Metode de Separare și Purificare în Chimia Organică.

Clasificare, Definiții, principii fundamentale.Descriere,

Exemple. Operații și Utilaje folosite. Trigliceridele.
Definiție. Caracteristici. Proprietăți chimice
1. Recristalizarea pe cale umedă (din soluție apoasă)

Substanţele organice obținute prin sinteză sau cele extrase din produşi naturali sunt
amestecuri complexe multicomponente eterogene, din care se izolează complet, de obicei,
componentul (analitul) principal supus analizei..
Pentru a avea un compus unitar, foarte pur, cu o compoziţie chimică perfect omogenă şi bine
definită, este necesar să-l separăm eficient de impurităţile ce-l însoţesc sau de alte substanţe
chimice care ne interesează în mod egal. Se pune problema separării amestecului de substanţe în
substanţe chimice individuale pure. Pentru a realiza cu succes acest aspect, se aplică frecvent
două metode de separare importante, cu randamente foarte bune : recristalizarea şi distilarea.

Principii generale.
Metodele de purificare depind de starea de agregare a componentelor ce se separă din
amestecul respectiv. Purificarea substanţelor solide se face, de obicei, folosind diferenţa de
solubilitate a substanţei respective într-un dizolvant dat, la cald şi la rece şi anume substanţa se
dizolvă în cantitate mai mare la cald, iar prin răcire precipită cantitativ.
Un factor esenţial în recristalizare este alegerea solventului. Acesta trebuie să îndeplinească o
serie de condiţii, ca de exemplu: să dizolve o cantitate de substanţă mai mare la cald, decât la
temperatura obişnuită.
Deoarece la dizolvarea unei substanţe pentru recristalizare, lichidul se încălzeşte la fierbere, la
alegerea solventului trebuie avut în vedere ca punctul său de fierbere să fie mai coborât decât
punctul de topire al suubstanţei de purificat. În caz contrar, substanţa se poate separa sub formă
de ulei, ceea ce dăunează purificării. Solvenţii dfe laborator uzuali sunt : apa distilată, alcoolul
etilic, alcool metilic, eter etilic, benzenul, cloroformul, sulfura de carbon, tetraclorura de carbon
etc.

Modul de lucru. Metoda de lucru şi aparatura variază după natura dizolvantului (solventului).
În general se procedează astfel: se dizolvă la cald, dacă se poate până la saturare, substanţa în
dizolvantul specific. O soluţie saturată la cald într-un solvent organic se prepară în recipiente de
sticlă de diferite forme, prevazute cu refrigerent ascendent (refrigerent cu reflux). Refrigerentele
servesc la condensarea vaporilor care se formează în timpul fierberii , ce revin în balon,
menţinând constant volumul de dizolvant.
Dispozitivele cele mai utilizate sunt: baloane cu fund rotund, cu fund plat, în formă de pară,
vase conice, toate confecţionate din sticlă. Forma şi capacitatea baloanelor sau a vaselor conice
întrebuinţate depind de natura dizolvantului, de solubilitatea substanţei, de cantitatea de substanţă.
Refrigerentele ascendente se adaptează la balonul respectiv, fie prin intermediul unui dop de
plută (fig.2), fie prin intermediul unui dop de sticlă şlefuit, adaptat la refrigerent. Se poate
întrebuinţa şi un dop de cauciuc, în cazul în care solventul organic nu dizolvă cauciucul. Este
necesară utilizarea refrigerentelor ascendente, deoarece majoritatea solvenţilor organici sunt volatili
şi inflamabili. Se împiedică astfel, pe de o parte pierderea solventului, iar pe de altă parte pericolul
de incendiu. Refrigerentele ascendente sunt de două feluri: refrigerente răcite cu apă, ce se
întrebuinţează pentru lichide care fierb până la 120 °C şi care sunt de mai multe feluri: tubular, cu
bule, în spirală etc., şi refrigerente răcite cu aer, formate dintr-un tub de sticlă de dimensiuni
variabile. (p.t. > 120°C).

1
 Sursele de încălzire variază după punctul de fierbere al solventului şi anume: pentru solvenţii
care fierb sub 100 °C se întrebuinţează baia de apă încălzită cu un bec de gaz electric, iar pentru
solvenţii care fierb peste 100 °C se întrebuinţează baia de aer încălzită cu un bec de gaz sau baia de
aer electrică reglabilă.
Cel mai simplu mod de încălzire a unei soluţii constă în a întrebuinţa un bec de gaz, balonul
fiind aşezat pe o sită de azbest care se găseşte deasupra unui trepied metalic. În acest din urmă caz,
flacăra becului nu trebuie să atingă sita, astfel încât aceasta să fie încălzită prin intermediul unui
curent de aer fierbinte.
Pentru efectuarea unei recristalizări, introducem în balon substanţa solidă care trebuie
purificată, adăugând şi o cantitate de solvent necesară pentru dizolvarea completă a substanţei la
cald (la temperatură ridicată). Se obține o soluție saturată a sunstanței de analizat în solventul
adecvat ales.Se adaptează refrigerentul la balonul cu funt rotund ce conține soluția saturată cu
substanța de analizat şi se încălzeşte treptat până cand solventul începe să fiarbă. Se menţine
fierberea pânâ când intreaga cantitate de substanţă a fost dizolvată. În cazul în care substanţa s-a
dizolvat prea repede, se întrerupe fierberea , se răceşte balonul se scoate refrigerentul şi se
introduce o noua cantitate de substanţă. Sr continuă fierberea ca la început. Dacă substanţa nu se
dizolvă integral, chiar după o fierbere mai îndelungată (2 - 2,5 ore), se adaugă prin intermediul unei
pîlnii mici de sticlă, prin partea de sus a refrigerentului, o nouă cantitate de solvent.
Deoarece, pe de o parte unii componenţi mecanici, iar pe de altă parte unii dintre componenţii
care însoţesc substanţa (impurități insolubile în solventul ales, de natură organică sau anorganică)
nu se dizolvă în condiţiile arătate mai sus, este necesar ca soluţia fierbinte să fie filtrată. Filtrarea
soluţiei saturate fierbinți se face la presiune redusă (la vid). Reducerea presiunii se face cu o
trompă de apă (trompă de vid), care poate fi de sticlă sau de metal. Reducerea presiunii (realizarea
vidului) se datoreşte antrenării (scoaterii, eliminării) aerului din instalaţia de filtrare (din paharul
Erlenmeyer de filtrare), cu ajutorul unui curent continuu de apă de la robinet. Apa de la robinet este
recirculată continuu prin racordul care trece prin pompa (trompa) de vid, scoate (absoarbe) complet
aerul din paharul Erlemneyer de filtrare (formează vidul) și curge apoi în chiuvet, prin furtunul
(racordul) de la partea inferioară a trompei de vid (fig.1). Pentru executarea filtrării este necesară o
pâlnie de porţelan sau de sticlă la care fundul este format dintr-o placă perforată cu numeroase
orificii mici. Peste această placă se aşează hârtie de filtru în aşa fel încât să acopere complet
porţiunea perforată. Hârtia de filtru trebuie să adere perfect pe fundul pâlniei. În timpul filtrării nu
se va închide robinetul de apă înainte de a se desface legătura dintre trompă şi vasul de filtrare,
deoarece în caz contrar, apa se va scurge direct în paharul de filtrare Erlenmeyer și va impurifica
filtratul obținut.

