2 , nu se va produce flux de solvent, soluţiile numindu-se izotonice între ele.

5.2.3. Clasificarea soluţiilor în raport cu sângele

Concentraţia osmolară a plasmei sanguine este de 0,3 osM, presiunea sa osmotică fiind
7,5 atm.
Raportat la aceste valori, soluţiile pot fi:
o soluţii hipertonice, a căror concentraţie osmolară cos > 0,3 osM, respectiv
presiunea osmotică Π > 7,5 atm;
o soluţii izotonice, cos = 0,3 osM; Π = 7,5 atm;
o soluţii hipotonice, cos < 0,3 osM; Π < 7,5 atm.

5.2.4. Importanţa biologică a osmozei

Membrana celulară este o membrană semipermeabilă, ce pune în contact două soluţii –
mediul intracelular şi cel extracelular. Pentru ca structura şi funcţiile celulare să fie menţinute,
trebuie ca aceste două soluţii să fie izotonice între ele, adică să aibă o aceeaşi presiune
osmotică.
În cazul plasării unei hematii în soluţii de diferite concentraţii osmolare, pot apărea
următoarele situaţii:
• dacă mediul extracelular are presiunea osmotică mai mare decât mediul
intracelular (mediu hipertonic), apa va ieşi prin osmoză din hematie, deshidratând–o,
procesul numindu-se ratatinare;
• dacă mediul extracelular are presiunea osmotică mai mică decât cea a mediului
intracelular, apa va intra prin osmoză în hematie, provocând umflarea acesteia;
procesul de umflare a unei hematii aflate în mediu hipotonic se numeşte hemoliză.
Din aceste motive este absolut necesar ca orice soluţie injectabilă intravascular să fie
izotonică cu sângele.

5.2.5. Metode indirecte de determinare a presiunii osmotice

a) metoda ebulioscopică – se bazează pe efectul ebulioscopic, ce constă în creşterea
temperaturii de fierbere a unei soluţii faţă de temperatura de fierbere a solventului pur (fără a
avea dizolvate alte substanţe):
∆teb = tfsoluţie - tfsolvent

3
 Oana Munteanu - Biofizică, curs pentru studenții specializării Asistență Medicală Generală

tfsoluţie – temperatura de fierbere a soluţiei;

tfsolvent – temperatura de fierbere a solventului pur.
Legea lui Raoult arată că există o directă proporţionalitate între creşterea temperaturii
de fierbere ∆teb şi concentraţia molară c a soluţiei respective:
∆teb = keb ⋅ c
unde prin keb am notat constanta ebulioscopică a cărei valoare depinde de natura solventului
(keb a apei este 0,52°C/M).
Presupunând cunoscute valorile pentru keb şi ∆teb, presiunea osmotică va putea fi
calculată:
∆t eb
Π = RT ⋅ c = RT
k eb

b) metoda crioscopică – se bazează pe efectul crioscopic, care constă în scăderea

temperaturii de îngheţare a unei soluţii faţă de temperatura de îngheţare a solventului pur:

∆tcr = tisolvent - tisoluţie

tisolvent – temperatura de îngheţare a solventului;
tisoluţie - temperatura de îngheţare a soluţiei.
Legea lui Raoult se va scrie:
∆tcr = kcr ⋅ c
adică şi în acest caz scăderea temperaturii de îngheţare ∆tcr este direct proporţională cu
concentraţia molară c a soluţiei. Pentru apă, kcr are valoarea 1,86°C/M. Având cunoscute
valorile pentru kcr şi ∆tcr, presiunea osmotică va putea fi determinată prin relaţia:
∆t
Π = RT cr
k cr

5.3. Curgerea lichidelor

5.3.1. Curgerea laminară

În cazul lichidelor ideale, caracterizate în mod ipotetic de un coeficient de vâscozitate

zero (η = 0), curgerea printr-un tub de rază R se desfăşoară cu aceeaşi viteză v pentru toate
straturile de lichid, indiferent de distanţa r la care acestea se află faţă de axa centrală a tubului.
Profilul vitezei (variaţia vitezei de curgere a unui strat de lichid în funcţie de distanţa până la
axa tubului) în acest caz este:

Figura 5.2. Profilul vitezei pentru un lichid ideal

La lichidele reale, pentru care η ≠ 0, viteza de curgere printr–un tub cu pereţi rigizi şi
rază R nu este aceeaşi pentru toate straturile de lichid, fiind mai mare pentru straturile centrale
(axiale) şi mai mică la straturile exterioare, datorită forţelor de frecare dintre lichid şi pereţii
tubului.

