FENOMENE DE TRANSPORT(TRANSFER)

ÎN SOLUŢII
Dacă într-un sistem există un gradient (variaţie) de concentraţie, potenţial
sau presiune, are loc un transport de substanţă orientat spre atingerea unei stări
de echilibru termodinamic.

Transportul de substanţă în cazul soluţiilor se poate face prin două procese

simultane: difuzie şi osmoză.

DIFUZIA
Definitie: Difuzia este procesul fizic de întrepătrundere a particulelor unei
substanţe printre particulele altei substanţe.

Simplă
Difuzia
Prin membrane
Difuzia simplă constă în transportul de substanţă din regiunile cu concentraţie mai
mare spre cele cu concentraţie mai mică.

Difuzia prin membrane se realizeaza cu ajutorul membranelor care sunt pelicule subtiri
cu grosime neglijabila fata de suprafata de separare a doua medii cu proprietati fizico-
chimice diferite.

Difuzia simplă Difuzia prin membrane

KMnO4
 Observatii:
ce are loc în dublu sens si decurge cu
o
viteză de difuzie

1.Difuzia este un proces cinetic este datorat agitaţiei termice

are ca efect egalarea concentraţiei

sistemului

2. Deşi moleculele fluidelor au viteze foarte mari de deplasare, viteza lor de

difuzie este mică, pentru că drumul parcurs de fiecare moleculă este mic, ea
suferind un număr mare de ciocniri cu alte molecule.

2.1. Mărirea vitezei de difuzie are loc prin creşterea temperaturii şi a

presiunii (la gaze).
 LEGILE DIFUZIEI (LEGILE LUI FICK)
descriu difuzia din punct de vedere cantitativ
Legea 1 Fick. Viteza de variaţie a masei (viteza de difuzie) este
proporţională cu produsul dintre suprafaţa de difuzie şi gradientul
de concentraţie.
dm/dt= - DS(dc/dx)
FICK

 dm/dt - viteza de difuzie.

 D - coeficientul de difuzie şi se
masoara in SI in m2/s.
 S - suprafaţa specifică.
 dc/dx - variaţia concentraţiei în
spatiu.
 Semnul “-“ arată descreşterea
concentraţiei până la echilibru.

Variatia concentratiei intr-un sistem dispers

(CM1 > CM2 )
 A 2-a lege a lui Fick reprezintă extinderea primei legi şi face legătura între variaţia
concentraţiei în timp şi în spaţiu, putându-se obţine astfel, valoarea absolută a
coeficientului de difuzie.

dc/dt= - D∆c
∆c reprezintă laplaceanul (variatia) concentratiei.

 Coeficientul de difuzie depinde de natura substanţei, temperatură şi de forma

şi dimensiunea particulelor ce difuzează.

 Domeniul de valori pe care le poate lua coeficientul de difuzie D este foarte

mare, astfel: pentru gaze D ~ 10-5 m2/s, solutii reale D ~ 10-9 m2/s, solutii
coloidale D ~ 10-11 m2/s.

 Pentru particulele coloidale sferice de mici dimensiuni, coeficientul de difuzie

este dat de relaţia lui Einstein:
D = kT/6πηr

T - temperatura absolută, k - constanta lui Boltzmann, η - vâscozitatea, r - raza

particulelor.
 COEFICIENTI DE DIFUZIE PENTRU UNELE MOLECULE
PROTEICE
Proteină D Proteină D
10-11(m2/s) 10-11(m2/s)

Mioglobină (bou) 11,3 Serrumglobină (om) 4,0

Hemoglobină (cal) 6,3 Liosină (om) 11,2
Hemoglobină (om) 6,9 Urează (om) 3,5
Serrumalbumină (cal) 6,1 Pepsină (porc) 9,0
Serrumalbumină (om) 5,9 Insulină (bou) 7,5

Viteza de difuzie este influenţată în mare măsură de masa moleculară a

particulelor. Cu cât aceasta este mai mică, moleculele difuzează mai uşor.
(Hidrogenul este cel mai difuzibil gaz).
x c
 D  S 
t l
∂x - cantitatea de substanţă care difuzează în unitatea de timp (∂t) pe unitatea
de suprafaţă S; D - coeficientul de difuzie; ∂c - reprezintă variaţia concentraţiei
pe unitatea de lungime ∂l; (-) - semnul minus indică variaţia concentraţiei până
la echilibru.
 OSMOZA ŞI PRESIUNEA OSMOTICĂ
Definiţie. Osmoza reprezintă difuzia unui solvent într-o soluţie a sa printr-o membrană
semipermeabilă.