2
 Fig. 1 Instalație pentru filtrarea la vid
( 1 = pâlnie Būchner de filtrare, 2 = furtun (racord) de legătură între vasul de filtrare și
trompa de apă (trompa de vid); 3 = trompă de vid, 4 = pahar Erlenmeyer de filtrare cu tub lateral
din sticlă groasă)

Pâlnie Buchner de filtrare la vid

Trompe de vid ( trimpe de apă sau pompe de vid)

3
 Pahar Erlenmeyer cu tub lateral pentru filtrarea la vid

Filtrarea la vid prezintă avantajul major prin faptul că se pot filtra ușor lichide calde și
fierbinți; realizarea vidului în paharul de filtrare determină o viteză mare de filtrare. Toate
impuritățile organice insolubile în solventul folosit (apa) sunt reținute de filtru (precipitatul) , în
timp ce în paharul de filtrare Erlenmeyer va fi colectat filtratul ce conține dizolvată substanța solidă
de analizat (în soluție saturată)
Prin răcirea rapidă soluţiei filtrate (filtratului) ce conține substanța solidă de purificat (răcire
forțată sub baie de gheață), substanţa solidă dizolvată precipită sub formă cristalină. Cristalele pure
obţinute sunt separate de dizolvant (solvent) prin filtrare normală la temperatura mediului
ambiant; ele rămân direct pe filtru sub formă de precipitat. Se obțin astfel cristale pure de substanță
de analizat (Ex: o sare). Pentru purificarea completă a unei substanţe solide, de foarte multe ori
este necesar să se facă recristalizări repetate din acelaşi solvent sau chiar din solvenţi diferiţi.
Substanţa cristalină pură, obţinută prin recristalizare, este întotdeauna umezită cu solventul
respectiv. Îndepărtarea solventului se face prin uscare. Această operaţie are drept scop eliminarea
completă a urmelor de solvent conţinute de produs. Hărtia de filtru cu precipitatul se dezlipeşte cu
atenţie de pe pâlnia de filtrare şi se aşează pe o placă poroasă. Dacă produsul este stabil, se poate
usca între două bucăţi de hârtie de filtru, la temperatura camerei, în aer, timp de 1-2 zile.
Substanţele cu puncte de topire ridicate (termostabile), se pot usca rapid într-o etuvă sau pe baie de
apă. Metoda cea mai indicată şi cea mai sigură este uscarea în exicator. După uscarea completă
substanţei, se recomandă determinarea punctului de topire, care ne indică daca substanţa este pură.
În caz contrar, se repetă recristalizarea până când valoarea punctului de topire devine constantă
(aceeași valoare fixă sau acelaşi interval de valori), pe parcursul a minim 3 determinări.

4
 8 3

7 2

3'
6
4

5
1

Fig. 2 Instalaţie de recristalizare din soluție (apoasă)

1 – suport stativ; 2 – stativ; 3, 3’ – cleme de prindere cu şurub; 4 – sită de azbest; 5 – bec de

gaz; 6 – balon de sticlă cu fund rotund; 7 – refrigerent ascendent cu reflux; 8 – gheara clemei de
prindere.
Exemple: purificarea prin recristalizare din soluție apoasă a sărurilor anorganice
(sulfați, nitrați, cloruri, fosfați, carbonați, bicarbonaţi, complet solubile în apă, ca solvent
ales) .

2. Sublimarea (recristalizarea pe cale uscată)

Prin sublimare se înţelege transformarea unei substanţe din stare solidă direct în stare de
vapori. Sublimarea poate avea loc atât la temperatura camerei – mai lent (naftalina), cât şi la
temperatură ridicată, prin încălzirea substanţei – mai rapid.(acidul benzoic).
Unele substanţe solide pot fi purificate datorită proprietăţilor de a se transforma direct din
stare de vapori în stare solidă. Această proprietate poartă numele de sublimare. Substanţele
rezultate prin sublimare sunt foarte pure. La cele mai multe substanţe, punctul de sublimare se
găseşte deasupra punctului de topire şi substanţa se topeşte înainte de a sublima. Pentru unele
substanţe, punctul de sublimare este mai scăzut decât cel de topire. (naftalină, iod).
În laborator, sublimarea se poate executa aşezând substanţa pe o sticlă de ceas care se acoperă
cu o hârtie de filtru, iar deasupra se aşează o pâlnie de sticlă. Se incălzeşte foarte uşor pe sită.
Substanţa solidă se transformă în vapori care condensează în contact cu pereţii reci ai pâlniei de
sticlă, sub formă de cristale. Impurităţile, având alt punct de sublimare (mai ridicat decât al
substanței de analizat)., vor rămâne pe sticla de ceas sau în capsula de porțelan În felul acesta se
poate sublima naftalina, acidul benzoic etc.

5
 Puritatea substanţei purificate prin sublimare se verifică prin determinarea punctului de
topire, care este o constantă caracteristică fiecărei substanțe solide.În caz că se obțin valori diferite
ale punctului de topire pe parcursul a minim 3 determinări, se reia operația de sublimare p\n[ la
purificarea completă a substanței solide (pănă la obținerea unei singure valori constante a punctului
de topire al substanței de analizat, pe parcursul a minim 3 determinări)

Fig. 3 Instalaţie pentru sublimare

1 – capsulă de porţelan; 2 – pâlnie de sticlă; 3 – bec de gaz; 4 – trepied metalic; 5 – sită de

azbest; 6 - hârtie de filtru perforată.

Exemple: purificarea prin sublimare a acidului benzoic în fază solidă, cristalină (la
temperatură ridicată, prin încălzire progresivă)

3. Extracţia cu solvenţi organici

Extracția este operația de separare a unuia sau a mai multor componenți dintr-un

amestec, pe baza diferenței dintre solubilitate a acestuia (sau acestora) într-un anumit solvent
selectiv .
Extracţia este o operaţie cu multiple aplicaţii, în special utilizată la purificarea substanţelor
solide și semisolide (lichide). Operaţia constă în dizolvarea, cu ajutorul solvenţilor, a uneia sau
a mai multor substanţe dintr-un amestec multicomponent, cu condiția ca componenta (sau
componentele) de extras să fie complet solubilă (solubile). Extracţia se bazează, astfel pe
diferenţa de solubilitate a componentelor amestecului într-un anumit solvent.
Daca amestecul inițial este solid, operația este numită extracție solid-lichid. Cea mai utilizată
metodă de extracție solid-lichid este extracția Soxhlet.
Pentru efectuarea extracţiei, se alege de obicei un solvent adevat, care să dizolve complet doar
una din componentele amestecului sau substanței, iar soluţia obținută (ce cuprinde extractul
dizolvat complet în solvent), se separă de componenta insolubilă rămasă (sau componentele

6
insolnile rămase), cu ajutorul unei pâlnii de separare, prin filtrare, sau cu ajutorul unui aparat de
extracţie Soxhlet.
Solvenţii cei mai utilizaţi pentru extracţie sunt: eterul etilic, eterul de petrol, benzenul,
toluenul, cloroformul, tetraclorura de carbon, clorura de metilen, sulfura de carbon,
acetonitrilul, acetona etc.. Operaţia are largi aplicaţii în practică, de exemplu la obţinerea în
laborator a unor substanţe naturale din regnul animal sau vegetal.
Substanţele organice pot fi conţinute în ţesuturile vegetale sau animale de unde urmează a fi
extrase cu ajutorul solvenţilor potriviţi. Substanţele pot exista în amestec sau pot fi chiar
amestecuri de substanţe organice cu substanţe anorganice, în care caz, de asemenea este
necesară o separare bazată pe diferenţa de solubilitatea acestora într-un solvent ales (sau
amestec de solvenți).
Aparatele folosite permit un contact îndelungat între substanţă şi dizolvant. De cele mai multe
ori se folosesc aparatele de tip Soxhlet, unde substanţa de extras din cartuș este acoperită
treptat, îmbibată și dizolvată de picăturile de solvent rezultate prin condensarea vaporilor, care
curg prin refrigerentul ascendent și acoperă complet cartușul cu substanța de extras. Extractul
astfel format se scurge printr-un sifon în balonul în care iniţial a fost introdus solventul. În
final, în balon avem (extract din amestec dizolvat complet în solventul ales).
Aparatul Soxhlet se compune din trei părţi: un balon cu fund rotund (2), un extractor (6) şi
un refrigerent ascendent cu reflux (7) (fig. 4).