4
 Oana Munteanu - Biofizică, curs pentru studenții specializării Asistență Medicală Generală

Figura 5.3. Profilul vitezei pentru un lichid real

Profilul vitezei este dat în acest caz de legea Hagen:

 r2 
v(r ) = vmax 1 − 2 

 R 
în care: vmax – viteza maximă de curgere a straturilor centrale;
R – raza tubului;
r – distanţa la care se află stratul de lichid faţă de axa centrală a tubului.
Prin curgere laminară se înţelege curgerea în care straturile de lichid sunt paralele atât
între ele cât şi cu axa tubului.
O mărime de interes la curgerea lichidelor este debitul Q de lichid, reprezentând
volumul de lichid ce traversează o secţiune a tubului în intervalul de timp ∆t:
∆V S ⋅ l
Q= = = S ⋅v
∆t ∆t
unde: S – secţiunea tubului;
l – distanța parcursă în intervalul de timp ∆t;
v – viteza de curgere.
În cazul curgerii unui lichid printr-un tub cu pereţi elastici, a cărui rază, respectiv
secţiune, este variabilă, ecuaţia de continuitate arată că debitul Q al unui lichid incompresibil
(cu densitatea ρ constantă) nu depinde de secţiunea tubului, fiind acelaşi prin orice secţiune a
acestuia:
Q = Q1 = Q2
sau, dacă ţinem cont de ecuaţia de definiţie a debitului:
S1 v1 = S2 v2
Se observă relaţia de inversă proporţionalitate dintre S şi v; pentru ca ecuaţia de
continuitate să fie satisfăcută, pe măsură ce secțiunea S a vasului de sânge scade, viteza v de
curgere trebuie să crească şi reciproc. Cu toate acestea, viteza de curgere a sângelui prin
vasele capilare nu este mai mare decât cea cu care sângele curge prin artere (în aortă viteza
este de 500 mm/s, iar în capilare, de 0,5 mm/s). Explicația este dată de ramificarea arterelor
mari în arteriole; acestea din urmă fiind numeroase și având suma secțiunilor cu mult mai
mare decât secțiunea arterei inițiale, viteza de curgere a sângelui prin arteriole sau capilare nu
crește, așa cum ar fi de așteptat, ci este mai mică decât viteza cu care sângele curge prin
vasele mari (artere).
Vasodilatația (crește secțiunea S) duce la scăderea vitezei de curgere a sângelui;
vasoconstricția (valoarea secțiunii S scade) duce la creșterea vitezei de curgere a sângelui.
Dacă tubul se ramifică în n ramuri (cazul tipic al circulaţiei sanguine), ecuaţia de
continuitate se scrie:

5
 Oana Munteanu - Biofizică, curs pentru studenții specializării Asistență Medicală Generală

n
Sv = ∑ Si vi
i =1

unde Si, vi reprezintă secţiunea ramificaţiei i, respectiv viteza de curgere prin aceasta.

5.3.2. Curgerea turbulentă

Prin curgere turbulentă se înţelege curgerea în care straturile de lichid nu mai sunt
paralele între ele şi nici cu axa tubului, apărând vârtejuri.
Curgerea turbulentă se produce atunci când viteza de curgere a lichidului depăşeşte o
anumită valoare numită viteză critică:
η
v crit = Re
ρ ⋅d
unde: η – coeficientul de vâscozitate absolută a lichidului;
ρ – densitatea lichidului;
d – diametrul tubului;
Re – numărul lui Reynolds.
Reynolds a constatat că dacă Re ≥ Re0, curgerea laminară va deveni turbulentă; Re0 se
numeşte număr critic Reynolds şi are valoarea Re0 ≅ 1000.
Viteza critică scade în tuburi cu diametru mare, curgerea turbulentă producându-se
mai uşor în acestea decât în cele având diametre reduse.

5.3.3. Curgerea sângelui

Valoarea vitezei critice vcrit pentru curgerea sângelui în aortă este de 40 cm/s. Un
calcul simplu arată că viteza de curgere a sângelui prin aortă are valoarea medie v ≅ 20 cm/s,
valoare ce corespunde unei curgeri laminare. Cu toate că preponderent curgerea sângelui în
sistemul circulator este de tip laminar – se realizează cu consum minim de energie din partea
inimii – totuşi, în perioada sistolică, atunci când sângele este expulzat din inimă, viteza sa de
curgere prin aortă depăşeşte viteza critică; temporar apare curgerea turbulentă, însoţită de aşa
numitele zgomote cardiace.
Valoarea vitezei critice scade atunci când creşte diametrul vasului de sânge, ceea ce se
întâmplă o dată cu înaintarea în vârstă, turbulenţa fiind prezentă într–o parte mai întinsă a
sistemului circulator.
Debitul mediu cardiac, în stare de repaus este Q = 5 l/min, la efort putând ajunge până
la Q = 25 l/min.