Observatii:
1.În cazul a două soluţii de concentraţii diferite,
separate printr-o membrană semipermeabilă,
difuzia are loc de la soluţia mai diluată spre cea
mai concentrată (osmoza este o difuzie inversă).

2. Punerea în evidenţă a osmozei s-a

realizat folosind o celulă osmotică, ce
constă dintr-o pâlnie semisferică cu
coadă lungă, pe circumferinţa căreia se
leagă o membrană semipermeabilă,
naturală sau artificială.
Exemplu experiment:
 Se introduce într-un tub o soluţie concentrată de glucoză în apă.

 La începutul experimenului, cele două lichide sunt la acelaşi nivel.

 După câteva ore, soluţia de glucoză urcă în tub până când presiunea
hidrostatică produsă este suficient de mare pentru a opri pătrunderea apei prin
membrană.
 S-a constatat că în urma procesului de osmoză, nivelul soluţiei din tub, creşte
faţă de nivelul apei din vas până la atingerea stării de echilibru, când presiunea
osmotică π, devine egală cu diferenta de presiune hidrostatică p sau h.

Definiţie 1. Presiunea osmotică este presiunea care trebuie aplicată unei soluţii
pentru a opri pătrunderea solventului prin membrana ce separă cele două lichide.

Definiţie 2. Presiunea osmotică este presiunea suplimentară necesară realizării

echilibrului soluţie - solvent.
Observaţii:
Presiunea osmotică este o măsură a tendinţei de diluare a soluţiei.

 Se măsoară prin diferenţa dintre presiunea hidrostatică a soluţiei ps şi cea a solventului

pur p0.
π = ps – p0
 Osmoza ilustrează tendinţa naturală, a tuturor sistemelor de a-şi mări entropia,
starea de dezordine şi probabilitatea maximă.
 Presiunea osmotică se determină cu ajutorul osmometrelor.
 LEGILE PRESIUNII OSMOTICE (LEGILE LUI VAN’T HOFF)
Presiunea osmotică depinde de temperatură şi de presiunea soluţiei, fiind
astfel aplicabile legile gazelor.

La temperatură constantă, presiunea osmotică a unei soluţii creşte

proporţional cu concentraţia.
π /C= constant
 Deoarece concentraţia C este invers proporţională cu volumul V, în
conformitate cu legea Boyle – Mariotte, rezultă:
π ∙ V = constant, c=1/V
 În acelaşi mod, presiunea osmotică variază cu temperatura conform legii
Charles:
π /T= constant
 Din legile anterioare, VAN’T HOFF a formulat ecuaţia generală a presiunii
osmotice:
π = cRT
c = concentraţia molală, R=constanta universală a gazelor, T= temperatura, K.
 Înlocuind c cu 1/V (V = volumul soluţiei), rezultă:
πV = RT
 Legea 1. La aceeaşi temperatură soluţii diferite dar cu acelaşi
număr de molecule dizolvate în volume egale de solvent au
întotdeauna aceeaşi presiune osmotică.

Legea 2. Presiunea osmotică a unei soluţii diluate este egală

cu presiunea pe care ar exercita-o substanţa dizolvată, dacă
ar fi în stare gazoasă, ar ocupa acelaşi volum ca soluţia şi ar
avea aceeaşi temperatură.

Variaţia presiunii osmotice cu concentraţia pentru o soluţie de zaharoză

(C12H22O11) în apă

Concentratia molală c, Presiunea osmotică π, π/c =constant

(moli/1000 g apă) (atm, la 25•C)

0,1 2,63 26,3

0,3 7,73 25,8
0,5 12,94 25,9
  Masuratorile de presiune osmotica isi gasesc o larga utilizare la
determinarea masei moleculare a polimerilor (proteine, cauciuc).
 OSMOZA INVERSĂ
Definiţie. Este procesul de osmoză care are loc atunci când asupra soluţiei din celula
osmotică acţionează o presiune exterioară mai mare decât presiunea osmotică.