6
3
5
4

2 1

Fig. 4 Aparat Soxhlet pentru extracţie

1 – extractul şi solventul utilizat; 2 – balon de sticlă cu fund rotund; 3 – sifon; 4 – tub lateral;
5 – cartuş cu substanţa de extras; 6 – extractor; 7 – refrigerent ascendent cu reflux

7
 Modul de lucru (1).

Se aşează balonul cu fund rotund ce conține inițial doar solventul organic ales pentru extracția
componentului din amestec, pe o baie de apă, iar apoi se fixează extractorul şi apoi refrigerentul
care se prinde de un stativ cu ajutorul unei cleme. Se ridică apoi refrigerentul, iar în extractor se
introduce un cartuş de hârtie de filtru în care, în prealabil, a fost introdusă substanţa din care
urmează a fi supus extracţiei componentul de analizat. Înălţimea cartuşului nu trebuie să
depăşească nivelul sifonului extractorului. Cartuşul cu substanţă se astupă uşor cu dop de vată.
După introducerea cartuşului cu substanţă solidă în extractor, se toarnă solventul în cantitate
suficientă pentru o îmbibare perfectă a acestuia. Se adaugă apoi o cantitate de solvent pânâ când
nivelul lui ajunge la sifon. Se mai adaugă apoi puţin solvent şi apoi se lasă să se scurgă complet,
prin sifonare, în balon. .După aceasta, în extractor se toarnă încă o porţiune de solvent, astfel ca
nivelul acestuia să nu ajungă până la sifon. Se fixează refrigerentul şi se aprinde becul de gaz de
sub baia de apă. Apa fierbinte din baie încălzeşte solventul din balon. Acesta începe să se
evapore, iar prin tubul lateral, vaporii de solvent pătrund în extractor şi de aici în refrigerentul
ascendent, unde condensează şi curg continuu prin picurare peste cartuşul cu substanța de
extras aflat în cartușul introdus în interiorul extractorului. Când nivelul solventului din extractor
ajunge până la sifon și acoperă complet cartușul cu substanță, extractul curge prin sifonare , în
balon. Din extractor solventul îmbibă cartușul cu substanță, pătrunde prin porii cartuşului până
la substanţa din interior și dizolvă componenta care ne interesează iar apoi extractul format,
dizolvat în solvent, se scurge în balon. Această operaţie se repetă de mai multe ori, pentru
dizolvarea și implicit extracția completî a componentei din substanța de analizat sau duntr-yn
amestec.
După terminarea extracţiei, se stinge becul şi se procedează la demontarea aparatului: se
scoate refrigerentul, apoi se scoate cu precauţie extractorul din balon (restul de solvent se toarnă
ăn balon), se scoate cartuşul, se spală şi se usucă. Extractul din balonul aparatului se toarnă într-
un balon Würtz cu tub lateral; se spală balonul de două ori cu o cantitate mică din acelaşi
solvent , care, de asemenea, se tooarnă în balonul Würtz. Solventul se separă de extractul solid
sau lichid, prin distilare simplă. Substanţa extrasă rămâne în balonul Würtz, de unde este trecută
în alt vas perfect curat și uscat.

Modul de lucru (2).

Produsul din care se face extracția este uscat, mărunțit, cântărit la balanța analitică,
apoi este introdus într-un cartuș din hârtie specială de filtru.  Se introduce cartusul cu produsul
de extras în extractor (2) figura 4 (dreapta), fără a depași înălțimea sifonului. Se montează
refrigerentul (3), se pornește apa de răcire care circulă prin mantaua refrigerentului ascendent
și se introduce solventul pe la partea superioară a refrigerentului printr-o pâlnie, până când
nivelul lichidului din extractor  depășește puțin înălțimea sifonului. Cartușul cu substanța de
analizat se îmbibă bine cu solvent. Se amorseaza sifonul astfel ca solventul să pătrundă în
balonul de distilare (1). Prin încălzirea balonului, vaporii de solvent formați condensează în
refrigerentul ascendent (traseul portocaliu). Condensul se scurge în extractor (traseul verde)
peste produsul din cartus, dizolvă și extrage componenta solubilă din produsul de analizat.
Cand lichidul ajunge la nivelul sifonului, se amorseaza din nou sifonul, iar lichidul format din
solvent și extract dizolvat, se scurge prin sifonare în balonul de distilare cu fund rotund
(traseul verde).
O extracție completă durează în medie 5-6 ore; condensarea vaporilor de solvent în
refrigerentul ascendent, scurgerea în extractor a solventului și îmbibarea cartușului cu
substanță este reglată astfel incît sa aibă loc 10-12 sifonari pe oră. La terminarea extracției,
se întrerupe încălzirea, de obicei înaintea unei sifonări pentru recuperarea mai ușoară a
solventului și se continuă răcirea pentru condesarea vaporilor și răcirea completă a instalației.

8
 Durata si eficacitatea extrației depinde de:
-natura și gradul de mărunțire al produsului supus extracției;
– natura solventului ales;
– viteza de circulație a solventului;
– temperatura de lucru;
– gradul de umiditate al produsului.

Indiferent de natura amestecului supus extracției, solventul trebuie să îndeplinească

următoarele condiții:
1) să fie selectiv;
2) să fie pur;
3) să nu fie exploziv sau inflamabil;
4) să aibă masă specifică mică;
5) să aibă temperatura de fierbere cât mai scăzută;
6) să nu fie coroziv și să nu prezinte un grad ridicat de toxicitate.
Extracția este considerată terminată după circa 6 ore, atunci când porțiunea finală de
solvent ce s-a scurs direct din cartușul cu substanță de analizat este distribuită în mod egal în
3 eprubete curate și supuse reacțiilor chimice calitative de identificare a componentului
extras cu trei reactivi specifici diferiți (reactivi de culoare sau de precipitare). Dacă acesti
reactivi chimici dau reacții negative, adică în cele 3 eprubete nu se formează precipitate
specifice componentului de analizat extras sau nu apar compuși colorați caracteristici , atunci
procesul de ectracție este considerat încheiat , cartușul cu substanță (sau amestec) nu mai
conține absolut deloc componentul de analizat, ce a fost dizolvat anterior în solventul ales și
extras în totalitate.

Exemple: extracția trigliceridelor (esteri ai acizilor grași saturați sau nesaturați

cu glicerina) din grăsimi solide vegetale (unt vegetal, unt de cacao, unt de arahide,
margarină), din grăsimi solide animale (slănină, untură, seu), cât și din grăsimi lichide
(uleiuri vegetale), extracția unor compuși biologic - activi (flavonozide, saponozide,
cumarine, taninuri, lipide, alcaloizi etc) din produse naturale de origine vegetală

4. Distilarea fracţionată la presiune normală (atmosferică)

Distilarea este operaţia de purificare a substanţelor organice lichide, care se bazează

pe diferenţa dintre punctele de fierbere ale componentelor unui amestec (lichid).
Când se analizează un amestec de două sau mai multe substanţe lichide cu presiuni de vapori
diferite, care au puncte de puncte de fierbere diferite ca valori, acestea pot fi separate prin
distilare fracţionată sau succesivă. Distilarea fracționată este o metodă de separare a
unui amestec în părțile sale componente, sau fracții. Separarea compușilor se face pe
baza diferențelor dintrepunctele lor de fierbere, prin încălzirea amestecului la o temperatură la
care una sau mai multe fracțiuni se va vaporiza.
Folosirea iniţială a termenului de distilare fracționată se referă la un proces de
culegere, de colectare în vase diferite, a mai multor porţiuni de distilat, numite fracţii, care
fierb pe domenii succesive de temperatură. Prima fracţie, este mai bogată în produsul care
fierbe mai jos, cu temperatura de fierbere cea mai scăzută, deci cel mai volatil, în timp ce a
doua şi următoarele conţin, succesiv, cantităţi tot mai mari din compuşii cu puncte de fierbere
din ce în ce mai ridicate. Separarea distilatului în fracţii cu puncte de fierbere tot mai ridicate şi
supunerea fracţiilor la redistilare permit o separare mai riguroasă a amestecului în componentele
sale constituente decât s-ar fi obţinut printr-o singură distilare simplă. Cu cât procesul este
repetat de mai multe ori, cu atât separarea este mai bună. 

9
 În general, părțile componente ale amestecului au puncte de fierbere care nu diferă cu
mai mult de 25 °C între ele, în condiții de presiune de o atmosferă. În schimb, dacă diferența
dintre punctele de fierbere este mai mare de 25 °C, se poate folosi pentru separarea
componenților - o distilare simplă.
Dsitilarea fracționată are loc în ordinea crescătoare a punctelor de fierbere a
componentelor lichide (fracțiilor) din amestecul lichid inițial.
A doua, şi cea mai frecventă folosire a termenului de distilare fracţionată, se referă la
un proces de distilare în care, între balonul de distilare şi refrigerent, se intercalează o coloană
de fracţionare. Efectul coloanei de fracţionare constă în a realiza, printr-o singură distilare, o
separare echivalentă mai multor distilări simple succesive, ceea ce reprezintă o reducere
considerabilă a timpului de lucru și o eficientizare a procesului .
În cazul unui amestec de două substanţe cu puncte de fierbere foarte îndepărtate,
fierberea începe la o temperatură apropiată de temperatura de fierbere a componentei mai
volatile şi apoi urcă până atinge punctul de fierbere al componentei mai puţin volatile. În felul
acesta se culege o fracţiune corespunzătoare compusului cu punct de fierbere mai scăzut, o
fracţiune corespunzătoare compusului cu punct de fierbere mai ridicat şi una sau mai multe
fracţiuni intermediare. Acestea din urmă se supun din nou distilării, când iarăşi se separă două
fracţiuni intermediare, iar operaţia se repetă până la obţinerea substanţelor unitare.
Această operaţie se simplifică mult prin folosirea coloanelor de fracţionare, numite şi
deflegmatoare sau rectificatoare.Coloanele de fracţionare sunt de diferite forme, toate se
bazează însă pe acelaşi principiu, de a realiza un contact intim între vaporii care urcă în coloană
şi lichidul care coboară, provenit din condensarea parţială a vaporilor în partea de sus a
coloanei.
O coloană de fracţionare constituie un sistem de dispozitive de condensare prin care
trebuie să treacă vaporii înainte de a ajunge în refrigerent. Datorită mediului ambiant, mai rece,
are loc o condensare parţială a vaporilor, iar în consecinţă se formează o pătură de ˝condensat˝
prin care care vor trebui să treacă vaporii care vin în coloană din vasul în care fierbe amestecul
de substanţe. Trecând prin pătura de ˝condensat˝, vaporii componentelor mai puţin volatile se
condensează, în timp ce componentele mai volatile din ˝condensat˝ se evaporă. Fenomenul se
petrece ca şi cum în coloana de fracţionare ar avea loc mai multe distilări fracţionate
consecutive.

Modul de lucru

Amestecul se introduce într-un balon cu fund rotund şi cu gâtul lung, la care se fixează
coloana de fracţionare, prevăzută cu un termometru al cărui rezervor trebuie să se găsească
ceva mai jos decât tubulatura laterală a coloanei.
Coloana de fracţionare se pune în legătură cu un refrigerent descendent, iar acesta cu un vas
de culegere (colectare), prin intermediul unei alonje. Se urmăreşte temperatura şi se culeg pe
rând fracţiunile care distilă.

10
 Fig. 5 Instalaţie pentru distilarea fracţionată la presiune atmosferică (normală)

1 – balon de sticlă cu fund rotund; 2 – coloană de fracţionare; 3 – termometru cu

mercur; 4 – refrigerent descendent; 5 – alonjă; 6 – vas de colectare a fracţiunilor care distilă

Exemple: Distilarea fracționată este cea mai comună metodă de separare folosită la
nivel industrial pentru rafinarea petrolului, în tehnologii petrochimice  și în diverse fabrici
chimice. Este o metodă folosită și pentru procesarea gazelor naturale și pentru
separarea  aerului  în componentele sale; distilarea fracționată a unui amestec de CH2Cl2:
CH3OH (1:1), a unui amestec de benzen: toluen, distilarea fracționată a amestecului de
CH3OH: H2O.

5. Distilarea simplă

Distilarea este una din metodele de purificare exclusiv a substanţelor lichide singulare (are
loc separarea substanței lichide respective de impuritățile tot lichide cu punte de fierbere diferite
dar apropiate) sau substanța lichidă poate fi în amestec cu alte două sau mai multe substanțe
diferite cu puncte de fierbere apropiate..
Metoda se bazează pe transformarea substanţelor lichide în vapori, pe baza diferenţei dintre
punctele lor de fierbere, condensarea acestora şi culegerea lor într-un recipient. În stare pură
lichidele fierb la o anumită temperatură bine determinată care se menţine constantă pe tot
timpul fierberii (la presiune constantă). Punctul de fierbere variază într-un anumit interval, după
natura şi cantitatea impurităţilor.Distilarea se poare realiza la presiune atmosferică sau la
presiune redusă. Se distilă, în general, la presiune atmosferică compuşii organici relativi simpli
şi cu punct de fierbere scăzut, ca de exemplu: hidrocarburile, alcoolii, esterii, acizii inferiori,
aminele.
Distilarea este folosită în special pentru a separa un component lichid dintr-un amestec de
lichide, solubile (complet miscibile) unul cu celalat, cu puncte de fierbere diferite.
Pentru substanţele care se descompun ușor şi pentru acelea a căror temperatură de fierbere
este prea ridicată, se coboară temperatura de fierbere prin scăderea presiunii în timpul distilării.
Distilarea, fie la presiune atmosferică, fie la presiune redusă, nu se face numai în scopul de a
obţine un produs pur prin eliminarea impurităţilor solide, ci foarte des se întrebuinţează pentru
separarea unui amestec de substanţe volatile, utilizând puntele lor de fierbere diferite. (este
cazul distilării fracţionate).

11
 5.a. Distilarea la presiune atmosferică

Pentru acest tip de distilare se utilizează un balon Würtz cu tub lateral. Se ataşează balonului
un termometru introdus printr-un dop de cauciuc, în aşa fel ca rezervorul cu mercur să fie aşezat
cu partea superioară în dreptul tubului lateral. Pentru condensarea vaporilor se foloseşte un
refrigerent descendent fixat prin inetermediul unui dop, la tubul lateral al balonului Würtz (fig. 6
și fig. 6.1.). Curentul de apă ce trece prin mantaua refrigerentului este în sens invers curentului de
vapori. Când temperatura vaporilor depăşeşte 150°C, nu se mai utilizează refrigerente cu apă,
deoarece diferenţa dintre temperatura vaporilor ce trec prin tubul interior al refrigerentului şi
temperatura apei care circulă prin manta este prea mare şi refrigerentul s-ar putea sparge. De
asemeni vaporii lichidelor ce fierb peste 150°C nu au nevoie de o temperatură aşa scăzută pentru
a condensa (este suficientă chiar temperatura aerului înconjurător, de aceea se foloseşte
refrigerentul cu aer).
Ca sursă de căldură se foloseşte o baie de apă obişnuită, pentru lichidele al căror punct de
fierbere este sub 80°C. Temperatura băii trebuie să fie cu circa 20°C peste temperatura de fierbere
a lichidului de distilat. Substanţele care fierb la o temperatură mai ridicată pot folosi ca sursă de
căldură un bec de gaz. Pentru as e realiza o încălzire mai uniformă şi a se evita o carbonizare
parţială a substanţei, se folosesc uneori băi de ulei, băi de nisip sau băi electrice.
Dacă substanţa care distilă este inflamabilă, (eter, sulfură de carbon), se iau precauţii speciale
pentru a se evita contactul dintre vaporii care ar putea scăpa din instalaţie şi flacăra becului de
gaz.
Pentru a preveni încălzirea neuniformă şi supraîncălzirea locală a lichidului, în balonul de
distilare se adaugă câteva bucăţele de material poros sau tuburi mici de sticlă (capilare). Acestea
servesc drept centri de fierbere.
Când lichidul încălzit începe să fiarbă, se observă că mercurul termometrului urcă rapid
fixându-se la o temperatură dată, corespunzătoare punctului de fierbere al substanţei.Când variaţia
mercurului termometrului este mai mică de un grad, se îndepărtează vasul de culegere cu
impurităţile ce au distilat la o temperatură mai joasă decât lichidul pur şi se aşează alt vas de
culegere a lichidului pur. Se continuă încălzirea lichidului la fierbere aşa fel ca să se obţină o
picătură de distilat la 1-2 secunde, urmărind tot timpul indicaţiile termometrului. Variaţia de
temperatură nu trebuie să depăşească 1-2 grade în timpul distilării.
Când temperatura începe să se ridice deasupra intervalului la care s-a menţinut constantă, se
schimbă vasul de culegere cu un al treilea flacon, în care se culege ultima fracţiune de distilat
(fracţiunea de sfârşit sau de final).