 În osmoza inversă, solventul

existent în soluţie trece prin
membrană în compartimentul cu
solvent pur, în final obţinându-se
soluţii de concentratii din ce in ce
mai mari.

Osmoza inversă este folosită

pentru concentrarea sucurilor de fructe
şi pentru desalinizarea si filtrarea apei.
Instalaţie de desalinizare a apei
 Tipuri de membrane
O membrană semipermeabilă este acea membrană care permite trecerea
selectivă a particulelor.
Membranele sunt sisteme geliforme a căror grosime depăşeşte dimensiunile
moleculare şi care posedă o anumită rezistenţă la rupere

Datorită porilor foarte fini, membranele semipermeabile permit trecerea

moleculelor mici de solvent (apă) dar opresc trecerea moleculelor mai mari de
solut.
     Dupa o serie de experimente efectuate de Traube, Pfeffer realizeaza in
1864 prima celula osmotica prevazuta cu membrana semipermeabila pe baza de
Cu2[Fe(CN)6] realizata prin precipitarea acesteea in porii unui vas de portelan:

2 (Cu2+ + SO42-) + {4K+ + [Fe(CN)6]4-} → Cu2[Fe(CN)6] + 2(2K+ + SO42-)

Hexacianoferatul II cupric ce precipită în porii vasului de porţelan este o

substanţă gelatinoasă, rosie- brună, insolubilă în apă.

1. K4 [Fe(CN)6]
2. Cu SO4
3. Cu2[Fe(CN)6]

Mai recent a luat amploare folosirea ca membrane a diferitelor tipuri de

frite foarte subţiri, cu diametrul porilor de 0,7∙10-6 m.
 Se folosesc şi membrane artificiale organice,
obţinute din esteri ai celulozei (acetatul de
celuloză) sau din alcool polivinilic
OH

OH H O OH
H
OH H
O OH
H
H O H
H O H
OH H OH
H O
H H
OH
HO H H OH

H OH
n-2

Celuloza

În funcţie de specia botanică n = 300- 3300

Macromoleculele de celuloză sunt alcătuite
dintr-un număr mare de unităţi de glucoză
unite prin legături eterice 1-4.
 Primul material folosit la
confecţionarea membranelor
semipermeabile a fost acetatul de celuloză
(celofan).

CH - OH + (CH 3CO) 2O CH - O - CO CH 3 + CH 3COOH

 Ulterior s-au obţinut şi membrane semipermeabile din materiale

polimerizate stabile (poliamide, esteri micşti de acetat - butirat de celuloză,
amestecuri de acetat şi nitrat de celuloză /nitroceluloză / vâscoză).

CH - OH + HONO 2 CH - O - ONO 2 + H 2O
 IMPORTANŢA DIFUZIEI ŞI OSMOZEI ÎN NATURĂ
Pereţii celulelor vegetale şi animale sunt constituiţi din membrane
semipermeabile care funcţionează ca adevărate osmometre.

Introducând o celulă într-o soluţie a cărei presiune osmotică este mai mare decât
cea a lichidului celular, adică într-o soluţie hipertonică (mai concentrată), se observă cum
celula se contractă şi apoi se zbârceşte, în final având loc plasmoliza. Acest fenomen este
datorat difuziei apei din interiorul celulei spre soluţia hipertonică.

Introducând celula într-o soluţie a cărei presiune osmotică este mai mică decât cea a
lichidului celular, adică într-o soluţie hipotonică (mai diluată), celula se umflă (fenomen
numit turgescenţă) şi poate crăpa (celuloliză), datorita apei care pătrunde în interiorul
celulei prin membrana celulară.
 Acest proces este folosit în industrie, la extragerea zahărului din sfeclă. Sfecla
este mărunţită şi introdusă în vase mari cu apă, numite difuzoare. Datorită
presiunii osmotice, celulele de sfeclă crapă şi zahărul difuzează în apă, de
unde se separă şi se purifică.

 În timpul depozitării sfeclei, au loc o serie de transformări biochimice:

- pierderi de masă prin transpiraţie;
- pierderi de zahăr prin respiraţie;

C12H22O11 + H2O invertază C6H12O6 + C6H12O6

Zaharoză Glucoză Fructoză
 

C6H12O6 + 6O2 6H2O + 6CO2 + 674 kcal

- pierderi de zahăr prin fermentaţie.
  În mod asemănător se comportă şi celulele corpului animal.
 Concentraţia plasmei sanguine este egală cu cea a unei soluţii 0,86% NaCl (ser
fiziologic). Cele două soluţii au presiuni osmotice egale, deci sunt izotonice.