12
 Fig. 6. Instalaţie de distilare simplă la presiune atmosferică (1)
1 – balon de sticlă cu tub lateral (balon Wűrtz); 2 – dop de cauciuc; 3 – termometru cu
mercur; 4 – dop etanş; 5 – refrigerent descendent; 6 – alonjă; 7 – vas de colectare

Fig. 6.1. Instalaţie de distilare simplă la presiune atmosferică (2): 1,13 – plită
electrică cu încălzire și agitare; 2 – balon de sticlă cu fund rotund ce conține lichidul
(amestecul) supus distilării ; 3 – gât de sticlă (alonjă verticală cu 2 ramificații); 4 –
termometru cu mercur; 5 – refrigerent descendent (agentul de răcire – apa, urcă prin manta,
picăturile de lichid (distilat) obținute coboară prin tubul interior și sunt colectate în vase
speciale.; 6 – racord de intrare a agentului de răcire (apa) în refrigenrent, ; 7 – racord de ieșire
a agentului de răcire (apa) din refrigenrent; 8 – vas de colectare a distilatului; 9,10 – alonjă cu

13
 racord de prindere etanș dintre vasul de colectare și refrigerentul descendent; 14 – baie de apă
sau baie de ulei ca agent de încălzire, 16 -vas cu apă rece.

6. Distilarea la presiune redusă

Unele substanţe organice lichide, prin fierbere la presiune obişnuită se descompun, de aceea
este imperios necesar să se scadă punctul de fierbere (temperatura de fierbere) prin reducerea
presiunii atmosferice. Această reducere de presiune se poate face fie cu ajutorul unei trompe de
apă, fie cu ajutorul unei pompe de vid, în care caz presiunea atmosferică poate fi redusă până la
1-2 mm Hg, iar în cazul unei pompe speciale, până la 10-3-10-4 cm Hg.
Pentru distilarea la presiune redusă se foloseşte un balon cu două gâturi (balon Claisen). În
gâtul principal se introduce un tub capilar care permite intrarea unei mici cantităţi de aer ce
împiedică supraîncălzirea lichidului, iar în gâtul care este prevăzut cu un tub lateral se introduce
un termometru. Tubul lateral este legat de un manometru prin intermediul unui tub de cauciuc
cu pereţii groşi, iar manometrul este legat în acelaşi fel cu un vas de siguranţă, care la rândul lui
este pus în legătură cu trompa de apă sau pompa de vid. Manometru serveşte la măsurarea
presiunii din interiorul aparatului, iar vasul de siguranţă, pe de o parte împiedică intrarea apei în
aparat, în cazul în care variază debitul de apă în trompă, iar pe de altă parte împiedică variaţii de
presiune bruşte în aparat.

Modul de lucru.
După montarea completă a dispozitivului de distilare la presiune redusă, se verifică, cu
ajutorul manometrului, etanşeitatea aparatului. După aceasta se introduce prin gâtul principal al
balonului de fierbere lichidul de distilat. În nici un caz nu se introduce în balon mai mult lichid
decât jumătate din capacitatea balonului. Se introduce capilara astfel încât vârful ei să ajungă
până aproape de fundul balonului şi se reglează debitul de aer cu ajutorul unei cleme cu şurub,
adaptată prin intermediul unui tub de cauciuc la capătul de sus al capilarei. După aceste
verificări se încălzeşte treptat balonul, până caând lichidul începe să fiarbă liniştit.
Etanşeitatea se realizează folosind dopuri şi tuburi de cauciuc de cea mai bună calitate. Un
dispozitiv în care legăturile sunt făcute prin intermediul şlifurilor este mai sigur şi mai uşor de
mânuit. (fig. 7)

Fig. 7. Instalaţie pentru distilare la presiune redusă (vid)

14
 1 – balon de sticlă cu două gâturi (balon Claisen); 2 – tub capilar; 3 – tub de cauciuc; 4
– clemă cu şurub; 5 – termometru cu mercur; 6 – refrigerent descendent; 7 – alonjă; 8 – vas de
colectare.

7. Distilarea prin antrenare cu vapori de apă

Există multe substanţe organice care nu pot fi distilate la presiune atmosferică, deoarece se
descompun parţial sau total. Ele pot fi însă purificate datorită proprietăţilor lor de a fi
antrenate cu vapori de apă. Astfel de substanţe, cu punct de fierbere mai ridicat decât al apei,
se pot volatiliza când sunt încălzite într-un curent de vapori de apă şi se distilă cu aceştia din
urmă.
Prin antrenarea cu vapori de apă se poate face şi o separare a substanţelor dintr-un amestec,
deoarece nu toate substanţele organice pot fi antrenate cu vapori de apă. Antrenarea constituie
un mijloc de purificare a substanţelor respective, în special pentru compuşii practic insolubili în
apă, nemiscubili cu apa. În acest caz, antrenarea cu vapori de apă se explică prin aceea că
presiunea vaporilor unui amestec de două lichide nemiscible este egală cu suma presiunilor
maxime pe care le-ar avea dacă ar fi substanţe individuale. Amestecul bine agitat va fierbe la
temperatura la care suma presiunilor maxime ale celor două lichide va fi egală cu presiunea
atmosferică. Este evident că temperatura de fierbere a unui asemenea amestec va fi inferioară
temperaturii de fierbere a lichidului celui mai volatil din amestec. Putem astfel distila unele
substanţe lichide la o temperaturăcu mult inferioară punctului lor de fierbere.
Practic, distilarea lichidelor nemiscibile cu apa se face prin trecerea unui curent de vapori de
apă prin masa lichidului de distilat. Vaporii de apă vor antrena moleculele lichidului prin care
trec şi va distila un amestec de apă şi de substanţă nemiscibilă ce trebuie purificată. Impurităţile
din lichid, având o altă tensiune (presiune) de vapori total diferită decât substanţele ce
interesează, vor rămâne neantrenate în balonul de distilare. Antrenarea se consideră terminată
când distilatul nu mai curge sub formă de emulsie (lichidul devine limpede datorită faptului
că vaporii de apă nu mai au ce antrena, nu mai conțin deloc compușul lichid nemiscibil cu apa).

Modul de lucru

Amestecul supus antrenării cu vapori de apă se introduce într-un balon cu fund rotund, în aşa
fel încât să nu ocupe mai mult de jumătate din capacitatea sa. Balonul se închide cu un dop
prevăzut cu două găuri, prin care pătrund tuburi de sticlă curbate, după cum se vede în figura de
mai jos (fig. 8 ). Unul dintre ele, prin care vor intra vaporii de apă ce vin de la generator, e mai
lung, ajungând până aproape de fundul balonului, iar altul mai scurt, care se pune în legătură cu
un refrigerent descendent, unde va condensa amestecul care distilă.
Refrigerentul se pune în legătură cu un recipient, prin intermediul unei alonje. Balonul se
montează oblic, pentru a evita pătrunderea picăturilor de lichid în refrigerent în timpul
barbotării vaporilor de apă. În prealabil, balonul se va încălzi pentru a evita condensarea
vaporilor de apă, în cazul în care aceştia ar da de amestecul rece din balon (încălzirea se opreşte
în timpul antrenării, pentru ca să nu aibă loc o distilare a lichidului din balon). În momentul în
care, din apa din generatorul încălzit încep să iasă vapori, se stabileşte legătura cu balonul de
distilare.
Generatorul de vapori este prevăzut cu un tub de siguranţă, care trebuie să ajungă până la
fundul vasului.
Când suma tensiunilor de vapori a celor două componente va fi egală cu presiunea
atmosferică, amestecul poate distila.

15
 3 4

2 8
4'
5 7
1 9

10
Fig. 8. Instalaţie pentru distilare prin antrenare cu vapori de apă

1 – trepied metalic; 2 – generator de vapori de apă; 3 – tub de siguranţă; 4,4’ – tuburi

de sticlă curbate; 5 – balon de sticlă cu fund rotund; 6 – refrigerent descendent; 7 – sită de
azbest; 8 – alonjă; 9 – vas de colectare; 10 – becuri de gaz.

8. Uscarea şi calcinarea

8.a Uscarea

Uscarea este o operaţie frecvent utilizată, ce are ca scop îndepărtarea completă a

umidităţii substanţelor obţinute în laborator prin sinteză, fără ca acestea să sufere transformări,
fără ca substanțele să se degradeze în urma acestui proces. Operaţia de uscare se poate face la
temperatura mediului ambiant şi la cald.
Uscarea la temperatură obişnuită (temperatura mediului ambiant) se poate face
utilizând următoarele procedee:
a) substanţa solidă separată prin filtrare se întinde în strat subţire pe o hârtie de filtru;
se reînnoiesc hârtiile de filtru până ce nu se mai umezesc.
b) hârtia de filtru cu substanţa separată prin filtrare se aşează pe o sticlă de ceas şi se
lasă să se usuce la aer;
c) substanţa se întinde în strat subţire pe o foaie uscată de hâttie de filtru subțire aflată
pe o placă de porţelan poros perforată; se presează foarte ușor cu o spatulă de sticlă sau
porţelan să se lasă să se usuce. Placa de porțelan poros se află într-o incintă din sticlă groasă
etanșă, ermetic închisă (fig. 9).
Substanţele higroscopice ( care absorb foarte ușor umiditatea, care au afinitate
mare față de apă ) se usucă în exicator, aşezate pe o sticlă de ceas, cristalizator sau placă
perforată de porțelan poros (fig. 8). În exicator se introduce un agent deshidratant puternic (un
recipient de sticlă deschis cu acid sulfuric concentrat 98-99%, clorură de calciu solidă

16
 anhidră), sub placa perforată de porțelan poros sau sticlă de ceas, astfel încât să nu
reacţioneze absolut deloc cu substanţa solidă ce trebuie uscată.
Dacă substanţa nu este volatilă la temperatura obişnuită, pentru a accelera uscarea, se poate
utiliza un exicator de vid, din care aerul se evacuează cu ajutorul trompei de apă sau pompei de
vid.

Fig. 9. Exicator pentru uscarea la temperatură normală (temperatura mediului

ambiant) a substanțelor solide separate prin filtrare

Uscarea la cald se efectuează în etuve (cuptoare) normale încălzite electric, prevăzute cu

termometru. Se utilizează etuve termoreglabile ( o încălzire graduală, reglabilă de la 30⁰ C,
până la 200-250º C). .În etuvă se usucă numai sunstanțele solide, stabile termic la astfel de
temperaturi ridicate ( de până la 250 ⁰C). Uscarea în etuvă durează de la 10-15 minute (la
temperaturi de peste 100⁰ C) până la 1-3 ore, în funcție de cantitatea de umiditate conținută de
produs.
Nu este permisă uscarea în etuvă a substanţelor care conţin urme de solvenţi inflamabili și
volatili cât și urme de substanțe explozive. .În etuvă nu se supun uscării substanțele care se
degradează sau se desconpun ușor sub acțiunea căldurii (termosensibile, instabile termic).
Aceste substanțe se usucă numai în exicator (la temperatura mediului ambiant), proces care
poate dura zile întregi, în funcție de cantitatea de umiditate absorbită de acestea.
Există și etuve mai noi apărute, de uscare la temperatură înaltă (peste 250 ⁰C până la
aproape 500⁰C ), model BIOBASE BOV-H90F cu capacitatea de 90 litri și temperatura
reglabilă între 100 °C si 400 °C. În interior, reflectorul de căldură este realizat din oțel
inoxidabil și sonda de testare are diametrul de 50 mm.

17
 Fig. 10. Etuvă pentru uscare la temperatură ridicată (de peste 250⁰C ) BIOBASE
pentru uscarea substanțelor solide separate prin filtrare

8.b. Calcinarea
Calcinarea este un proces de tratament termic a unor substanțe în prezența  aerului,
care determină multiple reacții chimice  ce au loc la temperaturi foarte înalte. La
calcinarea metalelor, acestea sunt aduse la temperaturi între 500 și 1000 de grade Celsius și se
produc reacții chimice cu eliberare de substanțe gazoase,  ceea ce duce la o aparentă pierdere
de masă  prin încălzire.Calcinarea se aplică cu succes și pentru realizarea analzei elementare
calitative și cantitative a unor substanțe rezistente la temperaturi moderate și ridicate prin
analiza calitativă și cantitativă a cenușii sau reziduului obținut în urma calcinării; reluarea
reziduului cu apă aciduilată sau alcalinizată sau cu alți solvenți organici și efectuarea de
reacții de identificare specifice a substanțelor anorganice , minerale din cenușă și totodată
dozarea lor (determinarea lor cantitativă)
Conținutul de substanțe minerale totale se calculează astfel:

Cenușă, % = (m1 / m) x 100

în care: – m1 = este cantitatea de cenușă, în g, care se deduce din diferența între greutatea
creuzetului de cenușă și greutatea creuzetului gol (tara lui);
iar m = cantitatea totală de produs luată în lucru; acesata se calculează din diferența între
greutatea creuzetului cu proba înainte de uscare și tara acestuia; Cenușa astfel obținută în
urma calcninării la masa constantă, poate fi folosită în continuare pentru alte determinări, cum
ar fi determinarea elementelor chimice, alcalinitatea cenușii.

Calcinarea = operație de transformare a unei substanțe chimice în altă substanță prin

încălzire în aer sau curent de oxigen, la temperaturi foarte înalte, cu scopul eliminării apei (de
cristalizare, de constituție etc.), înlăturării complete a unor compuși volatili, în vederea
oxidării substanței respective pentru obținerea unor anumiți produși de reacție.
În analiza calitativă se face calcinarea reziduurilor, în vederea îndepărtării sărurilor de amoniu
sau a distrugerii complete a unor substanţe nedorite sau impurităţi organice. Are loc apoi o
analiză calitativă a cenușii sau reziduului obținut după calcinare. Operaţia se execută în capsule
18
sau creuzete de porţelan, prin încălzire direct la flacăra becului de gaz. După răcire, reziduul se
reia cu apă sau cu o soluţie acidulată, în funcţie de împrejurări.
În cazul determinărilor gravimetrice, se calcinează precipitatele până la obţinerea unei mase
constante. Calcinarea precipitatelor se poate face la flacăra unui bec de gaz sau în cuptoare
speciale de calcinare, cu temperatură reglabilă.
Cuptoarele de calcinare sunt căptuşite cu materiale refractare , termostabile şi se
utilizează, mai ales, pentru calcinări la temperaturi foarte ridicate (500-1200ºC).