 Datorită presiunii osmotice, apa se ridică în trunchiul copacilor până la înălţimi

de zeci de metri.
Specie de plantă π (atm)
plante de uscat 5 -11 (excepţie, la
eucalipt, 20 atm)
plante marine 17 – 25
celulele unor ciuperci >100
 CAPITOLUL V

Electrochimia

formarea energiei proprietăţile soluţiilor

electrice din reacţiile
chimice
de electroliţi

transformările pe care le
produce curentul electric
asupra substanţelor chimice
WILLIAM GILBERT a introdus termenul ”electric”, provenit din
grecescul ”elektron” pentru a identifica forța apărută între două
obiecte care se freacă unul de celălalt.

LUIGI GALVANI a observat că piciorul unei broaște moarte

zvâcnește violent în atingerea de un cuțit de metal şi a crezut că
mușchii broaștei sunt purtători de electricitate.

ALESSANDRO VOLTA a demonstrat că atunci când se vorbeşte

despre umiditate între două metale diferite, se crează
electricitate, fenomen pe baza căruia a stat descoperirea primei
baterii electrice, pila voltaică, confecționată din foi subțiri de Cu
și Zn, separate de un carton umed.

ANDRE MARIE AMPERE stabilește prima teorie a

electromagnetismului prin legea circuitului magnetic, lege care
stabilește legătura dintre câmpul magnetic și curent.
GEORGE OHM stabilește legătura între intensitatea (I),
tensiunea (U) și rezistența (R) dintr-un circuit electric (Legea lui
Ohm).

NIKOLA TESLA ”părintele” dispozitivelor wireless de azi. El a

patentat motorul de generare a curentului alternativ şi
realizează transformatorul Tesla care permite obținerea unor
tensiuni cu valori de pâna la câteva milioane de volți.

MICHAEL FARADAY enunţă legea electrolizei, lege ce stă la

baza electrochimiei, introduce termenii de: ion, catod, anod,
anion, cation, echivalent electrochimic şi construieşte primul
voltametru.
 PROPRIETĂŢI COLIGATIVE
În metale, curentul electric este transportat cu ajutorul electronilor, iar în soluţiile de
electroliţi, cu ajutorul ionilor.
Definiţie. Se numesc proprietăţi coligative, proprietăţile soluţiilor care variază
proporţional cu concentraţia lor, deci cu numărul de particule dintr-un volum de solvent.
Exemple de marimi coligative: presiunea de vapori, crioscopia, ebulioscopia,
presiunea osmotică.
1.Factorul de corecţie van’t Hoff
 S-a constatat ca soluţiile de electroliţi (acizi, baze, săruri) au presiuni osmotice mai mari
decât cele calculate după legea lui van’t Hoff, π = R∙T∙C.

 De aceea, în ecuaţia van’t Hoff, s-a introdus un factor de corecţie i numit factorul lui
van’t Hoff care reprezintă raportul dintre presiunea osmotică măsurată şi cea calculată.
Observatii: π = i∙R∙T∙C
1.În cazul soluţiilor de neelectroliţi (uree, zaharoză), presiunea osmotica masurată este
egala cu presiunea osmotica calculată, iar i = 1.
2.În soluţiile de acizi, baze, săruri, valoarea lui i este mai mare decât 1; ea diferă cu
natura soluţiei şi creşte cu diluţia.
Exemplu: NaCl → Na+ + Cl- i≈2

MgCl2 → Mg2++2 Cl- i≈3

FeCl3 → Fe3++ 3 Cl- i≈4

 2.Coeficientul/factorul osmotic
S-a demonstrat ca factorul van’t Hoff nu ia valori întregi decât în soluţii foarte
diluate si scade cu creşterea temperaturii.
Definiţie. Se numeşte coeficient osmotic (fo) raportul dintre valoarea factorului (i) efectiv
măsurată şi numărul maxim de ioni (n) ce se pot forma dintr-o substanţă la diluţie
infinită.
3.Activităţi. Coeficienţi/factori de activitate
Soluţiile a căror comportare corespunde legilor lui Raoult sau van’t Hoff sunt
considerate ideale.
În aceste soluţii, moleculele de dizolvat sunt înconjurate la fel de molecule de
dizolvant şi nu se influenţează reciproc (solutii de diluţie infinită).
Definitie: Activitatea unui ion este egală cu produsul dintre concentraţia sa (c) şi
coeficientul (factorul) de activitate (fa).

a = fa ∙ c La diluţie infinită,
În soluţiile de electroliţi, fiecare ion este înconjuratfa de
= 1.un nor ionic de semn contrar.
Pentru a îndepărta un ion de acest nor, este nevoie de energie pentru învingerea forţelor
electrostatice.
Definitie. Fractiunea de ioni eliberaţi de norii ionici reprezintă concentraţia
efectivă/reală a ionilor în soluţie, adică activitatea ionilor (a).
4.Mobilitatea
 Viteza de migrare a ionilor depinde de mai mulţi factori: temperatură,
distanţă între electrozi, caracteristicile curentului electric.

Definiţie. Mobilitatea (µ), este definită ca fiind raportul între viteza de migrare şi
intensitatea curentului electric

µ= v/I

Observatii:

1. Mobilitatea unui ion este deci egală cu viteza ionului la o diferenţă de

potenţial de 1 V între doi electrozi situaţi la distanţa de 1 cm.

2. Mobilitatea unui ion variază cu natura ionilor de semn contrar din soluţie şi
anume scade cu creşterea concentraţiei, când formarea perechilor de ioni
este mai frecventă.
5.Conductibilitatea
O altă mărime importantă este conductibilitatea echivalentă (λc) a unui
electrolit, definită ca raportul dintre conductibilitatea specifică (γ) şi
concentraţia (c).
λc= γ/c
Deoarece valoarea lui γ scade cu scăderea concentraţiei, se foloseşte
conductibilitatea echivalentă în compararea soluţiilor de electroliţi.

În funcţie de valoarea conductibilităţii echivalente, electroliţii se împart în:

oelectroliţi tari – la care conductibilitatea variază foarte puţin cu
concentraţia.
Exemplu: sărurile (NaCl, KBr, KNO3, Na2SO4, Na2CO3, CH3COONa), hidroxizii
metalici solubili (NaOH, KOH, Ba(OH)2, Ca(OH)2), acizi minerali (HCl, HI, H2SO4,
HNO3, HClO4).

oelectroliţi slabi – a căror conductibilitate creşte mult la diluarea soluţiei.

Exemplu: acizi organici (CH3COOH, C6H5-COOH, HCN), unii acizi anorganici
(H2S, H2CO3, H3BrO3, H2SO3, H2SiO3), NH3 şi derivaţii săi organici, amine primare,
secundare, terţiare.
 6.Coeficient/factor de conductibilitate
 Dacă în soluţia unui electrolit toţi ionii ar fi independenţi şi nu s-ar influenţa
reciproc, toţi ar lua parte la transportul curentului electric şi conductibilitatea
echivalentă a soluţiei ar fi independentă de concentraţie.
 Faptul că la diferite concentraţii, conductibilităţile măsurate au valori mai mici
decât conductibilitatea la diluţie infinită demonstreaza că nu toţi ionii iau
parte la transportul curentului.
Definiţie. Se numeşte coeficient de conductibilitate (fc) raportul dintre
conductibilitatea la o concentraţie oarecare (λc) şi conductibilitatea la diluţie infinită
(λ∞).
fc = λc / λ∞
Observatii:
1.Coeficientul de conductibilitate este o mărime ce caracterizează electroliţii tari.
2.La electroliţii slabi, echilibrul reacţiei de ionizare este mult deplasat spre forma
neionizată şi valorile coeficientului de conductibilitate sunt mici.
Exemplu: pentru aceeaşi concentraţie de 0,001n, valorile coeficientului de
conductibilitate pentru câţiva electroliţi sunt:
 electroliţi tari: HCl (0,993); HNO3 (0,997); H2SO4 (0,960);

electroliţi slabi: H-COOH (0,368); CH3COOH (0,126); HCN (0,0011).

 DISOCIEREA ELECTROLITICĂ
Constanta de disociere. Gradul de disociere

 Electrolitii sunt substante care prin dizolvare intr-un solvent polar se desfac in

particule cu sarcini electrice pozitive sau negative, numite ioni.