Fig. 11. Cuptor de calcinare

Aceste modele sunt recomandate atunci când compusul supus uscării conține
substante agresive. Cuptorul are o muflă ceramică cu elementele de încălzire integrate. 
Încalzirea se face din cele patru laturi. Astfel, aceste cuptoare combină o uniformitate a
temperaturii foarte bună cu o excelentă protecție a elementelor de încălzire față de o 
atmosferă agresivă. Mufla este lipsită de impurități (ușa este realizată din fibre 
izolatoare); acest aspect este important în unele procese de incinerare.
Atât după calcinare cât şi după uscare, creuzetele se aduc în exicator, se lasă să se
răcească şi apoi se cântăresc. În partea de jos a exicatorului se pun substanţe cu proprietăţi
absorbante (deshidratanţi).
Substanţele deshidratante, după capacitatea lor de a reţine apa, se clasifică în:
- substanţe cu capacitate absorbantă ridicată (clorura de calciu anhidră, percloratul de
magneziu, acidul sulfuric concentrat);
- substanţe cu capacitate absorbantă moderată (clorura de calciu tehnică, oxidul de
calciu, sulfatul de calciu, sulfatul de cupru, oxidul de bariu, oxidul de magneziu, hidroxidul de
sodiu);

19
 - substanţe cu capacitate absorbantă scăzută ( oxidul de aluminiu, pentaoxidul de
fosfor, gel de siliciu).

9. Determinarea punctului de topire

În cazul în care substanţa de analizat are un punct de topire mai scăzut de 200ºC, pentru
stabilirea punctului de topire se foloseşte dispozitivul Thiele (fig. 12)
Substanţa solidă, căreia i se determină punctul de topire se mojarează fin într-un mojar cu
pistil şi se introduce într-un tub capilar de sticlă foarte subţire cu o lungime de circa 7-9 cm,
închis la un capăt.
Tubuşorul cu substanţă se introduce într-o baie de lichid greu volatil (acid sulfuric, ulei de
parafină, ulei de silicon, glicerină).Aşezarea tubuşorului cu substanţă se face astfel încât
porţiunea în care se află substanţa să ajungă în dreptul rezervorului cu mercur al termometrului
cu care se determină punctul de topire.
Se încălzeşte treptat baia de acid sulfuric cu ajutorul uni bec de gaz, astfel încât temperatura
să crească cu 1-2ºC pe minut.În momentul în care substanţa se topeşte complet (atunci când în
capilar apare un menisc), se citeşte temperatura, aceasta reprezentând punctul de topire al
substanţei respective.
Dacă substanţa de analizat are un punct de topire mai mare de 200ºC, pentru determinarea lui
se utilizează un microscop cu placă încălzitoare numit microscop Boetius.
Determinarea punctului de topire se foloseşte la controlul şi verificarea purităţii substanţelor
solide. Se fac o serie de cateva determinări succesive ale punctului de topire (5-6 determinări)
prin metoda descrisă mai sus. Dacă se obţine aceeaşi valoare a punctului de topire sau acelaşi
interval de topire (pentru unele substanţe solide) la sfârşitul determinărilor, atunci substanţa
analizată este pură. În cazul în care valorile punctului de topire diferă, atunci substanţa solidă
purificată încă mai conţine impurităţi sau urme de alte substanţe străine si este supusă din nou
purificării prin metoda aleasă, până când se obţine aceeaşi valoare a punctului de topire (sau
interval de valori).În acel moment substanţa analizată este într-adevăr pură.

3
4 7
2

1
5

Fig. 12. Dispozitiv Thiele pentru determinarea punctului de topire

20
 1 – baie de acid sulfuric; 2 – termometru cu mercur; 3 – tub capilar de sticlă; 4 – stativ
metallic; 5 – suportul stativului; 6 – bec de gaz; 7 – cleme de prindere prevăzute cu gheare.

10. Determinarea punctului de fierbere

Punctul de fierbere este o caracteristică daor a substanţelor organice lichide. Acesta se poate
determina în timpul distilării (și imediat fupă terminarea distilării) , sau în instalaţii speciale
prevăzute cu termometru, atât la presiune atmosferică, cât şi la presiune redusă (aproape de
vid).
În mod normal, punctul de fierbere se determină cu ajutorul unui dispozitiv alcătuit dintr-o
eprubetă în care se află lichidul de analizat (fig. 13). În eprubeta uscată, la partea inferioară, se
introduce un tub capilar topit la câţiva milimetri de unul din capete şi se fixează de un
termometru cu ajutorul unui manşon de cauciuc. Se încălzeşte eprubeta pe baie de acid sulfuric
şi se observă degajarea unor bule de aer, la început mai puţine, iar pe măsură ce se apropie
punctul de fierbere, în flux continuu. În acest moment se înregistrează temperatura, care
reprezintă temperatura de fierbere a lichidului respectiv.
În majoritatea cazurilor se dă ca punct de fierbere intervalul de fierbere al substanţei, observat
la distilare.
Impurităţile pot influenţa negativ punctul de fierbere.Astfel, resturile de solvent denaturează
foarte mult valorile, pe când o substanţă străină care are punct de fierbere identic cu al
substanţei de analizat, nu influenţează deloc rezultatele. De obicei impurităţile au efect mai mic
asupra punctului de fierbere decât asupra punctului de topire. Din această cauză, punctul de
fierbere caracterizează într-o măsură mai redusă puritatea substanţei, decât punctul de topire.

2
4

Fig. 13. Dispozitiv pentru determinarea punctului de fierbere

1 – eprubetă de sticlă cu lichidul de analizat; tub capilar topit; 3 – manşon de cauciuc; 4 –

termometru cu mercur.

21
 Bibliografie

1. Maria Dorneanu, Eugenia Ştefănescu, Odette Rogut, Chimie organică. Sinteze şi reacţii de
recunoaştere, 2002, Editura “Gr.T.Popa”, Iaşi, Universitatea de Medicină şi Farmacie.
2. Gabriela Tătărângă, Maria Dorneanu, Eugenia Ştefănescu, Odette Rogut, Bazele Chimiei
Organice Experimentale, 2009, Iași, Editura Performantica.
3. Margareta Ungureanu, Anca Irina Galaction, Substanţe Bioactive Sintetice. Tehnici de
laborator, 1999, Editura “Gh. Asachi”, Iaşi.
4. Heinz Becker, Werner Berger, et. all., Organicum, 1982, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.
5. Vasile Dorneanu, Maria Stan, Metode Chimice şi Instrumentale de Analiză, 2007, Editura
“Gr.T.Popa”, U.M.F. Iaşi.

22
 Trigliceridele
Definiţie. Trigliceridele (triacilglicerolii) sunt esteri ai acizilor graşi saturaţi şi nesaturaţi cu
număr mare de atom de carbon cu glicerina (glicerolul).Alcătuiesc componenta principală din
punct de vedere cantitativ a grăsimilor din organism, alături de colesterol.
Proprietăţi. Grăsimile fiind amestecuri de gliceride mixte, nu au o temperatură fixă de topire,
ci se înmoaie la încălzire după care se topesc într-un interval de temperatură specific fiecărei
trigliceride.
Trigliceridele solide sunt denumite grăsimi (untura, seul) de origine animală, iar cele lichide
sunt denumite uleiuri – de origine exclusiv vegetală. Excepţie face untul de cacao, untul de
arahide, care sunt solide.
Trigliceridele posedă proprietăţi chimice specifice esterilor.

Proprietăți chimice

1. Reacţia de hidroliză acidă a trigliceridelor se poate realiza chimic sub acţiunea

catalizatorilor acizi (acizi minerali ca HCl, H2SO4, HNO3 etc.) sau la încălzire cu vapori de
apă, sau sub acţiunea enzimelor specifice numite lipaze:

CH2-O-CO-R1 CH2-OH R1-COOH

CH-O-CO-R2 CH-OH + R2-COOH
+ 3 H2O
CH2-O-CO-R3 CH2-OH R3-COOH
trigliceridã glicerinã acizi grasi identici sau diferiti

Ca exemplu, dipalmito-stearina, trigliceridă mixtă prin hidroliză acidă sau enzimatică

formează glicerină, 2 moli de acid palmitic şi 1 mol de acid stearic:

CH2-O-CO-(CH2)14-CH3 CH2-OH CH3-(CH2)14-COOH

CH-O-CO-(CH2)14-CH3 + 3 H2O CH-OH + CH3-(CH2)14-COOH
CH2-O-CO-(CH2)16-CH3 CH2-OH CH3-(CH2)16-COOH
dipalmito-stearina glicerinã 2 moli de acid palmitic
1 mol de acid stearic
2. Reacţia de hidroliză alcalină (saponificarea grăsimilor).
Hidroliza trigliceridelor în prezenţa alcaliilor (baze tari: NaOH, KOH), conduce la
glicerol şi săruri ale acizilor graşi numite săpunuri.