Definiţie. Trecerea electrolitilor sub forma de ioni se

numeste disociere electrolitica.

 Procesul de disociere electrolitica este un proces de echilibru, care se

realizeaza intre ionii si moleculele nedisociate ale electrolitului.

 Constanta de echilibru a electrolitului, in disocierea electrolitica se

numeste constanta de disociere (Kd. )

 Electrolitii pot fi: acizi, baze sau saruri.

 Procesul de disociere in cazul electrolitilor tari este: Observaţii:
o disocierea unui acid tare: Experimental s-a dovedit că
H2SO4   →    2H+  + SO4 2-  disocierea electroliţilor tari nu
se supune legii de acţiune a
maselor.

Acest comportament se
explică prin teoria
o    disocierea unei baze tari: electroliţilor tari, elaborată în
Cu(OH)2      →       Cu   +  2HO     
2+ -
1923 de Debye şi Hückel.

Conform acestei teorii

electroliţii tari sunt total
disociaţi în soluţie.

o disocierea unei sari: Valoarea conductibilităţii

NiSO4 →   Ni2+  +   SO42-  electrice, a presiunii osmotice,
scăderea punctului de
congelare sau creşterea
temperaturii de fierbere
conduc la concluzia că
electroliţii tari nu sunt total
disociaţi.
unde “C” este concentratia electrolitilor
 Procesul de disociere in cazul electrolitilor slabi este:
Observaţie:
Disocierea electroliţilor
 CH3COOH   ↔ H+  +  CH3COO-     
slabi conduce la un echilibru
chimic şi poate fi
caracterizată de o constantă
de echilibru.

Definiţie. Gradul de disociere al unui electrolit este notat cu α si reprezinta raportul
dintre numarul de molecule disociate si numarul total de molecule.

N d nr. de molecule disociate

 
N nr. total de molecule
 Legea diluţiei lui Ostwald exprimă dependenţa K d de α:
Kd=α2C / (1-α) (electroliţi tari) şi Kd=α2c (electroliţi slabi)
  
Electrolitii tari au Kd > 1 si α  = 1, ceea ce inseamna ca ei sunt complet disociati
in solutii de concentratii cuprinse intre 0,1M si 0,001M.

Electrolitii slabi au Kd < 10-2 şi α  < 0,5 chiar in solutii de concentratii mai mici de
0,01M.
 ELECTROLIZA. LEGILE LUI FARADAY

Michael Faraday - fizician şi chimist englez

 enunţă legea electrolizei, lege ce stă la baza

electrochimiei.
o Etimologie electroliză: “liza”- “lisis”-
descompunere, “electro”- curent.
 introduce termenii de: ion, catod, anod, anion, cation,
echivalent electrochimic.
Ipoteza Faraday:
La trecerea curentului electric printr-un electrolit au loc două procese:

1. transportul propriu-zis;
2. transformările suferite de ioni la electrozi.

 Prin aplicarea unei diferenţe de potenţial celor doi electrozi ai unei celule (pile)
electrice, ia naştere între electrozi un câmp electric. Sub acţiunea acestuia, ionii
pozitivi (cationii) migrează la catod, iar cei negativi (anionii) la anod.
 Definitie: Procesul care are loc sub influenţa curentului electric în soluţia unui
electrolit se numeşte electroliză.
 In procesul electrolizei energia electrica se transforma in energie chimica, adica in
energia substantelor formate.
PRINCIPIUL ELECTROLIZEI:

Soluţiile de electroliţi (acizii, bazele şi sărurile) conduc curentul electric prin ioni, a
căror existenţă în soluţie se bazează pe procesul de disociere electrolitică (acest proces,
elucidat de Arrhenius în 1887, are loc spontan la dizolvarea electrolitului într-un solvent
polar, cum ar fi, apa ) : KA  K+ + A-
 În timpul electrolizei, cationii K+ migrează
spre catod iar anionii A- spre anod.
Exemple: oxidarea si reducerea electrozilor
oxidarea ionului feros la ionul de feric la
anod:
Fe2+ aq → Fe 3+aq + e–

 reducerea fericianurii la ferocianură la catod:

 Catodul este un reducator puternic,

[Fe(CN)6] 3-  + e– → [Fe(CN)6] 4-
iar anodul un oxidant puternic.
Principalii componenți ai unei electrolize:

1.Electrolitul: este substanța ce conține ioni liberi ce au rolul de a transporta

curentul electric în electrolizor.
2.Electrolizorul: este vasul în care se desfășoară electroliza;
3.Generatorul de curent continuu: furnizează energia electrică necesară pentru a
crea descărcarea ionică în electrolit. Curentul electric este transportat printr-un
circuit extern.
4.Electrozii (catodul şi anodul): sunt conductorii electrici care reprezintă
interfața fizică între circuitul electric și electrolit.
 Masa (cantitatea) de substanta depusa la electrod este proportionala cu intensitatea
curentului electric şi cu timpul cât circuitul este inchis.

Legea 2
Echivalentul electrochimic (K) al unui element este proportional cu echivalentul lui
chimic (E).

C- constanta, n - valenta elementului, A - masa atomica,

F- numarul lui Faraday = 96500 Coulombi (C) si reprezintă cantitatea de
electricitate care depune electrolitic un echivalent gram din orice element chimic
  Prin unirea celor doua legi determinate experimental, rezulta LEGEA GENERALĂ
A ELECTROLIZEI:
Masa de substanţă care se depune în timpul t la un electrod este proporţională cu
cantitatea de electricitate ce trece prin electrolit şi cu echivalentul chimic al
elementului depus.

m = masa de substanţă depusă la electrod (g), q = cantitatea de electricitate

consumată (C), F = 96 500 C, numărul lui Faraday, A = masa atomică, n = valenta,
A/n = echivalent chimic, A/nF = echivalent electrochimic.

Observatii:

1.În cazul ionilor monovalenţi, cantitatea de 1 Farad este transportată de cei NA

ioni din ionul gram, fiecare dintre ei având sarcina e = 1,6  10 -19 C:
1F 96500
q  e    1,602 10 19 C
N Avogadro 6,023 10 23

2.În cazul ionilor polivalenţi, cantitatea de electricitate de 1F este transportată de

NA/n ioni din echivalentul gram, fiecare ion având sarcina n •e.
3. Cantităţile de substanţe separate la electrozi sunt proporţionale cu
echivalenţii chimici ai substanţelor.

m1 E1

m2 E2

4. Randamentul de curent se calculeaza:

m practic Q teoretic
ηc   100   100
m teoretic Q practic

5. În procesul de electroliză au loc reacţii:

- primare: oxidare anodică şi reducere catodică;

-secundare- când atomii sau radicalii rezultaţi în reacţiile
primare reacţionează fie între ei, fie cu electrozii sau solventul.
APLICAŢII ELECTROLIZĂ:
 Electroliza apei în laborator

 Intr-un pahar Berzeliu de 250 ml se pun 200 ml

de apa si se adauga sub continua agitare si
racire 2-3 ml solutie de acid sulfuric concentrat.
 Se umple rezervorul cu solutia astfel preparata
si se conecteaza electrozii la o sursa de curent
(baterie ).
 La cei doi electrozi se degaja gaze, iar natura
lor se stabileste cu o aschie de brad aprinsa.
 Volumul de gaz obtinut la anod e dublu celui
obtinut la catod.
 Gazul care se degaja la anod nu arde, dar
intretine arderea: este oxigenul, iar cel care se
degaja la catod arde, dar nu intretine arderea:
este hidrogenul.
 Ecuatiile reactiilor chimice care au loc in timpul procesului de
electroliza a apei sunt:

la catod ( - ) : H3O+ +1e‾ → [H] + H2O

(reactie principala)
2[H] → H2 (reactie secundara)

la anod ( + ) : HO‾ - 1 e ‾ → [HO]

(reactie principala)
2[HO ] → H2O + ½ O2
(reactie secundara)

Apa ionizeaza conform echilibrului :

2H2O ↔OH‾ + H3O+
 Obtinerea metalelor şi nemetalelor
o Metalele din grupele I, a II-a si a III-a principala se obtin industrial prin
electroliza topiturilor.

Exemplu: Obtinerea sodiului şi clorului

NaCl ionizare Na+ + Cl-

la catod (-) : Na + + 1 e- Na↓ (r. principala)

la anod (+) : Cl- - 1e- [Cl ] (r. principala)
2[Cl] Cl2 ↑
(r. secundara)

Ecuatia reactiei globale este:

2NaCl electroliza 2Na↓ + Cl2 ↑
 o Obtinerea Al cuprinde doua etape distincte: obtinerea
aluminei(oxidului de aluminiu) din bauxita si electroliza
oxidului de aluminiu.
Bauxita se compune din mineralele ce conțin aluminiu ca: Gibbsit (Hydrargillit) Al(OH)3,
Boehmit AlO(OH) și Diaspor AlO(OH), minerale cu fier ca Hematit Fe2O3 și Goethit FeO(OH),
și minerale argiloase Caolinit (silicat de aluminiu)și minerale cu un conținut redus în oxizi de
titan Anatas TiO2.
Al + 3e →Al(l) (catod)
3+ -

2 O → O2(g) + 4e- (anod)

2-

__________________________________________
Reactia totala: 4 Al 3+ + 6 O → 4 Al(l) + 3 O2(g)
2-

 Purificarea metalelor
o Exemplu: Obtinerea Cu de mare puritate si recuperarea
metalelor pretioase.
La anod : Cu impur→ Cu2+ + 2e-
La catod: Cu2+ pur+ 2e-  → Cu
__________________________________________________
Reactia totala: Cu2+ + Cu impur→ Cu pur +Cu2+
o In baia de electroliza se află CuSO4 şi se introduc placi groase de Cu impur care se leaga
de anodul sursei de curent. Intre placile anodice se intercaleaza placi subtiri de Cu pur,
legate la polul negativ al sursei de curent.
  Electroliza solutiei de iodura de potasiu - Metoda de obtinere a
iodului
Ecuatiile reactiilor chimice care au loc sunt:

la catod(-) : H3O+ - 1 e ‾ → [H] + H2O (r.principala)

2[H] → H2 ↑(r secundara)
la anod (+) : I- - 1e- → [ I ] (r. principala)
2[I] → I2 (r.secundara)

Reactia totala este:

2K + 2[I] + 2 H2O electroliza I2 + H2 + 2K+ + 2HO-
 Fabricarea NaOH: se realizează prin electroliza soluției de NaCl, degajându-se H2 şi
Cl2 sub formă de vapori.

2NaCl+H2O→2 NaOH+ H2 + Cl2

 FIXAREA CUNOSTINTELOR

1.Trecerea unui solvent într-o soluţie a sa printr-o membrană semipermeabilă

se numește:
a) difuzie;
b) osmoză;
c) osmoză inversă;
d) filtrare.

2. Hexacianoferatul II de cupru Cu2[Fe(CN)6] este o membrană:

a)naturală animală;
b)artificială organică;
c)naturală vegetală;
d)artificială anorganică.

3. Plasmoliza reprezintă:
a)pătrunderea apei în celulă;
b)ruperea peretelui celular;
c)dizolvarea sărurilor în plasmă;
d)ieșirea apei din celulă.
4. Raportul dintre presiunea osmotică măsurată şi cea calculată reprezintă:

a)coeficientul osmotic;
b)factorul de corecție vant Hoff;
c)coeficientul de activitate;
d)coeficientul de conductibilitate.

5. Care dintre următoarele variante reprezintă electroliți tari?

a)H2SO4; NaOH; CH3COOH;

b)H2S; NaOH; HCl;
c)H2SO3; NH4OH; HNO3;
d)HNO3;NaCl; K2SO4.
 NIKOLA TESLA (NICOLAE TESLEA)
1856-1943

 Marele savant şi inventator Nicolae Teslea (Nikola Tesla) s-a născut pe 10 iulie
1856, că fiu al preotului ortodox Milutin Teslea şi al Gicăi Mandici. Familia
tatălui era de grăniceri antiotomani, în fostul imperiu austro-ungar.

 Numele iniţial de familie era Drăghici, dar el a fost înlocuit în timp, prin
porecla de Teslea, după meseria transmisă în familie, de dulgher (teslari).

 Henri Coandă îl prezintă pe marele inventator Tesla ,, Eu l-am cunoscut pe

Teslea, când eram tânăr de tot, prin tatăl meu (Generalul Constantin Coandă),
care a fost întotdeauna lângă mine. Nicolae Teslea, care este inventatorul
curentului electric alternativ, era român din Banat; e bănăţean şi felul lui de a
gândi şi de a vedea, m-a frapat enorm de mult. ”.