CH2-O-CO-R1 CH2-OH R1-COO-Na+

CH-O-CO-R2 CH-OH + R2-COO-Na+
+ 3 NaOH
CH2-O-CO-R3 CH2-OH R3-COO-Na+
trigliceridã glicerinã sãruri de sodiu ale
acizilor grasi identici sau diferiti

Un exemplu elocvent este hidroliza bazică a trigliceridei simple alcătuite din trei
resturi de acid palmitic (tri-palmitina).

23
CH2-O-CO-(CH2)14-CH3 CH2-OH
CH-O-CO-(CH2)14-CH3 + 3 NaOH CH-OH + 3 CH3-(CH2)14-COO-Na+

CH2-OH 3 moli de palmitat de sodiu

CH2-O-CO-(CH2)14-CH3
tri-palmitina glicerinã
3. Reacţia de transesterificare. În cadrul reacției de transesterificare, prin folosirea alcoolilor
inferiori, frecvent CH3OH, se obţine glicerol şi un amestec de esteri metilici ai acizilor graşi.

CH2-O-CO-(CH2)16-CH3 CH2-OH CH3-(CH2)16-COOCH3

CH-O-CO-(CH2)16-CH3 + 3 CH3OH CH-OH CH3-(CH2)16-COOCH3

CH2-O-CO-(CH2)14-CH3 CH2-OH CH3-(CH2)14-COOCH3

distearo-palmitina glicerinã esteri metilici ai acidului
palimitic si stearic
4. Trigliceridele provenite de la acizi graşi nesaturaţi pot adiţiona halogeni (brom sau iod)
şi se pot hidrogena catalitic.

Adiţia hidrogenului
Poate avea loc şi o hidrogenare parţială (cu 1 sau 2 moli de H 2) când grasimea obţinută
are o consistenţă mai fluidă (untul, margarina).Margarina se obţine prin hidrogenarea parţială
a uleiurilor vegetale şi apoi emulsionarea grăsimii rezultate în lapte.
Prin hidrogenare totală se obţin trigliceride solide asemănătoare celor din seul de vacă.

CH2-O-CO-(CH2)7-CH=CH-(CH2)7-CH3 CH2-O-CO-(CH2)7-CH2-CH2-(CH2)7-CH3
+3H2
CH-O-CO-(CH2)7-CH=CH-(CH2)7-CH3 CH-O-CO-(CH2)7-CH2-CH2-(CH2)7-CH3
150-200 grade C
CH2-O-CO-(CH2)7-CH=CH-(CH2)7-CH3 2-15 at. CH2-O-CO-(CH2)7-CH2-CH2-(CH2)7-CH3
trioleina Ni, Pt, Pd
grãsime solidã
Adiţia bromului
Br Br
CH2-O-CO-(CH2)7-CH=CH-(CH2)7-CH3 CH2-O-CO-(CH2)7-CH-CH-(CH2)7-CH3
+Br2
CH-O-CO-(CH2)7-CH=CH-(CH2)7-CH3 CH-O-CO-(CH2)7-CH=CH-(CH2)7-CH3
CH2-O-CO-(CH2)7-CH=CH-(CH2)7-CH3 CH2-O-CO-(CH2)7-CH=CH-(CH2)7-CH3
trioleina grãsime bromuratã
În contact cu aerul şi în prezenţa luminii, grăsimile suferă procese de degradare
oxidativă complexe, care au drept consecinţă apariţia mirosului şi gustului neplăcut, ca şi
creşterea acidităţii libere.
Degradarea trigliceridelor constă în următoarele procese: hidroliza, râncezirea şi
polimerizarea.
Hidroliza, cu formarea acizilor graşi liberi şi glicerolului are drept consecinţă apariţia
unui gust specific. Recaţia este favorizată de prezenţa acizilor sau a enzimelor şi de creşterea
temperaturii.
Râncezirea, constă în autooxidarea acizilor graşi nesaturaţi cu formare de cetone,
aldehide şi acizi cu mase molecularemai mici, cu gust şi miros neplăcut. Oxidarea se produce

24
la dubla legătură. Se formează la început compuşi peroxidici, care se descompun apoi cu
ruperea legăturilor C-C în locul unde a existat dubla legătură. Rezultă astfel aldehide şi acizi.
Polimerizarea, constă în legarea unui atom de oxigen între doi atomi de carbon
implicați în duble legături, care fac parte din două molecule de acid gras diferite.
Uleiurile cu conţinut mare de acizi graşi cu două şi trei duble legături, linoleic şi
linolenic, întinse în strat subţire, în contact cu aerul, formează după câtva timp, o peliculă
solidă, rezistentă şi insolubilă în solvenţi organici.procesul se numeşte sicativare şi constă în
reacţii ce decurg prin radicali liberi de oxidare şi polimerizare. În procesul sicativării, un rol
important îl are oxigenul din atmosferă, prin absorbţia acestuia de către grăsimile nesaturate
în anumite proporţii.
Grăsimile sunt caracterizate din ăunct de vedere chimic prin utilizarea indicele de
aciditate, indicele de saponificare şi indicele de iod.
Indicele de aciditate Ia reprezintă numărul de miligrame de hidroxid de potasiu
necesar neutralizării acizilor graşi liberi prezenţi într-un gram de grăsime, la rece. Indicele de
aciditate este o măsură a prospeţimii grăsimii.
Indicele de saponificare IS reprezintă numărul de miligrame de hidroxid de potasiu ce
se consumă la saponificarea a 1 g de grăsime, în urma fierberii acesteia cu un exces de soluţie
alcoolică de hidroxid de potasiu. Grăsimile provenite din acizi cu mase moleculare mici au
indici de saponificare mari, iar grăsimile provenite din acizi graşi cu mase moleculare mari,
au indici de saponificare mici.
Indicele de iod reprezintă numărul de grame de halogen, exprimat în iod, care se poate
fixa de 100 g de grăsime. Poate indica gradul de impuritate a grăsimilor cu constituţie
cunoscută.

Importanţa biologică a trigliceridelor

Sunt lipidele cele mai abundente în natură. Sunt componentele principale, majoritare,
ale grăsimilor de rezervă din ţesuturi şi ale grăsimilor din lapte. În proporţii variabile se
găsesc în lipoproteinele plasmatice.
În organismul uman, grăsimile de rezervă sunt alcătuite aproape în exclusivitate din
trigliceride, depozitate în ţesutul adipos. Sunt importante rezerve de energie pentru organism
(lipoliză), atunci când glucoza devine deficitară, din punct de vedere cantitativ, asigurând
astfel energia necesară proceselor de ardere care au loc în organism (prin degradarea lor).
Trigliceridele sunt o sursă continuă de acizi graşi liberi pentru ţesuturile extrahepatice
care îi utilizează ca substanţe energogene, importante furnizoare de energie.

Bibliografie

1. Mircea Iovu, Chimie Organică, 1999, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

2. Valeriu Şunel, Chimie Organică, curs litografiat, 1991, Universitatea . Alexandru
.Ioan .Cuza, Iaşi, Facultatea de Chimie.
3. Veronica Dinu, Eugen Truţia, Elena Popa-Cristea, Aurora Popescu, Biochimie
Medicală, mic tratat, 2000, Editura Medicală, Bucureşti.

25